de Bai Xue, Italia

În noiembrie 2021, conducătorul a aranjat să lucrez cu sora Sandra la realizarea de imagini pentru filme. La început, am petrecut mult timp citind principii și materiale relevante, ca să-mi îmbunătățesc abilitățile tehnice. Dar, am văzut că nu mai făcusem asemenea imagini și erau dificil de realizat. Mi s-a părut că aveam nevoie de practică, să învăț treptat, fiind un proiect foarte greu. Așa că am început să creez, fără să mă gândesc la principii, iar Sandra mi-a tot semnalat defectele imaginilor mele. În situația asta, nu mi-am revizuit greșelile și nu mi-am analizat neajunsurile. M-am delimitat, gândindu-mă: „Nu am calibru și nu mă pricep la acest tip de imagini. Am exersat o vreme, dar tot am probleme. Se pare că sunt blocată la acest nivel.” Dar o și invidiam și o admiram pe Sandra. Simțeam că, realizând imagini ani de zile, era mai bună decât mine în toate privințele, avea un avantaj clar față de mine, iar, pe viitor, trebuia să mă bizui mai mult de ea. Din acel moment, m-am bizuit pe ea în schițele mele, dându-i ei să termine unele părți pe care nu le puteam desena bine. Uneori, când terminam o schiță, nu mă gândeam prea mult dacă era în concordanță cu principiile, ci doar îi ceream sugestii surorii mele. Uneori, vedeam că imaginile mele aveau probleme, dar nu voiam să depun mai mult efort, așa că i le pasam Sandrei. Mi se părea prea greu să-mi dedic timp să le perfecționez, iar nivelul meu de îndemânare era limitat, deci trebuia să aștept ca ea să le repare și să le îmbunătățească, fiind mai pricepută. Când o vedeam pe Sandra corectând o imagine de-a mea, eram foarte bucuroasă. Era grozav să fiu parteneră cu o astfel de soră; așa scuteam mult timp și efort.

Apoi, cererea pentru imagini a crescut, așa că, pentru a eficientiza lucrurile, Sandra a sugerat să le creăm împreună. Dar, când desenam, nu mă gândeam cum să fac o treabă mai bună. Chiar eram pasivă. Simțeam că nu mă pricepeam la acest tip de imagine și că cea a Sandrei va ieși mai bine, așa că trebuia să o ascult mai mult. Așa că, mai mereu, făceam imaginile așa cum spunea Sandra, iar uneori, când era ocupată, o așteptam ca să putem lucra împreună. Uneori, încercam să stăpânesc principii cât mai repede, să-mi îmbunătățesc abilitățile și să concep singură imaginile. Dar apoi, mă gândeam că era cam greu pentru mine și pentru că Sandra era atât de pricepută, trebuia s-o las să joace un rol mai important. Nu era nevoie să-mi fac atâtea griji. Și așa, m-am tot bizuit pe Sandra în datorie. După câteva luni, conducătoarea a văzut că nu prea progresasem, așa că m-a tratat pentru lipsă de inițiativă și pentru că îi ceream mereu ajutorul Sandrei, afectându-i lucrarea. M-a tulburat s-o aud pe conducătoare spunând asta. Ea aranjase ca Sandra să fie partenera mea, mai ales ca eu să pot să învăț cât mai repede ce să fac și apoi să realizez schițe singură. Dar, mă bizuiam mereu pe Sandra și nu mă implicam. Exersasem foarte mult timp, dar progresasem foarte puțin. Cum puteam să-mi tratez datoria astfel? M-am rugat lui Dumnezeu, să mă îndrume, ca să-mi înțeleg problema.

