de Wang Lin, Coreea de Sud

De vreme ce mă pricep la sudat, în 2017 am primit sarcina de a mă ocupa de niște chestiuni bisericești. Era o datorie solicitantă fizic și trebuia să stau peste program. Uneori, nu puteam lua masa sau participa la adunări la timp. Inițial, nu mi-a păsat, gândindu-mă că șansa de a-mi folosi priceperea în datoria mea era o onoare pentru mine. Voiam să fac lucrurile cât mai bine. Ulterior, echipa noastră a avut mai multă treabă și datoria mea a devenit cam frenetică. După o vreme, m-am simțit epuizat și ranchiunos.

Odată, la o adunare, o soră ne-a spus pe nepusă masă că trebuia să ajutăm la descărcarea unor materiale. Nu prea voiam s-o fac. Mă întrebam de ce nu putea aștepta până după adunare, iar dacă era atât de urgent, putea s-o facă altcineva! De ce trebuia s-o facem noi? Nu eram decât salahori? Având acest sentiment intern de împotrivire, deși m-am dus, mă mișcam greu. Nu mi-am dat tot interesul, ci făceam treabă ca să fie făcută. Toți lucrau peste program când apărea câte ceva în ultimul moment, dar eu trăgeam chiulul când puteam. Dacă puteam scăpa mai ieftin, mă eschivam de la munca grea. Ori de câte ori trebuia să lucrez câteva ore în plus, mă simțeam ranchiunos și nedoritor, de parcă eram teribil de nedreptățit. Făceam treaba la suprafață, dar era făcută câine-câinește. Voiam să mă relaxez odată ce terminam sarcina pe care mi-o dădea conducătorul echipei și nu voiam să-i ajut pe ceilalți care nu terminaseră încă. M-am gândit că era treaba lor și n-avea nicio legătură cu mine. Conducătorul de echipă m-a admonestat și m-a tratat când a văzut că mă mișc greu, dar eu am crezut că îmi căuta nod în papură și nu am reflectat asupra mea. Îmi făceam datoria într-un mod foarte pasiv, mulțumit cu strictul necesar. Ceilalți frați lucrau cu toții din greu și eu nu numai că nu-i invidiam, ci îmi și râdeam de ei în secret. Odată, când căram niște cherestea, eu duceam numai câte o legătură, în vreme ce alt frate ducea două odată. M-am gândit: „De ce te omori? Ești un idiot. Nu-i nevoie să faci asta chiar dacă ai forță. O să obosești.” De fapt, eram mai tânăr decât el, deci n-ar fi fost o problemă pentru mine să car câte două odată, dar m-ar fi durut umărul după aceea. Nu acceptam așa ceva. Când m-au văzut că mă mișc lent când lucrez, ceilalți frați m-au dojenit și mi-au spus să fiu mai atent în datoria mea, dar mie nu-mi păsa. Credeam că treaba era făcută, deci nu făceam niciun rău. De vreme ce am renunțat să-mi îndrept atitudinea față de datoria mea, judecata și mustrarea lui Dumnezeu au venit asupra mea.

