de Fang Hui, China

În aprilie 2021, îi udam pe noii credincioși ai bisericii. Când am îndeplinit pentru prima dată această datorie, aveam simțul poverii și eram atentă să lucrez din greu la perfecționarea principiilor. Ori de câte ori am întâmpinat probleme pe care nu le-am înțeles, m-am rugat și am căutat, având adesea părtășie cu frații și cu surorile mele. Treptat, am înțeles unele dintre principii și lucrarea mea a început să dea rezultate. Câteva luni mai târziu, cum tot mai mulți oameni căutau și cercetau adevărata cale, mulți dintre ei au acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. Pentru a-i uda cât mai repede pe acești credincioși noi, conducătorul m-a numit responsabilă de alte trei grupuri ale acestora. Când am văzut că erau atât de mulți credincioși noi, m-am opus acestei idei și m-am gândit: „Am deja destule griji cu grupurile de credincioși noi pe care îi ud în momentul de față și care au multe noțiuni, probleme și dificultăți care necesită rezolvare. Uneori este nevoie de părtășie repetată pentru a obține rezultate în cazul lor. Acum că sunt atât de mulți alți credincioși, va lua mult timp și va fi nevoie de mult efort pentru a-i uda cum trebuie pe toți, ca să-și stabilească o bază solidă pe adevărata cale. E prea mare deranjul. Cum aș putea face față fizic dacă lucrurile continuă așa? Sunt deja într-o formă proastă! Când o să mă îmbolnăvesc din cauza epuizării, chiar că o să dau de necaz.” Știam că supraveghetoarea udase credincioși noi vreme îndelungată și că pricepea bine principiile acestei sarcini, așa că mi-am spus: „Pe viitor, pentru problemele mai complicate, nu trebuie decât s-o rog pe supraveghetoare să le rezolve. Așa nu voi fi nevoită să depun niciun efort pentru a căuta cuvintele lui Dumnezeu și a avea părtășie despre ele cu noii credincioși. Nu numai că problemele lor ar putea fi rezolvate repede, dar voi avea și eu puțin răgaz, voi câștiga timp și mă voi scuti de efort. N-ar însemna asta că împac și capra, și varza?” Așa că, din acel moment, ori de câte ori udam credincioși noi și dădeam peste dificultăți sau probleme pe care nu le puteam desluși clar, nu căutam adevărurile-principii, ci, în schimb, îi pasam problemele direct supraveghetoarei și o rugam să aibă ea părtășie și să le rezolve.

La o adunare, supraveghetoarea m-a dat în vileag. „Ce se întâmplă cu tine în ultima vreme? Nu ești sârguincioasă în datoria ta. De fiecare dată când un credincios nou dă peste o problemă sau o dificultate, nu cauți adevărul ca s-o rezolvi, doar mă chemi pe mine să am părtășie despre asta. În felul acesta, poate că nu o să suferi fizic, dar o să dobândești adevărul? Dacă îți faci datoria fără niciun simț al poverii și continui să tânjești după confortul trupului, este ușor să pierzi lucrarea Duhului Sfânt și, mai devreme sau mai târziu, vei fi dezvăluită și eliminată. Trebuie să reflectezi asupra ta cu atenție!” La auzul cuvintelor supraveghetoarei, m-am simțit supărată și chinuită de remușcări, dându-mi seama că era, într-adevăr, periculos să continui în același mod. Prin urmare, m-am rugat lui Dumnezeu să mă îndrume să reflectez și să ajung să mă înțeleg mai bine.

