de Wu Fan, China

Într-o zi din decembrie 2013, o soră m-a sunat și mi-a spus că fiul meu fusese luat de poliție. Când am auzit vestea, am încremenit, gândindu-mă: „Fiul meu nu crede în Dumnezeu de mult timp și îi lipsește o temelie. Tocmai ce și-a dat demisia de la serviciu și a început să își facă datoria. Cum se poate să fie deja arestat?” Când am fost arestat în trecut, poliția a folosit tot felul de metode de tortură pentru a mă forța să-i vând pe conducătorii bisericii și să dezvălui informații despre banii bisericii, până în punctul în care am simțit că mai bine aș fi murit. Fiecare dintre acei polițiști este crud și nemilos; ei sunt diavoli. Ne urăsc profund pe noi, credincioșii în Dumnezeu, și ne pot omorî în bătaie fără să pățească nimic. M-am îngrijorat, gândindu-mă: „Fiul meu este încă tânăr și nu a trecut niciodată prin astfel de suferințe! Dacă nu face față torturii și devine o iudă, șansa lui de a fi mântuit va fi complet pierdută!” Gândindu-mă la asta, m-am îngrijorat foarte tare. În următoarele câteva zile, nu am putut să mănânc și nu am dormit bine. Era ca și cum un pumnal îmi străpungea inima; îmi doream numai să pot suferi eu în locul fiului meu. Mă rugam încontinuu lui Dumnezeu, cerându-I să aibă grijă de fiul meu și să-l protejeze. În același timp, aveam nemulțumiri în inima mea, gândindu-mă: „Fiul meu a plecat de acasă pentru a-și face datoria după ce a început recent să creadă în Dumnezeu; de ce El nu a avut grijă de fiul meu și nu l-a protejat? Dacă poliția îl va răni grav, cum se va descurca în viitor? Și dacă îl vor omorî în bătaie, nu îl voi mai vedea niciodată.” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai supărat și inima mea se adâncea în întuneric. Nu reușeam să mă calmez nici când mâncam și beam cuvintele lui Dumnezeu, iar în interiorul meu ajungeam chiar să-i învinovățesc pe conducători și pe lucrători pentru că nu au desemnat pe cineva responsabil de menținerea siguranței și au cauzat arestarea fiului meu. La acea vreme, eram diacon de evanghelizare în biserică și eram destul de ocupat, dar nu îmi stătea mintea la lucrare; nu puteam să mă gândesc decât la fiul meu.

Îndurerat și neajutorat, mă rugam neîncetat lui Dumnezeu, cerându-I să aibă grijă de fiul meu și să-l protejeze, astfel încât să nu devină o iudă și să nu-i vândă pe frați și pe surori. După ce m-am rugat, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „În tot ceea ce vi se întâmplă, fie că e bun, fie că e rău, ar trebui să-ți aducă foloase și nu ar trebui să te facă negativ. Indiferent de situație, ar trebui să fii capabil să cercetezi lucrurile stând de partea lui Dumnezeu și nu să le analizezi sau să le studiezi din perspectiva omului (aceasta ar fi o abatere în experiența ta)” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Promisiunile către cei care sunt desăvârșiți”). Da, lucrurile care ni se întâmplă în fiecare zi, fie că sunt bune sau rele, toate sunt pregătite de Dumnezeu și toate includ intențiile Lui. Priveam arestarea fiului meu dintr-o perspectivă trupească și nu voiam ca el să sufere. Prin urmare, simțeam că arestarea lui era un lucru rău și chiar mă plângeam de Dumnezeu pentru că nu l-a protejat. M-am gândit la experiența lui Iov: când Iov și-a pierdut averea și proprietățile, iar copiii lui au suferit nenorociri și trupul i s-a umplut de bube dureroase, soția lui l-a batjocorit și i-a cerut să se lepede de Dumnezeu, dar el a dojenit-o, spunându-i: „Vorbești ca o femeie nebună. Ce?! Să primim binele din mâna lui Dumnezeu și să nu primim și necazul?” (Iov 2:10). Iov avea o inimă cu frică de Dumnezeu; indiferent că avea parte de lucruri bune sau de necazuri, el putea să le accepte întotdeauna ca venind de la Dumnezeu, fără a se plânge sau a păcătui cu vorba, ofensându-L, și era capabil să