de Xiao Kang, China

În ziua în care am fost arestată, participam la o adunare cu alte două surori, când peste 20 de polițiști au dat buzna pe neașteptate. Au țipat la noi: „Nimeni să nu miște, așezați-vă pe podea!” Apoi ne-au pozat pe noi trei înainte să înceapă să întoarcă toată casa cu susul în jos ca o gașcă de bandiți. Unul dintre polițiști a găsit în poșeta mea o chitanță pentru 200000 RMB reprezentând fondurile bisericii. Mi s-a pus un nod în gât și mi-am spus: „Acum că au găsit această chitanță, sigur mă vor întreba unde se află fondurile bisericii.” M-am rugat grăbită lui Dumnezeu, cerându-I să mă ajute să nu-L trădez precum Iuda și să-mi permită să rămân fermă în mărturia mea pentru El. Apoi, un polițist m-a întrebat: „Asta este poșeta ta?” Când nu am răspuns, m-a plesnit tare peste față și m-a lovit cu piciorul de câteva ori. Apoi ne-au dus cu forța în mașina lor de poliție.

După ce am ajuns la biroul de securitate publică, am fost separate și duse la interogatoriu. Căpitanul Brigăzii de Securitate Națională m-a întrebat cât de sus eram în conducere și cu cine participam de obicei la adunări. Când nu am răspuns, a luat o carte și m-a pocnit cu ea peste față și în cap de câteva ori, lăsându-mi chipul cuprins de o durere mistuitoare. Mi-am spus: „Oare la ce fel de tortură mă vor supune pentru a-mi lua acei 200000 RMB? Oare voi putea să o îndur? Dacă cedez și-L trădez pe Dumnezeu precum Iuda?” Când mi s-au ivit în minte aceste gânduri, imediat am devenit agitată și I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea credință și tărie. Apoi, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Cei aflați la putere pot părea răi din afară, dar nu vă temeți, pentru că aceasta se datorează faptului că aveți puțină credință. Atât timp cât credința voastră sporește, nimic nu va fi prea dificil” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 75). „Așa este”, mi-am spus. „Indiferent cât de brutali pot fi acești polițiști, toți sunt în mâna lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, ei nici nu mă pot atinge. Ar trebui să am credință în Dumnezeu și să mă las în mâinile Lui. Indiferent cum mă tratează poliția, trebuie să mă bazez pe Dumnezeu și să rămân fermă în mărturia mea pentru El.” I-am întrebat furioasă: „În ce bază ne-ați arestat și ne-ați bătut? Ce lege am încălcat?” Un alt polițist a răspuns cu răutate: „Încă îți contești vina, nu-i așa? Să crezi în Dumnezeu Atotputernic este contrar legii, partidului și țării noastre!” Am răspuns, spunând: „În credința noastră, tot ceea ce facem este să ne adunăm și să citim cuvintele lui Dumnezeu. Nu participăm niciodată la politică, așadar cum am putea să acționăm împotriva partidului și țării? Încălcați legea cu bună știință arestându-ne și bătându-ne fără motiv.” S-a enervat atât de rău încât era clar pe cale să mă lovească, însă, chiar atunci, a intrat un alt ofițer și le-a spus să meargă la masă și să reia interogatoriul mai târziu în acea seară.

