În mai 2017, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Soțul meu, văzând cum m-am însănătoșit și m-am bucurat de harul lui Dumnezeu după ce am crezut în El, a acceptat și el lucrarea lui Dumnezeu și a început să-și îndeplinească datoria. Ulterior, durerea cruntă pe care o simțea în spate s-a atenuat treptat și a fost capabil să dedice multă energie datoriei lui. Își dădea toată silința să rezolve orice îi cerea biserica și îi ajuta adesea cu entuziasm pe frații și surorile noastre. Am crezut că soțul meu e un căutător adevărat și mi-am închipuit cât de grozav ar fi să ne practicăm credința, să-l urmăm pe Dumnezeu până la capăt și să pătrundem împreună în Împărăție.

Dar situația nu era atât de ideală pe cât o credeam. În martie 2021, lipsindu-mi experiența de viață și nereușind să fac lucrare practică, am fost suspendată din poziția de predicatoare. Surprinzător, soțul meu a avut păreri foarte tranșante privind suspendarea mea. A spus: „În acești doi ani, te-ai dedicat trup și suflet datoriei tale și a rămas ca eu să mă ocup singur de treburile casei. Dacă tu ai sacrificat atâtea și tot ai fost suspendată, eu sigur nu voi reuși să rămân credincios. Renunț la credința mea!” Am avut părtășie cu el, explicându-i cum biserica m-a suspendat conform principiului și cum ar trebui să avem atitudinea corectă față de asta și să nu Îl înțelegem greșit pe Dumnezeu. I-am mai spus și că suspendarea nu însemna că îmi pierdusem șansa de a fi mântuită și că atâta vreme cât căutam adevărul, încă exista speranță. Dar indiferent ce spuneam, el nu asculta și pur și simplu mă ignora. Luna următoare, nu a participat la întruniri și nu și-a făcut datoria. Nici măcar nu citea cuvintele lui Dumnezeu și nu se ruga. În acea perioadă, conducătoarea a venit de multe ori să aibă părtășie cu el, dar el a ignorat-o. Ulterior, a auzit-o pe conducătoare având părtășie despre cum lucrarea lui Dumnezeu era aproape finalizată, cum tot soiul de dezastre se intensificau și cum dacă nu prețuiam oportunitatea de a practica credința și a ne face datoria, avea să fie prea târziu să ne căim, când dezastrele deja se abăteau asupra noastră. Abia atunci s-a răzgândit și a început să participe la întruniri și să-și facă datoria. M-am simțit extrem de ușurată… Am crezut că atâta vreme cât participa la întruniri, își făcea datoria și căuta adevărul, încă exista speranța ca el să fie mântuit.

Inițial, încă nutrea ceva entuziasm și era destul de proactiv în datoria sa. Era diacon de udare la vremea aceea și participa cu punctualitate la întrunirile cu ceilalți. Ocazional, când biserica avea nevoie de ajutor la gestionarea treburilor cu caracter general, putea să îndure greutăți și să facă sacrificii în lucrare. Dar asta nu a durat mult: după câteva luni, nepotul soțului meu s-a îmbolnăvit brusc de o boală rară, dar când s-a dus la casa fratelui său să ajute, și-a neglijat îndatoririle și a lipsit la repetate întruniri, frații și surorile din mai multe grupuri nemaiavând pe nimeni care să îi ude. Am avut părtășie cu el despre cum trebuie să ne prioritizăm îndatoririle și să nu petrecem prea mult timp cu problemele trupești, întrucât asta avea să ne influențeze îndatoririle și să ne întârzie pătrunderea în viață. Frații și surorile au avut părtășie cu el, dar nu voia deloc să asculte. Asta până într-o zi, când a venit acasă extrem de agitat și mi-a spus că, în timp ce mergea pe stradă, aproape că fusese lovit de o mașină și omorât, și că Dumnezeu fusese Cel care îl protejase. După aceea, a început să participe