se supună lui Dumnezeu și să preamărească numele Lui sfânt. Spre deosebire de Iov, eu doar când auzisem vestea că fiul meu fusese arestat, nu și că viața lui era în pericol, am început să mă plâng și chiar am lăsat acest lucru să îmi afecteze îndeplinirea datoriei. Numele meu nici nu merita să fie menționat în aceeași propoziție cu al lui Iov; mă simțeam atât de umilit! M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, fiul meu a fost arestat în timp ce își făcea datoria și nu știu ce face acum. Mă tem că va deveni o iudă și că va fi pedepsit în viitor. Dumnezeule, mă doare inima și starea mea este tulburată atunci când îmi fac datoria. Te rog, îndrumă-mă să reflectez și să-mi înțeleg problema.” După ce m-am rugat, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Nu le dau oamenilor ocazia de a-și exprima sentimentele, pentru că Eu nu am sentimente trupești și am ajuns să le detest pe ale oamenilor într-un grad extrem. Din cauza sentimentelor dintre oameni am fost aruncat la o parte și astfel am devenit un «altul» în ochii lor; din cauza sentimentelor dintre oameni am fost Eu uitat; din cauza sentimentelor omului el folosește ocazia de a-și recăpăta «conștiința»; din cauza sentimentelor omului, el este întotdeauna scârbit de mustrarea Mea; din cauza sentimentelor omului, el Îmi spune că sunt nedrept și injust și că sunt nepăsător față de sentimentele omului în gestionarea Mea. Am și Eu rude pe pământ? Cine a lucrat vreodată, ca și Mine, zi și noapte, fără să se gândească la mâncare sau la somn, de dragul întregului Meu plan de gestionare? Cum ar putea fi omul comparabil cu Dumnezeu? Cum ar putea fi omul compatibil cu Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 28). „Toți oamenii trăiesc într-o stare de sentimente și, astfel, Dumnezeu nu evită pe niciunul dintre ei și expune secretele ascunse în inimile întregii omeniri. De ce le este oamenilor atât de greu să se separe de sentimentele lor? Procedând astfel, depășesc ei standardele conștiinței? Poate conștiința să împlinească voia lui Dumnezeu? Pot sentimentele să-i ajute pe oameni să treacă peste nenorociri? În ochii lui Dumnezeu, sentimentele sunt dușmanul Său – nu s-a menționat clar acest lucru în cuvintele lui Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Interpretări ale tainelor «cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers»”, Capitolul 28). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El detestă atunci când oamenii trăiesc după sentimentele lor. Când oamenii acționează conform sentimentelor, ei se gândesc doar la atașamentele familiale și la interesele trupului, fără să caute deloc adevărul sau intenția lui Dumnezeu; ei se împotrivesc lui Dumnezeu în tot ceea ce fac. Așa eram și eu. Când am aflat că fiul meu fusese arestat, primul meu gând a fost că poliția îl va bate cu siguranță și îl va forța să-L tăgăduiască pe Dumnezeu și să-i vândă pe conducătorii și pe lucrătorii bisericii. M-am gândit că, dacă fiul meu nu va putea îndura tortura și va deveni o iudă, își va pierde șansa de a fi mântuit și nu doar că nu va putea primi binecuvântări în viitor, dar va fi și pedepsit în iad. Fiindcă fiul meu era încă tânăr, mă întrebam și cum va supraviețui în viitor dacă, în urma bătăilor, va rămâne cu dizabilități. Și, dacă era omorât în bătaie, mi-aș fi pierdut fiul pentru totdeauna. Gândindu-mă la aceste consecințe severe, în inima mea au apărut nemulțumiri față de Dumnezeu și am dat vina pe El că nu a avut grijă de fiul meu și nu l-a protejat, chiar judecându-L și certându-mă cu El. Unde era rațiunea mea? Unde era umanitatea mea? Văzând că oamenii care trăiau după sentimentele lor se puteau împotrivi lui Dumnezeu în orice moment și în orice loc, mi-a devenit clar de ce Dumnezeu ne-a arătat că „sentimentele sunt dușmanul Său”.

