de Su Qing, China

M-am născut într-o familie săracă de la țară. Când eram la liceu, părinții mei nu-și permiteau taxa de școlarizare, așa că au încercat să împrumute bani de la unchiul meu. Totuși, mătușii mele i-a fost teamă că nu vom putea să-i dăm înapoi și nu a fost dispusă să ne împrumute banii. Mi-am spus în sinea mea: „Trebuie să mă străduiesc din răsputeri să intru la facultate și să-i fac pe cei din jurul meu să-mi admire familia.” Când eram la școală, mâncam doar turtele pe care le aduceam de acasă ca să fac economii. Mă simțeam în permanență amețită și sleită de putere din cauza unui flux sanguin cerebral insuficient, cauzat de malnutriția pe termen lung, și eficiența învățării mele a fost afectată. În cele din urmă, am picat examenul de admitere la facultate. Am izbucnit în plâns și m-am plâns că am o soartă grea. Totuși, nu eram dispusă să accept această soartă. Pentru a obține o diplomă de nivel superior și a ieși în evidență, m-am înscris și la examene pentru adulții autodidacți, la cursuri de contabilitate și am dat chiar și examene pentru a deveni funcționar public. Cu toate acestea, în ciuda tuturor eforturilor mele, tot am eșuat în cele din urmă. Prin urmare, m-am dus să lucrez într-o fabrică. Pentru a deveni statistician de atelier și a fi admirată de alții, lucram peste program și stăteam trează până târziu ca să-mi însușesc cunoștințele profesionale ale unui statistician în timp ce alții se odihneau. M-am surmenat muncind mai mult de zece ore în fiecare zi. Pe lângă asta, lucram peste program și stăteam trează până târziu în fiecare zi. Eram amețită și complet epuizată de la atâta muncă grea și chiar ațipeam la serviciu. Drept urmare, am greșit statisticile privind cantitatea de produse, ceea ce aproape că a provocat pierderi uriașe fabricii. Liderul de echipă m-a criticat în fața tuturor angajaților din atelier. În acel moment, îmi doream cu disperare să găsesc o văgăună în pământ în care să mă ascund. Capul îmi vâjâia și am leșinat pe loc. De atunci, sufăr de hipoacuzie neurosenzorială și nu pot fi supusă niciunei stimulări. Ori de câte ori eram supusă unei presiuni ridicate la locul de muncă, mă simțeam amețită și îmi țiuiau urechile. Injecțiile și medicamentele nu o puteau vindeca și nu mai puteam să merg la muncă. În acea perioadă, mă simțeam nefericită în inima mea și mă plângeam cât era ziua de lungă de soarta mea atât de rea. Adesea mă închideam într-o cameră și plângeam, chiar gândindu-mă să pun capăt la toate. Deoarece trăisem mult timp într-o stare de suferință reprimată și de nefericire, pierderea auzului s-a agravat treptat.

În 2013, socrii mei au acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic și mi-au predicat și mie Evanghelia. M-am simțit deosebit de liberă și de eliberată când am citit cuvintele lui Dumnezeu și am trăit viața bisericească alături de frații și de surorile mele. Treptat, starea mea de spirit s-a îmbunătățit și mi s-a reaprins speranța în viață. Mai târziu, am fost aleasă conducătoare în biserică. Mi-am spus în sinea mea: „Am plătit un preț atât de mare în societate, dar totul a fost în zadar. Acum, chiar dacă de-abia am intrat în casa lui Dumnezeu, pot să fac îndatoririle de conducătoare. E mai bine să cred în Dumnezeu. Trebuie să muncesc din greu și poate că în viitor voi putea fi promovată mai departe și admirată de și mai mulți oameni.” Așa că am devenit mai activă în îndeplinirea îndatoririlor mele. Eram ocupată toată ziua conducând adunări de grup, fie ploaie, fie soare. Frații și surorile mele m-au lăudat și ei pentru că purtam o povară în datoria mea. Mai târziu am fost aleasă predicatoare. Cum dorința mea de statut a fost satisfăcută, aveam mai multă energie să-mi fac datoria. Exact când mă bucuram de admirația fraților și a surorilor mele, un incident de intoxicație cu gaz mi-a agravat surditatea. În timpul adunărilor, nu-i puteam auzi clar pe frații și pe surorile mele când vorbeau pe un ton scăzut și eram adesea constrânsă de surditatea mea, trăind într-o stare negativă. În cele din urmă, am fost incapabilă să fac o lucrare reală și am fost realocată. Când mă gândeam că nu mai făceam datoria de conducătoare și că nu mai puteam să fiu admirată de alții, mă plângeam și mai mult de cât de rea era soarta mea. După aceea, nu mi-am mai putut reveni și mi-am pierdut credința în Dumnezeu.

