de Chen Xinjie, China

Într-o zi din vara anului 2006, în jurul orei 11 dimineața, eram acasă la gazda mea, ascultând câteva imnuri ale cuvintelor lui Dumnezeu, când polițiștii au dat buzna în cameră și m-au luat pe mine, pe gazda mea, sora Zhao Guilan, și pe fiica ei de 6 ani la secția de poliție.

De îndată ce am intrat în secție, câteva polițiste ne-au obligat să ne dezbrăcăm. Când am rămas doar în lenjeria intimă, am încercat instinctiv să mă feresc de ele, astfel încât să nu mai poată lua nimic de pe mine. O polițistă s-a năpustit asupra mea, mi-a smuls toată lenjeria de corp, a strâns-o cu mare grijă și apoi a rupt-o în timp ce o inspecta. După ce au terminat cu percheziția întregului corp, am fost duse într-un birou. Acolo, polițiștii răsfoiau o agendă pe care o găsiseră asupra mea. Văzând că erau multe numere de telefon scrise în ea, s-au gândit că probabil eram conducătoare, așa că au spus că vor raporta cazul meu la Biroul Județean de Securitate Publică. Un șef de secție pe nume Zhu m-a întrebat: „Când ai început să crezi în Dumnezeu Atotputernic? Care este rolul tău în biserică?” Nu am spus absolut nimic, așa că m-a apucat furios de maxilar și mi-a ridicat capul – strângea atât de tare încât nu mă puteam mișca deloc. El a zâmbit obscen și a spus: „Nu arăți rău și ești drăguță și tânără. Ai putea face orice, dar tu vrei să crezi în Dumnezeu!” Ceilalți ofițeri de acolo stăteau într-o parte chicotind. Eram revoltată și indignată. Mă gândeam: „Ce fel de «poliție a poporului» este aceasta? Sunt o haită de bandiți, niște animale!” Șeful Zhu m-a întrebat în repetate rânduri despre datele mele personale și cine era conducătorul bisericii. Când nu am vrut să spun nimic, unul dintre ofițeri a început să mă lovească foarte tare. Am amețit și mi s-a încețoșat vederea din cauza bătăii; tot cădeam, iar el mă tot trăgea înapoi în sus ca să mă lovească în continuare. În timp ce făcea asta, el a strigat: „Guvernul central a decretat cu mult timp în urmă că uciderea voastră nu este o crimă, nu contează dacă te omorâm în bătaie! Dacă mori, putem să te ducem, pur și simplu, pe dealuri și să te îngropăm. Nimeni nu va ști!” Văzând cât de diabolic și groaznic de rău arăta, am intrat într-o stare de panică și frică – îmi era teamă că într-adevăr aveau să mă omoare în bătaie. Îl strigam la nesfârșit pe Dumnezeu în inima mea, cerându-I să vegheze asupra inimii mele. În acel moment, mi-a venit în minte ceva din cuvintele lui Dumnezeu: „Cei aflați la putere pot părea răi din afară, dar nu vă temeți, pentru că aceasta se datorează faptului că aveți puțină credință. Atât timp cât credința voastră sporește, nimic nu va fi prea dificil” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 75). Este foarte adevărat. Dumnezeu are putere asupra tuturor lucrurilor, așa că oricât de răi și de brutali erau polițiștii, acest lucru era, de asemenea, în mâinile Sale. Dacă Dumnezeu nu permitea ca eu să mor, nici măcar Satana nu-mi putea lua viața. Chiar dacă polițiștii mă omorau în bătaie cu adevărat, sufletul meu avea să fie tot în mâinile lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere și am fost capabilă să mă calmez încetul cu încetul.

Nereușind să obțină răspunsul dorit, șeful Zhu a strigat furios: „Văd că preferi să faci lucrurile pe calea cea grea. Îți voi deschide gura aceea astăzi. Nimeni nu trece de mine – am atârnat alți doi oameni până când au murit în ultimele două zile.” Apoi, doi ofițeri au venit, mi-au încătușat mâinile și m-au suspendat de o poartă de fier, cu picioarele atârnând deasupra pământului și cu toată greutatea corpului sprijinită pe încheieturi. După aceea, au târât-o pe Guilan. Toată fața îi era umflată din cauza loviturilor, iar părul ei era complet răvășit. Polițiștii au atârnat-o și pe ea de poarta de fier. Șeful Zhu a rânjit cu răutate când ne-a văzut privirile pline de durere și a spus: „Distracție plăcută”, apoi s-a întors și a ieșit. Pe măsură ce trecea timpul, presiunea asupra încheieturilor mele de la felul în care eram încătușată a devenit din ce în ce mai dureroasă și mă simțeam de parcă brațele îmi erau smulse de la locul lor. Era o durere îngrozitoare, care m-a făcut să transpir pe tot corpul. Nu a trecut mult până când îmbrăcămintea mea s-a udat complet. Într-un efort de a atenua durerea, mi-am strâns pumnii și am făcut tot posibilul să-mi pun călcâiele pe barele porții de fier, însă continuam să alunec în jos. Aveam palpitații și mă chinuiam să respir. Simțeam că eram pe cale să mă sufoc. Gândul că șeful Zhu spusese că, în ultimele două zile, a spânzurat doi oameni până când au murit era înfricoșător pentru mine; mă temeam că aveam să mor acolo. M-am tot rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, aproape că nu mai pot să îndur asta. Nu mai pot rezista mult. Te rog, salvează-mă…” După rugăciunea mea, mi-am amintit un imn al cuvintelor lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat imediat credință și putere. Viața și moartea mea erau în mâinile lui Dumnezeu și nu aveam să mor decât dacă Dumnezeu permitea acest lucru. Și chiar dacă aveam o singură suflare rămasă, trebuia să-I fiu loială lui Dumnezeu și să rămân fermă în mărturia mea pentru El. Și astfel, am continuat să mă rog lui Dumnezeu și să mă bazez pe El și, înainte să-mi dau seama, am reușit să mă calmez încet și m-a durut mult mai puțin. Întorcându-mi capul, am văzut o expresie foarte hotărâtă pe chipul lui Guilan și L-am slăvit în sinea mea pe Dumnezeu. Am știut că ajunseserăm până aici numai datorită puterii și credinței oferite nouă de către Dumnezeu.