În timpul căutării mele, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Simt constant că acea cale pe care ne îndrumă Dumnezeu nu este dreaptă, ci un drum șerpuit, plin de gropi; în plus, Dumnezeu spune că, cu cât mai pietroasă este calea, cu atât mai mult ne poate aceasta dezvălui inimile iubitoare. Totuși, niciunul dintre noi nu poate deschide o asemenea cale. În experiența Mea, am mers pe multe căi stâncoase și nesigure și am îndurat mari suferințe; uneori, am fost atât de îndurerat încât am vrut să strig, dar am mers pe această cale până astăzi. Cred că aceasta este calea deschisă de Dumnezeu, deci suport chinul tuturor suferințelor și merg mai departe. Căci asta a poruncit Dumnezeu, deci cine poate scăpa? Nu cer să primesc vreo binecuvântare; nu cer decât să pot fi în stare să merg pe calea pe care s-ar cuveni să merg, potrivit intențiilor lui Dumnezeu. Nu caut să-i imit pe ceilalți, mergând pe calea pe care merg ei; nu caut decât să Îmi pot împlini devotamentul de a merge pe calea menită Mie până la sfârșit. Nu cer ajutorul celorlalți; ca să fiu sincer, nici Eu nu pot ajuta pe nimeni. Se pare că sunt foarte sensibil în privința asta. Nu știu ce cred alți oameni. Asta deoarece am crezut dintotdeauna că măsura în care trebuie să sufere un individ și distanța pe care trebuie să o parcurgă pe calea lui sunt rânduite de Dumnezeu și că nimeni nu poate ajuta cu adevărat pe altcineva” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Calea… (6)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că suferința pe care o îndură cineva și circumstanțele pe care le experimentează în timpul vieții au fost toate prestabilite de Dumnezeu cu mult timp înainte. Trebuia să-mi încredințez fiul lui Dumnezeu și să mă supun suveranității și rânduielilor Lui. Aceasta era rațiunea și practica pe care trebuia să le aplic. Fiul meu nu credea în Dumnezeu de mult timp și nu reușea să discearnă esența marelui balaur roșu, care urăște adevărul și pe Dumnezeu. Faptul că acum fusese arestat și că avea să îndure suferințe; în asta se afla intenția bună a lui Dumnezeu și, chiar mai mult, erau învățăminte pe care fiul meu trebuia să le tragă. M-am gândit câți frați și câte surori fuseseră arestați și persecutați de marele balaur roșu. Toți au suferit mult, dar aceste experiențe le-au dat o credință adevărată în Dumnezeu. În mijlocul durerii și al necazurilor, ei erau dispuși mai degrabă să putrezească pentru totdeauna în închisoare, decât să-L trădeze pe Dumnezeu, triumfând asupra propriului trup și asupra Satanei și, în final, aducându-I lui Dumnezeu o mărturie frumoasă și răsunătoare. M-am gândit și la propria experiență când fusesem arestat. Deși trupul meu suferise puțin atunci și deși eram timorat și slab când am trăit tortura și chinul, când mă rugam lui Dumnezeu și eram îndrumat și condus de cuvintele Lui, credința mea în El a crescut, de asemenea. Prin această experiență, nu doar că am învățat să discern esența ticăloasă a marelui balaur roșu care I se împotrivește lui Dumnezeu, dar am dobândit și o oarecare înțelegere despre atotputernicia și suveranitatea lui Dumnezeu. Cu această înțelegere, eram dispus să-mi încredințez fiul lui Dumnezeu și să-L las pe El să orchestreze și să rânduiască totul.