O soră mi-a dat câteva pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu: „De cele mai multe ori, nu sunteți capabili să răspundeți când sunteți întrebați despre problemele lucrării. Unii dintre voi v-ați implicat în lucrare, dar nu ați întrebat niciodată dacă lucrarea merge sau nu și nu v-ați gândit cu atenție la asta. Având în vedere calibrul și cunoașterea voastră, ar trebui să știți ceva, fiindcă toți ați luat parte la această lucrare. Deci de ce majoritatea oamenilor nu spun nimic? Poate chiar nu știți ce să spuneți – nu știți dacă lucrurile merg bine sau nu. Există două motive pentru asta: unul este că sunteți complet indiferenți, nu v-a păsat niciodată de lucrurile acestea și le-ați tratat mereu doar ca pe o sarcină care trebuie îndeplinită. Celălalt este că sunteți iresponsabili și refractari să vă pese de aceste lucruri. Dacă ți-ar păsa cu adevărat și ai fi într-adevăr implicat, ai avea o viziune și o perspectivă asupra tuturor lucrurilor. Să nu ai nicio perspectivă sau viziune vine adesea din a fi indiferent și apatic și din a nu-ți asuma nicio responsabilitate. Nu ești sârguincios față de datoria pe care o faci, nu-ți asumi nicio responsabilitate, nu ești dispus să plătești un preț sau să te implici, și nici nu vrei să-ți faci griji sau să cheltuiești mai multă energie; vrei doar să fii un subaltern, ceea ce nu se deosebește de un necredincios care lucrează pentru șeful său. O astfel de îndeplinire a datoriei nu este pe placul lui Dumnezeu și nu Îl mulțumește. Nu poate primi aprobarea Lui” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar fiind onest poți trăi ca o adevărată ființă umană”). „Atunci când îndeplinesc o datorie, oamenii aleg întotdeauna munca ușoară, care să nu-i obosească, care să nu implice înfruntarea intemperiilor de afară. Acest lucru se numește a alege slujbe ușoare și a se eschiva de la cele grele și este o manifestare a râvnirii la confortul trupului. Ce altceva? (A se plânge mereu când datoria lor este puțin grea, puțin obositoare, când implică plata unui preț.) (A fi preocupat de mâncare și îmbrăcăminte și de răsfățul trupului.) Toate acestea sunt manifestări ale râvnirii la confortul trupului. Când o astfel de persoană vede că o sarcină este prea laborioasă sau riscantă, i-o vâră pe gât altcuiva; ea însăși lucrează doar pe îndelete și își găsește scuze de ce nu o poate face, spunând că este de calibru slab și nu are aptitudinile necesare, că este prea mult pentru ea – când, de fapt, nu o face pentru că râvnește la confortul trupului. […] Sunt oamenii care râvnesc la confortul trupului potriviți pentru a îndeplini o datorie? Aduceți în discuție subiectul îndeplinirii datoriei, vorbiți despre plata unui preț și despre a suferi greutăți, iar ei vor clătina din cap continuu: ar avea prea multe probleme, se plâng mereu și sunt negativi în toate privințele. Astfel de oameni sunt inutili, nu au dreptul să-și îndeplinească datoria și ar trebui alungați. În privința râvnirii la confortul trupului, ne vom opri aici” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Gândindu-mă la cuvântul Lui, am văzut că n-am progresat în lunile de îndeplinire a datoriei, pentru că eram prea leneșă, lipsită de inițiativă și responsabilitate. Când am avut incertitudini în lucrare, nu m-am calmat și n-am căutat principii. Am simțit că era prea multă bătaie de cap să le analizez, așa că le-am lăsat în seama Sandrei. Când ea a făcut numeroase sugestii legat de lucrarea mea finită, n-am reflectat asupra lor, nerecunoscându-mi neajunsurile, ci doar am inventat scuze că nu aveam calibru, că nu mă pricepeam, dându-i surorii mele să facă părțile dificile. Chiar am văzut că unele părți aveau probleme, dar nu m-am obosit să le corectez. Am lucrat de mântuială, delăsându-mă, fiind alunecoasă, lăsând-o pe Sandra să rezolve lucrurile. Asta mă scutea de probleme și mă făcea mai eficientă, rezolvând două probleme deodată. Considerându-mă nepricepută și fără calibru, eram bucuroasă s-o asist. Simțeam că, eu fiind incapabilă, iar Sandra mai bună decât mine, era normal ca ea să facă mai mult, așa că am lăsat-o. Eu făceam ce puteam și, oricum, nu stăteam degeaba. Tânjeam după confortul fizic, fiind vicleană și alunecoasă. M-am gândit la necredincioșii care lucrează în lumea exterioară, fără să le pese de conștiința lor, de umanitate sau să caute să plătească un preț și să-și facă bine treaba, doar făcând lucrurile cât mai relaxat și mai ușor posibil, fiind mereu înșelători, neasumându-și niciodată responsabilitatea. Asta era atitudinea mea față de datorie; lipsită de sârguință și responsabilitate, folosind mereu experiența altora ca scuză pentru a căuta confort și a nu plăti un preț în datorie. Mereu aruncam dificultățile asupra altora, apoi mă ascundeam în fundal, relaxându-mă. Chiar eram egoistă și înșelătoare. Tânjind mereu după confort și lipsindu-mi inițiativa, nu mi-am dezvoltat niciodată abilitățile și n-am jucat un rol real. Chiar nu eram demnă de sarcina asta. Simțeam că-L dezamăgisem pe Dumnezeu. Nu voiam să-mi mai fac datoria astfel.