În seara aceea, m-au dus la un hotel și m-au interogat îndelung despre cine păstra fondurile bisericii de 200000 RMB și unde se aflau. Unul dintre ofițeri m-a pălmuit atât de tare când nu am vrut să răspund încât am început să văd stele verzi, iar obrajii mă usturau de durere. Căpitanul Brigăzii de Securitate Națională a încercat să mă intimideze, spunând: „Chiar cu câteva zile în urmă, am arestat mai mulți dintre conducătorii voștri din ierarhia superioară. Te urmărim deja de ceva timp și știm că ești o conducătoare. Mai bine cooperezi pe deplin cu noi sau te omorâm în bătaie!” L-am ignorat și doar am continuat să mă rog la Dumnezeu în inima mea, cerându-I să-mi dea curaj și înțelepciune ca să nu mă tem de Satana. Apoi, alt ofițer a zâmbit forțat și a spus: „Tot ce trebuie să faci este să ne spui ce știi și apoi te poți duce acasă. Copilul tău încă este atât de mic și nu are cine altcineva să aibă grijă de părinții tăi. Cum se vor descurca dacă tu nu ești acasă pentru ei? Doar spune-ne acum ce știi sau mergi la închisoare!” Auzind asta, mi-am spus: „Ambii mei părinți au peste șaptezeci de ani și fiica mea este încă atât de mică. Cine va avea grijă de ei dacă sunt condamnată la închisoare?” La acest gând, nu m-am putut abține să nu plâng. Chiar atunci, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Poporul Meu ar trebui să fie întotdeauna în alertă împotriva uneltirilor viclene ale Satanei, păzind poarta casei Mele pentru Mine […] să evite să cadă în capcana Satanei, moment în care ar fi prea târziu pentru regrete” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 3). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au reamintit că Satana doar încerca să-mi folosească îngrijorarea pentru membrii familiei pentru a mă ispiti să-L trădez pe Dumnezeu. Nu puteam să-i cad în capcană. M-am gândit la un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care spune: „De ce nu îi încredințezi mâinilor Mele? Nu ai suficientă credință în Mine? Sau te temi cumva că voi face aranjamente nepotrivite pentru tine? De ce te-ngrijorezi mereu de familia trupului tău? Mereu tânjești după cei dragi ție! Am Eu un anumit loc în inima ta?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 59). Într-adevăr, soarta fiicei mele și cele ale părinților mei erau, toate, în mâna lui Dumnezeu și erau la dispoziția Lui pentru a fi dictate și aranjate, așadar pentru ce trebuia să-mi fac griji? Ar trebui să le las în seama lui Dumnezeu și să nu-mi trădez frații și surorile din grijă pentru familia mea. Am făcut un jurământ în sinea mea: „Chiar dacă trebuie să stau la închisoare pentru tot restul zilelor mele, nu-mi voi vinde niciodată frații și surorile și nu Îl voi trăda pe Dumnezeu!” Chiar atunci, a intrat un alt ofițer și a spus că era necesar să le interogheze pe celelalte două surori mai întâi, moment în care s-au mutat într-o cameră alăturată, lăsând doar doi ofițeri care să mă păzească. În scurt timp, am auzit țipetele înfiorătoare și repetate ale surorilor mele. M-am simțit înfuriată – drept credincioase și adepte ale lui Dumnezeu, mergeam pe calea cea dreaptă, nu încălcam nicio lege și, totuși, PCC ne arestase și ne brutalizase! M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Vreme de mii de ani acesta a fost pământul murdăriei. Este insuportabil de murdar, suferința abundă, stafiile gonesc năvalnic pretutindeni, păcălind și înșelând, făcând acuzații nejustificate, fiind nemiloase și rele, călcând în picioare acest oraș al fantomelor și lăsându-l plin de cadavre; duhoarea descompunerii acoperă pământul și umple aerul și este păzită cu strășnicie. Cine poate vedea lumea de dincolo de ceruri? […] Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului!” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”]. PCC este un diavol care Îl urăște și I se împotrivește lui Dumnezeu. Întruparea lui Dumnezeu și mântuirea omenirii sunt cu adevărat o ocazie fericită, însă PCC nu-I permite lui Dumnezeu să vină pe pământ. Ei nu vor să ne permită să credem în Dumnezeu, să-L urmăm și să mergem pe calea cea dreaptă. Ei Îl vânează cu înverșunare pe Hristos și îi pedepsesc cu severitate pe adepții lui Dumnezeu. Sunt devotați exterminării noastre, a tuturor, eradicării noastre și suprimării lucrării lui Dumnezeu pentru a obține suveranitatea veșnică și pentru a-și satisface ambiția sălbatică de a controla omenirea; sunt cu adevărat potrivnici. Am urât din toată inima PCC, acest diavol bătrân și, cu cât mă persecuta mai mult, cu atât voiam mai mult să-L urmez pe Dumnezeu. Indiferent cât de mult trebuia să sufăr, eram dispusă să rămân fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu pentru a-L umili pe Satana.