O lună mai târziu, fiul meu s-a întors, cu fața palidă și cu moralul scăzut. Statura fiului meu era mică și nu a îndrăznit să recunoască faptul că el credea în Dumnezeu Atotputernic, așa că, în final, i-au dat drumul. După acest eșec, fiul meu a tras câteva învățăminte și a devenit mai capabil să deslușească lucrurile în ceea ce-l privește pe marele balaur roșu. De asemenea, a înțeles că statura lui era prea mică și că credința lui în Dumnezeu nu era autentică. Șase luni mai târziu, și-a reluat îndeplinirea datoriei.

Într-o zi din octombrie 2023, am primit o scrisoare de la biserică în care se spunea că fiul meu fusese arestat din nou. Peste 30 de persoane fuseseră arestate din biserica fiului meu – printre ei, și conducători și lucrători. M-am gândit că fiul meu avea deja o arestare la activ și că, dacă poliția descoperea că fusese conducător, cu siguranță îl vor forța să îi vândă pe conducători și pe lucrători, să vorbească despre banii bisericii și să semneze „Cele trei declarații” prin care renunța la credința lui. Acum era momentul în care Dumnezeu îi dezvăluia pe oameni și îi sorta după felul lor; dacă fiul meu ar fi fost spălat pe creier de Partidul Comunist sau dacă nu ar fi rezistat torturii și ar fi semnat „Cele trei declarații”, trădându-L pe Dumnezeu, ar fi deschis ușa iadului și și-ar fi pierdut șansa de a fi mântuit. Gândindu-mă la asta, am simțit ca și cum ceva îmi strângea stomacul, am devenit anxios în legătură cu perspectivele de viitor și cu soarta fiului meu și nu îmi stătea mintea la îndeplinirea datoriei. În inima mea, mă rugam încontinuu pentru fiul meu, cerându-I lui Dumnezeu să fie milostiv și să-l protejeze, astfel încât să poată trece cu bine prin această perioadă dificilă. Câțiva frați și câteva surori au văzut că eram abătut și că suspinam de disperare toată ziua și au avut părtășie cu mine despre intenția lui Dumnezeu, găsind, de asemenea, multe dintre cuvintele Lui pentru a mă ajuta. Mi-am dat seama că din nou fusesem constrâns de sentimentele mele, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, fiul meu a fost luat din nou de poliție. Nu pot să trec peste asta și mă tem pentru viața, viitorul și destinul lui; Te rog, călăuzește-mă să caut adevărul și să nu fiu constrâns în această chestiune.”

Mai târziu, mi-am amintit de părtășia lui Dumnezeu despre a renunța la așteptările pentru copii, și am găsit acele cuvinte și le-am citit. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii părinți ignoranți nu pot desluși viața sau destinul, nu recunosc suveranitatea lui Dumnezeu și au tendința de a face lucruri ignorante în privința copiilor lor. De exemplu, după ce copiii lor devin independenți, pot întâmpina anumite situații speciale, greutăți sau incidente majore; unii se confruntă cu boli, unii sunt implicați în procese, unii divorțează, unii sunt păcăliți și escrocați și alții sunt răpiți, vătămați, bătuți crunt sau riscă să moară. Unii chiar ajung să ia droguri și așa mai departe. Ce ar trebui să facă părinții în aceste situații speciale și importante? Care este reacția tipică a celor mai mulți părinți? Oare fac ce s-ar cuveni să facă în calitate de ființe create cu identitatea de părinți? Foarte rar se întâmplă ca părinții să audă astfel de vești și să reacționeze la fel ca în cazul unui străin. Cei mai mulți părinți încărunțesc peste noapte din cauza stresului, nu au somn noapte după noapte, își pierd pofta de mâncare în timpul zilei, își storc creierii gândindu-se și unii chiar plâng amarnic, până li se înroșesc ochii și le seacă lacrimile. Se roagă fierbinte lui Dumnezeu, pentru ca El să le ia în considerare credința și să le protejeze copiii, să-i favorizeze și binecuvânteze, să le arate milă și să le cruțe viețile. Ca părinți aflați într-o astfel de situație, toate slăbiciunile, vulnerabilitățile