Mai târziu, după o perioadă de tratament, auzul mi-a revenit oarecum, iar conducătorii au rânduit să fac datoria de udare. Mi-am spus în sinea mea: „Dacă pot obține niște rezultate în datoria de udare, voi fi admirată de frații și de surorile mele la fel de mult.” Prin urmare, citeam principiile relevante și mă înzestram cu adevărul în fiecare zi, stând adesea trează până la 11 sau 12 noaptea. Încet-încet, rezultatele pe care le-am obținut în îndeplinirea datoriei mele s-au îmbunătățit și am fost, de asemenea, promovată pentru a fi responsabilă de o arie mai largă de lucru. Când m-am gândit că voi câștiga din nou admirația fraților și a surorilor, am fost nespus de fericită. Mi-am spus în sinea mea: „Munca grea dă roade. Dacă muncesc și mai mult, poate că voi fi promovată mai departe. În felul acesta, și mai mulți oameni m-ar admira.” Totuși, spondiloza mea cervicală a recidivat ulterior, iar pierderea auzului a devenit atât de severă, încât nu mai puteam comunica normal cu alții. Conducătorii au rânduit să mă întorc la biserica mea locală pentru a primi tratament, făcându-mi în același timp îndatoririle după puterile mele. M-am simțit foarte deznădăjduită. M-am gândit la prețul mare pe care îl plătisem pentru a câștiga, cu mare dificultate, admirația altora. Cu toate acestea, din cauza bolii mele, nu mai puteam face această datorie. De ce era soarta mea atât de rea? Mai târziu, din cauza auzului meu slab, îmi era prea greu să comunic cu alții. Puteam face doar lucrări de chestiuni generale. Inima îmi era deosebit de chinuită din cauza asta și mi-am spus în sinea mea: „Dacă nu aș fi fost surdă, aș fi avut ocazia să predic Evanghelia și să-i ud pe nou-veniți. Dar acum pot face doar lucrări administrative. Dacă nu pot fi în centrul atenției, cine mă va admira? De ce este soarta mea atât de rea? În fine, aceasta este soarta mea, așa că mă voi descurca după cum pot și voi trece peste asta zi după zi.” Apoi, deși nu mi-am abandonat datoria, am trăit constant într-o stare de deznădejde și nu eram concentrată când îmi făceam datoria. Uitam mereu câte ceva și făceam adesea greșeli, întârziind lucrurile.

Mai târziu, sora care coopera cu mine mi-a amintit că era periculos să trăiesc în această stare și că trebuia să caut adevărul pentru a-mi rezolva rapid emoțiile negative. Doar datorită atenționării surorii mele, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu vreau să trăiesc în deznădejde. A trăi așa este prea chinuitor. Fie ca Tu să mă conduci să-mi înțeleg propriile probleme și să ies din această stare incorectă.” Într-o zi, în timpul devoționalelor mele, am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-au atins imediat inima. Dumnezeu spune: „Cauza pentru apariția acestei emoții negative, deznădejdea, diferă de la om la om. Un fel de sentimente de deznădejde pot apărea din credința perpetuă a oamenilor în propria soartă teribilă. Nu este aceasta o cauză? (Ba da.) Când erau tineri, trăiau la țară sau într-o regiune săracă, familia lor nu era prosperă și, în afară de câteva obiecte simple de mobilier, nu aveau nimic de mare valoare. Probabil că aveau unul sau două rânduri de îmbrăcăminte, pe care trebuia să le poarte deși aveau găuri și nu puteau niciodată să mănânce, în mod obișnuit, mâncare bună și de calitate, ci trebuiau să aștepte Anul Nou sau sărbătorile ca să consume carne. Uneori, le era foame și nu aveau destule haine ca să le fie cald, un bol plin cu carne era o iluzie și le era dificil să găsească chiar și un fruct. Trăind într-un astfel de mediu, se simțeau diferiți de alți oameni care trăiau în marele oraș, ai căror părinți erau înstăriți, care puteau mânca și purta orice voiau, care primeau pe loc tot ce voiau și erau școliți. Se gândeau: «Au o soartă atât de bună! De ce soarta mea este atât de rea?» Ei vor mereu să se distingă din mulțime și să-și schimbe destinul. Cu toate acestea, nu este ușor să-ți schimbi destinul. Când un om se naște într-o astfel de situație, deși poate să încerce, cât își poate schimba soarta și cât poate s-o îmbunătățească? După ce devine adult, întâlnește obstacole peste tot unde merge în societate, este hărțuit oriunde merge și se simte mereu foarte oropsit. Se gândește: «De ce am atât de mult ghinion? De ce întâlnesc mereu oameni răi? Viața era grea când eram copil și pur și simplu așa stăteau lucrurile. Acum că am crescut, este încă foarte rea. Vreau tot timpul să arăt ce pot să fac, dar niciodată nu am ocazia. […]» […] Odată ce a început să creadă în Dumnezeu, s-a hotărât să-și îndeplinească bine datoria în casa Lui, a devenit capabil să îndure greutăți și să trudească, să îndure mai mult decât oricine altcineva în orice chestiune și se străduiește să câștige aprobarea și stima celor mai mulți oameni. Crede că ar putea chiar să fie ales conducător de biserică, persoană responsabilă sau lider de echipă și, oare atunci nu-și va onora strămoșii și familia? Nu-și