Mai târziu, puțin după ora 4 dimineața, gardienii s-au întins în paturile lor și s-au culcat. Am simțit un impuls incredibil să fug de acolo și să evadez, dar îmi făceam totodată griji că, dacă nu reușeam și eram adusă înapoi, polițiștii vor folosi metode de tortură și mai dure asupra mea. M-am rugat grăbită lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Dacă mi-ai deschis această cale de ieșire, Te rog, umple-mă de credința, curajul și înțelepciunea de care am nevoie ca să scap din gura leului.” După ce mi-am încheiat rugăciunea, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Din tot ce are loc în univers, nu există nimic în care Eu să nu am ultimul cuvânt. Există ceva ce nu se află în mâinile Mele?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 1). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat tărie: Dumnezeu este atotputernic și domnește suveran asupra tuturor lucrurilor. Satana este și el în mâna lui Dumnezeu. M-am gândit cum, atunci când Moise îi conducea pe israeliți din Egipt și a fost prins în capcană între carele urmăritoare din spatele lor și Marea Roșie din fața lor, Moise L-a strigat rapid pe Iahve Dumnezeu și Dumnezeu a deschis o cale pentru ei, despărțind apele Mării Roșii și dezvăluind o fâșie de pământ uscat la mijloc. După ce israeliții au traversat Marea Roșie, Dumnezeu a închis rapid calea printre apele înalte, egiptenii fiind înghițiți de ape în timp ce-i urmăreau. Dându-mi seama că toate lucrurile sunt supuse suveranității lui Dumnezeu, m-am temut mai puțin și am avut curajul și credința să fug. Am deschis ușa în liniște și am închis-o încet după ce am ieșit, apoi m-am îndreptat încet spre parter, cu papucii în mână. Nu era nimeni la recepție, însă, când am ajuns la intrarea clădirii, am văzut că era încuiată. Mi-am spus: „Nu voi putea evada acum. Mai bine mă întorc înapoi. Dacă poliția află ce am făcut, sigur mă vor bate rău.” Eram incredibil de agitată și inima îmi bătea să-mi sară din piept. Însă, spre surprinderea mea, pe drumul de întoarcere spre a doua scară, am observat deodată că exista o ieșire prin spate. Așa că m-am dus încet până acolo să arunc o privire, dar și ușa aceea era încuiată – o altă dezamăgire. Mi-am spus: „O, Dumnezeule! Nu voi încerca să evadez dacă Tu nu permiți acest lucru. Sunt dispusă să mă supun orchestrărilor și aranjamentelor Tale. Dacă am permisiunea Ta, atunci, Te rog, deschide-mi o cale.” Am tras cu grijă de lacăt și, spre surpriza mea, s-a deschis imediat! Eram atât de fericită și am fugit pe ușa din spate cât de repede am putut. Am alergat din toate puterile mele și, după o călătorie istovitoare, am ajuns în cele din urmă la casa mătușii mele, la vreo 4 kilometri distanță.

Imediat după ce m-am așezat în casa mătușii mele, am auzit deodată, venind din stradă, sunetul pătrunzător al sirenelor poliției – același tip pe care îl foloseau când urmăreau infractori importanți. Doar gândindu-mă la chipurile feroce ale acelor ofițeri și la diferitele metode de tortură, am intrat în panică și m-am îngrijorat că mă vor înhăța în orice clipă. Chiar atunci, cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat, încă o dată, încurajare: „Nu te teme, Dumnezeul Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El stă în spatele vostru și vă este scut” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 26). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat imediat un val de curaj și credință. Cu Dumnezeu în spatele meu, de ce aveam să mă tem? Nu ajutase deja Dumnezeu să mă izbăvească din bârlogul leului? Trebuia să am credință în Dumnezeu și să mă las în întregime în mâinile Lui. Cât urma să sufăr fusese deja predestinat de Dumnezeu și, dacă eram arestată din nou, era doar cu permisiunea Lui. La acest gând, m-am simțit puțin mai calmă, dar apoi m-am gândit că fiul și nora mătușii mele au obiectat amândoi ca ea să creadă în Dumnezeu și chiar au vrut să o trimită la secția de poliție nu doar o dată. Nu eram sigură ce ar face dacă ar afla că PCC mă căuta, așa că știam că trebuia să plec de acolo cât de repede posibil.

