de Stanley, Coreea de Sud

Sunt conducător al echipei de udare de la biserică. Eram de părere că oricine vrea să fie un conducător de echipă calificat și competent trebuie să se ocupe de toate el însuși, și aveam aceleași așteptări și de la mine însumi. De îndată ce observam că era ceva de făcut în echipa noastră, indiferent dacă era un lucru mărunt sau unul important, luam inițiativa de a-l face eu însumi, iar asta era valabil și pentru chestiuni generale. Preluam chiar și sarcini pe care le puteau face frații și surorile mele, spunând cu generozitate: „Fac eu asta, nu trebuie să te ocupi tu.” De câte ori se întâmpla asta, aveam un sentiment inexplicabil de mândrie, că eram cu-adevărat un conducător de echipă grijuliu și responsabil. Cu timpul, frații și surorile au început să vină la mine oricând aveau o problemă, de orice fel. Și supraveghetorul meu mă lăuda că petrec multe ore îndeplinindu-mi datoria și că sunt capabil să îndur greutăți și să plătesc un preț. Era foarte satisfăcător să aud asta, întrucât mă făcea să mă simt un conducător de echipă cu-adevărat competent.

Ulterior, tot mai mulți credincioși noi acceptau lucrarea lui Dumnezeu în zilele de pe urmă și aveam de udat mult mai mulți nou-veniți decât înainte. Pe lângă adunările zilnice cu noii credincioși, eu îi și instruiam, învățându-i să găzduiască adunări, să răspândească Evanghelia și așa mai departe. Programul meu era deja foarte încărcat, însă, pe deasupra, frații și surorile din echipa mea îmi cereau acordul până și pentru rânduirea de adunări pentru noii credincioși. Cu atâtea de făcut, mă lăsam deseori antrenat în aceste chestiuni derizorii, care îmi perturbau programul și mă țineau prea ocupat până și pentru a participa la devoționale. Deși eram foarte ocupat în fiecare zi și nu stăteam o clipă, nu monitorizam prea atent sarcinile prioritare. Aceasta mă făcea adesea să mă simt neliniștit, dar nu știam ce să fac în privința asta. Odată, sora care mi-era parteneră m-a întrebat: „Spui mereu că ești ocupat, dar ce faci, de fapt, în fiecare zi?” Pus față în față cu întrebarea surorii mele, m-am simțit foarte îndurerat că ea nu empatiza cu mine. Ulterior, când frații și surorile aveau probleme cu udarea noilor credincioși și veneau să-mi vorbească despre asta, bombăneam în sinea mea: „Acesta este un principiu de bază pe care udătorii trebuie să-l stăpânească. De ce veniți la mine să rezolv probleme atât de simple? Nu puteți învăța să le rezolvați voi înșivă? Oare nu vreți să faceți un efort?” Nu mai voiam să mă ocup de acele chestiuni și eram de părere că frații și surorile ar trebui să le rezolve pe cont propriu. Însă apoi m-am gândit: „Sunt conducătorul echipei. Dacă nu mă ocup de aceste probleme și îi las în schimb pe frați și surori să le rezolve, nu-mi va submina asta valoarea de conducător de echipă? Ar putea spune cineva că nu mi-am îndeplinit responsabilitățile și că mă sustrag de la îndatoririle mele? Dacă află conducătoarea, ar putea spune că sunt incompetent? Lasă, dacă e ceva ce pot face eu însumi, o s-o fac, pur și simplu.” Așadar, în cea mai mare parte a timpului, continuam să fac eu însumi lucrarea echipei, de la sarcinile esențiale, ca organizarea adunărilor și rezolvarea problemelor noilor credincioși, până la cele banale, precum să-i ajut pe frați și surori să transmită mesaje și să găsesc oameni care să se ocupe de chestiuni generale. Mă grăbeam să fac lucrurile astea, deși nu prea voiam, așa încât nimeni să nu se îndoiască de mine în calitate de conducător de echipă. N-am cuvinte să descriu cât de istovit mă simțeam uneori, jonglând cu atâtea lucruri în același timp. Tot ce puteam face era să mă consolez singur, gândind: „Sunt conducător de echipă, până la urmă. Conducătorii de echipă trebuie să fie dispuși să lucreze din greu.” Și uite așa, am continuat să iau pe umerii mei toate chestiunile, mici și mari, trăind într-o stare în care eram veșnic ocupat. Deși faptul că alergam fără pic de astâmpăr în fiecare zi mi-a câștigat admirația și aprobarea unora dintre frații și surorile mele, în inima mea nu era niciun strop de pace sau bucurie. Simțeam mereu că îmi fac datoria de mântuială și nu aveam deloc timp să mă ocup de multe sarcini esențiale, pentru că eram copleșit de chestiuni derizorii.