Anul acesta, pe 21 iulie, când eram în toiul muncii, conducătorul echipei mi-a spus pe neașteptate că îmi lipsea umanitatea și că fusesem leneș în datoria mea, așa că nu eram potrivit pentru acea funcție. Am simțit un gol în stomac când am primit vestea. Fără o datorie, nu eram terminat? Aveam vreo speranță de mântuire? Am devenit din ce în ce mai mâhnit și m-am adâncit într-o depresie. Am îngenunchiat pe dată înaintea lui Dumnezeu în rugăciune: „O, Dumnezeule! Știu că Tu ai lăsat să mi se întâmple asta, dar nu-ți înțeleg voia în acest lucru și nu știu ce lecție trebuie să învăț. Te rog să-mi veghezi inima ca să mă pot supune lucrării Tale fără să crâcnesc.” M-am simțit mult mai liniștit după ce m-am rugat. Cu lucrurile strânse, pe picior de plecare, am privit de la distanță spre ceilalți frați care alergau de colo-colo, muncind cu entuziasm în vreme ce eu eram pe cale să plec. M-am simțit groaznic. Sunt un credincios de mai bine de 10 ani și am crezut mereu că sunt un om care caută adevărul, care poate face sacrificii. Nu mi-am închipuit vreodată că voi fi demis dintr-o datorie. Dacă nu eram potrivit nici să îndeplinesc o datorie, ce puteam face? Nu înțelegeam de ce conducătorul echipei a spus că-mi lipsește umanitatea. În general, nu am avut niciun fel de conflict cu ceilalți și, în mare parte, m-am înțeles bine cu toată lumea. Simțeam că nu era nimic în neregulă cu umanitatea mea. Cât despre datoria mea, simțeam că am investit multă energie în ea. Însă mi-am amintit că Dumnezeu este drept, așa că dacă mi-aș fi făcut datoria bine, nu aș fi fost demis. După ce mi-am pierdut datoria, nu trebuia să fiu atât de ocupat sau să muncesc din greu tot timpul, dar m-am simțit foarte dezamăgit și abătut. Veneam mereu înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, cerându-I să mă lumineze ca să mă pot cunoaște. La un moment dat, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Unii oameni se laudă întotdeauna că au o bună umanitate, pretinzând că niciodată nu au făcut nimic rău, nu au furat bunurile altora și nu au râvnit la lucrurile altor oameni. Chiar ajung atât de departe încât să le permită altora să beneficieze pe cheltuiala lor atunci când există o dispută asupra intereselor, preferând să sufere ei pierderi, și nu spun niciodată nimic rău despre nimeni, astfel încât toți ceilalți să creadă că ei sunt oameni buni. Totuși, atunci când își îndeplinesc îndatoririle în casa lui Dumnezeu, ei sunt vicleni și șireți, uneltind mereu pentru ei înșiși. Nicicând nu se gândesc la interesele casei lui Dumnezeu, nicicând nu tratează ca fiind urgente lucrurile pe care Dumnezeu le tratează ca fiind astfel și nu gândesc așa cum gândește El, neputând nicicând să-și pună deoparte propriile interese pentru a-și îndeplini îndatoririle. Ei nu-și abandonează niciodată propriile interese. Chiar și când îi văd pe răufăcători săvârșind răul, nu îi dau în vileag; ei nu au niciun fel de principii. Acesta nu este un exemplu de umanitate bună. Nu dați nicio atenție la ceea ce spune o asemenea persoană; trebuie să vedeți cum trăiește, ce dezvăluie și care îi este atitudinea când își îndeplinește datoriile, precum și care îi este starea lăuntrică și ce iubește” („Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Reflectând la asta, mi-am dat seama că mă gândeam că am o umanitate bună fiindcă făcusem câteva lucruri bune la suprafață, dar acest lucru nu prea era conform adevărului. Dumnezeu judecă umanitatea unui om pe baza performanței și atitudinii lui față de datoria pe care o are, dacă își lasă propriile interese la o parte și sprijină interesele casei lui Dumnezeu. Un om cu o umanitate bună cu adevărat este devotat lui Dumnezeu în datoria lui. Poate suferi și plăti un preț. În momente critice, se poate lepăda de trup și poate sprijini lucrarea casei lui Dumnezeu. După aceea, am început să mă gândesc dacă aveam sau nu umanitate cu adevărat și ce fel de atitudine aveam în datoria mea, în lumina cuvintelor lui Dumnezeu.