Într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Indiferent de lucrarea pe care o fac unii oameni sau de datoria pe care o îndeplinesc, nu sunt competenți la ea, nu își pot asuma responsabilitatea și nu sunt capabili să îndeplinească oricare dintre obligațiile sau responsabilitățile pe care s-ar cuveni să le aibă o persoană. Nu sunt ei rebuturi? Mai sunt ei demni de a fi numiți oameni? Cu excepția oamenilor grei de cap, a celor cu handicap mintal și a celor care suferă de dizabilități fizice, există cineva în viață care nu s-ar cuveni să își facă îndatoririle și să își îndeplinească responsabilitățile? Dar o astfel de persoană este întotdeauna alunecoasă, leneșă și nu dorește să își îndeplinească responsabilitățile; implicația este că nu dorește să fie o ființă umană în adevăratul sens al cuvântului. Dumnezeu i-a dat șansa de a fi o ființă umană, i-a dat calibru și daruri, însă ea nu le poate folosi pentru a-și face datoria. Nu face nimic, ci dorește să se bucure de distracții la tot pasul. Este o astfel de persoană potrivită pentru a fi numită ființă umană? Indiferent ce lucrare îi este dată – fie că este importantă sau obișnuită, dificilă sau simplă – întotdeauna este superficială, alunecoasă și leneșă. Atunci când apar probleme, încearcă să arunce responsabilitatea pentru acestea asupra altora, neasumându-și nicio responsabilitate, și dorește să continue să-și trăiască viața parazitară. Nu este oare un rebut inutil? În societate, cine nu trebuie să depindă de sine pentru a-și câștiga existența? Odată ce o persoană devine adultă, trebuie să se întrețină singură. Părinții ei și-au îndeplinit responsabilitatea. Chiar dacă părinții ei ar fi dispuși să o întrețină, i-ar fi incomod. Aceasta ar trebui să fie capabilă să realizeze că părinții săi și-au încheiat misiunea de a o crește, că este un adult capabil și ar trebui să poată să trăiască independent. Nu este aceasta rațiunea minimă pe care s-ar cuveni să o aibă un adult? Dacă o persoană ar avea cu adevărat rațiune, nu ar putea continua să trăiască pe spezele părinților; i-ar fi frică să nu râdă ceilalți de ea, să nu se facă de rușine. Așadar, cine iubește să-i fie ușor și urăște munca are rațiune? (Nu.) Întotdeauna vrea ceva fără să depună efort; vrea să nu-și îndeplinească niciodată vreo responsabilitate, dorindu-și ca dulciurile să le cadă pur și simplu din cer direct în gură; vor întotdeauna să primească trei mese îndestulătoare pe zi, să aibă pe cineva care să-i servească, să se bucure de mâncare gustoasă și băuturi bune fără să muncească vreun pic. Nu este aceasta mentalitatea unui parazit? Oare oamenii care sunt paraziți au conștiință și rațiune? Au integritate și demnitate? Categoric că nu au. Cu toții sunt niște profitori buni de nimic, niște bestii fără conștiință sau rațiune. Niciunul dintre ei nu este potrivit să rămână în casa lui Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Reflectând asupra mea prin prisma cuvintelor lui Dumnezeu, am recunoscut că atitudinea mea față de datoria mea era prea disprețuitoare și superficială. Nici măcar nu puteam îndeplini responsabilitățile și obligațiile care îmi reveneau. Nu eram cu nimic mai bună decât un gunoi. De fiecare dată când sarcinile mele se înmulțeau și trebuia să sufăr și să plătesc un preț, primul meu gând era îndreptat către trupul meu. M-am gândit că, de vreme ce erau mai mulți credincioși noi de udat, vor apărea mai multe probleme de gestionat și de rezolvat. Dacă ar fi trebuit să am părtășie cu răbdare și să susțin fiecare credincios nou, aș fi avut prea multe griji și m-aș fi extenuat. Îmi era teamă de suferință și că m-aș fi îmbolnăvit din cauza epuizării, așa că am început să trândăvesc și să fiu superficială. Ori de câte ori dădeam peste o problemă care era câtuși de puțin complicată, i-o pasam imediat supraveghetoarei mele, fără să depun niciun efort ca să caut adevărul și s-o rezolv. Am fost cu adevărat egoistă și vicleană! Nu m-a interesat decât să stau degeaba și să nu mă obosesc fizic. Nu m-am gândit deloc la lucrarea și la dificultățile altor oameni sau dacă purtarea mea îi va întârzia pe alții în îndeplinirea îndatoririlor lor. Chiar dacă, astfel, trupul meu stătea degeaba și nu suferea prea mult, viața mea nu progresa deloc, pentru că nu căutam adevărul, așadar, ce aș fi câștigat, de fapt, până la urmă? Nu îmi făceam rău singură? Dumnezeu spune că oamenii leneși și alunecoși sunt gunoaie lipsite de valoare și nu sunt gunoaiele respinse și disprețuite și eliminate de Dumnezeu? La acest gând, m-am simțit oarecum plină de remușcări și temătoare, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, spunând că doream să-mi schimb atitudinea față de îndatoririle mele și să le îndeplinesc cu sârguință.