Polițiștii ne-au lăsat jos în jurul orei 4 dimineața. Mâinile și picioarele ne erau amorțite, lipsite de simțire, așa că ne-am prăbușit, pur și simplu, pe podea, pe jumătate moarte. Văzând durerea în care ne aflam, șeful Zhu m-a întrebat, foarte mulțumit de sine: „Te-ai gândit puțin? Nu te simți atât de bine să stai atârnată de cătușele acelea, nu-i așa?” L-am ignorat. Părea foarte sigur pe el, presupunând că nu puteam îndura tortura și că, în mod cert, aveam să-mi vând frații și surorile. Însă nu știa că, cu cât ne persecutau mai mult, cu atât vedeam mai clar cât de răi și barbari erau, cu atât vedeam mai clar că Partidul Comunist este un demon potrivnic lui Dumnezeu și cu atât deveneam mai hotărâtă în credința mea că trebuie să rămân fermă în mărturia mea și să-l umilesc pe Satana. În acea seară, a fost atât de furios încât nu m-a lăsat să dorm. Îmi era foarte somn, dar în momentul în care închideam ochii, un polițist mă apuca de umeri și mă zgâlțâia cu putere, strigând în același timp: „Vrei să dormi puțin? Vrei să dormi puțin?” Eram atât de speriată încât inima îmi bătea cu putere. Au continuat să mă sperie iar și iar în acest fel și îmi cereau constant informații despre biserică. Au ținut-o așa până în după-amiaza următoare. Atunci, șeful Zhu a primit un telefon și l-am auzit spunând: „Nimic nu funcționează cu această femeie – nici cu binele, nici cu răul. M-am ocupat de cazuri vreme de zeci de ani, dar nu am avut niciodată pe cineva atât de dur!” După ce a închis, a început să mă blesteme: „Voi, credincioșii în Dumnezeu Atotputernic, sunteți mai tari decât cuiele! Refuz să cred că nu te pot face să vorbești. Te ducem în altă parte astăzi, unde nu-ți va fi la fel de ușor. Am metode să te fac să vorbești!” După aceea, el și un alt ofițer au mers în camera de alături. L-am auzit foarte vag spunând: „Du-o la groapa șerpilor și arunc-o goală înăuntru. Asta o va face să vorbească!” Auzind cuvintele „groapa șerpilor” am tresărit, am fost îngrozită. Gândul la șerpii care se târăsc peste tot mi-a făcut pielea de găină pe tot corpul, așa că m-am rugat repede lui Dumnezeu, cerându-I să-mi dea curaj ca să nu fiu niciodată o iudă și să nu-L trădez, chiar dacă polițiștii m-ar arunca, într-adevăr, într-o groapă cu șerpi. După ce m-am rugat, mi-am amintit că Daniel a fost aruncat în groapa cu lei; aceștia nu l-au mușcat, pentru că Dumnezeu nu a permis acest lucru. Nu eram și eu pe deplin în mâinile lui Dumnezeu? Aceste gânduri mi-au permis să mă calmez încet. Mai târziu, șeful Zhu a primit un apel, a spus că trebuia să se ocupe de un caz urgent și apoi a plecat în grabă cu un alt ofițer pe urmele lui. În momentul în care a plecat, ofițerul care a fost lăsat să mă supravegheze a primit un telefon din partea familiei sale, care spunea că i se întâmplase ceva fiului său, iar acesta se afla în stare critică. M-a încătușat de scaunul de fier și apoi a plecat în grabă. Am știut fără îndoială că Dumnezeu îmi auzise rugăciunea și-mi deschisese o cale de scăpare. Am mai spus o rugăciune: „Dumnezeule, am văzut faptele Tale minunate și Îți mulțumesc!”

Polițiștii m-au torturat timp de patru zile și patru nopți și nu mi-au permis deloc mâncare, apă sau somn. Eram incredibil de slăbită din cauza torturii, aveam dureri ascuțite în stomac, respiram cu dificultate și corpul meu era extrem de epuizat. Însă indiferent în ce fel m-au interogat, nu le-am spus nimic. Când șeful Zhu a văzut că niciuna dintre tehnicile lor nu funcționa, a trântit ușa și a plecat furios. Când s-a întors, a venit cu trei sau patru bucăți de hârtie acoperite de scris. Le-a trântit pe o masă și mi-a ordonat să semnez mărturisirea și să las o amprentă. Am spus: „Nu am spus nimic din toate acestea, așa că nu semnez.” Le-a făcut un semn celorlalți ofițeri și câțiva dintre ei s-au repezit la mine, unii m-au tras de brațe, iar alții mi-au strâns încheieturile foarte tare, făcându-mă să-mi deschid pumnii, apoi mi-au forțat toată amprenta palmei pe acea mărturisire falsă. Șeful Zhu a luat-o și a spus, foarte mulțumit: „Hm! Încă încerci să te lupți cu mine? Crezi că poți scăpa fără să spui nimic? Tot te pot osândi și condamna la opt până la zece ani!”