Am citit acest pasaj: „Tot ce izvorăște din ceea ce Dumnezeu cere, diferitele aspecte ale muncii și lucrării care au legătură cu cerințele lui Dumnezeu – toate acestea necesită cooperarea omului, sunt toate datoria omului. Sfera îndatoririlor este foarte largă. Îndatoririle sunt responsabilitatea ta, sunt ceea ce se cuvine să faci și, dacă ești mereu evaziv în privința lor, atunci există o problemă. Pentru a ne exprima cu blândețe, ești prea leneș, prea înșelător, ești trândav, iubești timpul liber și detești munca; pentru a ne exprima cu mai multă seriozitate, nu ești dornic să îți îndeplinești datoria, nu îți iei niciun angajament, nu ești ascultător. Dacă nici măcar nu poți să depui efort în această sarcină minoră, ce poți să faci? Ce ești capabil să faci în mod corespunzător? Dacă o persoană este cu adevărat devotată și are un simț al responsabilității față de datoria sa, atunci, atât timp cât aceasta îi e cerută de Dumnezeu și atât timp cât este necesară casei lui Dumnezeu, ea va face orice i se cere, fără să aleagă; va întreprinde și va isprăvi orice este în stare și s-ar cuveni să facă. Oare asta este ce ar trebui să înțeleagă oamenii și ce ar trebui să realizeze? (Da.) Unii oameni nu sunt de acord și spun: «Îți petreci toată ziua făcându-ți datoria în camera ta, ferit de vânt și soare. Lucrul acesta nu prezintă nicio dificultate. Nu știi despre ce vorbești – hai să vedem ce se întâmplă când ești nevoit să stai câteva ore în soare și să înduri câteva greutăți!» Aceste cuvinte nu sunt greșite; totul este mai ușor de spus, decât de făcut. Când oamenii acționează cu adevărat, într-o privință, trebuie să te uiți la caracterul lor și, într-o altă privință, trebuie să te uiți la cât de mult iubesc adevărul. Haideți să vorbim mai întâi despre caracterul oamenilor. Dacă o persoană are un caracter bun, ea vede latura pozitivă în tot, îmbrățișează lucrurile și încearcă să le perceapă dintr-o perspectivă pozitivă și proactivă; adică inima, caracterul și temperamentul său sunt drepte – aceasta din perspectiva caracterului. Celălalt aspect este cât de mult iubește adevărul. La ce se referă acest lucru? Înseamnă că, indiferent cât de mult corespund adevărului opiniile, gândurile și punctele de vedere despre ceva din capul tău, indiferent cât de mult înțelegi, ești capabil să accepți asta de la Dumnezeu; este suficient să fii ascultător și sincer. Când ești ascultător și sincer, nu te lași pe tânjeală când lucrezi, faci un efort real. Când îți pui inima în lucrarea ta, mâinile îți urmează exemplul. Când te descurajezi, când încetezi să mai încerci, începi să fii înșelător, iar mintea ta începe să gândească: «Când e cina? Cum de este încă atât de devreme? Când voi încheia cu această lucrare interminabilă? Este atât de enervant. Nu sunt prost; voi face minimul necesar, nu voi depune toate eforturile în acest sens.» Cum este caracterul acestei persoane? Sunt intențiile sale drepte? (Nu.) A fost dată în vileag. Iubesc astfel de oameni adevărul? Cât de mult iubesc ei adevărul? Ei au doar o fărâmă de bunăvoință de a-și face datoria; conștiința lor nu este atât de rea, sunt capabili să muncească un pic, dar nu depun vreun mare efort mare în asta. Ei fac mereu doar sarcinile superficiale. Intențiile lor nemernice apar când este timpul să lucreze, iar ei caută mereu modalități de a trândăvi; când lucrează, productivitatea lor este foarte scăzută. De fiecare dată când folosesc un echipament, îl strică. Odată cu trecerea timpului, oamenii încep să observe că ei au o problemă și că ar trebui să fie dați în vileag. De fapt, Dumnezeu a văzut deja toate acestea și așteaptă doar ca oamenii să se trezească, să îi dea în vileag și să îi elimine. Totuși, această persoană gândește: «Uite ce isteț sunt. Mâncăm aceeași mâncare, dar după muncă ei sunt complet epuizați – pe de altă parte, uită-te la mine, știu să mă distrez. Eu sunt cel inteligent; oricine muncește cu adevărat este un idiot.» Este corect să privească oamenii cinstiți în acest fel? De fapt, oamenii care lucrează cu