După aceea, ori de câte ori am întâmpinat dificultăți în timp ce îi udam pe noii credincioși, m-am rugat și m-am bazat conștient pe Dumnezeu, am căutat adevărul și am avut părtășie cu răbdare pentru a le rezolva dificultățile, în loc să le arunc în cârca altora. Dar unii dintre noii credincioși aveau noțiuni religioase puternice, de care, în unele cazuri, se agățau cu atâta fervoare, încât trebuia să am părtășie cu ei de mai multe ori înainte ca ei să renunțe la ele. După o vreme, acest lucru a început să mă îngrijoreze și să-mi consume o mare parte din energie. În acel moment, m-am simțit oarecum agitată și m-am gândit: „Dacă lucrurile continuă așa, cât de mult efort va trebuie să depun pentru a reuși să-i ud cum trebuie pe noii credincioși? Este atât de obositor! Aș putea să caut, pur și simplu, câteva fragmente relevante din cuvintele lui Dumnezeu referitoare la noțiunile lor, să le trimit noilor credincioși și să-i las pe ei să le citească, apoi să am părtășie cu ei dacă este ceva ce nu au înțeles. Asta m-ar face să mă îngrijorez mai puțin.” Dar m-am simțit oarecum inconfortabil ori de câte ori am făcut asta. Mi-am spus: „Este destul de dificil să-i conving să renunțe la noțiunile lor chiar și când am părtășie cu ei față în față, în detaliu. Dacă îi las să citească totul singuri, cum ar reuși să înțeleagă? Ei, nu contează. O să las părtășia pe când apar probleme.” Și uite așa, am renunțat la acest lucru, fără să mă gândesc prea mult. După o vreme, câțiva dintre noii credincioși nu au mai vrut să participe la adunare, deoarece noțiunile lor religioase nu fuseseră înlăturate cu promptitudine și unii chiar nu au mai crezut și au renunțat după ce au fost induși în eroare și tulburați de pastori și de prezbiteri. Când am văzut ce se întâmplă, m-am simțit puțin vinovată, dar apoi m-am gândit: „Nu e doar responsabilitatea mea. Le-am trimis fragmente relevante din cuvintele lui Dumnezeu ca să le citească; însă acești credincioși noi sunt prea aroganți și neprihăniți de sine. Aderă cu încăpățânare la noțiunile lor și nu acceptă adevărul, așa că nu am cu ce să-i ajut.” Pentru că fusesem mereu leneșă și superficială în îndeplinirea datoriei mele, am simțit că Dumnezeu Și-a ascuns fața de mine și gândurile mele au devenit tot mai încețoșate. Nu puteam vedea o soluție pentru multe probleme și părtășia mea cu noii credincioși era anostă și plictisitoare. Îndeplinirea datoriei mele a devenit laborioasă și rezultatele erau tot mai slabe. Mai târziu, supraveghetoarea a văzut că starea mea nu se schimbase și că îmi afecta grav datoria, așa că m-a rugat să mă opresc și să practic, în schimb, devoțiunea spirituală, pentru a reflecta asupra mea. Când am auzit asta, m-am prăbușit și lacrimile au început să-mi curgă necontrolat pe față. Știam prea bine că aceasta era consecința faptului că mă gândisem prea mult la trup și că fusesem mereu superficială în îndeplinirea datoriei mele. Credeam că s-a zis cu mine. Fusesem suspendată din datoria mea chiar când lucrarea lui Dumnezeu se apropia de sfârșit. Oare nu eram eliminată? Acele câteva zile au fost un chin și nu am reușit să mănânc sau să dorm bine. În mijlocul angoasei mele, am îngenuncheat și m-am rugat cu sinceritate lui Dumnezeu. „O, Dumnezeule, știu că ceea ce am făcut Te face să mă detești și să mă urăști, dar vreau să mă căiesc. Te rog să mă luminezi și să mă îndrumi, ca să ajung să mă înțeleg mai