Am mai citit din cuvântul lui Dumnezeu. „Indiferent ce lucrare fac unii oameni sau ce datorie realizează, sunt incapabili să reușească, este prea mult pentru ei, sunt incapabili să îndeplinească oricare dintre obligațiile sau responsabilitățile pe care oamenii ar trebui să le îndeplinească. Nu sunt gunoaie? Mai merită să fie numiți oameni? Cu excepția neghiobilor, a celor cu deficiențe mintale și a celor care suferă de handicapuri fizice, există cineva în viață care nu trebuie să-și îndeplinească îndatoririle și să-și îndeplinească responsabilitățile? Însă acest tip de persoană este mereu uneltitoare și joacă murdar și nu dorește să-și îndeplinească responsabilitățile; implicația acestui lucru este că nu doresc să se comporte precum o persoană adecvată. Dumnezeu le-a dat calibru și daruri, El le-a dat posibilitatea de a fi o ființă umană și, totuși, ei nu se pot folosi de asta în a-și îndeplini îndatoririle. Nu fac nimic, dar sunt dornici să se bucure de toate. O astfel de persoană poate fi numită ființă umană? Indiferent ce lucrare le este dată – indiferent dacă este importantă sau obișnuită, dificilă sau simplă – ei sunt întotdeauna neglijenți și superficiali, întotdeauna leneși și înșelători. Când apar probleme, încearcă să paseze altor oameni responsabilitatea pentru acestea; nu își asumă nicio responsabilitate, dorind să-și continue viața de paraziți. Nu sunt gunoaie inutile? În societate, cine nu trebuie să depindă de sine pentru a supraviețui? Odată ce o persoană a crescut, trebuie să se îngrijească de ea însăși. Părinții acesteia și-au îndeplinit responsabilitatea. Chiar dacă părinții ei ar fi dispuși s-o susțină, ea ar fi neliniștită în această privință și s-ar cuveni să poată recunoaște: «Părinții mei și-au terminat treaba de a crește copii. Sunt un adult și sunt întreg la trup – ar trebui să pot trăi independent.» Nu este aceasta rațiunea minimă pe care s-ar cuveni s-o aibă un adult? Dacă cineva are cu adevărat rațiune, nu ar putea continua să cerșească de la părinți; i-ar fi frică de râsul altora, de a se face de rușine. Prin urmare, un trântor are rațiune? (Nu.) Întotdeauna vrea răsplată fără muncă, nu vrea să-și asume responsabilitatea, caută o cină gratis, vrea trei mese bune pe zi – și pe cineva care să-l slugărească și ca mâncarea să-i fie delicioasă – fără să presteze nicio muncă. Nu este aceasta mentalitatea unui parazit? Iar oamenii care sunt paraziți, au ei conștiință și rațiune? Au ei demnitate și integritate? Categoric nu; Sunt cu toții niște umpluturi bune de nimic, fiare lipsite de conștiință sau rațiune. Niciunul dintre ei nu este apt să rămână în casa lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). „Oamenii leneși nu pot face nimic. Într-un cuvânt, sunt gunoaie, invalizi din cauza trândăviei. Indiferent cât de bun este calibrul oamenilor leneși, nu este mai mult decât o fațadă; calibrul lor bun nu are nicio utilitate. Asta este pentru că sunt prea leneși, știu ce trebuie să facă, dar nu o fac; chiar dacă știu că un lucru reprezintă o problemă, nu caută adevărul pentru a o rezolva; știu ce greutăți ar trebui să suporte pentru ca lucrarea să fie eficientă, dar nu sunt dispuși să îndure o astfel de suferință valoroasă. Drept urmare, ei nu câștigă niciun adevăr și nu fac nicio lucrare reală. Ei nu doresc să îndure greutățile pe care trebuie să le îndure oamenii; cunosc doar lăcomia pentru confort, bucuria trupului, bucuria momentelor de veselie și odihnă, bucuria unei vieți libere și relaxate. Nu sunt ele inutile? Oamenii care nu pot îndura greutățile nu sunt apți să trăiască. Oricine dorește mereu să trăiască asemeni unui parazit este cineva fără