din nou la întruniri. Dar acest lucru a fost doar temporar. Imediat ce fratele său i-a cerut iar ajutorul, a încetat să mai participe la întruniri și să-și facă datoria. Văzând că nu se dovedea responsabil în datoria sa și că nu și-a îndreptat comportamentul după numeroase părtășii, conducerea superioară l-a suspendat din poziția sa, în baza performanței sale generale. După suspendare, a încetat să mai participe la întruniri și s-a dus zilnic acasă la fratele său, să îl ajute. Frații și surorile i-au oferit părtășie în repetate ocazii, dar deși consimțea verbal, în cele din urmă nu participa la întruniri. Când l-am văzut astfel, m-am supărat foarte tare. M-am temut că dacă nu practica credința, aveau să se abată dezastrele asupra lui și urma să fie pedepsit. L-am întrebat de ce nu a participat la întruniri și spre surprinderea mea, a spus: „Mai mulți membri ai familiei noastre cred în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu l-a ferit pe nepotul meu de această boală gravă…” Abia atunci mi-am dat brusc seama că Îl învinuia pe Dumnezeu că nu îi protejase sănătatea nepotului său. Văzând că soțul meu avea această noțiune eronată în credința lui și că doar voia să obțină harul, am avut părtășie cu el: „N-ar trebui să credem în Dumnezeu doar pentru binecuvântări și har, ci să căutăm adevărul și să ne supunem rânduielilor Lui.” Am avut părtășie cu el în mai multe rânduri, dar era mereu foarte ostil și agitat. M-am gândit: „Nu acceptă adevărul și vorbește ca un necredincios.” Dar apoi mi-am zis: „Poate e din cauză că e nou în credință și nu înțelege adevărul. Ar trebui să încerc să îl ajut mai mult.” Dar indiferent cum aveam părtășie cu el, pur și simplu nu asculta. După câteva zile, a venit un conducător superior să facă lucrarea de curățire. Trebuia să identificăm necredincioșii, antihriștii și oamenii răi, să le adunăm evaluările și apoi să îi îndepărtăm sau să îi excludem. Soțul meu se număra printre cei identificați. Legat de purtarea lui generală, s-a considerat că el doar căuta binecuvântare în credința lui în Dumnezeu și că elabora noțiuni împotriva lui Dumnezeu, refuza să participe la întruniri și să-și facă datoria de câte ori lucrurile nu mergeau cum voia el sau nu primea harul lui Dumnezeu. A fost judecat ca fiind un necredincios care căuta să „se înfrupte din pâini și să se îndestuleze”. Am început să mă panichez: „Oare nu înseamnă asta că ei urmează să-mi alunge soțul? Așadar, nu își va pierde el șansa de a fi mântuit?” Nu am putut accepta faptele și m-am gândit la contraargumente: „Oare nu ați înțeles greșit? E nou în credință și nu înțelege adevărul. Înainte și-a îndeplinit îndatoririle, dar s-a întâmplat ceva în familia noastră și a devenit slab, pentru moment. Ar trebui să îl susținem și să îl ajutăm. Poate odată ce starea lui se îmbunătățește, va începe să participe la întruniri ca de obicei.” Dar știam că lucrarea de curățire era foarte importantă pentru casa lui Dumnezeu. Pe atunci eram conducătoare de biserică și era de datoria mea să o implementez, așa că am fost de acord să furnizez informații. Dar tot plănuiam să îl ajut. Aveam des părtășie cu el, îndemnându-l să lectureze cuvintele lui Dumnezeu și să meargă la întruniri, dar nu mă asculta. Uneori, chiar se enerva pe mine și îmi spunea să tac. Uneori, dacă eram ocupată cu lucrarea bisericii și nu mă puteam ocupa de treburile casei, îmi reproșa și țipa la mine. M-am simțit atât de dezamăgită de el, părea că mântuirea lui e imposibilă. Oricât de mult încercam să ajut, el tot nu se îndrepta.