Pentru a fi sigură că nu voi fi recunoscută, mi-am tuns scurt părul și mi-am schimbat hainele. Apoi, în a treia dimineață a șederii la mătușa mea, în jurul orei 4 dimineața, m-am strecurat din casă și am străbătut 20 de kilometri pe bicicletă, pe străzi lăturalnice, până la casa surorii Dong En. Mi-am adus aminte că aranjasem să discut cu câteva surori în fiecare zi în jurul prânzului, însă ele nu știau că fusesem arestată și că poliția avea telefonul meu – dacă mă sunau, aveau să fie monitorizate și, în cele din urmă, arestate. Așa că am cumpărat o cartelă de telefon nouă și le-am sunat să le spun să-și închidă telefoanele imediat. Din nefericire, poliția le monitoriza deja apelurile și, îndată ce le-am contactat, m-au și localizat. Câteva zile mai târziu, în jurul orei 7 seara, PCC a mobilizat forțe importante de poliție, constând în ofițeri ai biroului de securitate publică, polițiști înarmați și agenți ai trupelor speciale, pentru a mă căuta și a mă aresta în satul lui Dong En. De cum a aflat, soțul lui Dong En mi-a spus grăbit că poliția înconjurase satul și că probabil veniseră să mă prindă. În acel moment, inima a început să-mi bată cu putere, gata să-mi sară din piept de spaimă și am coborât în fugă treptele fără ca măcar să mă schimb de papuci. Când am ajuns la parter, am fost imediat întâmpinată de sora Liu Yi, care locuia și ea în același sat. M-a prins de mână și am alergat amândouă afară din casă spre un câmp de soia aflat la vreo cincizeci de metri distanță. Abia ne-am ghemuit în acel câmp, când o echipă de șapte sau opt ofițeri au dat buzna în casa lui Dong En și au început să cerceteze fiecare etaj cu lanternele. Când tot nu m-au găsit după ce au căutat peste jumătate de oră, l-au luat pe soțul lui Dong En în schimb. Liu Yi și cu mine ne-am ascuns în câmpul de soia până pe la ora 11 în seara aceea, moment în care ea a decis să se întoarcă în casa lui Dong En să vadă cum stăteau lucrurile, crezând că poliția a plecat deja. A fost plecată mult timp și am fost extrem de îngrijorată pentru ea, dar nu am îndrăznit să acționez pripit. Apoi, deodată, o mașină de poliție a parcat în fața casei și, câteva clipe mai târziu, a trebuit să-i privesc neajutorată cum o duc pe Liu Yi în mașina secției. Nu mi-am putut reține lacrimile și m-am urât că am lăsat-o pe Liu Yi să se ducă înapoi în casă, dar tot ce am putut face atunci a fost să mă rog în tăcere pentru ea.