conștiință sau rațiune; este o fiară, de un soi nepotrivit nici măcar să facă un serviciu. Întrucât nu poate îndura greutățile, serviciul pe care îl prestează este slab și, dacă dorește să dobândească adevărul, există și mai puțină speranță în acest sens. O persoană care nu poate suferi și nu iubește adevărul este o risipă, necalificată nici măcar să facă servicii. Este o fiară, fără nicio fărâmă de umanitate. Nimic altceva în afară de a alunga astfel de oameni nu este în acord cu voia lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Din cuvântul lui Dumnezeu am înțeles că în ochii Lui, cei care tânjesc mereu după confort nu sunt gata să plătească un preț, nu-și duc la bun sfârșit lucrarea primită și nu-și îndeplinesc responsabilitățile, sunt complet inutili. Aceștia n-au inițiativă și se bucură întotdeauna de roadele muncii altora. Ei sunt paraziți profitori în biserică și trebuie alungați. M-am tot gândit ce a vrut Dumnezeu să spună prin „parazit” și „gunoi”. M-am gândit la adulții din lumea exterioară care încă mai trăiesc pe spinarea părinților. La maturitate, nu-și găsesc slujbe, doar se bucură de sprijinul părinților, trăiesc din pomană, fără să știe ce înseamnă să-și câștige singuri existența. Le lipsește rațiunea umană normală. Sunt niște paraziți. Am văzut că nu e nicio diferență între purtarea mea și cea a acestor iresponsabili paraziți și pierde-vară. Biserica aranjase ca eu să fac imagini, asta fiind responsabilitatea mea. Chiar dacă proiectul era greu, ar fi trebuit să studiez cu sârguință pentru a mi-l asuma cât mai curând. Dar, realizarea acelor imagini mi se părea grea și n-am vrut să depun efort, gândindu-mă la ele. Am găsit scuze pentru lenea mea, crezând că voi stăpâni principiile după o perioadă lungă de acumulare, iar când apăreau probleme, nu analizam abaterile și nu căutam principii. Văzând câtă experiență avea Sandra, am considerat că sprijinul ei era de la sine înțeles, aruncând lucrurile dificile asupra ei și așteptând să culeg roadele. Chiar și când lucram împreună, tot depindeam de ea. Doar o ascultam pe Sandra și nu gândeam cu adevărat. Nu aveam simțul responsabilității față de datorie, doar mă bazam pe alții. N-am depus eforturi și am vrut doar să mă bucur de roadele muncii altora. Eram o neisprăvită, un parazit profitor în biserică. Chiar eram detestată de Dumnezeu! Când sora mea își termina lucrarea, trebuia să-și petreacă timpul ajutându-mă cu a mea, asta întârziindu-i datoria. Mă simțeam și mai prost, și mai vinovată. Am putut fi atât de leneșă, pentru că fusesem influențată de minciuni satanice precum „Trebuie să fii bun cu tine și să înveți să te iubești,” „Sprijină-te de copaci și bucură-te de umbră” și „E ridicol să nu te bizui pe sprijin atunci când poți”. Aceste idei satanice mă făcuseră să țin cont doar de trup și să devin tot mai decadentă, mai coruptă și mai pasivă. Am vrut să culeg fără să semăn, iar când datoria era puțin dificilă, nu eram gata să gândesc sau să plătesc un preț. Văzând că partenera mea era mai pricepută, i-am dat ei lucrurile dificile, lăsând-o să poarte povara. Credeam că era ridicol să nu mă bizui pe sprijinul disponibil. Chiar eram vicleană și alunecoasă! Deși nu era obositor să-mi fac datoria astfel, n-am progresat deloc în lucrul la imagini. Dacă pe termen lung nu jucam un rol prea important în lucrare, până la urmă, eram alungată! M-am supărat foarte tare gândindu-mă la asta. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, am tânjit după confort și n-am avut inițiativă în datorie. Acum vreau să mă căiesc și să accept cercetarea Ta. De voi mai ține cont de trup, Te rog să mă cerți, să mă disciplinezi.”