Am găsit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care expune comportamentele necredincioșilor. Spunea: „Care sunt semnele distinctive ale non-credincioșilor? Credința lor în Dumnezeu este un fel de căutare a oportunităților, o modalitate de a profita de pe urma bisericii, de a evita dezastrul, de a găsi sprijin și o sursă de venit stabilă. Unii dintre ei au chiar aspirații politice, dorind să se alăture guvernului și să obțină o numire oficială. Astfel de oameni, până la urmă, sunt non-credincioși. Credința lor în Dumnezeu poartă cu ea aceste motive și intenții, iar în inimile lor, ei nu cred cu o certitudine de sută la sută că există un Dumnezeu. Deși Îl recunosc, o fac cu îndoială, întrucât punctul de vedere pe care îl susțin este ateist. Ei cred doar în lucruri pe care le pot vedea în lumea materială. […] Tocmai pentru că acești oameni nu cred că Dumnezeu domnește peste toate, sunt capabili, cu îndrăzneală și fără scrupule, să se infiltreze în biserică având propriile intenții și scopuri. Ei doresc să-și exprime talentele în biserică sau să-și împlinească visele sau ceva de genul acesta – adică doresc să se infiltreze în biserică și să dobândească prestigiu și statut acolo, să-și împlinească intenția și dorința de a obține binecuvântări și, prin urmare, să-și găsească sursa de venit. Se poate vedea din comportamentul lor, precum și din natura și esența lor că obiectivele, motivele și intențiile lor în ceea ce privește credința în Dumnezeu sunt nepotrivite. Niciunul dintre ei nu este o persoană care acceptă adevărul și, chiar dacă își găsește drumul în biserică, nu este cineva pe care biserica ar trebui să-l accepte. Sensul implicit al acestui lucru este că ei pot fi capabili să se infiltreze în biserică, dar nu sunt aleșii lui Dumnezeu. «Nu sunt aleșii lui Dumnezeu» – cum trebuie interpretată această expresie? Înseamnă că Dumnezeu nu i-a predestinat și nu i-a ales; El nu îi vede ca destinatari ai lucrării și mântuirii Sale; nici nu le-a predestinat să fie ființe umane pe care le va mântui. Odată ce au intrat în biserică, firește că nu-i putem trata ca pe frații și surorile noastre, întrucât nu sunt oameni care acceptă sincer adevărul sau se supun lucrării lui Dumnezeu. Unii ar putea întreba: «Având în vedere că nu sunt frați și surori care cred cu adevărat în Dumnezeu, de ce nu-i îndepărtează și nu-i exclude biserica?» Voia lui Dumnezeu este ca aleșii Săi să învețe ce este discernământul de la acești oameni și astfel, să vadă uneltirile Satanei și să-l respingă pe acesta. Odată ce aleșii lui Dumnezeu vor discerne, va fi timpul să-i îndepărtăm pe acești non-credincioși. Scopul discernământului este de a-i da în vileag pe acei non-credincioși care s-au infiltrat în casa lui Dumnezeu cu ambițiile și dorințele lor și de a-i îndepărta din biserică, întrucât ei nu sunt adevărați credincioși în Dumnezeu, cu atât mai puțin oameni care acceptă și urmăresc adevărul. Din faptul că rămân în biserică nu iese nimic bun – dar multe rele, da. În primul rând, infiltrându-se în biserică, ei nu mănâncă și nu beau din cuvintele lui Dumnezeu și nu acceptă câtuși de puțin adevărul; tot ceea ce fac este să perturbe și să tulbure lucrarea bisericii, în detrimentul intrării în viață a aleșilor lui Dumnezeu. În al doilea rând, dacă rămân în biserică, se vor revolta, la fel ca necredincioșii. Acest lucru va perturba și tulbura lucrarea bisericii și va supune biserica la multe pericole ascunse. În al treilea rând, dacă rămân în biserică, nu vor acționa de bunăvoie ca făcători de servicii și, deși s-ar putea să facă un oarecare serviciu, va fi doar pentru a obține binecuvântări. Dacă va veni ziua când vor afla că nu pot obține binecuvântări, vor avea un acces de furie, tulburând lucrarea bisericii și dăunând acesteia. Ar fi mai bine să fie îndepărtați din biserică înainte ca acest lucru să se întâmple. În al patrulea rând, non-credincioșii sunt, totodată, pasibili să formeze bande și clici în biserică. Probabil că îi vor susține și-i vor urma pe antihriști, formând o forță rea în interiorul bisericii care reprezintă o mare amenințare pentru lucrarea acesteia. În lumina acestor patru considerații, este necesar să discernem și să-i dăm în vileag pe non-credincioșii care se