În acel moment, nu am îndrăznit să mă duc la vreuna din casele altor frați și surori și nu știam unde ar trebui să fug, așa că am început să alerg fără țintă spre sud. Însă niște câini de-ai satului mă tot fugăreau și lătrau. Mă temeam că poliția va veni să caute dacă îi auzea, așa că m-am ascuns repede într-un lan de porumb. La puțin timp, am auzit motoarele turate ale unor scutere prin apropiere și mai că mi-a înghețat sângele în vine. Mi-am spus: „În niciun caz nu voi putea scăpa cu atâția polițiști aici care mă caută. Ei știu că sunt o conducătoare și au chitanța aceea – dacă mă prind din nou, sigur mă vor omorî. Oare chiar îmi este sortit să fiu omorâtă de PCC atât de tânără?” Dându-mi seama de acest lucru, am devenit puțin deznădăjduită, dar apoi mi-am adus aminte de cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Cine din întreaga omenire nu este îngrijit în ochii Celui Atotputernic? Cine nu trăiește în mijlocul predestinării Atotputernicului? Oare viața și moartea omului sunt rezultatul propriei alegeri? Își controlează omul propria lui soartă?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 11). Într-adevăr, soarta mea era în mâinile lui Dumnezeu și El avea ultimul cuvânt de spus dacă urma să trăiesc sau să mor. Dacă Dumnezeu nu permitea să fiu arestată și torturată până la moarte de PCC, poliția cu siguranță nu-mi putea lua viața. Când Satana l-a atacat și l-a ispitit pe Iov, nu a avut permisiunea lui Dumnezeu pentru a-l omorî pe Iov, așa că a putut doar să-i rănească trupul și nu i-a putut lua viața. M-am gândit la alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care spune: „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au umplut de credință. Știam că trebuia să mă las în mâinile lui Dumnezeu și să mă supun orchestrărilor și aranjamentelor Lui. Chiar dacă eram la ultima suflare, trebuia să-I rămân loială lui Dumnezeu și să nu-L trădez niciodată. M-am gândit la Petru care, după ce a trecut prin tot felul de persecuții și greutăți, a fost dornic să fie crucificat cu capul în jos pentru a fi martor al dragostei sale față de Dumnezeu. În decursul epocilor, nenumărați sfinți și-au sacrificat viețile pentru a răspândi Evanghelia, fiind o mărturie neclintită și răsunătoare pentru Dumnezeu, pentru a-i zădărnici planurile Satanei și a-l umili. Era, de fapt, o binecuvântare să pot trece prin această persecuție și prin aceste greutăți și să am ocazia de a fi martoră pentru Dumnezeu. Dându-mi seama de acest lucru, curajul mi-a fost reînnoit, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, jurându-I că Îi voi fi martoră înaintea Satanei, chiar dacă însemna să-mi pun viața în primejdie. După rugăciune, m-am simțit mai puțin panicată și am început să mă gândesc cum mă puteam baza pe Dumnezeu pentru a scăpa. Știam că nu o puteam lua pe șoseaua principală, așa că am ocolit spre pădurea de la marginea satului și am străbătut-o, uneori alergând de-a lungul malului râului. Cu protecția lui Dumnezeu, am reușit în cele din urmă să scap din sat nevătămată.

Când am ieșit din pădure, era deja noaptea târziu și nu eram sigură unde ar trebui să mă duc, așa că am decis să mă îndrept spre casa surorii mele, la vreo 10 kilometri distanță. Am auzit scutere trecând de-a lungul drumului principal și mi-am dat seama că poliția încă încerca să mă încercuiască și să-mi taie calea, așa că am alergat desculță pe cărări înguste din pustietate. După doi sau trei kilometri, am trecut prin niște culturi de orez și m-am tăiat la picior într-o țiglă, dar nu era timp să mă ocup de durere – am continuat să alerg înainte cât de repede puteam. În cele din urmă, am ajuns la un drum din pietriș, care era singurul drum ce ducea la casa surorii mele. Pietrișul îmi intra în tăietura din picior, provocându-mi o durere atroce, dar trebuia, pur și simplu, să strâng din dinți, pentru că nu îndrăzneam să mă opresc. Chiar când să trec pe lângă o stație de pompare electrică, am auzit un scuter venind din spatele meu și m-am ascuns grăbită în niște tufișuri de pe marginea drumului. Scuterul a oprit lângă stație și un polițist l-a întrebat pe bătrânul care lucra ca îngrijitor acolo dacă văzuse o femeie trecând pe jos. Bătrânul a spus că nu văzuse nimic. Mi-am spus în sinea mea: „Nu mai pot continua să merg pe acest drum din pietriș. Ar trebui să merg din nou pe lângă culturile de orez sau pe drumuri lăturalnice; aș putea evita poliția astfel.” După încă vreo jumătate de kilometru, văzând că se apropiau încet zorii, m-am gândit că se poate ca poliția să fi renunțat după ce m-a căutat toată noaptea și aș putea să mă îndrept înapoi spre drumul principal. Însă, spre uimirea mea, i-am zărit deodată pe căpitanul Brigăzii de Securitate Națională și pe doi polițiști la doar câțiva pași