va fi schimbat atunci destinul? Totuși, realitatea nu se ridică la nivelul dorințelor lui, iar el devine abătut și se gândește: «Cred în Dumnezeu de ani buni și mă înțeleg foarte bine cu frații și surorile, dar cum se face că, de fiecare dată când e timpul să fie ales un conducător, o persoană responsabilă sau un lider de echipă, nu e niciodată rândul meu? Oare pentru că par atât de simplu sau pentru că n-am avut un randament bun și nimeni nu m-a observat? De fiecare dată când au loc alegeri, aș avea o mică speranță și m-aș mulțumi numai să fiu ales lider de echipă. Sunt atât de plin de entuziasm să-L răsplătesc pe Dumnezeu, dar de fiecare dată când au loc alegeri și sunt complet trecut cu vederea, ajung să fiu dezamăgit. Ce se întâmplă? Să fie oare faptul că sunt capabil cu adevărat doar să fiu o persoană mediocră, obișnuită și neremarcabilă toată viața mea? Când îmi amintesc de copilărie, de tinerețea mea, de anii de vârstă mijlocie, această cale pe care am parcurs-o a fost întotdeauna mediocră, iar eu nu am făcut nimic notabil. Nu că n-aș avea ambiție, că aș avea un calibru slab, că nu depun suficient efort sau că nu pot să îndur greutăți. Am hotărâre și obiective și chiar se poate spune că am ambiție. Atunci cum se face că nu mă pot remarca niciodată din mulțime? În ultimă instanță, am pur și simplu o soartă rea și sunt destinat suferinței și așa a rânduit Dumnezeu lucrurile pentru mine.» Cu cât stă mai mult pe gânduri, cu atât mai rea crede că îi este soarta” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. „Asemenea oameni, care consideră mereu că au o soartă rea, simt tot timpul că inimile le sunt strivite de o stâncă enormă. Întrucât cred mereu că tot ce li se întâmplă e din cauza sorții lor rele, simt că nu pot schimba nimic, indiferent ce se întâmplă. Așadar ce fac ei? Pur și simplu se simt negativi, sunt delăsători și se resemnează în fața nenorocirilor” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. Ceea ce expuneau cuvintele lui Dumnezeu era exact starea mea. Motivul pentru care trăisem constant în emoții negative de deznădejde era că întotdeauna crezusem că am o soartă rea. Când eram copil, familia mea era săracă și oamenii ne priveau de sus, așa că m-am plâns că am o soartă rea. Credeam că doar să trăiești o viață superioară și să câștigi admirația altora însemna să ai o soartă bună. Pentru a-mi schimba soarta, am studiat din greu. Cu toate acestea, din cauza unui flux sanguin cerebral insuficient, cauzat de malnutriție, nu am putut studia eficient și, în cele din urmă, am picat examenul de admitere la facultate. Cu toate acestea, nu eram dispusă să-mi accept soarta, așa că m-am dus să lucrez într-o fabrică pentru a câștiga bani. Pentru a deveni statistician și a sta într-un birou și a fi admirată de alții, am lucrat peste program pentru a învăța tehnicile. În cele din urmă, am făcut o eroare statistică și am fost criticată de șeful de echipă în fața tuturor, ceea ce mi-a provocat un șoc care a dus la hipoacuzie neurosenzorială. Am crezut cu și mai multă tărie că era din cauza sorții mele grele și am trăit în nefericire, pierzându-mi speranța în viață. După ce am început să cred în Dumnezeu, m-am gândit că, făcându-mi îndatoririle în mod corespunzător și fiind promovată în funcția de conducătoare, voi fi admirată de frații și de surorile mele și îmi voi schimba soarta. Cu toate acestea, surditatea mea a fost agravată de intoxicația cu gaz și nu mi-am putut face datoria în mod normal. Acest lucru a afectat lucrarea și datoria mi-a fost reatribuită. Mai târziu, când am început să fac datoria de udare, am plătit un preț în acea datorie în speranța de a obține rezultate care să-i facă pe alții să mă admire. Când am fost promovată, am crezut că soarta mea se schimbase în bine și că voi avea în sfârșit o șansă să strălucesc. Cu toate acestea, spondiloza mea cervicală s-a agravat, iar surditatea mea s-a înrăutățit, de asemenea. Eram incapabilă să comunic cu alții în mod normal, afectându-mi îndatoririle. Nu am avut de ales decât să mă întorc la biserica mea locală pentru a face acolo îndatoriri de lucrări administrative. Deoarece dorința mea de reputație și de statut nu era satisfăcută, L-am învinovățit pe Dumnezeu că mi-a rânduit o soartă rea. Credeam că soarta mea rea în această viață era doar să trudesc și să muncesc din greu și astfel am trăit într-o stare de deznădejde și am renunțat de tot. Nu purtam o povară în datoria mea, făceam constant greșeli, întârziam lucrurile și nu-mi făceam datoria bine. Crezusem în Dumnezeu de mulți ani și citisem atât de multe dintre cuvintele Sale, dar când mi se întâmplau lucruri, nu veneam înaintea Lui să caut adevărul, iar când lucrurile nu mergeau cum voiam, mă plângeam că El îmi rânduise o soartă rea. Am devenit chiar negativă și potrivnică. Acesta era punctul de vedere al unui neîncrezător și nu am arătat deloc supunere față de Dumnezeu.