infiltrează în biserică și apoi să-i îndepărtăm. Acesta este singurul mod de a menține funcționarea normală a lucrării bisericii, singura modalitate eficientă de a-i apăra pe aleșii lui Dumnezeu în timp ce mănâncă și beau în mod normal din cuvintele lui Dumnezeu și în vreme ce duc o viață bisericească normală, astfel încât să poată merge pe calea cea bună a credinței în Dumnezeu. Acest lucru este din cauză că infiltrarea acestor non-credincioși în biserică aduce un mare prejudiciu pentru intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu. Sunt mulți oameni care nu îi pot identifica, ci îi tratează ca pe frații și surorile lor. Unii oameni, văzând că au câteva daruri sau puncte forte, îi aleg să servească drept conducători și lucrători. Așa se ridică falșii conducători și antihriștii în biserică. Privind la esența lor, se vede că ei nu cred că există un Dumnezeu, nici că sunt cuvintele Lui adevărul, nici că El stăpânește peste toate. În ochii lui Dumnezeu, ei sunt necredincioși. El nu le acordă deloc atenție și Duhul Sfânt nu va lucra asupra lor. Prin urmare, pe baza esenței lor, ei nu sunt cei pe care Dumnezeu îi va mântui și cu siguranță nu sunt predestinați sau aleși de El. Dumnezeu nu i-ar putea mântui sub nicio formă. Indiferent cum am privi, acești oameni nu ar trebui să rămână în biserică. Ar trebui identificați cu promptitudine și precizie, apoi tratați corespunzător. Nu-i lăsați să rămână în biserică și să-i perturbe pe ceilalți” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că esența necredincioșilor e aceea că ei nu cred că există un Dumnezeu. Toate intențiile, scopurile și motivațiile credinței lor în Dumnezeu sunt impure. Ei intră în biserică doar ca să-și realizeze ambițiile personale; nu au credință adevărată în Dumnezeu. Ei nu cred în cuvintele lui Dumnezeu și nu acceptă adevărul. Când e în beneficiul lor, e posibil să arate un anumit entuziasm, dar de îndată ce nu au nimic de câștigat sau se abate dezastrul asupra lor, ei Îl trădează imediat pe Dumnezeu. Acești oameni au un efect negativ asupra bisericii, nu sunt obiectele mântuirii lui Dumnezeu și ar trebui îndepărtați și excluși. Mi-am domolit gândurile și am reflectat la purtările soțului meu. La început, când a văzut cum m-am însănătoșit după ce am început să cred în Dumnezeu, s-a gândit că practicând credința, ar putea dobândi harul și binecuvântările lui Dumnezeu, așa că a devenit credincios. După ce a început să creadă în Dumnezeu, durerea lui cronică de spate a dispărut, așa că a fost dornic să-și facă datoria, ajutându-i cu entuziasm pe frați și surori. Am văzut că intențiile soțului meu de practicare a credinței erau greșite de la început. El doar voia să dobândească binecuvântări și har. După suspendarea mea, el a simțit că dacă eu am fost suspendată deși am fost și mai entuziastă decât el, atunci oricât de mult căuta, nu avea să obțină niciodată binecuvântări, așa că nu a mai vrut să practice credința. Ulterior, a participat la întruniri și și-a făcut datoria doar de teamă că atunci când se vor abate dezastrele, el nu va dobândi binecuvântări. Apoi, când nepotul său s-a îmbolnăvit, L-a învinovățit pe Dumnezeu că nu l-a protejat și iar a încetat să vină la întruniri și să-și facă datoria. Ulterior, când a fost suspendat din poziția sa de diacon de udare, nu a mai practicat deloc credința. Abia atunci mi-am dat seama că soțul meu era un necredincios care intrase în biserică doar ca să obțină binecuvântări. Deși făcuse câteva fapte bune în trecut, a făcut-o doar cu intenția de a dobândi binecuvântări și beneficii. De îndată ce nu a mai obținut ce voia, a schimbat foaia. În trecut, mereu credeam că nu participa la întruniri și nu-și făcea datoria fiindcă nu înțelegea adevărul și doar experimenta o slăbiciune temporară. Dar deslușindu-l în lumina cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut limpede că nu neînțelegerea adevărului era problema, ci că, prin natura lui, îi era lehamite de adevăr. Așadar, oricum aveam părtășie cu el, nu avea să accepte adevărul niciodată. Era într-adevăr un necredincios. Dându-mi seama de asta, am dobândit ceva discernământ despre esența necredinței soțului meu și am acceptat în cugetul meu că era corect ca biserica să îl îndepărteze.