În acea seară, polițiștii m-au dus la o fabrică abandonată și mi-au ordonat să-mi scot pantofii și șosetele, așa că am rămas desculță. Apoi, doi au venit lângă mine, fiecare ținându-mă de câte un braț și m-au dus pe un coridor întunecos, care se întuneca și mai tare pe măsură ce înaintam. Mi se ridica părul în cap. M-au dus prin trei porți de fier și apoi m-au aruncat într-o încăpere. Am văzut într-un colț un bărbat legat cu lanțuri grele, mâinile și picioarele îi erau întinse, desfăcute, și gemea slab. Erau multe lanțuri din acelea groase atârnate de perete și erau bastoane electrice și bare de fier. Mă simțeam ca și cum aș fi căzut în iad. Eram îngrozită și simțeam că, de data aceasta, sigur aveam să mor acolo. M-am rugat lui Dumnezeu în repetate rânduri. Apoi, un ofițer a spus amenințător: „Dacă te grăbești, mai ai timp să mărturisești. Ai de gând să vorbești sau nu?” Am spus: „Nu am încălcat nicio lege. Nu am nimic de mărturisit.” El a rânjit rece, a fluturat o mână, iar atunci alți doi ofițeri bărbați au sărit spre mine ca niște lupi și m-au apăsat iute pe podea. M-am zbătut cu furie, dar ei s-au așezat ferm cu genunchii pe picioarele mele și mi-au smuls cămașa și pantalonii, în timp ce eu încercam cu disperare să mă împotrivesc. Mi-au sfâșiat toate hainele și, în cele din urmă, m-au lăsat întinsă cu fața în jos și goală pe podea. După aceea, s-au apăsat foarte tare cu genunchii pe coapsele mele și mi-au răsucit brațele la spate, astfel încât să nu mă pot mișca. Un alt ofițer a luat un baston electric și a început să mă electrocuteze ca un nebun peste tot pe talie, spate și fese. Fiecare șoc mă lăsa umflată și amorțită, iar durerea se simțea de parcă îmi pătrundea direct în oase. Tremuram incontrolabil în întregime și picioarele mele se loveau de pământ. Cu cât mă luptam mai mult, cu atât mă țineau mai strâns. Un ofițer a profitat de situație pentru a-mi pipăi fesele în timp ce râdea nebunește și spunea niște lucruri vulgare. Un alt ofițer striga în timp ce administra șocurile electrice: „Ai de gând să vorbești sau ce? Pun pariu că te pot face să vorbești!” După ce m-au electrocutat de cinci sau șase ori, m-au întors, s-au apăsat din nou tare cu genunchii pe coapsele mele și au continuat să mă electrocuteze pe piept, stomac și vintre. Când m-au curentat în zona de mijloc, am simțit că stomacul și intestinele îmi erau toate amestecate – era extrem de dureros. Când mi-au curentat pieptul, am simțit că mi se contracta inima și respiram cu mare dificultate. Simțeam că o mână de cuie ascuțite mi se înfigeau brusc în carne când m-au electrocutat în vintre și mi s-a tăiat răsuflarea. Cuvintele, pur și simplu, nu pot descrie acel tip de durere.

După aceea, am leșinat. Nu știu cât timp a trecut până când m-au stropit cu apă rece pentru a mă trezi, iar apoi au continuat să mă electrocuteze. Unul dintre ofițeri chiar m-a ciupit de sfârcuri, le-a tras în sus, apoi le-a apăsat cu putere, făcând asta din nou și din nou timp de patru sau cinci minute. Mi se părea că sfârcurile aveau să-mi fie smulse – era o durere foarte tăioasă. Un alt ofițer mă electrocuta pe sâni în același timp. Cu fiecare șoc, simțeam ca și cum carnea de pe sâni îmi era jupuită, de parcă inima urma să mi se oprească. Transpiram peste tot și nu mă puteam opri din tremurat. Au continuat să mă electrocuteze, să se joace cu mine, spunând încontinuu lucruri revoltătoare. Mi se părea că sunt spiritele rele și diavolii din iad care se specializează în torturarea oamenilor pentru propriul divertisment. Mai târziu, am avut dureri atât de mari încât am ajuns să nu-mi mai pot controla vezica urinară, iar apoi am leșinat din nou. A trecut ceva timp, nu știu cât, până când m-au trezit din nou cu apă rece și au continuat să mă electrocuteze pe piept, stomac și vintre. Mă simțeam ca și cum carnea mea era arsă de toate acele șocuri. Unul dintre ofițeri a strigat în timp ce mă electrocuta: „Unde este Dumnezeul tău acum? Fă-L să vină să te salveze! Eu sunt Dumnezeul tău!”