Mai târziu, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o înțelegere mai profundă a conceptului de soartă bună și soartă rea. Dumnezeu spune: „Rânduiala lui Dumnezeu cu privire la soarta unei persoane, fie că aceasta este bună sau rea, nu trebuie privită sau apreciată cu ochii omului sau cu ochii unui ghicitor și nici nu trebuie măsurată în funcție de bogăția și gloria de care se bucură acea persoană în timpul vieții, de suferința experimentată sau de succesul pe care îl are în urmărirea perspectivelor, faimei și câștigului. Cu toate acestea, exact asta este greșeala gravă pe care o comit cei care spun că au o soartă rea, precum și un mod de apreciere a propriei sorți folosit de majoritatea oamenilor. Cum își apreciază cei mai mulți oameni propria soartă? Cum apreciază oamenii de pe lumea asta dacă soarta unei persoane este bună sau rea? În primul rând, ei se uită dacă viața acelei persoane decurge fără probleme sau nu, dacă se poate bucura de bogăție și glorie sau nu, dacă poate avea un stil de viață superior celorlalți, cât de mult suferă și de câte lucruri se bucură în timpul vieții, cât de mult trăiește, ce carieră are, dacă viața ei este plină de trudă sau confortabilă și ușoară – ei folosesc aceste lucruri și multe altele pentru a aprecia dacă soarta unei persoane este bună sau rea. Și voi o apreciați la fel, nu-i așa? (Ba da.) Așadar, atunci când majoritatea dintre voi întâlniți ceva care nu vă place, când vremurile sunt grele sau când nu vă puteți bucura de un stil de viață superior, credeți că și voi aveți o soartă rea și vă cufundați în deznădejde. Cei care spun că au o soartă rea nu au neapărat o soartă cu adevărat rea și nici cei care spun că au o soartă bună nu au neapărat o soartă bună. Cum anume se apreciază dacă soarta este bună sau rea? […] Spuneți-Mi, are o văduvă o soartă bună? Pentru laici, văduvele au o soartă rea. Dacă rămân văduve la treizeci sau patruzeci de ani, chiar au o soartă rea; chiar le este foarte greu! Dar dacă o văduvă suferă mult pentru că și-a pierdut soțul și ajunge să creadă în Dumnezeu, oare soarta ei este grea? (Nu.) Întrucât cei care nu au rămas văduvi trăiesc o viață fericită, totul le merge bine, au mult sprijin, hrană și îmbrăcăminte, au o familie numeroasă, duc o viață confortabilă, fără să aibă greutăți sau să simtă vreo nevoie spirituală, ei nu cred în Dumnezeu și nu vor crede în El, oricum ai încerca tu să le împărtășești Evanghelia. Așadar, cine are soarta cea bună? (Văduva are soarta bună, pentru că a ajuns să creadă în Dumnezeu.) Vezi, pentru că laicii consideră că văduva are o soartă rea, iar ea suferă atât de mult, își schimbă apoi direcția și începe să urmeze o cale diferită, crede în Dumnezeu și Îl urmează pe Dumnezeu – nu înseamnă asta că acum are o soartă bună și trăiește fericită? (Ba da.) Soarta ei rea s-a transformat într-o soartă bună. Dacă spui că are o soartă rea, atunci soarta ei în viață ar trebui să fie întotdeauna rea, iar ea nu o poate schimba; așadar, cum poate fi schimbată soarta? Oare soarta ei s-a schimbat când a început să creadă în Dumnezeu? (Nu, s-a schimbat odată cu perspectiva ei asupra lucrurilor.) Când și-a schimbat modul în care privește lucrurile. Oare s-a schimbat adevărul obiectiv al propriei ei sorți? (Nu.) […] În realitate, oare chiar a ajuns să aibă o soartă bună pentru că acum crede în Dumnezeu? Nu neapărat. Doar pentru că acum ea crede în Dumnezeu, are speranță, simte o oarecare mulțumire în inima ei, țelurile pe care le urmărește s-au schimbat, opiniile ei sunt diferite și, astfel, mediul ei de viață actual o face să se simtă fericită, mulțumită, bucuroasă și liniștită. Simte că soarta ei este atât de bună acum, mult mai bună decât soarta femeii care nu a rămas văduvă. Abia acum își dă seama că părerea pe care o avea înainte, când credea că are o soartă rea, era greșită. Ce puteți observa din acest lucru? Există «soartă bună» și «soartă rea»? (Nu.) Nu, nu există” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. Citirea cuvintelor lui Dumnezeu mi-a luminat inima. Soarta unei persoane, fie ea bună sau rea, nu poate fi măsurată pe baza noțiunilor și închipuirilor noastre, nici nu poate fi privită dintr-o perspectivă lumească. Non-credincioșii cred că a mânca bine, a se îmbrăca bine și a se bucura de admirația și de sprijinul celorlalți înseamnă a avea o soartă bună. În schimb, ei cred că dacă ești nevoiaș toată viața, trăind la marginea societății și fiind privit de sus de alții, sau dacă înduri chinul bolii, ori treci prin încercări și greutăți, aceasta înseamnă a avea o soartă rea. De fapt, în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, nu există așa ceva ca o soartă bună sau o soartă rea. Este exact ca în exemplul pe care l-a dat Dumnezeu cu văduva. Văduva a trecut de la a crede, la început, că are o soartă rea la a crede că are o soartă bună. Deși mediul ei de viață nu se schimbase, perspectiva ei asupra lucrurilor se schimbase. Ea a înțeles din cuvintele lui Dumnezeu că, indiferent cât de mult se desfată cei care au o familie fericită și o viață confortabilă, dacă nu pot să vină înaintea lui Dumnezeu și să accepte mântuirea Sa, în cele din urmă vor trebui să meargă în iad. Din cauza suferinței pe care a îndurat-o, ea