Călăuzită de cuvintele lui Dumnezeu, am biruit opresiunea forțelor întunericului

noiembrie 23, 2019

de Wang Li, provincia Zhejiang

Am crezut în Domnul Isus, împreună cu mama mea, de când eram mică; pe vremea aceea, când Îl urmam pe Domnul Isus, eram adesea emoționată de dragostea Lui. Simțeam că El ne-a iubit atât de mult încât a fost răstignit și a vărsat ultima Sa picătură de sânge pentru a ne răscumpăra. În acea perioadă, frații și surorile din biserica noastră erau toți iubitori și se susțineau unii pe alții, dar, din păcate, credința noastră în Domnul s-a confruntat cu persecuție și opresiune din partea guvernului PCC. PCC definește creștinismul și catolicismul ca „xie jiaos” și etichetează întrunirile organizate de lăcașurile bisericești drept „întruniri ilegale.” Poliția obișnuia să organizeze frecvent razii la locurile noastre de întrunire, spunându-ne că trebuie, mai întâi, să avem aprobarea guvernului și să obținem un aviz înainte de a putea organiza întruniri, căci altfel vom fi arestați și amendați sau trimiși la închisoare. Odată, mama și alți cinci sau șase frați și surori au fost arestați și interogați o zi întreagă. Până la urmă, ancheta poliției a confirmat faptul că toți erau doar creștini obișnuiți și au fost eliberați. Din acel moment, însă, a trebuit să ne întâlnim în secret pentru a evita raziile organizate de guvern; în ciuda situației, credința noastră nu s-a șubrezit niciodată. Pe la sfârșitul anului 1998, o rudă de-a mea mi-a predicat că Domnul Isus S-a întors ca Dumnezeu Atotputernic, care Se întrupase în zilele de pe urmă. Această rudă mi-a citit, de asemenea, multe dintre cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic, care au fost extrem de palpitante pentru mine. Am devenit convinsă că spusele lui Dumnezeu Atotputernic sunt cuvântările Duhului Sfânt către biserici și că Dumnezeu Atotputernic este Domnul Isus reîntors. A crede că m-aș putea, într-adevăr, reuni cu Domnul în timpul vieții mele m-a emoționat mai mult decât pot descrie în cuvinte și am plâns lacrimi de bucurie. De atunci, am devorat cu nesaț cuvintele lui Dumnezeu în fiecare zi, iar din ele am ajuns să înțeleg multe adevăruri și taine – sufletul meu pârjolit a câștigat astfel udarea și hrana. Bucurându-ne de încântarea și mângâierea aduse nouă de către lucrarea măreață a Duhului Sfânt, eu și soțul meu ne-am cufundat în fericirea și bucuria de a fi reuniți cu Domnul. Adeseori învățam să cântăm imnuri și să dansăm în cinstea lui Dumnezeu cu alți frați și surori și ne adunam deseori pentru a avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu. Sufletul meu se simțea revigorat și înviorat, iar eu mă simțeam ca și cum puteam vedea deja în fața ochilor frumoasa scenă a Împărăției care își făcea apariția pe pământ și cum toată lumea se bucură. Totuși, nu aveam cum să fi anticipat că, tocmai când Îl urmam pe Dumnezeu și mergeam pe calea cea dreaptă în viață cu o credință în continuă creștere, guvernul PCC va începe să ne persecute cu cruzime…