bine.” După ce m-am rugat, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Există oameni care nu sunt dispuși să sufere deloc în îndeplinirea îndatoririlor lor, care se plâng constant când întâmpină o problemă și care refuză să plătească un preț. Ce fel de atitudine este aceasta? Este una superficială. Dacă îți îndeplinești datoria în mod superficial, abordând-o cu lipsă de respect, care va fi rezultatul? Îți vei îndeplini datoria necorespunzător, deși ești capabil să o faci bine – performanța ta nu va fi la înălțimea standardelor, iar Dumnezeu va fi foarte nemulțumit de atitudinea pe care o ai cu privire la datoria ta. Dacă te-ai fi putut ruga lui Dumnezeu, dacă ai fi căutat adevărul și ți-ai fi dedicat toată inima și mintea, dacă ai fi putut coopera astfel, atunci Dumnezeu ar fi pregătit totul pentru tine în avans, astfel încât, atunci când te-ai fi ocupat de probleme, totul să decurgă armonios și să ai rezultate bune. Nu ar fi fost nevoie să depui o cantitate imensă de energie; atunci când ai fi făcut tot posibilul pentru a coopera, Dumnezeu ar fi rânduit deja totul pentru tine. Dacă ești viclean și delăsător, dacă nu îți faci datoria așa cum trebuie și mergi mereu pe o cale greșită, atunci Dumnezeu nu va acționa asupra ta; vei pierde această oportunitate, iar Dumnezeu va spune: «Nu ești bun; nu te pot folosi. Dă-te la o parte! Îți place să fii viclean și delăsător, nu-i așa? Îți place să fii leneș și să o iei ușurel, nu? Ei bine, atunci, ia-o ușurel pentru totdeauna!» Dumnezeu va oferi acest har și această oportunitate altcuiva. Ce spuneți: e acest lucru o pierdere sau un câștig? (O pierdere.) Este o pierdere enormă!” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că Dumnezeu nu are cerințe exagerate de la oameni; El pur și simplu dorește ca ei să își îndeplinească datoria din toată inima, cât de bine pot. Câtă vreme ei își îndeplinesc îndatoririle cât de bine pot, vor primi aprobarea lui Dumnezeu. Cât despre oamenii care își îndeplinesc tot timpul datoria mecanic, oameni care sunt șireți și oportuniști și care caută să stea degeaba și să se simtă confortabil, în loc să facă ce ar trebui să facă și ce pot face, asemenea oameni sunt disprețuiți și respinși de Dumnezeu și nu vor fi mântuiți de El. Contemplând cuvintele lui Dumnezeu și rememorând acțiunile mele, oare nu eram genul de persoană disprețuită și respinsă de Dumnezeu? A fost o onoare pentru mine ca biserica să mă însărcineze cu udarea noilor credincioși. Cât de semnificativ era să poți îndeplini o datorie atât de importantă în acest moment critic, când se răspândește Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu! Dar eu nu o apreciasem, fusesem superficială în îndatoririle mele și tânjisem constant după confort. Cu puțin efort și sacrificiu, aș fi putut face o treabă bună udând noii credincioși, dar nu voisem să îndur nici cea mai mică greutate suplimentară. Deși știam prea bine că noii credincioși vor avea o înțelegere limitată dacă citeau singuri cuvântul lui Dumnezeu, tot nu am vrut să am părtășie cu ei. Drept urmare, unii dintre noii credincioși nu au vrut să participe la adunări deoarece noțiunile lor religioase nu fuseseră înlăturate, iar unii au fost induși în eroare și tulburați de pastori și prezbiteri, ceea ce i-a făcut să se îndepărteze de credință. Doar acum, când faptele au fost expuse, am recunoscut că nu îmi făceam deloc datoria, ci că, mai degrabă, perturbam