a acceptat lucrarea lui Dumnezeu și a avut ocazia să înțeleagă adevărul și să fie mântuită. Ea este cu adevărat cea mai binecuvântată persoană. Deoarece perspectiva văduvei asupra lucrurilor se schimbase, și mentalitatea ei s-a schimbat. Cu toate acestea, pentru că nu am înțeles adevărul, am crezut că a avea faimă, câștig și admirația altora însemna a avea o soartă bună și că a fi promovată și a putea face îndatoririle de conducătoare însemna a avea o soartă bună, așa că, de fiecare dată când îndatoririle îmi erau realocate, mă plângeam că am o soartă rea. Mi-am dat seama că punctele mele de vedere asupra lucrurilor erau atât de absurde și de iraționale. De fapt, în casa lui Dumnezeu, îndatoririle sunt reatribuite în funcție de nevoile lucrării, iar reatribuirile sunt cântărite cuprinzător în funcție de calibrul și de abilitățile oamenilor. Datoria pe care o face cineva nu are nicio legătură cu faptul dacă soarta sa este bună sau rea. Chiar dacă datoria mea nu ar fi fost reatribuită, dacă nu aș fi urmărit adevărul, tot aș fi fost dezvăluită și eliminată. Deși făceam îndatoriri administrative, atât timp cât urmăream adevărul și o schimbare în firea mea, încă puteam avea ocazia de a fi mântuită.

Luați ca exemplu o predicatoare care și-a făcut datoria alături de mine. La suprafață, avea un calibru bun și mai târziu a fost aleasă conducătoare de district. Cu toate acestea, ea a urmărit mereu reputația și statutul și a făcut multe lucruri care au perturbat și au tulburat lucrarea bisericii. În cele din urmă, a refuzat cu încăpățânare să se căiască, a fost exclusă din biserică și și-a pierdut șansa de a fi mântuită. Din aceasta putem vedea că, dacă crezi în Dumnezeu fără să urmărești adevărul și fără să cauți o schimbare în firea ta, chiar dacă devii conducător, tot vei fi dezvăluit și eliminat de Dumnezeu. Din aceste exemple, este clar că am crezut că a te bucura de bogăție, faimă și admirație din partea tuturor însemna a avea o soartă bună și că, dacă crezi în Dumnezeu și ești promovat și ți se dau funcții importante, ai o soartă bună, în timp ce, dacă faci o datorie obișnuită, în culise, aceasta înseamnă a avea o soartă rea. Această viziune este extrem de denaturată și nu se conformează deloc adevărului. Dumnezeu rânduiește mediul de viață al fiecărei persoane în funcție de nevoile acesteia. Intențiile bune ale lui Dumnezeu se regăsesc în tot ceea ce oamenii experimentează în viața lor. M-am născut într-o familie săracă și, deși am studiat din greu, tot nu am putut să ies în evidență. Deși la suprafață părea că am o soartă rea, datorită acesteia am fost capabilă să vin înaintea lui Dumnezeu și să accept mântuirea Sa. Aveam o dorință puternică de reputație și de statut, așa că, dacă aș fi trăit o viață cu bogăție și statut, aș fi urmărit faima și câștigul și mai mult. În cele din urmă, aș fi fost luată pe sus de tendințele rele și devorată de Satana. Doar după ce am experimentat atât de multe eșecuri și nereușite am putut să mă întorc la Dumnezeu, să accept udarea și aprovizionarea cuvintelor lui Dumnezeu și să înțeleg unele adevăruri. Aceasta este cea mai mare binecuvântare. Este cu mult mai semnificativ decât să obțin faimă și câștig și să mă bucur de bogăția și de splendoarea lumii. După ce am început să cred în Dumnezeu, am fost repartizată să fac îndatoriri administrative din cauza pierderii auzului. Aceasta a fost și protecția lui Dumnezeu asupra mea. Dorința mea de reputație și de statut era prea puternică; ori de câte ori exista o oportunitate de a mă lăuda, nu mă puteam abține să nu lucrez pentru reputație și statut. Ar fi fost prea ușor să pornesc pe calea antihriștilor și să fiu dezvăluită și eliminată. Deși acum sunt surdă, casa lui Dumnezeu nu m-a privat de oportunitatea de a-mi face datoria. În schimb, mi s-au atribuit îndatoriri adecvate în funcție de starea mea fizică. Deși această datorie este în culise și s-ar putea să nu fie foarte apreciată de alții, nu mă împiedică să urmăresc adevărul. În perioada în care am făcut această datorie, am dezvăluit multă corupție. Uneori am fost superficială și fără tragere de inimă, iar alteori m-am complăcut în confortul trupesc și nu am fost dispusă să plătesc un preț. Mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit o oarecare înțelegere a propriei mele firi corupte și, după aceea, când am acționat, am putut să mă răzvrătesc împotriva trupului, să-mi fac datoria din toată inima și să fiu conștiincioasă. În același timp, am învățat și să caut adevărurile-principii în toate, să fiu conștiincioasă și atentă la detalii chiar și în chestiuni minore și nesemnificative. Trăind această experiență, mi-am dat seama că, indiferent dacă ești conducător sau faci îndatoriri de chestiuni generale în casa lui Dumnezeu, atât timp cât urmărești adevărul, vei avea intrare în viață și o șansă să fii mântuită. Dumnezeu mi-a rânduit soarta în viață în funcție de nevoile mele; totul este benefic pentru mine. Problema a fost că nu eram mulțumită; aveam mereu propriile mele ambiții și dorințe și nu mă supuneam suveranității lui Dumnezeu. Drept urmare, nu numai că am suferit groaznic, dar nici nu mi-am făcut datoria bine. După ce perspectiva mea s-a schimbat, nu m-am mai simțit atât de nefericită.

Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Sunt gândurile și părerile acelor oameni care spun mereu că au o soartă rea corecte sau greșite? (Sunt greșite.) În mod clar, acești oameni experimentează această emoție, deznădejdea, pentru că se împotmolesc în extremism. Întrucât au această emoție extremă, deznădejdea, deoarece au gânduri și păreri extreme, sunt incapabili să înfrunte corect lucrurile care se întâmplă în viață, nu pot folosi normal funcțiile pe care ar trebui să le aibă oamenii și nici nu-și îndeplinesc îndatoririle, responsabilitățile sau obligațiile de ființe create. […] Ei privesc aceste probleme și acești oameni din acest punct de vedere extrem și incorect, astfel trăind, privind oamenii și lucrurile și purtându-se și acționând, în mod repetat, sub efectul și influența acestei emoții negative. În cele din urmă, indiferent cum trăiesc, par atât de obosiți încât nu sunt capabili să se entuziasmeze pentru credința lor în Dumnezeu și pentru urmărirea adevărului. Indiferent cum aleg să-și trăiască viața, nu pot să-și îndeplinească datoria în mod pozitiv sau activ și, deși cred în Dumnezeu de mulți ani, totuși nu se axează niciodată pe îndeplinirea datoriei din toată inima și din tot sufletul sau pe îndeplinirea acesteia în mod satisfăcător și cu atât mai puțin urmăresc adevărul, desigur, sau practică în conformitate cu adevărurile-principii. De ce? În ultimă instanță, pentru că ei consideră mereu că au o soartă rea, iar asta îi face să aibă un sentiment de deznădejde profund. Se descurajează complet, sunt lipsiți de orice putere, ca niște cadavre ambulante, fără pic de vitalitate și fără să manifeste niciun comportament pozitiv sau optimist, cu atât mai puțin vreo hotărâre sau forță de a se devota cu loialitate datoriei, responsabilităților și obligațiilor pe care le au. În schimb, se zbat fără tragere de inimă de pe o zi pe alta, cu o atitudine neglijentă, fără țintă și confuzi și chiar ajungând la finalul zilei fără să-și dea seama. Habar nu au cât timp vor mai face lucrurile de mântuială. În cele din urmă, nu pot decât să se admonesteze spunând: «O, voi continua să fac lucrurile de mântuială cât de mult pot! Dacă într-o zi nu voi putea să continui, iar biserica va vrea să mă excludă și să mă elimine, ar trebui pur și simplu să mă elimine. Asta pentru că am o soartă rea!» Vezi, chiar și lucrurile pe care le spun sunt pe un ton învins. Această emoție, deznădejdea, nu este doar o simplă stare de spirit, ci, mai important, are un impact devastator asupra gândurilor, inimilor și a ceea ce urmăresc oamenii. Dacă nu-ți poți schimba emoția de deznădejde la timp și rapid, acestea nu numai că-ți vor afecta întreaga viață, dar ți-o vor distruge și te vor duce la pieire. Chiar dacă tu crezi în Dumnezeu, nu vei fi capabil să câștigi adevărul și să obții mântuirea și, în final, vei pieri” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. După ce am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că starea mea de a trăi constant în emoții de deznădejde și de a mă plânge că am o soartă rea era prea periculoasă. Acestea erau gânduri extreme și, dacă nu le-aș fi rezolvat, mi-aș fi pierdut ocazia de a fi mântuită. Inițial am crezut că, atunci când trăiam în deznădejde și mă plângeam de soarta mea rea, eram doar supărată și, din moment ce nu renunțasem la datoria mea, nu am văzut-o ca pe o faptă rea. Abia acum mi-am dat seama că esența trăirii în emoții de deznădejde este nemulțumirea față de suveranitatea lui Dumnezeu; este o împotrivire tăcută față de Dumnezeu. Dacă nu m-aș fi căit niciodată, nu aș fi fost niciodată capabilă să dobândesc adevărul și să fiu mântuită. Până la urmă, nu aș fi fost decât distrusă. Consecințele sunt atât de înfricoșătoare! M-am gândit cum, înainte de a crede în Dumnezeu, eram nemulțumită de soarta pe care mi-o rânduise El, pentru că nu aveam niciodată succes în lume. După ce am început să cred în Dumnezeu, am continuat să urmăresc admirația celorlalți. Când nu am putut să ies în evidență în datoria mea, m-am simțit nefericită. M-am plâns că am o soartă rea și am trăit într-o stare de negativitate și de depravare. Deși încă îmi făceam datoria în exterior, îmi lipsea motivația. Eram pasivă și delăsătoare în datoria mea, fiind și superficială. Făceam adesea greșeli, provocându-le fraților și surorilor mele tulburări și perturbări și întârziindu-mi propria intrare în viață. Dacă nu aș fi schimbat această stare, aș fi pierdut lucrarea Duhului Sfânt, datoria mea și, în cele din urmă, șansa mea la mântuire. Când am înțeles acest lucru, am simțit un val de teamă persistentă și m-am rugat cu seriozitate lui Dumnezeu: „Dumnezeule, de atâția ani am fost intransigentă și scârbită de adevăr. M-am plâns constant de soarta mea rea și nu am fost în stare să mă eliberez de emoțiile mele extreme. Abia acum mi-am dat seama că perspectiva din spatele a ceea ce urmăream a fost incorectă. Sunt dispusă să mă pocăiesc înaintea Ta, să urmăresc adevărul cu seriozitate și să-mi fac datoria cum se cuvine.”