și sentimentele lor omenești față de copiii lor sunt date în vileag. Ce mai este dat în vileag? Răzvrătirea lor împotriva lui Dumnezeu. Îl imploră pe Dumnezeu și se roagă Lui, implorându-L să le protejeze copiii de calamitate. Chiar dacă are loc un dezastru, se roagă să nu le moară copiii, să poată scăpa de pericol, să nu fie vătămați de oameni răi, să nu li se agraveze boala, ci să se amelioreze și așa mai departe. Pentru ce se roagă ei, de fapt? (Dumnezeule, prin aceste rugăciuni, Îi cer lucruri lui Dumnezeu, plângându-se subtil.) Într-o privință, sunt extrem de nemulțumiți de nenorocirea copiilor lor, plângându-se că Dumnezeu n-ar fi trebuit să permită ca astfel de lucruri să li se întâmple. Nemulțumirea lor se amestecă cu plângeri și Îi cer lui Dumnezeu să Se răzgândească și să nu acționeze așa, să le salveze copiii din pericol și să-i țină în siguranță, să le vindece boala, să-i ajute să scape de procese, să evite calamitatea când are loc și așa mai departe – pe scurt, să facă totul să decurgă fără probleme. Rugându-se astfel, într-o privință, se plâng de Dumnezeu și, în alta, au cerințe de la El. Nu este aceasta o manifestare a răzvrătirii? (Ba da.) În mod implicit, spun că faptele lui Dumnezeu nu sunt corecte sau bune, că El n-ar trebui să Se poarte așa. Fiindcă este vorba de copiii lor și fiindcă sunt credincioși, consideră că Dumnezeu n-ar trebui să permită ca astfel de lucruri să li se întâmple copiilor lor. Copiii lor sunt diferiți de alții; ar trebui să primească binecuvântări preferențiale de la Dumnezeu. Datorită credinței lor în Dumnezeu, El ar trebui să le binecuvânteze copiii și, în caz contrar, se supără, plâng, fac crize de nervi și nu mai vor să-L urmeze pe Dumnezeu. Dacă le moare copilul, simt că nici ei nu mai pot continua să trăiască. Este acesta sentimentul pe care îl nutresc? (Da.) Nu este aceasta o formă de protest împotriva lui Dumnezeu? (Ba da.) E un protest față de Dumnezeu. […] Când Dumnezeu orchestrează sau are suveranitate asupra sorții altcuiva, crezi că este în regulă atât timp cât n-are legătură cu tine, dar crezi că n-ar trebui să poată avea suveranitate asupra sorții copiilor tăi? În ochii lui Dumnezeu, întreaga omenire este sub suveranitatea Lui și nimeni nu poate scăpa de suveranitatea și rânduielile făcute de mâinile Sale. De ce ar fi copiii tăi o excepție? Suveranitatea lui Dumnezeu este poruncită și planificată de El. Este în regulă faptul că vrei să o schimbi? (Nu.) Nu este în regulă. Așadar, oamenii nu trebuie să facă lucruri nesăbuite sau irezonabile. Orice face Dumnezeu se bazează pe cauze și efecte din viețile anterioare – ce legătură are cu tine? Dacă te împotrivești suveranității Lui, cauți moartea. Dacă nu vrei ca ai tăi copii să experimenteze aceste lucruri, cauza este afecțiunea, nu dreptatea, mila sau bunătatea – este doar din cauza efectului afecțiunii tale. […] Relația care există cu adevărat între oameni nu se bazează pe legăturile trupului și ale sângelui, ci este o relație între o ființă vie și o alta creată de Dumnezeu. Acest tip de relație nu cunoaște legături ale trupului și sângelui; este doar între două ființe vii independente. Dacă privești lucrurile din această perspectivă, ca părinte, când ai tăi copii au neșansa de a se îmbolnăvi sau dacă viețile lor sunt în pericol, se cuvine să înfrunți corect aceste probleme. N-ar trebui să renunți la timpul care ți-a rămas, la calea pe care se cuvine să mergi sau la responsabilitățile și obligațiile pe care ar trebui să le îndeplinești din cauza nenorocirilor sau a decesului copiilor tăi – ar trebui să înfrunți corect această situație. Dacă ai gândurile și punctele de vedere corecte și îți poți da seama de aceste lucruri, vei fi în stare să depășești rapid disperarea, mâhnirea și dorul” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, inițial, oamenii