și tulburam lucrarea bisericii. Pe atunci, nu m-am recunoscut deloc. În schimb, m-am eschivat de la responsabilitate și am dat vina pe noii credincioși pentru probleme. Cât de iresponsabilă am fost! Cum ar fi putut Dumnezeu să nu mă deteste și să nu mă urască din cauza asta? Mi-am dat seama că biserica îmi încredințase o sarcină atât de importantă, sperând ca eu să pot să-mi îndeplinesc responsabilitățile și să-i ud cum trebuie pe noii credincioși, astfel încât ei să-și poată stabili o bază fermă pe adevărata cale cât mai repede cu putință și să accepte mântuirea lui Dumnezeu. Însă eu fusesem leneșă, evazivă și interesată doar să mă ascund, să mă bucur de o viață de plăcere și să fac cât mai puține cu putință. Nu m-am gândit deloc la intenția lui Dumnezeu și nici măcar nu mi-am putut îndeplini datoria. Cum am putut fi atât de lipsită de conștiință sau de rațiune? Până și câinii știu cum să-i fie loiali stăpânului și să protejeze casa, în timp ce eu mă bucuram de abundența aprovizionării lui Dumnezeu, dar nici măcar nu puteam să-mi îndeplinesc responsabilitățile. Eram măcar demnă de a fi numită om? Firea lui Dumnezeu este dreaptă și de neofensat. Eu eram singura vinovată pentru că fusesem destituită și oprită din a-mi face datoria. Eu distrusesem oportunitatea de a-mi face datoria și de a obține adevărul.

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvântul lui Dumnezeu Atotputernic care spune: „Pentru a ajunge la o înțelegere a naturilor, în afară de a dezvălui lucrurile din naturile oamenilor care le sunt dragi acestora, câteva dintre cele mai importante aspecte privind natura lor trebuie, de asemenea, să fie dezvăluite. De exemplu, punctele de vedere ale oamenilor privind lucrurile, metodele și obiectivele în viață ale oamenilor, valorile lor de viață și perspectiva asupra vieții, precum și opiniile și ideile lor asupra tuturor lucrurilor referitoare la adevăr. Acestea sunt toate lucruri din adâncul sufletelor oamenilor și au o relație directă cu transformarea firii. Așadar, care este, atunci, perspectiva omenirii corupte asupra vieții? Se poate spune că este aceasta: «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate.» Toți oamenii trăiesc pentru ei înșiși; sincer spus, ei trăiesc doar pentru trup. Trăiesc doar pentru a-și pune mâncare în gură. Cum diferă această existență de cea a animalelor? Nu există nicio valoare în a trăi astfel, fără a mai vorbi de vreo semnificație. Perspectiva unei persoane asupra vieții are legătură cu lucrurile pe care te bazezi pentru a trăi în lume, lucrurile pentru care trăiești și cum trăiești, iar toate aceste lucruri au legătură cu esența naturii umane. Analizând natura oamenilor, vei vedea că toți oamenii I se împotrivesc lui Dumnezeu. Toți sunt demoni și nu există nicio persoană cu adevărat bună. Doar analizând natura oamenilor, poți să cunoști cu adevărat corupția și esența omului și să înțelegi cui îi aparțin oamenii de fapt, ce le lipsește cu adevărat oamenilor, cu ce ar trebui să fie echipați și cum ar trebui să trăiască o asemănare umană. Adevărata disecare a naturii unei persoane nu este ușoară și nu se poate face fără a experimenta cuvintele lui Dumnezeu sau a avea experiențe adevărate” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce ar trebui să se știe despre transformarea firii omului”). Citind cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că filosofiile și