Am leșinat în repetate rânduri din cauza șocurilor, iar ei m-au stropit ca să mă trezească din nou și din nou. În cele din urmă, nici nu mai aveam deloc puterea să mă zbat sau să mă mișc. Zăceam pe podea, pe jumătate moartă, simțind o tristețe, o furie și o durere incredibilă. Habar nu aveam câtă vreme mai aveau să mă chinuie și să mă abuzeze. Chiar nu mai puteam suporta și voiam să-mi mușc limba și să mă sinucid pentru a scăpa mai rapid de această nefericire. Chiar când eram pe punctul de a ceda, m-am gândit la acest imn: „Satana m-a răvășit peste măsură. Am văzut chipul diavolului. Nu pot uita milenii de ură. Mai bine mor decât să mă închin Satanei! Dumnezeu a devenit trup ca să ne mântuiască, trecând prin chin și umilință. M-am bucurat de multa Lui iubire. Cum mi-aș găsi liniștea fără să I-o răsplătesc? Ca ființă umană, trebuie să mă ridic, viața să mi-o dau pentru El mărturisind. Chiar de trupul mi se frânge, inima mi-e tare. Voi muri pentru Dumnezeu fără regret. Mă voi supune până la moarte, dacă-L pot mulțumi măcar o dată.” M-am gândit la modul în care Dumnezeu S-a întrupat și a îndurat o mare umilință doar pentru a mântui omenirea, cum Își împărtășește cuvintele pentru a ne uda și a ne susține. Dumnezeu a plătit un preț atât de mare de dragul nostru și El fusese mereu acolo, îndrumându-mă și protejându-mă de la arestarea mea. Mă bucurasem atât de mult de harul lui Dumnezeu, dar ce făcusem vreodată pentru El? Sfinții de-a lungul veacurilor au fost capabili să se jertfească și să-și verse propriul sânge, fiind martirizați pentru Dumnezeu, dar eu, după ce am experimentat un pic de suferință, deja voiam să scap de ea prin moarte. Eram atât de lașă! În ce fel era aceasta mărturie pentru Dumnezeu? Oare nu-l lăsam pe Satana să râdă de mine? La acest gând, m-am rugat în sinea mea: „Dumnezeule, oricum m-ar tortura Satana, nu voi ceda niciodată în fața lui. Voi trăi pentru Tine.”

După aceea, au continuat să mă electrocuteze neîncetat, iar eu am strâns din dinți și nu am scos niciun sunet. După ce am leșinat de la ultima electrocutare, m-am trezit stând într-un loc de unde vedeam în depărtare un munte în formă de cioc de vultur, înconjurat de copaci ofiliți și de bambus, flori și iarbă uscată și moartă. Numai muntele era verde. Erau o mulțime de oameni cu buzele uscate, crăpate, urcând spre munte, iar unii mureau de sete pe drum. Eram și eu îngrozitor de însetată, iar când am ajuns la poalele muntelui, am auzit sunetul apei care venea din el. M-am grăbit să încep să-l urc și, după ce m-am chinuit să ajung la jumătatea drumului, am putut să-mi ridic capul și să beau apa care picura din ciocul vulturului. Avea un gust atât de dulce! În timp ce beam, am auzit un cântec. Mi-am întors capul și am văzut două rânduri de oameni îmbrăcați cu toții în alb care cântau un imn; arătau ca niște îngeri. Acestea erau cuvintele cântecului: „Se cer de la noi credință și dragoste extreme în această etapă a lucrării. S-ar putea să ne împiedicăm din cea mai mică neatenție, căci această etapă a lucrării e diferită de toate cele de dinainte: ceea ce desăvârșește Dumnezeu e credința omului, care este atât invizibilă, cât și intangibilă. Ceea ce face Dumnezeu este să convertească cuvintele la credință, la dragoste și la viață. Oamenii trebuie să ajungă într-un punct în care vor fi îndurat sute de rafinări și în care au o credință mai mare decât cea a lui Iov. Ei trebuie să îndure suferințe incredibile și tot felul de torturi fără a-L părăsi vreodată pe Dumnezeu. Când sunt se supun până la moarte și au credință mare în Dumnezeu, atunci această etapă a lucrării lui Dumnezeu este completă” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Calea… (8)”]. Sunetul cântecului răsuna în vale – era clar, melodios și frumos. Ascultarea lui era atât de plăcută și plină de inspirație pentru mine. Apoi, m-am trezit brusc. Aveam încă dureri foarte mari, dar simțeam pace în inimă. Am văzut un ofițer odihnindu-se pe un scaun, epuizat și respirând greu. Un alt ofițer a spus: „Sunt impresionat. Această femeie este de fier – nimic nu o poate ucide.” I-am oferit lui Dumnezeu slava și lauda mea când am auzit acest lucru. Dumnezeu a fost Cel care m-a luminat și îndrumat, permițându-mi să am această viziune, dându-mi putere și îndrumându-mă prin această perioadă dificilă. Credința mea în Dumnezeu a crescut. Mai târziu, unul dintre ofițeri mi-a aruncat cămașa și pantalonii și a plecat, descurajat. Fusesem slăbită de șocurile electrice și mă durea prea tare ca să mă ridic în picioare. Cu un efort considerabil, am reușit să-mi îmbrac hainele în timp ce stăteam întinsă pe podea, dar lenjeria mea intimă nu era de găsit și îmi rupseseră îmbrăcămintea. Abia mă puteam acoperi cu ea. Mă simțeam de parcă mi se îndepărtase un strat de piele în urma electrocutării, iar hainele mi s-au lipit dureros de trup. Rănile pe care le căpătasem în urma șocurilor au avut nevoie de mai bine de un an ca să se vindece și am rămas cu simptome reziduale. De atunci, am adesea spasme involuntare în tot corpul – mi se încleștează dinții și întregul corp mi se chircește. Dacă se întâmplă noaptea, nu pot dormi bine, iar a doua zi sunt epuizată și lipsită de energie.