Odată, i-am pomenit conducătoarei de dificultățile mele, iar abia după ce ea a avut părtășie cu mine am dobândit câteva principii de practică. M-a întrebat: „Oare nu muncești cam mult? Dacă nu-i lași pe frați și surori să-și facă lucrarea lor și le duci în schimb pe toate pe umerii tăi, e firesc să fii ocupat. Îi poți lăsa să se ocupe de unele dintre sarcinile mai puțin importante. Chiar dacă nu se achită bine de ele, asta nu va afecta mult lucrarea bisericii. Dacă e într-adevăr o treabă pe care n-o poate face nimeni altcineva, atunci trebuie s-o faci tu însuți. Însă dacă o pot face și alți oameni, iar tu nu-i lași să încerce sau nu le dai o șansă să practice, luând în schimb totul pe umerii tăi, oare nu-i subestimenzi și încerci, pur și simplu, s-o faci pe grozavul? Aceasta este o revărsare de stricăciune.” Părtășia ei a pus punctul pe i cu privire la starea mea. Înainte, credeam că, dacă fac mai multe, arăt că port o povară, dar nu reflectam niciodată dacă acțiunile mele erau bazate pe principii sau erau denaturate. Când m-am gândit la asta, motivul ascuns care mă făcea să-mi asum toate sarcinile în datoria mea era dorința de a mă grozăvi, mai curând decât de a purta o povară. În unele situații, problema nu era că alții nu puteau îndeplini o sarcină sau nu aveau timp s-o facă, ci, mai degrabă, convingerea mea potrivit căreia, cu cât făceam mai mult, cu atât mai mult mă vor aproba toți și vor spune că sunt un conducător de echipă competent, care este responsabil și poartă o povară în datoria sa. Priveam îndeplinirea datoriei ca pe un mijloc de a câștiga admirație din partea celorlalți. Eram mereu „ocupat” și „purtam o povară” pentru a-mi arăta valoarea drept conducător de echipă și a câștiga un loc în inima celorlalți. Deoarece aveam aspirații greșite în datoria mea și voiam mereu să-mi protejez statutul, mare parte din lucrarea echipei se sprijinea pe umerii mei, iar frații și surorile mele nu aveau nicio ocazie să practice. Și cum ce puteam face avea o limită, unele sarcini esențiale sfârșeau prin a fi întârziate, afectând astfel lucrarea bisericii și viețile fraților și surorilor mele.