legile satanice precum: „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate”, „Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine” și „Trăiește-ți viața pe pilot automat” mă otrăviseră prea profund. Faptul că am trăit după acest reguli mă făcuse extrem de egoistă, detestabilă, trădătoare și înșelătoare. Orice am făcut, nu m-am gândit decât la propriile interese fizice, am râvnit la confort, am disprețuit munca fizică și nu am nutrit niciun simț al poverii sau al responsabilității față de datoria mea. Am trăit de pe o zi pe alta, fără vreun scop sau vreo direcție, fără ca viața mea să aibă nici cea mai mică valoare sau cel mai mic sens. Rememorând cum eram înainte să cred în Dumnezeu, acordam o mare importanță trupului și tânjeam după confort. Indiferent ce făceam, eram întotdeauna superficială, făcând orice pentru a-mi satisface interesele trupești și ducând o viață detestabilă și deplorabilă. Chiar și după ce am început să cred în Dumnezeu, încă trăiam după aceste perspective înșelătoare, false. Ori de câte ori eram supraîncărcată cu îndatoriri, pentru care trebuia să sufăr și să plătesc un preț, îmi era teamă de efortul fizic și căutam constant să arunc în cârca altora sarcinile laborioase sau solicitante din punct de vedere psihic. Nu doream să-mi fac griji sau să mă deranjez mai mult decât era nevoie. Pentru că am fost pripită în datoria mea, problemele noilor credincioși nu au fost rezolvate cu promptitudine, ceea ce i-a făcut pe unii dintre ei să nu mai vrea să participe la adunări, iar acest lucru, la rândul său, a tulburat și a împiedicat lucrarea de udare. Mi-am dat seama că trăiam după filosofii și legi satanice, complet lipsită de conștiință sau de rațiune. Eram egoistă, detestabilă și nu îmi păsa decât de mine. Nici măcar nu m-am gândit dacă dificultățile noilor credincioși puteau fi rezolvate sau dacă intrarea lor în viață a suferit pierderi. Trăisem într-o stare de desfătare în confort, răzvrătindu-mă și împotrivindu-mă lui Dumnezeu chiar fără să știu. Cât de periculos era acest lucru! În acel moment, am citit acest fragment din cuvântul lui Dumnezeu: „El nu le dă oamenilor să poarte o povară prea grea. Dacă poți căra patruzeci și cinci de kilograme, Dumnezeu cu siguranță nu-ți va da o povară mai grea decât patruzeci și cinci de kilograme. El nu va pune presiune pe tine. Așa este Dumnezeu cu toată lumea. Și nu vei fi constrâns de nimic – de nicio persoană sau gând și părere. Ești liber” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (15)”]. Sarcinile pe care Dumnezeu le dă oamenilor sunt toate lucruri pe care aceștia le pot îndura și care pot fi îndeplinite doar cu puțin efort. Uneori, poate că trebuie să fie udați mai mulți credincioși noi decât de obicei și, prin urmare, pot apărea mai multe probleme și dificultăți care necesită mai mult timp și mai multă energie pentru a căuta adevărul și a avea părtășie pentru a le rezolva, dar, cu puțin mai mult efort și sacrificiu, pot ține pasul. Nu înseamnă că mă voi prăbuși sau îmbolnăvi din cauza epuizării. În timpul adunărilor, frații și surorile mele au adesea părtășie despre faptul că îndeplinirea îndatoririlor noastre este o ocazie bună ca noi să înțelegem adevărul. Întâmpinăm diverse probleme și dificultăți atunci când ne îndeplinim îndatoririle, însă, căutând adevărul, putem să tragem învățăminte de pe urma acestora și să înțelegem treptat unele adevăruri și să