sunt ființe vii independente, fără legături între ele. Doar atunci când sufletul se reîncarnează și intră în această lume materială, oamenii formează familii, soți și soții, tați și fii, mame și fiice și alte asemenea relații. Dar când vine vorba despre esența unei persoane, inițial, nu există legături între unul și celălalt. Însă oamenii nu pot înțelege clar asemenea lucruri, punând atașamentele familiale trupești și legăturile de sânge mai presus de orice alt lucru. Când copiii lor se confruntă cu dezastre și boli sau când viața copiilor este pusă în pericol, părinții trăiesc sub imperiul afecțiunii lor și suferă atât de mult, încât și-ar dori chiar să fie morți. În realitate, ce drum urmează oamenii și ce sorți au, acestea au fost poruncite de Dumnezeu cu mult timp înainte și nu sunt părinții cei care le hotărăsc. Să luăm cazul vecinilor mei, de exemplu. Acest cuplu căsătorit a trăit modest toată viața, cheltuind toți banii câștigați cu greu pentru fiica lor. Au trimis-o la o școală de elită și i-au dat cea mai bună educație, sperând că, în viitor, va avea un loc de muncă stabil și siguranță financiară. Cu toate acestea, fiica lor nu a urmat calea corectă și a început să consume droguri de la o vârstă fragedă. În final, a fost arestată pentru trafic de droguri și condamnată la 13 ani de închisoare. Părinții ei aproape că și-au pierdut mințile. De asemenea, era o tânără soră ai cărei părinți lucrau de mulți ani departe de casă și o încredințaseră în îngrijire unchiului ei. Părinții ei nu au acordat niciun pic de atenție studiilor ei, dar, în final, ea a ajuns la universitate și a urmat exemplul mătușii și unchiului ei, crezând în Dumnezeu. Acum, această soră își face datoria și urmează calea corectă în viață. Aceasta arată că drumul pe care o apucă oamenii nu are nicio legătură cu cât de mult se preocupă părinții lor de îngrijirea și de educația lor și nu este ceva ce părinții pot schimba. Cu toate acestea, eu nu înțelegeam clar aceste lucruri, mereu făcându-mi griji pentru perspectivele de viitor și soarta fiului meu și nefiind capabil să îmi fac datoria în mod normal; chiar și mâncatul și băutul cuvintelor lui Dumnezeu îmi erau tulburate. Pur și simplu îmi făceam griji că, dacă fiul meu nu va putea rezista torturii și-L va trăda pe Dumnezeu, devenind o iudă, atunci își va pierde șansa la mântuire. Chiar Îi ceream lui Dumnezeu să-l protejeze de cruzimea acelor diavoli și să se asigure că va trece cu bine prin acea perioadă dificilă. Aveam oare măcar vreun strop de rațiune? Dacă mă gândeam mai bine, când fiul meu a fost arestat pentru prima dată, statura lui era mică și nu a îndrăznit să recunoască faptul că el credea în Dumnezeu; nu avea nicio mărturie. Zece ani mai târziu, a fost arestat din nou și, cu siguranță, Dumnezeu fusese Cel care permisese acest lucru. El îi dădea fiului meu o șansă de a se căi; îl punea la încercare. Dacă fiul meu putea înfrânge constrângerile influenței întunecate a marelui balaur roșu, riscându-și viața pentru a rămâne ferm în mărturia sa pentru Dumnezeu, atunci această arestare avea un sens profund și era o modalitate de a-l desăvârși. Totuși, eu privisem lucrurile din perspectiva sentimentelor mele și nu căutasem intenția lui Dumnezeu, gândindu-mă că un mediu confortabil, fără suferință trupească, era benefic pentru el. Modul meu de a privi lucrurile nu se potrivea deloc cu intenția lui Dumnezeu; era cu adevărat fără noimă! Dacă fiul meu putea sau nu să rămână ferm în mărturia lui după ce fusese arestat de data aceasta depindea de esența lui, de ce urmărea el de obicei și de calea pe care o apucase. Nu ar trebui să fiu peste măsură de anxios în legătură cu perspectivele și cu soarta fiului meu și să trăiesc în durere. După ce am înțeles asta, mi-am simțit inima puțin eliberată.