Ulterior, după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit o oarecare înțelegere a problemelor mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii oameni mărturisesc pentru ei înșiși folosindu-se de limbaj și rostind unele cuvinte cu care se fălesc, în timp ce alții folosesc comportamente. Care sunt manifestările unei persoane care se folosește de comportamente pentru a mărturisi pentru sine? Aparent, se angajează în unele comportamente care sunt în conformitate cu noțiunile oamenilor, care le atrag acestora atenția, și care sunt văzute de oameni ca fiind destul de nobile și mai degrabă conforme cu standardele morale. Aceste comportamente îi fac pe oameni să creadă că aceste persoane sunt onorabile, că au integritate, că Îl iubesc pe Dumnezeu cu adevărat, că sunt foarte pioase și chiar au o inimă cu frică de Dumnezeu, și că sunt persoane care urmăresc adevărul. Deseori afișează unele comportamente exterioare bune pentru a-i induce pe oameni în eroare – oare lucrul acesta nu duhnește a preamărire și mărturisire despre sine? De obicei, oamenii se preamăresc și mărturisesc pentru ei înșiși folosind cuvintele, folosind un discurs clar pentru a sublinia cât de diferiți sunt ei de mase și cum au opinii mai înțelepte decât ale altora, pentru a-i face pe oameni să aibă o părere bună despre ei și să îi admire. Totuși, sunt unele metode care nu implică un discurs explicit, prin care oamenii folosesc în schimb practici externe pentru a mărturisi că sunt mai buni decât ceilalți. Acest fel de practici sunt bine gândite, au un motiv și o anumită intenție, și sunt destul de deliberate. Au fost ambalate și procesate în așa fel încât ceea ce văd oamenii sunt anumite comportamente și practici ce sunt în conformitate cu noțiunile umane, care sunt nobile, pioase și conforme cu decența sfântă, ba chiar că sunt iubitoare și cu frică de Dumnezeu și în conformitate cu adevărul. Acest lucru atinge același țel precum preamărirea și mărturisirea despre sine și îi face pe oameni să aibă o părere bună despre ei și să îi venereze. Ați întâlnit sau ați văzut așa ceva? Voi aveți aceste manifestări? Sunt aceste lucruri și acest subiect pe care Îl discut separate de viața reală? De fapt, nu sunt. […] Unii oameni beau cafea seara să-și sporească energia, ca să stea până târziu să-și îndeplinească îndatoririle. Frații și surorile se îngrijorează în privința stării lor de sănătate și le gătesc supă de pui. Când termină de mâncat supa, acești oameni spun: «Mulțumesc lui dumnezeu! M-am desfătat cu harul lui dumnezeu. Nu merit asta. Acum că am terminat supa de pui, trebuie să fiu mai eficient în îndeplinirea îndatoririlor!» În realitate, ei continuă să-și îndeplinească îndatoririle în același mod în care o făceau de obicei, fără să-și sporească deloc eficiența. Nu se prefac? Se prefac, iar acest tip de comportament este, pe ascuns, tot preamărire și mărturisire despre sine; rezultatul obținut este acela de a-i face pe oameni să îi aprobe, să aibă o părere bună despre ei și să le devină adepți inveterați. Dacă oamenii au acest fel de mentalitate, nu L-au uitat pe Dumnezeu? Ei nu Îl mai au pe Dumnezeu în inimile lor, așadar la cine se gândesc zi și noapte? La al lor «bun conducător», la «cel iubit». Unii antihriști par la suprafață foarte iubitori față de majoritatea oamenilor și folosesc tehnici când vorbesc, astfel încât oamenii să vadă că ei sunt iubitori și să fie dispuși să le fie mai apropiați. Zâmbesc larg oricui se apropie de ei și interacționează și discută cu asemenea oameni pe un ton foarte blând. Chiar dacă văd că unii frați și unele surori au fost neprincipiali în acțiunile lor, și astfel au lezat interesele bisericii, ei nu îi emondează deloc, ci abia le predică și îi alină, și îi lingușesc când își îndeplinesc îndatoririle – îi tot lingușesc pe oameni până când îi aduc pe toți în fața lor. Oamenii sunt treptat mișcați de către acești antihriști; toată lumea aprobă foarte hotărât inimile lor iubitoare și îi numesc oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu. Până la urmă, toată lumea îi venerează și le caută părtășia în fiecare chestiune, împărtășește cu acești