pătrundem în adevărul-realitate. Însă eu simțisem întotdeauna că a-mi face astfel datoria era prea obositor și chiar mă îngrijorasem că mă voi îmbolnăvi din cauza epuizării, doar pentru că tânjeam după confort atât de mult și că nu voiam să sufăr. Prin urmare, m-am plâns și am bombănit când m-am ocupat de datoria mea, mi-am neglijat lucrarea și nici nu am reușit să-mi îndeplinesc propriile responsabilități. Am recunoscut, în sfârșit, că a trăi după filosofii satanice ar fi doar o irosire a vieții mele și că nu mi-ar face decât rău și m-ar distruge în final. Această conștientizare m-a speriat oarecum, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, Îți mulțumesc pentru luminarea și îndrumarea Ta, care m-au făcut să mă înțeleg puțin mai bine și să văd clar răul și consecințele trăirii după filosofii satanice. Mi-am dat seama și că firea Ta cea dreaptă nu poate fi ofensată. O, Dumnezeule, vreau să mă căiesc. De acum înainte îmi voi face datoria în mod realist. Nu voi mai fi superficială în datoria mea și nu Te voi mai răni.”

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu care m-a mișcat profund. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Fiecare cuvânt și fiecare frază pe care le rostise Dumnezeu erau întipărite în inima lui Noe precum cuvintele cioplite într-o tablă de piatră. Nepăsător la schimbările din lumea exterioară, la batjocura din partea celor din jurul lui, la greutățile implicate sau la dificultățile pe care le-a întâmpinat, el a perseverat, în tot acest timp, în ceea ce i-a fost încredințat de Dumnezeu, fără să dispere sau să se gândească vreodată să renunțe. Cuvintele lui Dumnezeu erau întipărite în inima lui Noe și deveniseră realitatea lui de zi cu zi. Noe a preparat fiecare dintre materialele necesare pentru construcția arcei, iar forma și specificațiile cerute de Dumnezeu pentru arcă au început treptat să prindă formă cu fiecare lovitură atentă a lui Noe cu ciocanul și dalta. Prin vânt și ploaie și indiferent cum l-au batjocorit sau calomniat oamenii, viața lui Noe a mers mai departe în felul acesta, an după an. Dumnezeu a urmărit în taină fiecare acțiune a lui Noe, fără să-i spună vreodată vreun alt cuvânt, iar inima Sa a fost atinsă de Noe. Cu toate acestea, Noe nici nu a știut și nici nu a simțit acest lucru; de la început până la sfârșit, el pur și simplu a construit arca și a adunat fiecare fel de viețuitoare, cu o loialitate de neclintit față de cuvintele lui Dumnezeu. În inima lui Noe, nu exista nicio instrucțiune mai importantă pe care trebuia s-o urmeze și s-o ducă la bun sfârșit: cuvintele lui Dumnezeu erau direcția și scopul lui pe viață. Așadar, orice i-a zis Dumnezeu, orice i-a cerut să facă, orice i-a ordonat să facă, Noe a acceptat acel lucru pe deplin și l-a pus la inimă; l-a privit ca pe cel mai important lucru din viața lui și l-a tratat pe măsură. Nu numai că nu l-a uitat, nu numai că l-a păstrat în inima sa, ci l-a înfăptuit în viața sa de zi cu zi, folosindu-și viața ca să accepte și ducă la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu. Și în felul acesta, scândură cu scândură, arca a fost construită. Fiecare mișcare, fiecare zi a lui Noe era dedicată cuvintelor și poruncilor lui Dumnezeu. Poate nu părea că Noe îndeplinea o sarcină importantă, dar, în ochii lui Dumnezeu, tot ceea ce a întreprins Noe, fiecare pas pe care l-a făcut pentru a realiza ceva, fiecare lucrare săvârșită