adevărat sunt cei deștepți. Ce îi face să fie deștepți? Ei spun: «Nu fac nimic din ceea ce Dumnezeu nu îmi cere să fac și fac tot ce îmi cere El. Fac orice îmi cere El și îmi pun inima în acel lucru, pun tot ce pot în el, nu apelez la niciun truc. Nu fac asta pentru vreo persoană, o fac pentru Dumnezeu și o fac înaintea lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să vadă; nu o fac ca să mă vadă vreo persoană.» Și rezultatul? Un grup elimină toți oamenii prefăcuți și doar oamenii cinstiți rămân. Starea acestor oameni cinstiți devine din ce în ce mai puternică, iar ei sunt protejați de Dumnezeu în tot ceea ce se abate asupra lor. Și ce le câștigă această protecție? Faptul că, în inima lor, sunt sinceri. Nu se tem de greutăți sau de epuizare și nu sunt pretențioși cu ceea ce li se încredințează; nu întreabă de ce, fac pur și simplu ce li se spune, se supun, fără a cerceta sau analiza sau a lua în considerare orice altceva; nu au motive ascunse, ci sunt capabili de ascultare în toate lucrurile. Starea lor lăuntrică este întotdeauna foarte normală; când se confruntă cu pericolul, Dumnezeu îi protejează; atunci când boala sau pacostea se abate asupra lor, Dumnezeu îi protejează și atunci – sunt foarte binecuvântați” („Ei disprețuiesc adevărul, încalcă principiile în mod flagrant și nesocotesc rânduielile casei lui Dumnezeu (Partea a patra)” în Demascarea antihriștilor). După ce am citit asta, am fost pe deplin convins. Cuvintele lui Dumneze îmi dezvăluiau complet perspectiva, atitudinea și starea în datoria mea și am aflat că Dumnezeu vede cu adevărat în sufletele noastre. El ne urmărește fiecare acțiune, fiecare mișcare, fiecare gând. Când eram la început în datoria mea, eram complet hotărât să mă sacrific pentru Dumnezeu și să-I răsplătesc iubirea. Dar a trecut o vreme și odată ce am făcut mai multe eforturi și am suferit mai mult, adevărata mea natură a ieșit la iveală. Am început să trag chiulul în datoria mea, încercând să scap făcând mai puțin. Am devenit potrivnic și am simțit că eram cumva nedreptățit când trebuia să muncesc puțin în plus sau să îndur niște greutăți fizice. Când lucram, toți se dedicau complet, fără să se teamă că vor fi epuizați, dar eu mă fofilam, alegând cele mai ușoare sarcini. Când l-am văzut pe acel frate lucrând atât de asiduu, chiar mi-am râs puțin de el fiindcă era nesăbuit, gândindu-mă că eu eram cel isteț, că puteam să-mi fac datoria fără să mă epuizez și că mă bucuram în continuare de binecuvântările lui Dumnezeu. Le puteam avea pe amândouă. Ba chiar îmi calculam câștigurile și pierderile personale în datoria mea. Eram atât de viclean și demn de dispreț! Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat că atunci când râdeam de ceilalți fiindcă depuneau tot acel efort, eu eram adevăratul nesăbuit. Dintre toți ceilalți frați, niciunul dintre cei pe care îi credeam nesăbuiți nu și-a pierdut datoria, însă eu fusesem demis deși crezusem că eram atât de isteț, pierzându-mi șansa de a sluji. Eram victima propriei „istețimi”. Eu eram cel care merita să fie numit nesăbuit, iar felul în care îmi făceam datoria era dezgustător pentru Dumnezeu. Să-și facă bine datoria ar trebui să fie chemarea, scopul în viață a unei ființe create și e un lucru pe care Creatorul îl încredințează omenirii. Însă eu mă comportasem de parcă nu eram nimic mai mult decât un muncitor cu ziua, eschivându-mă și neasumându-mi nicio responsabilitate. Pierdusem complet conștiința și rațiunea pe care o ființă creată ar trebui să le aibă, valoram mai puțin decât un câine de pază. Cel puțin, un câine de pază își poate sluji stăpânul, apărându-i curtea și îi va fi loial indiferent cum este tratat. Cât despre mine, mâncam și beam ce îmi dădea Dumnezeu, bucurându-mă de binecuvâtările harului Său, dar nu îndeplineam sarcinile pe care mi le încredințase. Eram mai jos decât o fiară, nedemn de a fi numit om. Să fiu demis din datoria mea era o manifestare a firii drepte a lui Dumnezeu. Numai răzvrătirea mea a atras aceste lucruri. Nu aveam nicio îndoială.