antihriști toate gândurile și sentimentele cele mai profunde, până în punctul în care nici măcar nu se mai roagă lui Dumnezeu sau nu mai caută adevărul în cuvintele lui Dumnezeu. Nu au fost acești oameni induși în eroare de către acești antihriști? Aceasta este o altă metodă folosită de antihriști pentru a-i induce pe oameni în eroare. Când vă dedați unor asemenea comportamente și practici sau nutriți asemenea intenții, sunteți conștienți că este o problemă în asta? Și când devii conștient de asta, poți schimba cursul acțiunilor tale? Dacă poți să reflectezi asupra ta și ai cu adevărat remușcări când devii conștient și constați, după ce îți examinezi comportamentul, practicile și intențiile, că sunt problematice, asta arată că ți-ai schimbat cursul” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul patru: Ei se preamăresc și mărturisesc despre ei înșiși”). Din revelația cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că oamenii adoptă în exterior diverse comportamente „bune”, conforme noțiunilor omului, pentru a câștiga admirația și aprecierea celorlalți, dar, în esență, aceste comportamente sunt doar un mijloc de a se preamări și a aduce mărturie pentru ei înșiși în ascuns, ceea ce este o mare ipocrizie și îi poate induce ușor în eroare pe oameni. Când m-am gândit la asta, am înțeles că eram o astfel de persoană. În exterior, păream ocupat să-mi îndeplinesc zilnic datoria, să îndur greutăți, să plătesc un preț și să iau totul asupra mea; păream a fi un conducător de echipă calificat și competent. Însă, în spatele tuturor acestor lucruri, nutream propria aspirație ascunsă și detestabilă, care era aceea de a câștiga admirația oamenilor. M-am gândit cum veneau frații și surorile la mine să mă întrebe despre tot felul de chestiuni, importante și neînsemnate, ivite în decursul îndatoririlor lor, și cum se bizuiau pe mine să rezolv totul. Realitatea era că ar fi putut să discute și să rezolve unele dintre aceste probleme fără implicarea mea. Însă gândul că toți se încredeau în mine și mă admirau mă făcea să las deoparte prioritățile noastre de lucru și să fac totul eu însumi, chiar dacă nu aveam timp, doar ca să-mi protejez mândria și statutul. Uneori, dacă săream o masă ca să găzduiesc o adunare pentru credincioși noi, surorile insistau să mă duc să mănânc. De fapt, în sinea mea, eram încântat de gândul că ele mă vedeau prea ocupat cu îndatoririle ca să apuc măcar să mănânc. Mă gândeam că ele sigur mă admirau și credeau că pot într-adevăr îndura greutăți și plăti un preț, că eram un conducător de echipă competent. În plus, fiind „ocupat”, mă bucuram de tot felul de „privilegii” și câștigam compătimirea celorlalți, de care mă foloseam pentru a ascunde unele dintre abaterile și deficiențele mele. De pildă, dacă nu scriam un articol despre o mărturie bazată pe o experiență de viață, justificam asta spunându-mi că eram prea ocupat. Când unele sarcini ale echipei de care răspundeam nu erau îndeplinite la timp, mă complăceam în situație și spuneam că era din cauză că eram prea ocupat Iar când în datoria mea se iveau abateri și erori și nu obțineam rezultate bune în udarea noilor credincioși, le prezentam fraților și surorilor aceeași scuză, ca ei să-mi arate indulgență. Și uite așa, eram ocupat întreaga zi, arătându-le oamenilor că eram un conducător de echipă bun, cu un program încărcat. Nu numai că eram apreciat de supraveghetorul meu, ci eram și admirat de unii dintre frați și surori, care se bizuiau pe mine. Și totuși, în același timp, ascundeam abaterile și erorile din lucrarea mea. Aspirațiile mele erau cu-adevărat detestabile! M-am gândit de ce le plăcea fraților și surorilor să vină la mine ori de câte ori întâmpinau probleme și se bizuiau pe mine să fac totul: motivul principal era că încercam să iau totul asupra mea. Frații și surorile mă admirau, aveam un loc în inima lor, iar oricând întâmpinau probleme, nu se rugau și nu se bizuiau pe Dumnezeu și nu căutau adevărurile-principii, ci apelau, pur și simplu, la mine. Rămânând ocupat în felul acela, acționam de fapt voluntar, grozăvindu-mă în ascuns, câștigând inimile oamenilor și ținându-i departe de Dumnezeu.