M-am gândit la zilele precedente, când Sandra mi-a semnalat probleme la câteva dintre imaginile mele, explicând detalii specifice. Știam că îmi mai explicase despre acest tip de probleme, dar, cu toate acestea, uitasem complet. Eram plină de remușcări. De câte ori am întâlnit ceva ce nu puteam face bine, Sandra a avut răbdătoare părtășie cu mine. Dacă aș fi încercat măcar un pic să țin minte și să iau notițe, nu ar mai fi apărut aceleași probleme. Dar nu acordasem niciodată atenție aplicării principiilor, bizuindu-mă pe alții. Oricâte mi-ar fi spus ceilalți, eu nu înțelegeam nimic, așa că încă nu stăpâneam nici măcar principiile de bază. La acest gând, am întocmit un document cu problemele și principiile pe care trebuia să mă axez când realizam imagini, ca atunci când mă confruntam din nou cu incertitudini, să le pot rezolva singură. Când apăreau probleme, le notam și le analizam prompt. Treptat, am progresat în lucrul la imagini.

Mai târziu, am reflectat asupra mea. În afară de lene, ce alte probleme mă împiedicau în datorie? Reflectând, am citit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Și pe ce se bazează faptul că oamenii se cred extrem de calificați? Pe cât de mulți ani au îndeplinit o anumită datorie, pe câtă experiență au acumulat, nu-i așa? Și, în acest caz, nu veți începe treptat să gândiți prin prisma vechimii? De exemplu, un anumit frate a crezut în Dumnezeu vreme de mulți ani și a îndeplinit o datorie de mult timp, așa că el este cel mai calificat să vorbească despre ea; o anumită soră nu este aici de mult timp și, cum are un calibru mic, nu are experiență în îndeplinirea acestei datorii și nu crede de multă vreme în Dumnezeu, este, drept urmare, cea mai puțin calificată să vorbească. Persoana cea mai în măsură să vorbească se gândește în sinea ei: «Din moment ce am vechime, asta înseamnă că îndeplinirea datoriei mele se ridică la nivelul standardului, iar căutarea mea a atins apogeul și nu există nimic pentru care ar trebui să mă străduiesc sau în care ar trebui să intru. Mi-am îndeplinit bine această datorie, am terminat mai mult sau mai puțin această lucrare, Dumnezeu ar trebui să fie mulțumit». Și, în acest fel, începe să devină mulțumită de sine. Indică acest lucru că a intrat în realitatea adevărului? […] Ce anume urmăresc oamenii cu adevărat și pe ce drum umblă, dacă ei chiar acceptă adevărul sau îl abandonează, dacă I se supun lui Dumnezeu sau I se împotrivesc – Dumnezeu cercetează permanent toate aceste lucruri. Fiecare biserică și fiecare individ este vegheat de Dumnezeu. Oricât de mulți oameni își îndeplinesc datoria sau Îl urmează pe Dumnezeu într-o biserică, în clipa în care se îndepărtează de cuvintele lui Dumnezeu, în clipa în care pierd lucrarea Duhului Sfânt, ei încetează să experimenteze lucrarea lui Dumnezeu și, astfel, ei – și datoria pe care o îndeplinesc – n-au legătură cu lucrarea lui Dumnezeu și nu participă la ea, caz în care această biserică a devenit un grup religios. Spuneți-Mi, care sunt consecințele odată ce o biserică devine un grup religios? Nu ați spune că acești oameni sunt într-un mare pericol? Ei nu