Ulterior, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă nu există un preț real și loialitate atunci când îți îndeplinești datoria, atunci aceasta nu este la înălțimea standardului. Dacă nu te dedici sincer credinței tale în Dumnezeu și îndeplinirii datoriei; dacă mereu faci totul de mântuială și ești superficial în acțiunile tale, ca un necredincios care lucrează pentru șeful său; dacă faci doar un efort simbolic, târâindu-te de pe o zi pe alta, ignorând mizeriile când le vezi, văzând ceva vărsat și să nu cureți și respingând fără discriminare tot ceea ce nu este în beneficiul tău – atunci nu este asta o problemă? Cum ar putea o astfel de persoană să fie membru al gospodăriei lui Dumnezeu? Astfel de oameni sunt străini; nu aparțin casei lui Dumnezeu. În inima ta, îți este limpede dacă ești sau nu sincer, dacă te-ai dedicat atunci când ți-ai îndeplinit datoria, iar Dumnezeu ține și El socoteală. Deci, te-ai dedicat vreodată sincer îndeplinirii datoriei tale? Ai luat-o vreodată în serios? Ai tratat-o ca pe responsabilitatea ta, ca pe obligația ta? Ți-ai însușit-o? Ți-ai exprimat vreodată opinia când ai descoperit o problemă în îndeplinirea datoriei? Dacă nu ți-ai exprimat niciodată opinia după ce ai descoperit o problemă și nici măcar nu te-ai gândit să o faci, dacă nu ești înclinat să te preocupi de astfel de lucruri și crezi că e cu atât mai bine, cu cât sunt mai puține probleme – dacă acesta este principiul pe care îl abordezi față de ele, atunci nu îți îndeplinești datoria; trăiești din sudoarea frunții tale, faci servicii. Făcătorii de servicii nu aparțin casei lui Dumnezeu. Ei sunt angajați; după ce își termină lucrarea, își iau banii și pleacă, fiecare merge pe drumul său și devine un străin față de celălalt. Aceasta este relația lor cu casa lui Dumnezeu. Membrii casei lui Dumnezeu sunt diferiți: ei suferă pentru tot ce este în casa lui Dumnezeu, își asumă responsabilitatea, ochii lor văd ce trebuie să se facă în casa lui Dumnezeu și păstrează acele sarcini în minte, își amintesc tot ceea ce gândesc și văd, sunt împovărați, au un simț al responsabilității – aceștia sunt membri ai casei lui Dumnezeu. Ați ajuns în acest punct? (Nu.) Atunci mai aveți drum lung de parcurs, așa că trebuie să urmăriți în continuare! Dacă nu te consideri un membru al casei lui Dumnezeu și te elimini, atunci cum te privește Dumnezeu? Dumnezeu nu te tratează ca pe un străin; tu singur te situezi dincolo de ușa casei Lui. Așadar, obiectiv vorbind, ce fel de persoană ești exact? Nu ești în casa Lui. Are acest lucru ceva de-a face cu ceea ce spune sau stabilește Dumnezeu? Tu ești cel care ți-ai plasat sfârșitul și poziția în afara casei lui Dumnezeu – cine altcineva poate fi învinovățit?” („Buna îndeplinire a datoriei necesită, cel puțin, o conștiință” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Când am cugetat la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că a avea în minte interesele casei lui Dumnezeu în toate și a vedea casa lui Dumnezeu ca pe propria casă este singura cale de a-L mulțumi pe Dumnezeu și de a-L alina. E singura cale de a fi un membru al casei lui Dumnezeu. Îmi făcusem datoria în casa lui Dumnezeu, dar din cauza atitudinii și abordării pe care le aveam în datoria mea, nu eram cu adevărat un membru al familiei Sale. Eram ca un angajat al casei lui Dumnezeu, lucrând numai superficial, fără a-mi da interesul. Nu mă dedicam personal niciunui lucru care nu mă afecta direct. Am văzut că eram într-adevăr lipsit de umanitate și că nu aveam nicio integritate. Nu eram vrednic nici să fiu un făcător de servicii. Eram un necredincios. Eram complet nevrednic să fac vreo datorie în biserică.