Atunci, m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu pe care-l citisem cândva: „Unii oameni par destul de entuziaști în credința lor în Dumnezeu. Le place să se ocupe de treburile bisericii și să se preocupe cu acestea și o iau mereu înainte. Și totuși, în mod neașteptat, îi dezamăgesc pe toți odată ce devin conducători. Nu se axează pe rezolvarea problemelor practice ale aleșilor lui Dumnezeu, făcând, în schimb, tot posibilul pentru a acționa de dragul reputației și statutului lor. Le place să se dea în spectacol pentru a-i face pe ceilalți să-i stimeze și vorbesc mereu despre cum s-au consumat și au suferit pentru Dumnezeu și totuși nu-și investesc eforturile în urmărirea adevărului și în intrarea lor în viață. Nimeni nu se așteaptă la așa ceva de la ei. Deși se ocupă cu lucrarea lor, se dau în spectacol cu fiecare ocazie, predică unele cuvinte și doctrine, câștigă stima și venerația unor oameni, induc în eroare inimile oamenilor și își consolidează statutul, ce se alege de toate acestea în final? Indiferent dacă acești oameni folosesc mici favoruri pentru a-i mitui pe alții, sau își etalează darurile și abilitățile, sau folosesc diverse metode pentru a-i induce în eroare pe oameni și a-i face să aibă o părere bună despre ei, indiferent de metoda pe care o folosesc pentru a câștiga inimile oamenilor și a ocupa o poziție în acestea, ce au pierdut ei? Au pierdut oportunitatea de a dobândi adevărul în timp ce îndeplinesc îndatoririle unui conducător. În același timp, din cauza diverselor manifestări, au acumulat și fapte rele care le vor aduce finalul decisiv. Indiferent dacă folosesc mici favoruri pentru a-i mitui și a-i prinde în capcană pe oameni, sau se etalează, sau folosesc aparențe pentru a-i induce în eroare pe oameni și indiferent câte beneficii și câtă satisfacție par să obțină la exterior făcând asta, privind acest lucru acum, este această cale una corectă? Este calea urmăririi adevărului? Este calea care poate aduce cuiva mântuirea? În mod clar, nu este. Indiferent cât de inteligente sunt aceste metode și trucuri, ele nu Îl pot înșela pe Dumnezeu și, în cele din urmă, toate sunt condamnate și detestate de Dumnezeu, întrucât în spatele acestor comportamente se ascund ambiția omului și o atitudine și o esență de antagonism față de Dumnezeu. În inima Sa, Dumnezeu nu i-ar recunoaște absolut niciodată pe acești oameni ca fiind cei care își fac îndatoririle și, în schimb, i-ar defini drept răufăcători. Ce verdict dă Dumnezeu atunci când are de-a face cu răufăcători? «Plecați de la Mine, voi, cei ce săvârșiți fărădelegea!» Când Dumnezeu spune «Plecați de la Mine», unde vrea El să se ducă astfel de oameni? Îi dă pe mâna Satanei, în locuri ocupate de cete de satane. Care este consecința finală pentru ei? Ei sunt chinuiți până la moarte de duhurile rele, ceea ce înseamnă că sunt devorați de Satana. Dumnezeu nu îi vrea pe acești oameni, ceea ce înseamnă că nu îi va mântui; ei nu sunt oile lui Dumnezeu, cu atât mai puțin cei care-L urmează, așadar, nu se numără printre cei pe care îi va mântui. Așa sunt definiți acești oameni de Dumnezeu. Prin urmare, care este natura încercării de a câștiga inimile celorlalți? Este de a merge pe calea unui antihrist; este comportamentul și esența unui antihrist. Chiar mai gravă este o esență de a lupta împotriva lui Dumnezeu pentru aleșii Săi; astfel de oameni sunt dușmani ai lui Dumnezeu. Acesta este modul în care sunt