Pe atunci, deși aveam ceva discernământ legat de soțul meu, tot mă temeam că avea să mă urască și să spună că nu țineam cont de căsnicia noastră, dacă îl expuneam și detaliam comportamentul său necredincios. Avea să spună că eram o trădătoare neloială? Mai ales când vedeam cât de extenuat arăta după o zi lungă de muncă, mă simțeam deosebit de neliniștită: dacă soțul meu ar fi îndepărtat, cu siguranță nu ar avea protecția lui Dumnezeu când s-ar abate dezastrele. M-am simțit îngrozitor când am realizat asta și mi-am dorit să existe vreo cale prin care să pot preveni îndepărtarea sa. Ulterior, am aflat că citise cuvintele lui Dumnezeu pe telefon, iar când conducătorul mi-a cerut detalii despre comportamentul lui necredincios, l-am apărat imediat, spunând că citea adesea cuvintele lui Dumnezeu și apoi i-am arătat conducătorului dovada din telefonul lui. Conducătorul a văzut că-mi protejam soțul datorită sentimentelor mele față de el, așa că mi-a citit cuvintele lui Dumnezeu: „Ce sunt emoțiile, în esență? Sunt un fel de fire coruptă. Manifestările emoțiilor pot fi descrise folosind mai multe cuvinte: favoritism, protecție exagerată, menținere a relațiilor fizice, părtinire; asta reprezintă emoțiile. Care sunt consecințele probabile ale faptului că oamenii au emoții și trăiesc după ele? De ce urăște Dumnezeu cel mai mult emoțiile oamenilor? Unii oameni, conduși mereu de emoțiile lor, nu pot pune adevărul în practică și, deși doresc să asculte de Dumnezeu, nu pot. Prin urmare, ei suferă emoțional. Și sunt mulți oameni care înțeleg adevărul, dar nu îl pot pune în practică. Și acest lucru se întâmplă tot pentru că sunt conduși de emoții” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este realitatea adevărului?”). „Ce chestiuni sunt legate de emoții? Numărul unu este cum îți evaluezi propria familie, cum reacționezi la lucrurile pe care le fac. «Lucrurile pe care le fac» includ situațiile în care tulbură și întrerup lucrarea bisericii, în care judecă oamenii pe la spate, fac lucrurile necredincioșilor și așa mai departe. Ai putea fi imparțial față de aceste lucruri pe care le face familia ta? Dacă ți s-ar cere să-ți evaluezi familia în scris, ai face-o în mod obiectiv și corect, lăsându-ți deoparte emoțiile? Acest lucru are legătură cu modul în care ar trebui să-ți privești membrii familiei. Și ești sentimental față de cei cu care te înțelegi sau care te-au mai ajutat? Ai fi obiectiv, imparțial și precis în privința acțiunilor și comportamentului lor? I-ai raporta sau expune dacă ai descoperit că tulbură și întrerup lucrarea bisericii? Mai mult, ești sentimental față de cei apropiați sau care împărtășesc interese similare? Oare evaluarea, definirea și răspunsul tău față de acțiunile și comportamentul lor ar fi imparțiale și obiective? Și cum ai reacționa dacă principiul ar dicta ca biserica să ia măsuri împotriva unei persoane cu care ai o conexiune emoțională, iar aceste măsuri ar fi în contradicție cu propriile tale noțiuni? Ai da ascultare? Ai continua să ții legătura cu acea persoană în secret, te-ai lăsa în continuare ademenit de ea, te-ai lăsa chiar îmboldit să îi cauți scuze, să raționalizezi și să o aperi?” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). După ce a citit cuvintele lui Dumnezeu, conducătorul a spus: „Biserica înlătură toate tipurile de antihriști, oameni răi și necredincioși pentru a curăți biserica și pentru ca aleșii lui Dumnezeu să poată duce o viață mai bună în biserică, să se întrunească și să-și îndeplinească îndatoririle fără perturbare. Ca lideră a bisericii, trebuie să aperi principiile adevărului și nu ar trebui să îți lași sentimentele să dicteze modul în care vorbești și acționezi. Dacă azi am îndepărta pe cineva care nu îți e rudă, ai mai argumenta în favoarea sa? Nu ai furniza de îndată detalii despre comportamentul său? Poți fi obiectivă și corectă dacă îți lași sentimentele să-ți dicteze acțiunile și cuvintele? E în natura soțului tău să fie sătul de adevăr și să-l respingă. El doar crede în Dumnezeu ca un mijloc de a obține binecuvântări și, de fapt, e un necredincios. Chiar dacă i s-ar permite să rămână în biserică, el nu ar căuta adevărul și nu ar fi mântuit de Dumnezeu. Dacă acționăm în baza sentimentelor noastre și nu apărăm principiile pentru a menține lucrarea bisericii, Îi suntem potrivnici lui Dumnezeu. Dacă acel comportament nu este îndreptat, Dumnezeu ne detestă și pierdeam lucrarea Sfântului Duh. Nu putem lăsa sentimentele să ne dicteze cuvintele, trebuie să fim de partea adevărului și să evaluăm oamenii în mod obiectiv și corect. Dumnezeu este drept și casa lui Dumnezeu este condusă de adevăr. Oamenii buni nu vor fi nedreptățiți, iar necredincioșilor și răufăcătorilor cu siguranță nu li se va permite să rămână în biserică.”

Când conducătorul mi-a oferit această părtășie, am știut în inima mea că ce expusese el erau faptele și starea mea propriu-zisă. Dacă mi s-ar cere să furnizez detalii despre cineva fără nicio legătură cu mine, le-aș oferi fără cea mai mică ezitare, așa încât toți să poată să dobândească discernământ. Dar din cauza sentimentelor mele, deși știam în mod clar că soțul meu fusese expus ca necredincios, eu tot l-am apărat și am găsit modalități de a pleda în numele lui, sperând că liderul va face o excepție și îl va lăsa să rămână în biserică. Nu acționam oare contrar lui Dumnezeu și nu întrerupeam lucrarea bisericii? Legăturile mele emoționale erau prea puternice. Apoi, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit înțelegere asupra cauzei principale pentru care mi-am lăsat sentimentele să-mi dicteze acțiunile. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă o persoană este o ființă care Îl tăgăduiește pe Dumnezeu și I se împotrivește, care este blestemată de Dumnezeu, dar este un părinte sau o rudă de-a ta, nu este un răufăcător din câte știi tu și te tratează bine, atunci s-ar putea să te trezești incapabil să urăști acea persoană și chiar să păstrezi strâns legătura, iar relația ta să rămână neschimbată. Te va tulbura să auzi că Dumnezeu disprețuiește astfel de oameni și nu ești capabil să fii de partea lui Dumnezeu și să-i respingi fără milă. Ești tot timpul constrâns de emoție și nu poți renunța la ei. Care este motivul acestui lucru? Se întâmplă pentru că prețuiești prea mult emoția și te împiedică să practici adevărul. Acea persoană este bună cu tine, așa că nu poți să o urăști. Ai putea să o urăști numai dacă te-ar răni. Ar fi acea ură în acord cu principiile adevărului? De asemenea, ești constrâns de noțiuni tradiționale, crezând că este un părinte sau o rudă, așa că, dacă o urăști, vei fi disprețuit de societate și ponegrit de opinia publică, condamnat ca fiind lipsit de sentimente filiale, de conștiință, ca nefiind nici măcar uman. Crezi că vei îndura condamnarea și pedeapsa divină. Chiar dacă vrei să o urăști, conștiința ta nu te va lăsa. De ce funcționează conștiința ta în acest mod? Este un mod de gândire care ți-a fost întipărit de familia ta încă din copilărie, de ceea ce te-au învățat părinții tăi și în care te-a introdus cultura tradițională. Este adânc înrădăcinat în inima ta, făcându-te să crezi pietatea filială este poruncit de Cer și recunoscut pe Pământ, că este ceva moștenit de la străbunii tăi și că este întotdeauna un