Mai târziu, am cugetat: care a fost cauza principală a faptului că am trăit în atâta nefericire atâția ani? Într-o zi, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Ce folosește Satana pentru a-l ține pe om sub controlul său strict? (Faima și câștigul.) Deci, Satana folosește faima și câștigul pentru a controla gândurile omului, făcându-i pe oameni să se gândească doar la aceste două lucruri. Ei se luptă pentru faimă și câștig, suferă greutăți, îndură umilirea și poartă poveri grele pentru faimă și câștig, sacrifică tot ceea ce au pentru faimă și câștig și vor judeca și hotărî orice de dragul faimei și al câștigului. În acest fel, Satana le pune oamenilor lanțuri invizibile și, purtând aceste lanțuri, ei nu au nici puterea și nici curajul să se elibereze. Fără să știe, ei poartă aceste lanțuri și se târăsc mereu înainte, cu mare dificultate. De dragul acestei faime și a câștigului, omenirea se îndepărtează de Dumnezeu și Îl trădează și devine din ce în ce mai ticăloasă. În acest fel, o generație după alta este distrusă în mijlocul faimei și câștigului Satanei. Privind acum la acțiunile Satanei, nu sunt întru totul demne de dispreț motivele sale sinistre? Poate că astăzi încă nu puteți percepe motivele sinistre ale Satanei, deoarece credeți că viața ar fi lipsită de sens fără faimă și câștig și credeți că, dacă oamenii lasă în urmă faima și câștigul, atunci nu vor mai putea să vadă calea înainte, nu vor mai putea să-și vadă obiectivele, iar viitorul le va deveni întunecat, neclar și mohorât. Dar, încet, veți recunoaște cu toții într-o zi că faima și câștigul sunt cătușe masive pe care Satana i le pune omului. Când va sosi acea zi, te vei împotrivi complet controlului Satanei și lanțurilor aduse ție de Satana. Când va veni vremea să-ți dorești să te eliberezi de toate aceste lucruri pe care ți le-a insuflat Satana, atunci vei curma legătura cu Satana și vei urî cu adevărat tot ceea ce ți-a adus Satana. Numai atunci vei avea o dragoste și o dorință reală pentru Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama brusc că toată durerea pe care o îndurasem de-a lungul anilor fusese adusă de Satana. Satana m-a ademenit și m-a vătămat cu faimă și câștig, făcându-mă să urmăresc să ies în evidență și să-mi schimb soarta încă de când eram copil. Când eram la școală, profesorii m-au învățat că „Pentru a deveni cel mai mare dintre oameni, cineva trebuie să îndure cele mai mari greutăți”, că „Omul se luptă în sus; apa curge în jos” și că „Un om îşi lasă numele în urmă oriunde stă, aşa cum gâsca scoate ţipete oriunde zboară”. Am acceptat aceste reguli de supraviețuire și am crezut în mod eronat că, dacă aș avea faimă și câștig, aș avea totul și că, atât timp cât aș munci din greu, aș suferi mai mult și aș plăti un preț mai mare, aș avea un viitor bun și aș putea să mă bucur de toată bogăția și prosperitatea lumii. Am studiat din greu mai mult de un deceniu pentru a obține faimă și câștig și a fi admirată de alții, dar, în cele din urmă, tot am eșuat. Nu eram dispusă să-mi accept soarta, așa că am studiat peste program pentru a învăța cum să fiu statistician. În cele din urmă, nu numai că nu am reușit să-mi schimb soarta, dar am făcut și greșeli la locul de muncă din cauza suprasolicitării corpului meu. Am suferit un șoc și, ca urmare, am dezvoltat hipoacuzie neurosenzorială. După ce am început să cred în Dumnezeu, am fost nerăbdătoare să obțin câștiguri rapide în datoria mea, stând trează până târziu ca să lucrez, fără să-mi pese de sănătatea mea, pentru a nu fi privită de sus. În cele din urmă, pierderea auzului s-a agravat și nu am mai putut comunica în mod normal cu frații și cu surorile mele. Puteam face doar îndatoriri administrative în culise și m-am simțit deosebit de chinuită pentru că nu eram admirată de ceilalți. Faima și câștigul erau ca niște cătușe pe corpul meu, împiedicându-mă să mă eliberez. M-am gândit cum non-credincioșii prețuiesc faima și câștigul mai mult decât viața însăși. Unii oameni nu pot suporta lovitura de a nu fi capabili să intre la facultate sau de a eșua în carieră și, ca urmare, suferă căderi nervoase sau chiar