definiți și clasificați antihriștii și este cât se poate de exact” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul unu: Ei încearcă să câștige inimile oamenilor”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dezvăluit exact problema. De când devenisem conducător de echipă, încercasem să iau totul asupra mea. În aparență, eram un conducător de echipă înțelegător și atent, care îi ajuta în mod activ pe frați și surori cu orice trebuia făcut, însă aspirația și scopul meu real erau să fac lucruri care slujeau reputației și statutului proprii, să cuceresc inimile oamenilor și să le câștig admirația. Asta era un fel de fraudă și de înșelătorie! Eram exact ca demnitarii supuși marelui balaur roșu, care îi păcălesc pe oamenii de rând înfăptuind puțin din lucrare, doar pentru a face impresie bună prefăcându-se că „slujesc poporul”, ca oamenii să-i cinstească și să le aducă laude. Eram exact la fel: în aparență, eram ocupat să-mi îndeplinesc datoria, însă în ascuns voiam ca oamenii să creadă că muncesc din greu, voiam să mă admire și să mă venereze. Pentru că luam totul asupra mea, nimeni altcineva nu avea prea multe șanse să practice în îndatoririle sale. Și totuși, ei continuau să mă admire, în așa măsură încât, oricând se confruntau cu vreo problemă, nu Îl căutau pe Dumnezeu, ci se bizuiau în schimb pe mine să o rezolv. Ei nu aveau niciun loc pentru Dumnezeu în inima lor. Nu-mi făceam deloc datoria cum trebuie! În mod clar, făceam rău și mergeam pe calea antihristului! M-am rugat lui Dumnezeu să mă călăuzească în căutarea adevărurilor-principii pentru a-mi rezolva problemele și a înceta să acționez pe baza firii mele corupte.

Ulterior, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „În realizarea datoriei tale, nu ți se cere să-ți asumi totul, nici nu ți se cere să lucrezi până-ți dai duhul, sau să fii «singura floare înflorită», sau neconformist; mai degrabă, ți se cere să înveți cum să cooperezi cu ceilalți în armonie și să faci tot ce poți, să-ți îndeplinești responsabilitățile, să-ți folosești toată energia. Asta înseamnă să-ți realizezi datoria. A-ți realiza datoria înseamnă să etalezi toată puterea și lumina pe care o ai pentru a obține un rezultat. Acest lucru e suficient. Nu încerca întotdeauna să te fălești, să spui mereu lucruri care par elevate, să faci lucrurile singur. Ar trebui să înveți cum să lucrezi cu alții și ar trebui să te concentrezi mai mult pe a asculta sugestiile altora și a le descoperi punctele forte. În acest fel, cooperarea în armonie devine ușoară. Dacă încerci mereu să te dai mare și să ai ultimul cuvânt, nu cooperezi în armonie. Ce faci atunci? Cauzezi o tulburare și îi subminezi pe ceilalți. A cauza o tulburare și a-i submina pe ceilalți înseamnă a juca rolul Satanei; nu este realizarea datoriei. Dacă faci mereu lucruri care provoacă o tulburare și îi subminezi pe ceilalți, atunci, indiferent cât de mult efort vei depune sau câtă grijă vei avea, Dumnezeu nu Își va aminti. S-ar putea să ai puțină putere, dar dacă ești capabil să lucrezi cu alții și să accepți sugestii adecvate și dacă ai motivațiile potrivite și poți proteja lucrarea casei lui Dumnezeu, atunci ești o persoană potrivită. Uneori, cu o singură propoziție, poți rezolva o problemă și poți aduce beneficii tuturor; uneori, după părtășia ta cu privire la o singură declarație a adevărului, toți au o cale de a practica și sunt capabili să lucreze armonios împreună, și