În a cincea zi de arest, polițiștii m-au dus la o casă de detenție. După cinci zile fără să mănânc sau să beau, gâtul îmi era prea uscat ca să înghit. Ceilalți prizonieri mi-au adus o grămadă de orez rece și uscat, mi-au deschis gura cu bețișoare și mi l-au băgat cu forța în gură, strigând: „Grăbește-te și înghite-l, să vezi ce se întâmplă dacă nu o faci!” Era de parcă înghițeam cuie – mă durea atât de tare gâtul încât îmi curgeau lacrimi pe față. Genul acesta de umilire și hărțuire era ceva obișnuit acolo. Într-o zi, prizonierul-șef a luat o foarfecă de undeva, m-a țintuit la pământ și a întrebat alți câțiva deținuți cum să mă tundă. Unul dintre ei a spus: „Este religioasă, așa că fă-i o tunsoare de vrăjitoare!” Prizonierul-șef mi-a tăiat imediat cozile împletite, iar ceilalți au izbucnit în râs, entuziasmați să-mi vadă părul într-o asemenea dezordine. Unul dintre ei a spus: „Fă-i o coafură de călugăriță!” Prizonierul-șef mi-a tăiat o porțiune mare din păr, astfel încât scalpul era la vedere, iar ceilalți au izbucnit din nou în râs. Această umilință a fost îngrozitoare pentru mine și nu mi-am putut reține lacrimile. Nu puteam să-mi ridic brațele și picioarele după ce am fost atârnată de cătușele acelea și electrocutată, iar încercarea de a merge mă făcea să mă doară foarte tare picioarele. Însă tot trebuia să fac exerciții zilnice cu toți ceilalți, ridicându-mi picioarele sus și așezându-le jos foarte apăsat, făcând zgomote puternice. Aceste mișcări erau cu adevărat dureroase de fiecare dată. Eram slăbită pe de-a-ntregul și lipsită de putere și nu puteam ține pasul, așa că prizonierul-șef mă apuca de corp, lăsând vânătăi. Era deosebit de stânjenitor în timpul menstruației. Nu era deloc hârtie igienică, nu aveam lenjerie intimă, iar prizonierul-șef îmi dăduse doar o uniformă de închisoare, așa că pantalonii îmi erau pătați de sânge și nu-i puteam schimba. Țesătura uniformei era, de asemenea, foarte aspră, așa că se întărea după ce sângele se usca pe ea. Rănile din locurile unde fusesem electrocutată pe vintre nu se vindecaseră, așa că mă durea foarte tare când mergeam, iar de fiecare dată când făceam exerciții, uniforma se freca de acele răni, dându-mi senzația că sunt tăiată cu un cuțit. Partea cea mai rea era că, fără hârtie igienică, nu aveam de ales decât să folosesc apă rece pentru a mă curăța. Avusesem o afecțiune hemoragică înainte de a deveni credincioasă și îmi era teamă că va recidiva din cauza apei reci. În acele zile, de multe ori nu mă puteam abține să nu plâng și simțeam că realmente nu aveam să reușesc. Nu știam când avea să se termine totul și nu voiam să mai stau nicio clipă în acea închisoare a demonilor. Când nefericirea mea a ajuns într-un anumit punct, m-am gândit din nou la moarte. Dându-mi seama că inima mea se depărta de Dumnezeu, am spus o rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu să mă îndrume pentru a-mi depăși situația. Apoi, într-o zi, mi-am amintit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când te confrunți cu suferința, trebuie să poți fi capabil să lași deoparte grija pentru trup și să nu te plângi de Dumnezeu. Când Dumnezeu Se ascunde de tine, trebuie să poți să ai credința de a-L urma, de a-ți păstra iubirea de dinainte fără să o lași să șovăie sau să se risipească. Indiferent ce face Dumnezeu, trebuie să te supui planului Său și să fii pregătit să-ți blestemi trupul, mai degrabă decât să te plângi de El. Când te confrunți cu încercări, trebuie să-L mulțumești pe Dumnezeu, deși s-ar putea să plângi amarnic sau să eziți să te desparți de vreun obiect îndrăgit. Doar aceasta este adevărata iubire și credință” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Prin cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El îmi permitea să experimentez persecuția marelui balaur roșu pentru a mă pune la încercare, pentru a vedea dacă aveam credință adevărată în El. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la Iov și la Petru. Iov a fost atacat și torturat de Satana – i-au apărut bube pe tot corpul, făcându-l teribil de nefericit și a stat gol într-un morman de cenușă, zgâriindu-și trupul cu cioburi de oală. Totuși, el nu L-a învinuit pe Dumnezeu, ci I-a slăvit numele. Petru a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu și a fost capabil să se supună până la moarte, dând o mărturie răsunătoare. Amândoi au fost martori pentru Dumnezeu în mijlocul suferinței lor. În comparație cu ei, chiar aveam prea puțină credință. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai rușinată, așa că am spus, în gând, o rugăciune: „O, Dumnezeule, indiferent de suferință, vreau să Te urmez! Cu cât mă torturează mai mult marele balaur roșu, cu atât vreau să mă sprijin mai mult pe Tine, să rămân fermă în mărturia mea și să-l umilesc pe Satana!”