caută niciodată adevărul când înfruntă probleme și nu acționează conform principiilor adevărului, ci sunt supuși rânduielilor și manipulărilor ființelor umane. Ba chiar există mulți care, în timp ce-și îndeplinesc datoria, nu se roagă și nu caută niciodată principiile adevărului; ei doar îi întreabă pe alții și fac precum spun aceștia, acționând la directivele celorlalți. Orice le spun oamenii să facă, ei aceea fac. Ei simt că a se ruga la Dumnezeu în legătură cu problemele lor și a căuta adevărul este un lucru vag și dificil, prin urmare caută o soluție simplă, ușoară. Li se pare că a se baza pe ceilalți și a face ceea ce spun ceilalți este ușor și foarte practic și astfel, ei fac pur și simplu ceea ce le spun alți oameni, întrebându-i pe ceilalți și făcând toate lucrurile așa cum spun aceștia. Drept urmare, chiar și după ce au crezut timp de mulți ani, atunci când au întâmpinat o problemă, nu au venit nici măcar o singură dată înaintea lui Dumnezeu, rugându-se și căutându-I voia și adevărul, și apoi dobândind o înțelegere a adevărului și comportându-se conform voii lui Dumnezeu – nu au avut niciodată o astfel de experiență. Astfel de oameni practică într-adevăr credința în Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar cu frică față de Dumnezeu putem să pășim pe calea mântuirii”). Gândindu-mă la cuvântul Lui și reflectând la mine, am realizat că, în sinea mea, priveam vechimea cu respect. Consideram că darurile, calibrul și experiența de lucru erau esențiale în a-ți face bine datoria și credeam că ele îți dădeau dreptul de a-ți exprima opinia în acea datorie. Așa că, văzând de cât timp făcea Sandra imagini, cât de experimentată și de pricepută era, am invidiat-o și am admirat-o. Când n-am putut face unele lucruri, nu m-am rugat, nu m-am bizuit pe Dumnezeu, n-am căutat și n-am ținut cont de principii. I-am pasat lucrurile la care nu mă pricepeam, bizuindu-mă mereu pe ea. Doar făceam ce-mi spunea ea. Am realizat că nu numai în această lucrare depindeam de alții. De fiecare dată când întâlneam pe cineva cu mai multe daruri, calibru, abilități sau experiență de lucru decât mine, îl veneram și îl admiram din toată inima și adesea mă bizuiam pe el, ajungând ca Dumnezeu să nu mai aibă loc în inima mea, și nu mă bizuiam niciodată pe El, nu căutam adevărul, ca să rezolv problemele. Astfel, n-am progresat deloc, iar datoria mea n-a dat niciun rezultat. Eram detestată de Dumnezeu și incapabilă să împlinesc lucrarea Duhului Sfânt. După cum spune Biblia: „Blestemat fie omul care se încrede în om și care face din trup sprijinul lui și a cărui inimă se depărtează de Iahve” (Ieremia 17:5). Într-adevăr, în credința noastră ar trebui să-L preamărim pe Dumnezeu. E cea mai mare înțelepciune să ne rugăm Lui și să ne bizuim pe El în toate. Oricare ar fi calibrul, darurile, abilitățile, experiența de lucru sau anii noștri de credință, nu înseamnă că deținem adevărul. Nicio ființă creată nu e mai presus sau mai prejos decât alta. Numai bizuindu-ne pe Dumnezeu, rugându-ne Lui și căutând mai mult principiile adevărului putem obține îndrumarea Lui și ne putem face bine datoria.