toți se străduiesc pentru un țel comun și împărtășesc aceleași puncte de vedere și opinii, și astfel lucrarea este deosebit de eficientă. Deși poate nimeni nu-și va aminti că ai jucat acest rol și s-ar putea să nu simți că ai depus prea mult efort, Dumnezeu va vedea că ești o persoană care practică adevărul, care acționează conform principiilor. Dumnezeu Își va aminti că ai făcut asta. Acest lucru se numește realizarea cu loialitate a datoriei” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Îndeplinirea adecvată a datoriei necesită o cooperare armonioasă”). Din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am înțeles clar problemele și am găsit unele căi de practică. Dacă voiam să-mi îndeplinesc datoria corespunzător, trebuia să învăț să mă coordonez armonios cu ceilalți și să mă axez pe a le îngădui să-și folosească punctele forte. Există limite la ce poate face o persoană de una singură: nimeni nu este capabil să facă întreaga lucrare el însuși. Putem obține rezultate bune în îndatoririle noastre doar când suntem toți în asentiment și când sunt folosite punctele forte ale fiecăruia în parte. Numai atunci când au aspirațiile corecte, și anume de a apăra lucrarea bisericii, oamenii își îndeplinesc îndatoririle în conformitate cu intențiile lui Dumnezeu. Așa este mult mai eficient decât atunci când o persoană ia asupra sa întreaga lucrare. În trecut, nu numai că m-am epuizat alergând grăbit peste tot și încercând să fiu singura stea care strălucea, ci mi-am făcut și îndatoririle de mântuială. Punctele forte ale fraților și surorilor nu erau folosite și o mulțime de lucrări importante erau întârziate. Comparând revelația cuvintelor lui Dumnezeu cu propriul meu comportament, am înțeles în cele din urmă de ce spune Dumnezeu că, dacă te grozăvești mereu în datoria ta și nu cooperezi armonios cu alții, perturbi lucrarea bisericii.

După asta, am pus în practică în mod conștient cuvintele lui Dumnezeu. Am împărțit lucrarea într-un fel logic: mi-am asumat în principal răspunderea de a monitoriza sarcinile esențiale și am alocat alte treburi unor frați și surori potrivite, în funcție de domeniile lor de competență. Când ceilalți se confruntau cu probleme pe care nu le puteau rezolva, căutam toți principiile împreună. Odată ce frații și surorile au înțeles principiile, au avut în mod firesc o direcție și o cale pentru îndeplinirea îndatoririlor lor. Acum, că a trecut un timp de când pun cuvintele lui Dumnezeu în practică, descopăr că frații și surorile poartă mai mult decât înainte o povară în îndatoririle lor. Ei sunt capabili să ia inițiativa și să caute principiile pentru a rezolva unele probleme și pot duce la capăt unele sarcini în mod independent, bizuindu-se pe Dumnezeu. Uneori, când mă confrunt cu dificultăți în sarcinile de care sunt răspunzător, caut și eu ajutor din partea fraților și surorilor și câștig mult din asta. Echipa noastră obține rezultate tot mai bune în lucrarea noastră, cooperând în acest fel. Frații și surorile pot să practice în diverse grade și au făcut un oarecare progres. Mă simt mult mai relaxat și liniștit. Treptat, am început să găsesc timp să reflectez la problemele din propria lucrare și am început să scriu din nou în mod obișnuit articole despre mărturii bazate pe experiențe. Nu mai par atât de ocupat ca înainte, însă îmi vine mai ușor să identific abaterile și problemele legate de lucrare și am devenit mai eficient în datoria mea.