Apoi, într-o zi, poliția l-a sunat pe soțul meu. Văzând că fusesem torturată până în punctul în care nici măcar nu arătam a om, a început să plângă pe loc și a spus: „Cum poți îndura acest tip de chin? Șeful Zhu a spus că dacă le spui, pur și simplu, ceea ce știi, putem merge acasă.” Văzând că tot nu aveam de gând să vorbesc, șeful Zhu a sunat-o pe fiica mea. Ea a spus, în lacrimi: „Mamă, unde ești? Profesorii și alți copii de la școală spun cu toții că sunt fiica unei conducătoare de sectă. Toți mă hărțuiesc și mă ignoră. Mă ascund în colțul clasei în fiecare zi, plângând…” Am tras telefonul de lângă ureche, cu adevărat incapabilă să ascult mai departe. M-am simțit de parcă un cuțit mi se răsucea în inimă și nu mă puteam opri din plâns. Șeful Zhu a folosit această ocazie pentru a spune: „Doar vorbește cu noi. Spune-ne o casă care păstrează banii bisericii, doar una, și te vei putea întoarce la familia ta.” Mă simțeam destul de slăbită în acel moment. M-am gândit că, dacă nu spuneam niciodată nimic, soțul și fiica mea aveau să fie și ei implicați, așa că poate le-aș putea da câteva informații care nu erau prea importante. Apoi, mi-am dat seama că acest lucru nu era în concordanță cu voia lui Dumnezeu, așa că am spus repede o rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu să vegheze asupra inimii mele, ca să pot triumfa asupra acestei ispite din partea Satanei. Apoi, m-am gândit la ceva ce a spus Dumnezeu: „Poporul Meu ar trebui să fie întotdeauna în alertă împotriva uneltirilor viclene ale Satanei, păzind poarta casei Mele pentru Mine […] ca să evite să cadă în capcana Satanei, moment în care ar fi prea târziu pentru regrete” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 3). Luminarea cuvintelor lui Dumnezeu a venit exact la timp. Mi-am dat brusc seama că Satana încerca să se folosească de iubirea mea pentru familie pentru a mă ataca, pentru a mă face să-L trădez pe Dumnezeu. Nu puteam să cedez în fața șiretlicului său – nu puteam să vând frații și surorile pentru familia mea. Și atunci mi-am amintit altceva din cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să suferi greutăți pentru adevăr, trebuie să te dai pe tine adevărului, trebuie să înduri umilințe pentru adevăr, și pentru a câștiga mai mult din adevăr trebuie să înduri mai multă suferință. Aceasta este ceea ce ar trebui să faci. Trebuie să nu renunți la adevăr de dragul unei vieți liniștite de familie și nu trebuie să pierzi demnitatea și integritatea vieții tale de dragul unei desfătări de moment. Ar trebui să urmărești tot ceea ce este bun și frumos și ar trebui să urmărești o cale în viață care este mai plină de înțeles” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Când am meditat la cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit foarte vinovată și am avut multe remușcări. M-am gândit la Iov ispitit de Satana, pierzându-și copiii și toate bunurile și la faptul că tot nu L-a învinuit pe Dumnezeu. El și-a menținut credința în Dumnezeu și a fost o mărturie minunată și răsunătoare pentru El. Însă eu, în fața ispitelor polițiștilor, fusesem dispusă să-i dau în vileag pe frați și surori și să-I întorc spatele lui Dumnezeu pentru a proteja interesele familiei mele. Chiar îmi lipsea conștiința; eram atât de egoistă și josnică și Îl răneam pe Dumnezeu. De fiecare dată când m-am aflat într-o situație disperată, Dumnezeu a fost acolo, îndrumându-mă și protejându-mă, dându-mi credință și putere prin cuvintele Sale. Iubirea Lui pentru mine este foarte reală, iar acum că era timpul să fac o alegere, nu puteam să-i vând pe ceilalți membri ai bisericii pentru soțul și fiica mea. Soarta tuturor în viață este predestinată de Dumnezeu, iar destinele soțului și fiicei mele se aflau în mâinile lui Dumnezeu, nu putea să le decidă Satana. Știam că ar trebui să-I încredințez totul lui Dumnezeu. Când m-am gândit în acest fel la asta, ceea ce înfrunta familia mea nu a mai fost supărător pentru mine și m-am simțit hotărâtă să mă lepăd de trup și să rămân fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu.

În a 28-a zi de la arestarea mea, polițiștii ne-au trimis pe mine și pe Guilan într-un centru de detenție, închizându-ne cu prostituate care contractaseră boli cu transmitere sexuală. Aceea era o celulă de care nici măcar polițiștii nu doreau să se apropie. Unele dintre prizoniere aveau răni pe tot corpul și pielea li se desprindea de putrezită ce era, iar unele aveau ulcere insuportabil de dureroase pe organele genitale; se acopereau cu așternuturi murdare și săreau în sus și-n jos pe paturile de beton. Nu exista niciun medicament disponibil, așa că tot ce puteau face era să folosească sare și pastă de dinți pentru a atenua durerea. Unele articole de lenjerie intimă pe care le spălaseră și așezaseră afară la uscat aveau chiar și păduchi care se târau prin cusături. M-am gândit în sinea mea: „Acesta nu este un loc pentru oameni; este un focar de infecție! Cum pot continua să trăiesc dacă iau vreo boală sexuală sau SIDA cât sunt aici?” Fiindu-mi destul de frică, m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă protejeze și să mă îndrume. După aceea, m-am gândit la ceva ce a spus El: „Din tot ce are loc în univers, nu există nimic în care Eu să nu am ultimul cuvânt. Există ceva ce nu se află în mâinile Mele?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 1). Da, toate lucrurile se află în mâinile lui Dumnezeu, iar dacă El nu permitea acest lucru, nu aveam să iau nicio infecție în timp ce trăiam cu aceste femei; dacă într-adevăr mă infectam, avea să fie un lucru pe care trebuia să-l experimentez. Aceste gânduri mi-au înăbușit frica și am devenit capabilă să înfrunt cu calm situația. În următoarele șase luni, deși dormeam și mâncam alături de acele deținute, nu am căpătat nicio infecție, datorită protecției lui Dumnezeu.