După aceea, mă rugam tot timpul la Dumnezeu, gândindu-mă la ce mă apucase să am o asemenea atitudine în datoria mea. Am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Înainte ca oamenii să experimenteze cuvintele lui Dumnezeu şi să dobândească adevărul, natura Satanei este cea care preia controlul în ei şi îi domină. Ce lucruri specifice sunt în acea natură? De exemplu, de ce eşti egoist? De ce trebuie să îţi protejezi propria poziție? De ce ai emoții atât de puternice? De ce te bucuri de acele lucruri nedrepte? De ce îți plac cele rele? Care este baza preferinței tale pentru aceste lucruri? De unde vin aceste lucruri? De ce ești așa de fericit să le accepți? De pe acum, ați ajuns cu toții să înțelegeți că motivul principal din spatele acestor lucruri este că otrava Satanei e înăuntrul vostru. Iar în legătură cu ce este otrava Satanei, aceasta poate fi pe deplin exprimată în cuvinte. De exemplu, dacă întrebi: «Cum ar trebui să trăiască oamenii? Pentru ce ar trebui să trăiască ei?», oamenii vor răspunde: «Fiecare pentru sine, iar pentru ceilalți, diavolul». Această singură frază exprimă sursa problemei. Filosofia Satanei a devenit viața oamenilor. Indiferent ce urmăresc oamenii, o fac pentru ei înșiși – și, astfel, trăiesc doar pentru ei înșiși. «Fiecare pentru sine, iar pentru ceilalți, diavolul» – aceasta este viața și filosofia omului și reprezintă, de asemenea, natura umană. Aceste cuvinte ale Satanei sunt tocmai otrava Satanei, iar, când oamenii o interiorizează, ea devine natura lor. Natura Satanei este demascată prin aceste cuvinte; ele îl reprezintă în totalitate. Această otravă devine viața omului și fundamentul existenței sale; umanitatea coruptă a fost, în mod constant, stăpânită de această otravă timp de mii de ani” („Cum să mergi pe calea lui Petru” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Asta m-a ajutat să înțeleg că trăisem pe baza legilor de supraviețuire ale Satanei, precum: „Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate” și „Lasă lucrurile să treacă dacă ele nu te afectează direct”. Mai este și „Să ai mereu avantajul, niciodată capătul mai scurt al bățului.” Aceste lucruri erau profund înrădăcinate în mine și deveniseră propria natură. Trăisem după ele și devenisem din ce în ce mai egoist și demn de dispreț. Mă gândeam numai la propriile interese în datoria mea, la ce mi-ar fi folosit, și făceam ce era mai ușor pentru mine. Nu mă gândeam deloc la cum să mă îngrijesc de voia lui Dumnezeu în datoria mea. M-am gândit cum Dumnezeu Se întrupase și venise pe pământ, îndurând o umilință imensă și suferind ca să exprime adevăruri pentru a curăți și mântui omenirea, dar Dumnezeu nu i-a cerut niciodată omenirii să-L răsplătească. Iubirea Lui pentru noi este imensă. Iar eu mă bucurasem de proviziile materiale bogate și de udarea cuvintelor oferite de Dumnezeu fără niciun sentiment de recunoștință, ci numai ranchiună pentru orice greutate din datoria mea. Eram complet lipsit de conștiință și rațiune. Lipsindu-mi calibru, nu puteam face nicio datorie importantă, dar Dumnezeu nu m-a respins. A rânduit să am o datorie potrivită, dându-mi șansa de a câștiga adevărul și de a fi mântuit. Aceasta era iubirea lui Dumnezeu. La acest gând, m-a cuprins regretul și m-am urât pentru că am fost atât de leneș și neglijent în datoria mea. M-am urât mai ales pentru profunzimea corupției mele satanice și pentru lipsa de umanitate și nu am vrut să mai trăiesc în felul acela. Am hotărât că, indiferent ce datorie aș fi primit după aceea, aveam să pun suflet, să-mi dau toată silința și să nu-L mai înșel pe Dumnezeu. Am venit înaintea lui Dumnezeu în rugăciune: „Dumnezeule! Îți mulțumesc pentru judecata și mustrarea Ta care mi-au permis să văd că îmi luam datoria ușor, eram egoist, demn de dispreț și lipsit de umanitate. Îmi recunosc vina și mă căiesc. Voi munci din greu să-mi fac datoria și să-mi plătesc datoria față de Tine, pentru a-Ți alina inima.” După aceea, mi-am dedicat tot timpul și eforul împărtășirii Evangheliei, vrând numai să fac bine acea datorie pentru a-mi recompensa greșelile din trecut.