Pe 28 octombrie 2002, eu și alte câteva surori organizam o întrunire. În timpul întrunirii, eu și cu o altă soră am ieșit să rezolvăm ceva, dar nu am apucat să ajungem foarte departe când am auzit-o pe aceasta spunând în spatele meu: „Pentru ce mă arestați?” Înainte de a avea ocazia să reacționez, un ofițer de poliție în civil s-a apropiat și m-a apucat strâns, spunându-mi: „Tu vii cu mine la secția de poliție!”, înainte de a mă escorta la o mașină de poliție. Am fost duse cu mașina la secția de poliție și, imediat ce am coborât din mașină, am văzut că și celelalte șase surori care participaseră la întrunire fuseseră, de asemenea, arestate și aduse la poliție. Poliția ne-a poruncit să ne dezbrăcăm și să ne supunem unei percheziții corporale. Au găsit două pagere asupra mea, identificându-mă astfel ca fiind un conducător al bisericii și, ca atare, au catalogat interogatoriul meu ca având o prioritate ridicată. Un polițist a țipat la mine: „Când ai început să crezi în Dumnezeu Atotputernic? Cine ți-a propovăduit despre El? Cu cine te-ai întâlnit? Care este funcția ta în biserică?” Interogatoriul atât de agresiv al acestuia m-a făcut să mă simt foarte agitată și habar n-aveam cum să-i fac față. Tot ce am putut face a fost să mă rog în tăcere lui Dumnezeu, rugându-L să mă ocrotească pentru a nu-L trăda. După ce m-am rugat, mi-am venit treptat în fire și am decis să tac. Văzând că nu vorbeam, polițistul s-a înfuriat și m-a lovit violent în cap. M-am simțit brusc amețită și năucită, iar urechile au început să-mi țiuie. Apoi, au adus-o pe una dintre surori și ne-au spus să ne identificăm reciproc. Văzând că, totuși, nu aveam de gând să facem ceea ce au spus, s-au enervat și mi-au poruncit să-mi dau jos pantofii căptușiți cu bumbac și să stau desculță pe podeaua de ciment, rece ca gheața. De asemenea, m-au obligat să stau cu spatele drept, lipit de perete, și mă loveau cu putere dacă mă clătinam câtuși de puțin. Era toamnă de-a binelea la momentul respectiv; temperatura era în scădere și ploua ușor. Îmi era atât de frig încât întregul corp îmi tremura, iar dinții îmi clănțăneau neîncetat. Polițistul se plimba de colo-colo și, lovind masa, m-a amenințat: „Te urmărim de mult timp. Avem o mulțime de moduri de a te face să vorbești astăzi, iar dacă nu vorbești, atunci te vom lăsa să mori de frig sau te vom înfometa sau te vom omorî în bătaie! Hai să vedem cât reziști!” Mi-a fost un pic teamă când l-am auzit spunând acest lucru și, așadar, L-am chemat pe Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule! Nu vreau să fiu o iudă și să Te trădez. Te rog ocrotește-mă și dă-mi curajul și credința de care am nevoie pentru a lupta împotriva Satanei, ca să pot mărturisi ferm pentru Tine.” După ce m-am rugat, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Firea Lui este simbolul autorității, simbolul a tot ceea ce este drept, simbolul a tot ceea ce este frumos și bun. Mai mult, este un simbol al Celui care nu poate fi[a] înfrânt sau invadat de întuneric și de nicio forță inamică, precum și un simbol al Celui care nu poate fi ofensat (și care nu va tolera să fie ofensat)[b] de nicio ființă creată” („Este extrem de important să înțelegeți firea lui Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). „Da”, m-am gândit. „Dumnezeu este înzestrat cu autoritate și putere, iar autoritatea și puterea Lui nu pot fi răsturnate de nicio forță inamică sau de întuneric. Oricât de nemiloase sunt slugile PCC, ei sunt cu toții în mâinile lui Dumnezeu și, atât timp cât mă bizui pe Dumnezeu și cooperez cu El, atunci îi voi birui cu siguranță.” Cu îndrumarea clară oferită de cuvintele lui Dumnezeu, mi-am găsit dintr-o dată credința și curajul și nu mi-a mai fost atât de frig. După ce stătusem acolo mai mult de trei ore, polițiștii m-au escortat înapoi la mașina poliției și m-au dus la o casă de detenție.