În timp ce mă aflam în centrul de detenție, poliția a desemnat câțiva spioni care să se dea bine pe lângă mine și să obțină informații despre biserică. La scurt timp după ce am fost dusă în centrul de detenție, o altă deținută a început să încerce să-mi intre în grații, spunând că și ea voia să fie credincioasă și că îi admira cu adevărat pe cei care sunt conducători sau lucrători în biserică, înainte de a mă întreba dacă eram conducătoare. În acel moment, am devenit imediat precaută și m-am grăbit să schimb subiectul. După aceea, de fiecare dată când aducea în discuție ceva referitor la credința în Dumnezeu, schimbam conversația, astfel încât să nu scoată nimic de la mine. Nu a trecut mult până când a părăsit centrul de detenție. La puțin timp după aceea, când treceam pe lângă celulele bărbaților într-o zi, unul dintre deținuți mi-a aruncat o bucată de hârtie. Scria că fusese arestat pentru că a răspândit Evanghelia și că a fost condamnat la un an și jumătate. Scria și că spera să ne putem ajuta unul pe celălalt și voia să-i răspund la scrisoare. Mă întrebam dacă era într-adevăr credincios. În timp ce ezitam dacă să răspund sau nu la scrisoarea lui, mi-a venit brusc în minte ceva din cuvintele lui Dumnezeu: „Voi trebuie să fiți treji și să așteptați în fiecare moment și trebuie să vă rugați mai mult înaintea Mea. Trebuie să recunoașteți diferitele uneltiri și planuri viclene ale Satanei, să recunoașteți spiritele, să cunoașteți oamenii și să fiți capabili să deosebiți toate felurile de oameni, evenimente și lucruri” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 17). Cuvintele lui Dumnezeu au fost un semnal de alarmă imediat pentru mine. Ar putea fi aceasta una dintre uneltirile Satanei? La momentul respectiv, chiar nu puteam să văd ce era cu adevărat, așa că m-am rugat lui Dumnezeu în repetate rânduri, rugându-L să dezvăluie acest lucru. Aproximativ o săptămână mai târziu, când toți prizonierii erau adunați în curte, s-a întâmplat să-l văd pe acel bărbat. Văzând că nu era ras în cap, am fost nedumerită – toți deținuții trebuie să fie rași în cap când sunt condamnați, așa că de ce avea încă păr? Chiar în timp ce mă gândeam la asta, o deținută de lângă mine m-a bătut pe umăr, l-a arătat cu degetul și a spus pe un ton foarte mulțumit: „Tipul acela este un funcționar în poliție, a plătit pentru serviciile mele cu ceva vreme în urmă.” Mi-am dat seama imediat că era polițist și încerca să se apropie de mine pentru a scoate o mărturisire de la mine. Am văzut că marele balaur roșu are într-adevăr tot felul de uneltiri – este atât de josnic și detestabil! L-am slăvit pe Dumnezeu în inima mea pentru protecția Sa, care îmi permisese să văd, în repetate rânduri, trucurile Satanei drept ceea ce erau de fapt și m-a împiedicat să mă las înșelată de acestea.

În ianuarie 2007, polițiștii m-au trimis într-un lagăr de muncă cu Guilan și alți trei care fuseseră condamnați pentru infracțiuni legate de droguri. Nu voi uita niciodată umilința pe care am trăit-o în acea zi. Când am ajuns, s-a întâmplat să fie amiază și fulguia; sute de alți prizonieri se aflau în curtea lagărului de muncă, aliniindu-se pentru masă. Ofițerii de poliție s-au apropiat de noi cu o privire întunecată pe chip și le-au spus infractorilor pentru droguri să meargă să ia ceva de mâncare, lăsându-ne doar pe mine și pe Guilan acolo. Apoi, ne-au ordonat să ne scoatem toate hainele. M-am întrebat dacă aveau de gând să ne percheziționeze, cu toți ceilalți prizonieri de acolo privind. Când n-am vrut să-mi dau jos hainele, câțiva ofițeri s-au năpustit asupra noastră și ne-au scos cu forța toate hainele atât de pe mine, cât și de pe Guilan. Pentru mine, să fiu complet dezbrăcată în fața tuturor acelor oameni era chiar mai rău decât dacă m-ar fi ucis, pur și simplu. Rânduri peste rânduri de ochi erau toți ațintiți asupra noastră și mi-am ținut capul în jos, mi-am strâns brațele la piept și m-am ghemuit. Un ofițer m-a tras înapoi în sus și a strigat la mine să-mi pun mâinile la ceafă, să stau cu picioarele depărtate, cu fața spre toți deținuții și să fac genuflexiuni. Guilan a trebuit să facă același lucru și am putut vedea că întregul ei trup tremura. Deja devenise atât de slabă încât era doar piele și os și avea câteva cicatrici pe corp – trebuie să fi fost și ea torturată mult. Polițiștii ne-au arătat cu degetul și au strigat către ceilalți: „Acestea două cred în Dumnezeu Atotputernic. Dacă vreunul dintre voi devine credincios, va ajunge la fel ca ele!” Acest lucru a stârnit multe discuții între prizonieri, iar unii dintre ei au spus în batjocură: „De ce nu vine Dumnezeul vostru să vă salveze?” A trebuit să continuăm să facem genuflexiuni așa în fața a sute de oameni timp de aproximativ 10 minute. Nu mai suferisem niciodată o asemenea umilință și nu mă puteam opri din plâns. Dacă ar fi existat un zid acolo, aș fi vrut să mă izbesc cu capul de el pentru a-mi pune capăt vieții. Apoi, mi-am amintit de unul dintre imnurile bisericii: „Uneltirile lui sunt viciate și demne de dispreț. Nu voi ceda-n fața Satanei și nu voi trăi fără valoare. Voi îndura toată durerea și voi trăi prin nopțile negre. Voi sta mărturie în victoria totală, voi alina inima lui Dumnezeu” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, Ridicarea în mijlocul întunericului și opresiunii).