distanță, unul stând pe un scuter, unul în picioare lângă scuter și altul stând pe vine. Am fost atât de înspăimântată încât am crezut că o să-mi sară inima din piept. Mi-am spus: „S-a zis cu mine, nu mai am cum să scap. Am alergat toată noaptea, dar tot nu am reușit să scap din ghearele lor.” M-am rugat repede lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Toate lucrurile sunt sub controlul Tău. Dacă Tu permiți să fiu arestată de poliție, sunt dispusă să mă supun și să las totul să se întâmple conform orchestrărilor Tale.” După ce m-am rugat, m-am simțit puțin mai calmă și, după ce mi-am îndreptat părul, am stat câteva secunde pe loc și apoi am făcut un pas înainte. Dacă voiau să mă aresteze, ar fi putut să o facă ușor chiar atunci, însă, spre surpriza mea, au rămas exact unde erau, la fel de imobili precum un trio de sculpturi în lemn. Părea că nu m-au recunoscut pentru că îmi tunsesem părul, îmi schimbasem hainele și eram complet diferită față de atunci când m-au arestat prima dată. Constatând că nu păreau să reacționeze la vederea mea, m-am simțit puțin mai curajoasă și mai sigură și am continuat să avansez. Când am trecut pe lângă ei, mi-am ținut respirația agitată; parcă totul în jurul meu încremenise. Am văzut un drumeag care ducea spre est, așa că m-am îndreptat încet spre el, dar cei trei ofițeri tot nu se mișcaseră. Din nou fusesem martoră suveranității atotputernice a lui Dumnezeu. Când ajunsesem la aproape 10 metri depărtare de ei, l-am auzit pe căpitan strigând din spatele meu: „Xiao Kang, Xiao Kang, tu ești, Xiao Kang?” Trebuie să fi strigat la mine de patru sau cinci ori. Când l-am auzit strigându-mi numele, inima îmi bătea să-mi sară din piept și m-au cuprins transpirațiile reci. Voiam mai mult decât orice să o zbughesc într-o fugă nebună, dar picioarele nu-mi ascultau comenzile creierului. Mi-a trecut prin minte că, dacă o luam la sănătoasa, și-ar da seama că eu sunt și m-ar urmări. M-am rugat grăbită lui Dumnezeu, cerându-I să mă țină calmă și să nu mă lase să intru în panică. După ce m-am rugat, m-am simțit puțin mai calmă și, indiferent cât m-au strigat polițiștii, i-am ignorat și am continuat să merg. Niciun polițist nu a venit în urmărirea mea. Pur și simplu, cu protecția lui Dumnezeu, am scăpat chiar de sub nasul lor.

Această evadare incredibil de riscantă m-a făcut să mă gândesc la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent de cât de «puternic» este Satana, indiferent de cât de insolent și ambițios este, indiferent de cât de mare îi este abilitatea de a provoca pagube, indiferent de cât de cuprinzătoare sunt tehnicile cu care strică și ademenește omul, indiferent de cât de istețe sunt păcălelile și uneltirile cu care îl sperie pe om, indiferent de cât de schimbătoare este forma în care există, nu a fost niciodată capabil să creeze o singură ființă vie, nu a fost niciodată capabil să stabilească legi sau reguli pentru existența tuturor lucrurilor și nu a fost niciodată capabil să conducă sau să controleze vreun obiect, fie el însuflețit sau neînsuflețit. În cosmos și pe bolta cerească, nu există o singură persoană sau obiect care să fie născut din el sau să existe datorită lui; nu există o singură persoană sau obiect condus de el ori controlat de el. Dimpotrivă, nu doar că trebuie să trăiască sub stăpânirea lui Dumnezeu dar, mai mult decât atât, trebuie să se supună tuturor ordinelor și poruncilor lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, este dificil pentru Satana să atingă fie și un strop de apă sau un grăunte de nisip de pe pământ; fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu este liber să miște furnicile de pe pământ, ca să nu mai vorbim de omenire, care a fost creată de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”). Am văzut că Dumnezeu este atotputernic, domnește suveran asupra tuturor lucrurilor și are autoritatea cea mai mare și finală. Dumnezeu a fost Cel care i-a orbit pe polițiști, permițându-mi să mă strecor neobservată. Când am rememorat aceste două ocazii ale represiunii și arestului de către PCC, mi-am dat seama că nu există niciun loc în care puterile lui Dumnezeu să nu poată ajunge. Când am fost arestată, Dumnezeu mi-a deschis o cale de ieșire, permițându-mi să evadez fără incidente. Poliția a mobilizat o operațiune de amploare pentru a mă găsi și a mă aresta, încercuind casa și satul în care stăteam, dar tot nu a putut să mă prindă. Apoi au încercat să mă urmărească și să-mi taie calea pe drum, dar, cumva, nu m-au recunoscut când am trecut chiar pe lângă ei. Cu cât mă gândeam la asta mai mult, cu atât simțeam că Dumnezeu este, cu adevărat, atotputernic și, indiferent cât de sălbatic acționează Satana, nu mă poate atinge nici cu un singur deget fără permisiunea lui Dumnezeu.