se sinucid aruncându-se de pe clădiri. Eu eram la fel. Când nu mi-am putut satisface ambiția și dorința de a urmări admirația celorlalți, am continuat să mă plâng că Dumnezeu nu mi-a rânduit o soartă bună, am trăit într-o stare de deznădejde și am renunțat să mai încerc. M-am gândit chiar să pun capăt la toate. Dacă nu ar fi fost protecția lui Dumnezeu, aș fi putut sfârși ca acei non-credincioși. Am ajuns în sfârșit să văd clar că regulile de supraviețuire pe care mi le-a insuflat Satana nu erau lucruri pozitive. M-au făcut să mă îngrijorez de reputație și de statut și, când nu le-am putut obține, m-am îndepărtat de Dumnezeu, L-am trădat pe Dumnezeu, m-am împotrivit lui Dumnezeu și, în cele din urmă, am riscat să-mi pierd șansa la mântuire. Aceasta era intenția ticăloasă a Satanei de a corupe oamenii. Dacă aș fi continuat așa, aș fi fost eliminată mai devreme sau mai târziu. Am regretat că am fost atât de oarbă și de neghioabă și că am fost vătămată de Satana atâția ani. Am hotărât să mă răzvrătesc complet împotriva Satanei și să trăiesc de acum încolo după cuvintele lui Dumnezeu, nemaicăutând reputația și statutul.

Într-o zi, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Ce atitudine ar trebui să aibă oamenii față de soartă? Ar trebui să te supui rânduielilor Creatorului, să cauți activ și sârguincios țelul și însemnătatea din felul în care Creatorul a rânduit toate aceste lucruri și să obții înțelegerea adevărului, să folosești cele mai grozave aptitudini în viața pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru tine, să-ți îndeplinești îndatoririle, responsabilitățile și obligațiile de ființă creată și să-ți faci viața mai însemnată și mai valoroasă, până când, în sfârșit, Creatorul este mulțumit de tine și te comemorează. Desigur, și mai bine ar fi să obții mântuirea prin căutarea și efortul tău sârguincios – acesta ar fi cel mai bun final. În orice caz, cu privire la soartă, atitudinea cea mai potrivită pe care ar trebui s-o aibă omenirea creată nu este una de judecată arbitrară și definitorie sau în care să folosească metode extreme pentru a o aborda. Bineînțeles, cu atât mai puțin ar trebui oamenii să încerce să se împotrivească, să aleagă sau să-și schimbe soarta, ci ar trebui să-și folosească inima ca să o aprecieze, să caute și să exploreze, să i se supună, înainte de a o înfrunta într-un mod pozitiv. În sfârșit, în mediul de viață și în călătoria prin viață stabilită pentru tine de Dumnezeu, ar trebui să cauți să te comporți așa cum te învață Dumnezeu, să cauți calea pe care Dumnezeu îți cere să o urmezi și să experimentezi soarta pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru tine în felul acesta și, în cele din urmă, vei fi binecuvântat” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am găsit o cale. Dumnezeu îmi cere să-mi mențin poziția de ființă creată și să-mi fac datoria într-un mod realist. Gândindu-mă la asta, am înțeles că intențiile bune ale lui Dumnezeu se regăsesc în orice datorie pe care o fac și că trebuie să o accept ca venind de la El. Indiferent dacă pot câștiga admirația celorlalți, sunt doar o ființă creată neînsemnată și este suficient să-mi îndeplinesc funcția de ființă creată. Din adâncul inimii mele, sunt dispusă să mă supun sorții pe care mi-a rânduit-o Dumnezeu.

Acum, mă pot supune de bunăvoie și învăț să-mi îndeplinesc datoria din toată inima și să fiu conștiincioasă în timp ce fac asta. Practic căutarea adevărurilor-principii în toate și purtarea în conformitate cu cerințele lui Dumnezeu. Dacă nu înțeleg ceva, caut mai mult părtășia cu frații și cu surorile mele. Dacă fac greșeli în datoria mea, caut imediat cauzele și le sintetizez, reflectez asupra firilor mele corupte și îmi corectez greșelile cât mai repede posibil. Când practic în acest fel, simt pace și liniște în inima mea. Treptat, am încetat să mai fiu constrânsă de concepția că soarta mea este rea, iar starea mea devine din ce în ce mai bună. Acestea sunt efectele pe care luminarea și conducerea cuvintelor lui Dumnezeu le-au avut asupra mea. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu Atotputernic!