Apoi, am mai citit câteva pasaje din cuvântul Lui care mi-au dat o cale de a-mi face bine datoria. Dumnezeu Atotputernic spune: „Să presupunem că biserica îți dă o treabă de făcut, iar tu spui: «Fie că treaba asta este o șansă de a ieși în evidență sau nu, din moment ce mi-a fost dată, o voi face bine. Îmi voi asuma această responsabilitate. Dacă voi fi repartizat la primire, voi da totul pentru a face bine acea lucrare; mă voi îngriji bine de frați și de surori și voi face tot posibilul să păstrez siguranța tuturor. Dacă voi fi desemnat să răspândesc Evanghelia, mă voi echipa cu adevărul, voi răspândi cu dragoste Evanghelia și îmi voi face bine datoria. Dacă voi fi desemnat să învăț o limbă străină, o voi studia cu sârguință, mă voi strădui în privința asta și o voi învăța cât mai repede posibil, în decurs de un an sau doi, ca să pot mărturisi despre Dumnezeu străinilor. Dacă mi se va cere să scriu articole despre mărturii, mă voi pregăti în mod conștiincios să fac acest lucru și voi vedea faptele potrivit principiilor adevărului; voi învăța despre limbaj și, deși s-ar putea să nu fiu în stare să scriu articole cu proză frumoasă, voi putea cel puțin să-mi comunic experiențele și mărturia în mod clar, să am părtășie despre adevăr în mod inteligibil și să ofer mărturie adevărată pentru Dumnezeu, astfel încât, atunci când oamenii îmi vor citi articolele, să fie edificați și ajutați. Orice slujbă îmi încredințează biserica, o voi prelua cu toată inima și puterea mea. Dacă există ceva ce nu înțeleg sau se ivește o problemă, mă voi ruga lui Dumnezeu, voi căuta adevărul, voi înțelege principiile adevărului și voi face bine treaba. Oricare ar fi datoria mea, voi folosi tot ce am pentru a o îndeplini bine și pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Pentru orice pot realiza, voi face tot posibilul să-mi asum întreaga responsabilitate pe care o am și, cel puțin, nu mă voi împotrivi conștiinței și rațiunii mele, nu voi fi neglijent și superficial, viclean și indolent, și nici nu mă voi bucura de roadele muncii altora. Nimic din ce voi face nu va fi sub standardele conștiinței». Acesta este standardul minim al comportamentului uman, iar cel care își îndeplinește datoria în acest fel se poate califica drept persoană conștiincioasă și rezonabilă. Trebuie cel puțin să ai conștiința curată în îndeplinirea datoriei tale și să simți măcar că îți câștigi cele trei mese pe zi, că nu te milogești pentru ele. Acest lucru se numește simț al responsabilității. Indiferent dacă ai un calibru bun sau slab și dacă înțelegi sau nu adevărul, trebuie să ai această atitudine: «Deoarece mi s-a dat să fac această lucrare, trebuie să o tratez cu seriozitate; trebuie să o transform în preocuparea mea și să o fac bine, din toată inima și cu toată puterea mea. În ceea ce privește posibilitatea de a o face perfect, nu pot să-mi permit să ofer o garanție, dar atitudinea mea este că mă voi strădui să văd că e bine făcută și, cu siguranță, nu voi fi neglijent și superficial în acest sens. Dacă apare o problemă, ar trebui să-mi asum responsabilitatea și să mă asigur că învăț ceva din asta și-mi îndeplinesc bine datoria». Aceasta este atitudinea corectă” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). „Indiferent de datoria pe care o îndeplinești, trebuie să fii atent și să ții cont de voia lui Dumnezeu. Numai cu mentalitatea aceasta poate fi îndeplinită bine o datorie. Indiferent de dificultățile care apar, bazează-te pe Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu și caută adevărul pentru a le rezolva. Dacă faci greșeli, rectifică-le la timp, învață-ți lecția și evită