Mai târziu, câțiva frați și surori mi-au spus că PCC a afișat în întregul județ anunțuri cu persoane căutate în care era prezentată poza mea, cu următoarea descriere: „Persoană care a perturbat grav ordinea socială”. Poliția verifica, de asemenea, autobuzele din oraș, cu poza mea, întrebând dacă știa cineva unde mă aflam. Pentru că poliția încă mă căuta, nu puteam să ies deloc pentru a-mi îndeplini îndatoririle, trebuia să mă ascund în casa familiei mele gazdă și eram mereu încordată. După asta, nu am ieșit din casă timp de peste un an și m-am simțit foarte reprimată și demoralizată. Uneori simțeam că era prea dificil și dureros să cred în Dumnezeu în țara marelui balaur roșu. Am văzut un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Deoarece a demarat într-un ținut care se împotrivește lui Dumnezeu, toată lucrarea lui Dumnezeu întâmpină piedici enorme, iar îndeplinirea multora dintre cuvintele Lui ia mult timp; așadar, oamenii sunt rafinați ca rezultat al cuvintelor lui Dumnezeu, ceea ce este și o parte a suferinței. Este enorm de dificil pentru Dumnezeu să Își îndeplinească lucrarea în țara marelui balaur roșu – dar tocmai prin această dificultate Dumnezeu face o etapă a lucrării Sale, făcând ca înțelepciunea și faptele Lui minunate să se manifeste și folosind această oportunitate pentru a face complet acest grup de oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). Mi-am dat seama că Dumnezeu nu-i făcea intenționat pe oameni să sufere, ci folosea diferite circumstanțe adverse create de arestarea și persecuția credincioșilor de către PCC pentru a desăvârși credința și dragostea oamenilor și pentru a crea un grup de biruitori.

Rememorând această întreagă experiență – de la arestare, la evadare și până în prezent – m-am confruntat cu destul de multe dificultăți, însă acest lucru mi-a permis să recunosc clar esența demonică a împotrivirii PCC față de Dumnezeu. PCC nu mă mai poate păcăli, iar eu l-am abandonat complet. În același timp, am văzut îndeaproape că Dumnezeu a fost alături de mine la fiecare pas, ajutându-mă oricând am fost la ananghie și deschizându-mi o cale în mod repetat. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere și m-au îndrumat să ies din bârlogul leului nu doar o dată. Am văzut suveranitatea atotputernică a lui Dumnezeu și asta mi-a aprofundat credința în El. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi dau seama că am câștigat atât de mult prin aceste greutăți și persecuție. Gândindu-mă la acestea, nu sufăr deloc, ci mai degrabă simt că Dumnezeu mi-a arătat har și mi-a făcut o favoare lăsându-mă să am experiența lucrării Sale prin această situație dificilă. Indiferent cum mă vânează și mă persecută PCC, voi continua să urmăresc adevărul, să-mi îndeplinesc datoria și să răsplătesc dragostea lui Dumnezeu!