Gândindu-mă la aceste versuri ale imnului, m-am gândit la Domnul Isus răstignit – soldații romani L-au bătut, L-au umilit și L-au scuipat în față. Dumnezeu este sfânt, așa că nu ar trebui să îndure acest tip de suferință, dar El a suportat durerea și umilința supremă pentru a mântui omenirea și, în cele din urmă, a fost pironit pe cruce pentru noi. A rezistat unei mârșăvii și suferințe incredibile. Însă eu, ca ființă umană coruptă, am vrut să mor când am fost umilită și nu am avut mărturie. Eram umilită de demoni și de Satana pentru că-L urmam pe Dumnezeu – aceasta era persecuție de dragul dreptății și era un lucru glorios! Cu cât Partidul Comunist mă umilea și mă persecuta mai mult, cu atât eram mai capabilă să văd cât de abject și de josnic este și cu atât mai mult puteam să-l resping, să mă lepăd de el și să-mi păstrez hotărârea de a rămâne fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu.

După aceea, câțiva gardieni ai închisorii ne-au adus să stăm lângă o scară, iar în acel moment alți doi deținuți s-au repezit și au început să ne lovească cu pumnii și cu picioarele, m-au apucat de păr și m-au trântit cu capul de perete, făcându-mi urechile să țiuie. La scurt timp, nu puteam să aud nimic și simțeam că mi se despicase capul. Guilan sângera din ochi, nas, gură și urechi. După bătaie, deținuții ne-au târât pe un balcon pentru a ne pune să stăm nemișcate acolo drept pedeapsă. Ningea abundent atunci, bătea un vânt rece, iar temperaturile nocturne coborau cu șapte sau opt grade sub pragul de îngheț. Purtam doar lenjerie intimă lungă, așa că tremuram de frig. Când am ajuns în punctul în care chiar nu mai suportam și am vrut să-mi schimb poziția, mi-am mișcat ușor picioarele, iar prizoniera-șefă s-a apropiat de parcă era pe cale să mă lovească. A doua zi, tot corpul mă durea din cauza frigului și simțeam că inima îmi era pe cale să cedeze. Aveam, totodată, dureri ascuțite în picioare. Acea senzație era mai rea decât moartea însăși și fiecare minut era dificil de suportat. Când durerea a ajuns la o anumită extremă, mi-am dorit realmente să sar de pe balcon și să-mi pun capăt vieții. Dar apoi mi-am dat seama imediat că a gândi astfel nu era în acord cu voia lui Dumnezeu, așa că m-am grăbit să-L strig: „Dumnezeule, aproape că nu mai pot rezista. Chiar nu mai suport – Te rog să-mi dai credință ca să pot rezista acestei suferințe.” M-am gândit la un imn al cuvintelor lui Dumnezeu după rugăciunea mea: „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Mi-am dat seama că Dumnezeu mă îndruma mereu, avea grijă de mine și veghea asupra mea. Când m-am gândit la chinul și umilința pe care le experimentasem, mi-am dat seama că, dacă nu ar fi fost îndrumarea lui Dumnezeu sau credința și puterea pe care mi le-au dat cuvintele Lui, nu aș fi putut rezista abuzului din partea acelor demoni. Dumnezeu îmi arătase cum să trăiesc până în ziua aceea și El spera să pot fi martoră pentru El înaintea Satanei. Dar acum, pentru a mă scuti de niște mici dificultăți fizice, voiam să-mi pun capăt vieții. Eram atât de slabă. În ce fel era aceasta mărturie pentru Dumnezeu? Oare a muri nu însemna că picasem pradă uneltirilor Satanei? Nu puteam să mor, trebuia să rămân fermă în mărturia mea și să-l fac de rușine pe Satana. Când m-am gândit în acest fel la asta, înainte să-mi dau seama, nu am mai simțit frigul și îmi era cald peste tot.

Prizoniera-șefă ne-a obligat să stăm în picioare până în după-amiaza celei de-a treia zile. Atât picioarele lui Guilan, cât și ale mele erau incredibil de umflate și aveam impresia că sângele se solidificase în ele. Vasele de sânge erau vizibile pe toată suprafața picioarelor noastre, iar tălpile ne dureau cumplit, dar tot L-am slăvit pe Dumnezeu. Pe frig și zăpadă, Guilan și cu mine stătuserăm pe balcon vreme de două zile și două nopți fără nimic de mâncare sau de băut, dar nu am murit înghețate și nici măcar nu am răcit. Aceasta era protecția lui Dumnezeu.

În timpul petrecut în lagărul de muncă, în fiecare zi a trebuit să rezist peste o duzină de ore sau chiar până la 22 de ore de muncă silnică și, de multe ori, am fost bătută și pedepsită de prizoniera-șefă pentru că nu reușeam să-mi îndeplinesc sarcinile. Însă Dumnezeu a continuat să mă lumineze și să mă îndrume, permițându-mi să rezist un an și jumătate de viață infernală în închisoare. Dumnezeu mi-a fost alături tot timpul, veghind asupra mea și protejându-mă. Am fost torturată și umilită de multe ori, până în punctul în care am vrut să-mi pun capăt vieții, iar cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care mi-au dat credință și putere, îndrumându-mă prin fiecare furtună. Dumnezeu mi-a dat această viață! Experimentând asuprirea din partea marelui balaur roșu, am învățat că singurul lucru pe care ne putem baza cu adevărat este Dumnezeu; numai El iubește cu adevărat omenirea și numai El ne poate mântui de corupția și devastarea Satanei și ne poate conduce să trăim în lumină. Îl slăvesc pe Dumnezeu!