să faci din nou aceeași greșeală. Cei care-și fac datoria având perspectiva corectă sunt conștiincioși și responsabili – indiferent ce datorie importantă preiau, nu vor provoca întârzieri în lucrarea lor” (Părtășia lui Dumnezeu). Din cuvântul Lui am văzut că lucrarea aranjată de biserică pentru noi e datoria pe care trebuie s-o facem și o responsabilitate. Un om cu adevărat responsabil își poate face datoria cu sârguință, ținând cont de voia Lui. Indiferent de calibrul, darurile și abilitățile sale, de dificultățile întâmpinate sau de ce trebuie să sufere, el se poate bizui pe Dumnezeu, ca să plătească cu adevărat un preț, să depășească dificultățile și să se străduiască să-și facă bine datoria. Ca Noe, care a întâmpinat multe dificultăți în construirea arcei. El a fost nevoit să pregătească tot felul de materiale și să adune multe creaturi, trăind într-o epocă fără o industrie dezvoltată, a trebuit să se bizuie pe forțele lui pentru fiecare parte a lucrării. A trecut prin multe eșecuri și modificări, prin epuizare fizică și multe altele. Dar Noe n-a ținut cont de trup, n-a acționat în mod viclean sau alunecos și, mai ales, n-a pasat altcuiva însărcinarea dată de Dumnezeu, ci s-a gândit mereu la ea și s-a bizuit pe Dumnezeu, ca să depășească diverse crize. După 120 de ani, construise arca și îndeplinise însărcinarea dată de Dumnezeu. Ascultarea și sinceritatea lui Noe față de însărcinarea dată de Dumnezeu m-a emoționat și m-a rușinat. Eram născuta în zilele de pe urmă și auzisem multe dintre cuvintele Lui, iar El a spus multe despre adevărurile îndeplinirii unei îndatoriri. Lucrarea mea nu era dificilă precum construirea arcei lui Noe, dar tot eram vicleană și alunecoasă. Chiar îmi lipsea umanitatea. Am găsit o cale de practică în cuvântul Lui. Nu puteam doar să mă bizui pe Sandra oricând întâmpinam dificultăți. Trebuia să mă rog lui Dumnezeu și să caut principiile relevante, ca să le rezolv. Când am pus suflet în lucrare, imaginile mele s-au îmbunătățit. Uneori, Sandra abia dacă mai avea sugestii. Am văzut că eram într-adevăr capabilă să joc un rol, iar lucrarea nu era atât de grea pe cât credeam. Înainte, nu mă obosisem să mă gândesc la principii, doar ținusem cont de trup și mă bizuisem pe alții, fără să înțeleg principiile.

Odată, o soră a venit și mi-a spus că e nevoie urgentă de o imagine. Mi-am zis: „Imaginea asta pare dificilă și e foarte urgentă, s-ar putea să nu o fac bine. Ar trebui s-o pun pe Sandra s-o facă.” Când am vrut să mă duc la ea, am realizat că iar voiam să țin cont de trup și să pasez lucrarea, așa că m-am rugat lui Dumnezeu și m-am liniștit, ca să analizez cu atenție principiile. Surprinzător, am terminat-o repede și nu am întârziat lucrarea. Nu m-am eschivat de la datorie pentru că era grea și am simțit o mare ușurare în suflet!

Prin această experiență am aflat că oricare ar fi sarcina, nu o poți face bizuindu-te doar pe calibru, daruri sau experiență. E esențial să urmărești adevărul și principiile. Când întâmpini dificultăți, dacă poți să nu ții cont de trup și să nu tânjești după confort, ci să te bizui pe Dumnezeu, să cauți adevărul, ca să le depășești și să-ți îndeplinești responsabilitățile, vei putea obține îndrumarea Lui și îți vei face bine datoria! De asemenea, am înțeles că, doar pentru că El îmi oferă o parteneră, nu înseamnă că trebuie să mă bizui pe ea. În schimb, ar trebui să ne ajutăm și să ne compensăm reciproc neajunsurile. Pentru că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia daruri, abilități și calibre diferite, trebuie să cooperăm trup și suflet și să ne dedicăm îndeplinirii responsabilităților!