În după-amiaza zilei în care am ajuns la casa de detenție, doi polițiști, un bărbat și o femeie, au venit să mă interogheze. Cu accentul din orașul meu natal, mi-au spus pe nume și au încercat să pară că ar fi de partea mea. Bărbatul s-a prezentat ca fiind șeful Secției pentru Religie a Biroului de Securitate Publică și a spus: „Polițiștii de la secție au adunat deja informații despre tine. Nu ai făcut cine știe ce și am venit special aici pentru a te duce înapoi acasă. Dacă ne spui totul, când vom ajunge acolo, vei fi în regulă.” Nu știam ce șiretlic aveau de gând să folosească, dar, când l-am auzit spunând asta, o rază de speranță mi-a răsărit în inimă. M-am gândit în sinea mea: „Polițiștii din orașul meu sunt oameni buni, așa că poate mă vor lăsa să plec chiar dacă nu le spun nimic.” Cu toate acestea, contrar așteptărilor mele, în timp ce ne îndreptam spre orașul meu natal, polițiștii și-au dat în vileag adevăratele firi animalice și au încercat să mă forțeze să le predau cheile casei mele. Știam că vor să-mi percheziționeze casa și m-am gândit la toate cărțile despre cuvintele lui Dumnezeu și la listele cu numele fraților și surorilor pe care le aveam acolo. Și astfel, am rostit o rugăciune sinceră către Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Te rog protejează cărțile despre cuvintele lui Dumnezeu și listele pe care le am acasă, ca să nu cadă în mâinile Satanei…” Am refuzat să predau cheile. Polițiștii m-au dus cu mașina până la clădirea unde locuiam și m-au ținut închisă în mașină în timp ce ei au dat buzna în apartamentul meu. Cât stăteam în mașină, m-am rugat continuu lui Dumnezeu și fiecare secundă care trecea era un chin. După mult timp, polițiștii s-au întors și au spus furioși: „Ești într-adevăr o proastă, știi asta? Nu există nici măcar o carte în apartamentul tău și, totuși, încerci atât de mult să îi ajuți pe acei oameni ai bisericii.” Când i-am auzit spunând asta, inima mea neliniștită a început în sfârșit să se calmeze și I-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii mele pentru ocrotirea Lui. De-abia mai târziu am aflat că poliția nu a găsit niciodată cărți în casa mea și că au luat doar 4.000 de yuani în numerar, un telefon mobil și toate fotografiile cu mine și familia mea. Din fericire, sora mea mai mică era acolo când a sosit poliția și, imediat ce a plecat, s-a grăbit să înmâneze bisericii toate cărțile despre cuvintele lui Dumnezeu și toate materialele despre credință lăsate acolo. A doua zi, polițiștii s-au întors pentru a percheziționa din nou apartamentul, dar au plecat iar cu mâinile goale.

Odată cu lăsarea serii, polițiștii m-au dus la secția locală de poliție și au continuat să-mi adreseze aceleași întrebări pe care mi le adresaseră și înainte. Văzând că tot nu vorbeam, au chemat un pastor din Biserica de stat pentru a încerca să mă convingă. „Dacă nu ești creștină în Biserica patriotică (chineză), atunci urmezi calea greșită”, a spus ea. Am ignorat-o și pur și simplu m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu să-mi ocrotească inima. Cu cât vorbea mai mult, cu atât mai scandaloase deveneau afirmațiile ei, până când a început, fără motiv, să-L defăimeze și să-L hulească pe Dumnezeu. Plină de indignare, am răspuns: „Doamnă pastor, Îl condamnați în mod arbitrar pe Dumnezeu Atotputernic, dar, nu-i așa, Cartea Apocalipsei spune foarte clar «Cel Care este, Care era şi Care vine, Cel Atotputernic!» (Apocalipsa 1:8)? Nu vă este frică să-l jigniți pe Duhul Sfânt, condamnându-L, așa, în mod nesăbuit pe Dumnezeu? Domnul Isus a spus odată, «Însă oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine» (Matei 12:32). Nu vă este frică?” Pastorul a rămas fără cuvinte și nu a putut face altceva decât să plece după o astfel de dojenire. În inima mea, I-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a călăuzit spre biruirea acestui obstacol. Când au văzut că manevra lor nu funcționase, polițiștii mi-au cerut să scriu ceva pe o foaie de hârtie. Nu mi-am dat seama de ce îmi cereau să fac asta, așa că m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu; mi-am dat seama mai apoi că aceasta era una dintre uneltirile viclene ale Satanei și am refuzat să scriu ceva, spunând că nu știu să scriu. Ulterior, am aflat dintr-o conversație dintre cei doi polițiști că îmi ceruseră să scriu ceva pentru a-mi putea verifica scrisul de mână și, prin urmare, pentru a confirma că toate caietele pe care le găsiseră la locul nostru de întrunire fuseseră scrise de mine, urmând să folosească acest fapt pentru a aduce acuzații împotriva mea. Acest lucru mi-a demonstrat că acei ofițeri nu erau altceva decât niște lachei și slugi instruite de guvernul PCC, care erau capabili să facă absolut orice și să folosească orice tip de metode necinstite care le veneau în minte pentru a-i persecuta pe credincioși – ei sunt cu adevărat atât de perfizi, vicleni, diabolici și odioși! După ce văzusem clar fețele mârșave ale lacheilor PCC, care îi persecută pe cei ce cred în Dumnezeu, am luat o hotărâre, în tăcere: nu voi îngenunchea și nu mă voi ploconi în fața Satanei niciodată!