După puțin mai mult de o lună, conducătorul a văzut că eram într-o stare mai bună și că-mi îmbunătățisem atitudinea față de datoria mea și m-a chemat să mă anunțe că-mi puteam face din nou datoria. Eram foarte încântat și am spus încet: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a oferit o nouă șansă să-mi fac datoria.” Ochii mi s-au umplut de lacrimi când am închis telefonul. Inima îmi era copleșită de recunoștință față de Dumnezeu precum și de un sentiment enorm de îndatorare. Gândindu-mă la atitudinea și răzvrătirea din datoria mea din trecut, am fost cuprins de regret și rușine. Am înghenunchiat înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, plângând fără să știu ce să-I spun. Orice-aș fi putut spune părea complet deplasat, așa că am tot repetat: „O, Dumnezeule! Îți mulțumesc!” M-am gândit la cât de mult lucrase Dumnezeu în mine, judecându-mă, mustrându-mă, curățindu-mă și mântuindu-mă. Nu puteam decât să-mi exprim recunoștința. Nu voiam decât să mă ofer cu totul lui Dumnezeu și să-mi dau toată silința în datoria mea pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu. Redobândindu-mi datoria după ce am pierdut-o, am învățat să o prețuiesc cu adevărat și am înțeles în sfârșit ce voia să spună Dumnezeu prin: „Tot ce izvorăște din ceea ce Dumnezeu cere, diferitele aspecte ale muncii și lucrării care au legătură cu cerințele lui Dumnezeu – toate acestea necesită cooperarea omului, sunt toate datoria omului.” Nu mai cred că a depune efort în datoria mea este o suferință, că e degradant, ci că e o onoare. Asta pentru că este o însărcinare de la Dumnezeu. Este ceea ce El cere și, mai mult decât atât, este datoria mea. Înainte, aveam impresia greșită că nu există nicio diferență între a lucra în casa lui Dumnezeu și a lucra în lume, că nu era mai mult decât trudă. Dar acestă experiență m-a învățat că în lume lucrezi numai ca să-ți câștigi traiul, iar fiecare greutate este pentru câștigul personal. E lipsit de însemnătate. Și chiar dacă în casa lui Dumnezeu era, de asemenea, muncă, asta însemna că-mi fac datoria. Orice greutăți pentru datoria mea au valoare și câștigă aprobarea lui Dumnezeu.

Corectarea datoriei mele mi-a permis să experimentez cu adevărat iubirea lui Dumnezeu. Nu mai voiam să fiu doar un angajat în casa lui Dumnezeu, ci să caut să fiu parte din familie. De atunci, sunt plin de energie în datoria mea. Uneori lucrurile sunt cam grele sau obositoare, dar nu mă mai plâng. Pun tot sufletul și toată forța în a face o treabă bună. Sunt foarte recunoscător pentru judecata și mustrarea lui Dumnezeu pentru a-mi transforma atitudinea față de datoria mea și perspectiva absurdă pe care o aveam asupra acesteia. Mi-au schimbat puțin și firea coruptă.