În timpul căutării mele, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „În afară de naștere și de creșterea copilului, responsabilitatea părinților în viața copiilor lor este doar de a le asigura în exterior un mediu în care să crească și atâta tot, pentru că nimic, cu excepția predeterminării Creatorului, nu afectează soarta unei persoane. Nimeni nu poate controla ce fel de viitor va avea cineva; este predeterminat cu mult timp înainte și nici măcar părinții cuiva nu îi pot schimba soarta. În ceea ce privește soarta, fiecare este independent și fiecare are propria soartă. Deci părinții niciunei persoane nu îi pot împiedica acesteia soarta în viață și părinții niciunei persoane nu o pot îmboldi câtuși de puțin când vine vorba de rolul pe care îl joacă în viață. Se poate spune că indiferent în ce familie îi este predeterminat cuiva să se nască și în ce mediu crește acea persoană, acestea nu sunt altceva decât precondiții pentru îndeplinirea misiunii sale în viață. Acestea nu determină în niciun fel soarta unei persoane în viață sau genul de destin în cadrul căruia acea persoană își îndeplinește misiunea. Și astfel, părinții niciunei persoane nu o pot asista pe aceasta la îndeplinirea misiunii sale în viață, și, de asemenea, nicio rudă nu o poate ajuta să-și îndeplinească bine rolul în viață. Cum își îndeplinește cineva misiunea și în ce fel de mediu de trai își joacă rolul sunt lucruri determinate în întregime de soarta pe care o are în viață. Cu alte cuvinte, nicio condiție obiectivă nu poate influența misiunea unei persoane, care este predeterminată de către Creator. Toți oamenii se maturizează în mediile particulare în care cresc; apoi treptat, pas cu pas, pornesc pe propriile drumuri în viață și își împlinesc destinele planificate pentru ei de către Creator. În mod firesc, involuntar, intră în marea imensă a omenirii și își asumă propriile poziții în viață, unde încep să-și îndeplinească responsabilitățile de ființe create de dragul predeterminării Creatorului, de dragul suveranității Lui” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Dumnezeu a vorbit cât se poate de clar despre responsabilitățile părinților față de copiii lor. Ca părinte, responsabilitatea mea este să-l cresc pe fiul meu până la vârsta adultă, să mă asigur că el crește într-un mod sănătos, să-l aduc înaintea lui Dumnezeu, să-i spun că viața lui vine de la Dumnezeu și să-l fac să creadă în El și să urmeze calea cea dreaptă. Acestea sunt responsabilitățile și obligațiile mele ca părinte. Dar dacă, după ce a fost arestat, fiul meu poate sau nu să rămână ferm în mărturia lui și dacă finalul și destinația lui viitoare vor fi de a dobândi binecuvântări ori de a fi pedepsit, acestea nu sunt lucruri pe care le pot hotărî eu. Ca ființă creată, ar trebui să accept și să mă supun cu rațiune suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Numai acest lucru este în conformitate cu intenția lui Dumnezeu. Înțelegând acest lucru, mi-am simțit inima complet eliberată. Dacă fiul meu va putea sau nu să rămână ferm în mărturia lui și dacă va primi binecuvântări sau nenorociri în viitor – eram dispus să accept și să mă supun.

Acum, când mă gândesc la fiul meu, încă mă mai îngrijorez puțin, dar acest lucru nu îmi influențează starea și pot să-mi fac datoria în mod normal. Îi mulțumesc lui Dumnezeu din toată inima!