de mâna lui – toate au fost prețioase, demne de a fi pomenite și vrednice de a fi imitate de această omenire. Noe a respectat ce îi fusese încredințat de Dumnezeu. A fost neclintit în credința sa că fiecare cuvânt rostit de Dumnezeu era adevărat; în privința asta nu avea nicio îndoială. Drept urmare, arca a fost finalizată și fiecare fel de viețuitoare a putut trăi pe ea” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Anexa doi: Cum Noe și Avraam au ascultat de cuvintele lui Dumnezeu și I s-au supus (Partea întâi)”]. Am fost foarte mișcată de atitudinea lui Noe față de însărcinarea dată de Dumnezeu. Dumnezeu i-a spus lui Noe să construiască arca și el a fost întru totul ascultător și supus, dezicându-se de toate plăcerile trupului pentru a îndeplini însărcinarea dată de Dumnezeu. Deși a fost dificil să construiască arca, Noe a avut credință în Dumnezeu și nu s-a temut de suferință. A persistat în fața oricărei greutăți și privări, îndeplinind, până la urmă, însărcinareadată de Dumnezeu și primind aprobarea Lui. În comparație cu Noe, mi-am dat seama că eram lipsită de umanitate, neloială și neascultătoare față de datoria mea, leneșă și înșelătoare. Nu am făcut decât să tânjesc după confortul trupului, în loc să-mi consider datoria o responsabilitate ce-mi revenea și să fac tot ce-mi stătea în putință pentru a o îndeplini bine. Dacă lucrurile continuau așa, trupul meu ar fi fost destins, eliberat de suferință și de oboseală, dar eu nu aș fi obținut adevărul. În lipsa adevărului, nu aș fi fost doar un cadavru viu? Care este rostul unei asemenea vieți? Recunoscând că atitudinea mea față de datoria mea fusese atât de disprețuitoare și că nu mai puteam face nimic pentru a compensa pierderile pe care le provocasem lucrării bisericii, am fost cuprinsă de remușcări și de regrete. M-am hotărât în secret că nu îi mai puteam face pe plac trupului. Trebuia să urmez exemplul lui Noe și să îmi fac datoria din toată inima și să transform consolarea inimii lui Dumnezeu în responsabilitatea mea personală, indiferent de dificultățile peste care dădeam.

După o lună, conducătorul a decis să-mi permită să reiau udarea noilor credincioși. Am fost recunoscătoare și m-am hotărât că, de această dată, îmi voi îndeplini categoric datoria bine și că nu voi mai face lucrurile bazându-mă pe firi corupte. Îngrijorată că mi-aș putea relua vechile obiceiuri, m-am rugat adesea lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume și să mă scruteze, în același timp reamintindu-mi frecvent să îmi tratez datoria cu sârguință. De atunci încolo, de fiecare dată când țineam adunări cu noii credincioși, aveam părtășie cu răbdare cu ei despre problemele și dificultățile lor, ajutându-i să înțeleagă adevărul și să-și înlăture noțiunile religioase. În rarele cazuri când părtășia repetată nu a dat roade, m-am gândit la ce aș putea spune ca să-i fac să înțeleagă. Treptat, lucrarea mea a început să dea rezultate, ceea ce m-a făcut să mă simt foarte stăpână pe mine și împăcată.

Faptul că am fost destituită mi-a permis să-mi înțeleg mai bine propria natură satanică și mi-a schimbat atitudinea față de datoria mea. Am văzut clar că urmările faptului de a fi superficial față de datoria proprie și de a nu urmări adevărul sunt pierzanie și distrugere și, în inima mea, îmi era oarecum frică de El. Toate acestea se datorau luminării și îndrumării lui Dumnezeu. Slavă Ție, Dumnezeule!