lucru bun. E primul lucru pe care l-ai învățat și rămâne dominant, creând o mare piatră de poticnire și tulburare în credința ta și în acceptarea adevărului, făcându-te incapabil să pui cuvintele lui Dumnezeu în practică și să iubești ceea ce iubește Dumnezeu, să urăști ceea ce urăște Dumnezeu. […] Satana folosește acest gen de cultură tradițională și noțiuni de morală ca să-ți înlănțuie gândurile, mintea și inima, făcându-te incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu; ai fost posedat de aceste lucruri ale Satanei și făcut incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu. Atunci când vrei să practici cuvintele lui Dumnezeu, aceste lucruri îți provoacă neliniște, te fac să te opui adevărului și cerințelor lui Dumnezeu și te fac neputincios să scapi de robia culturii tradiționale. După ce te zbați o vreme, apelezi la un compromis: preferi să crezi că noțiunile tradiționale de moralitate sunt corecte și în acord cu adevărul și, astfel, respingi cuvintele lui Dumnezeu sau te lepezi de ele. Nu accepți cuvintele Lui drept adevărul și nu îți pasă de mântuire, simțind că încă trăiești în această lume, că poți să supraviețuiești doar bazându-te pe acești oameni. Incapabil să suporți incriminarea societății, ai alege mai degrabă să renunți la adevăr și la cuvintele lui Dumnezeu, abandonându-te noțiunilor tradiționale de moralitate și influenței Satanei, preferând să-L ofensezi pe Dumnezeu și să nu practici adevărul. Nu este omul demn de milă? Nu au oamenii nevoie de mântuirea lui Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). După ce m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că motivul pentru care îmi menajam și protejam soțul din atașament emoțional era din cauză că mă supuneam noțiunilor tradiționale. Susțineam idei precum „Căsnicia este o legătură adâncă și profundă” și „Omul nu este neînsuflețit; cum poate el să fie lipsit de emoții?” Credeam că oamenilor fără legături emoționale și loialitate le lipsea conștiința. Îndoctrinată de aceste idei satanice, am crezut că aș trăda legătura noastră maritală dacă furnizam detalii despre comportamentul necredincios al soțului meu când biserica îmi cerea asta. Nu am putut să-mi încalc conștiința, gândindu-mă că, în calitate de soție a sa, ar trebui să îi fiu loială, să îl protejez și să vorbesc în numele lui. Așadar, am încercat să-i iau apărarea în fața conducătorului. Mă supusesem enorm acestor noțiuni tradiționale și otrăvuri satanice. Această cultură tradițională și această filosofie satanică de viață îmi controlau gândirea, încurcându-mi gândurile, împiedicându-mă să deosebesc lucrurile corecte de cele greșite, binele de rău, făcându-mă să-mi pierd simțul principiului și să fiu dornică de a mă opune lui Dumnezeu ca să-mi protejez și să-mi menajez soțul. Inima îmi fusese umbrită de emoții. Dumnezeu ne cere să-i iubim pe cei iubiți de El și să-i urâm pe cei urâți de El. Dumnezeu îi iubește și îi mântuiește pe aceia care caută și practică adevărul. Cât despre oamenii ca soțul meu, care sunt sătui de adevăr, Dumnezeu îi judecă drept necredincioși. El nu acceptă astfel de oameni și nu îi va mântui niciodată. Chiar dacă cedam emoțiilor și îi permiteam soțului meu să rămână în biserică, el nu avea să caute adevărul și firea lui nu avea să se transforme. Când lucrurile nu mergeau după placul lui, urma să dea vina pe Dumnezeu și să Îl trădeze. Dacă nu era înlăturat din biserică în timp util, avea să perturbe viața bisericii. Dându-mi seama de asta, m-am rugat lui Dumnezeu, gata să mă lepăd de trup, să practic adevărul și să furnizez toate detaliile despre comportamentul necredincios al soțului meu.

După aceea, am notat toate purtările necredincioase ale soțului meu. Am ezitat puțin pe măsură ce scriam și voiam să mă abțin, de teamă că avea să fie îndepărtat și mai repede dacă dezvăluiam totul, dar amintindu-mi cuvintele lui Dumnezeu și știind că Dumnezeu veghea, știam că îi puteam prosti pe oameni, dar nu și pe Dumnezeu. Așa că am renunțat la mine și am notat tot ce știam. După ce am practicat în concordanță cu cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit împăcată și liniștită. După ce am strâns evaluări ale purtărilor soțului meu, le-am citit tuturor la următoarea întrunire, cerându-i fiecăruia să cântărească dacă el ar trebui să fie îndepărtat sau nu. Spre surprinderea mea, unii dintre frați și surori nu au fost de acord. Au spus că el îi ajuta adesea în trecut și că nu li s-a părut necredincios. Auzind că frații și surorile spun asta, mi-am adus aminte că soțul meu chiar se sacrificase cu entuziasm și ajutase frați și surori înainte. M-am gândit: „Ar trebui să i se mai dea o șansă? Aș putea eventual să am părtășie cu el și să nu îl îndepărtez așa repede.” Chiar atunci, mi-am dat seama că încercam din nou să-mi menajez soțul. Adevărul este că biserica îi dăduse o șansă, dar el nu și-L dorise pe Dumnezeu în viața lui și renunțase de bunăvoie la credința lui. Nicio părtășie, oricât de multă, nu ar fi de vreun folos. Esența lui era aceea a unui necredincios și necredincioșii nu se căiesc niciodată. Dumnezeu nu îi mântuiește pe necredincioși. Dacă îi arătam în continuare milă și iubire, Dumnezeu avea să mă deteste și să mă urască. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Dacă în biserică nu este niciun om dispus să practice adevărul și nimeni care să poată mărturisi ferm pentru Dumnezeu, atunci acea biserică ar trebui să fie complet izolată, iar legătura sa cu alte biserici ar trebui tăiată. Lucrul acesta se numește «îngroparea morții»; asta înseamnă disprețuirea Satanei” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). Cuvintele Lui m-au făcut să înțeleg că firea Lui dreaptă nu poate fi ofensată. Știam că frații și surorile mele îmi apărau soțul pentru că nu aveau discernământ față de el. Dacă îl menajam și nu practicam adevărul, păcătuiam cu bună știință, mă răzvrăteam și mă opuneam lui Dumnezeu. Mai ales că eram conducătoare de biserică, dacă nu croiam drumul în practicarea adevărului ca să susțin lucrarea bisericii și mă alăturam Satanei, permițându-le necredincioșilor să rămână în biserică, Dumnezeu avea probabil să mă deteste și urma să pierd lucrarea Sfântului Duh. Nu aveam să-mi fac rău doar mie, ci și fraților și surorilor mele. Nu puteam cădea pradă uneltirii sinistre a Satanei, trebuia să am părtășie cu frații și surorile mele, ca să-i ajut să dobândească discernământ. Era responsabilitatea mea. Așadar, am avut părtășie despre comportamentul necredincios al soțului meu, folosind cuvintele lui Dumnezeu. După părtășie, ei dobândiseră ceva discernământ în privința soțului meu și erau dispuși să semneze că sunt de acord cu îndepărtarea lui. M-am simțit atât de liniștită după ce am practicat în acest fel!

Trecând prin această experiență, am dobândit discernământ privind principalul motiv pentru care mi-am lăsat sentimentele să-mi dicteze purtarea. Mi-am dat seama că acționând conform emoțiilor mele însemna să I te opui lui Dumnezeu și să Îi fii ostil. Pe viitor, nu îmi voi lăsa sentimentele să dicteze modul în care acționez. Când mă voi confrunta cu probleme, voi căuta adevărul, voi practica în conformitate cu adevărul și voi păși pe calea căutării adevărului. Slavă lui Dumnezeu!