M-au interogat fără întrerupere ore întregi până în jur de miezul nopții, dar șeful Secției pentru Religie nu a putut să scoată nimic de la mine. Dintr-odată, a părut să se transforme într-o fiară rapace și a urlat furios la mine: „La naiba, trebuie să ies din tură la ora 11:00. Ești așa o pacoste încât am fost nevoit să stau aici, iar dacă nu te voi face să suferi pentru asta, atunci nu vei înțelege pe deplin situația!” În timp ce spunea asta, mi-a tras mâna dreaptă pe masă și a apăsat cu putere pe ea. A ridicat apoi o bară groasă cu un diametru de aproximativ cinci sau șase centimetri și m-a lovit tare peste încheietura mâinii. După prima lovitură, venele principale de la încheietura mâinii au început să se umfle, iar apoi toți mușchii din jur au început să se umfle și ei. Am țipat de durere și am încercat să-mi retrag mâna, dar acesta o ținea strâns. În timp ce mă lovea, a urlat: „Asta este pentru că ai refuzat să scrii! Asta pentru că ai refuzat să vorbești! Te voi lovi atât de tare, încât nu vei mai scrie vreodată vreun cuvânt!” El a continuat să mă lovească peste încheietura mâinii în același mod timp de cinci sau șase minute înainte de a se opri definitiv. Între timp, mâna mea se umflase ca un grapefruit, iar când mi-a dat drumul la mână, mi-am retras-o repede la spate. Dar polițistul diabolic a venit în spatele meu, m-a apucat de mâini și a început să le lovească frenetic pe amândouă, în timp ce atârnau în aer, spunând: „Folosești aceste mâini ca să faci lucruri pentru Dumnezeul tău, așa-i? Le voi rupe, le voi schilodi și atunci să vedem cum vei mai putea face ceva! Atunci vom vedea dacă acei credincioși în Dumnezeu Atotputernic te mai vor mai vrea!” Cuvintele lui m-au umplut de ură față de această șleahtă de polițiști malefici. Se comportă atât de pervers și acționează împotriva cerului; ei le permit oamenilor doar să fie sclavii guvernului PCC și să muncească până la epuizare pentru el, dar nu le permit să creadă în Dumnezeu sau să Îl slăvească pe Creator. În încercarea de a mă forța să-L trădez pe Dumnezeu, acel polițist nu a avut, atunci, niciun fel de rețineri în a mă tortura crunt – ei sunt, într-adevăr, o hoardă de fiare și demoni cu chip uman și sunt atât de diabolici și reacționari! Polițistul m-a bătut de trei ori în felul acesta; mâinile și brațele îmi erau pline de vânătăi, iar încheieturile și dosul palmelor îmi erau atât de umflate încât păreau să explodeze – durerea era insuportabilă. Exact când zăceam într-o suferință extremă, mi-au venit în minte câteva rânduri dintr-un imn al cuvintelor lui Dumnezeu: „Astfel, în timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să purtați mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și chiar la ultima suflare, trebuie încă să fiți credincioși lui Dumnezeu și la îndurarea lui Dumnezeu; numai aceasta este cu adevărat iubirea de Dumnezeu și doar aceasta este mărturia puternică și răsunătoare” („Caută să-L iubești pe Dumnezeu, indiferent cât de mare e suferința ta” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au făcut inima să freamăte și m-am gândit: „Așa este. Dumnezeu lucrează neobosit zi și noapte pentru a ne mântui. Veghează asupra noastră și rămâne alături de noi mereu și ne arată dragoste și milă fără margini. Acum, când Satana încearcă să mă constrângă în a-L trăda pe Dumnezeu și a-mi vinde frații și surorile, Dumnezeu speră cu ardoare că voi depune mărturie fermă și răsunătoare pentru El. Cum aș putea oare să-L dezamăgesc sau să-L rănesc?” Gândindu-mă la acest lucru, m-am abținut să nu plâng și m-am îmbărbătat să fiu puternică, să nu fiu timidă sau lașă. Guvernul PCC nu mă persecuta și rănea cu atât de multă cruzime pentru că mă ura personal, ci din cauza esenței sale care Îl urăște și I se împotrivește lui Dumnezeu. Scopul său în a mă trata în acest fel a fost să mă facă să-L trădez și să-L resping pe Dumnezeu și să mă facă să accept controlul și înrobirea mea de către acesta pentru totdeauna. Știam, totuși, că nu aș putea ceda niciodată, ci că trebuie să rămân neclintită de partea lui Dumnezeu și să-l batjocoresc pe Satana. Am cântat imnul acela iar și iar în minte și am simțit că sufletul meu devenea din ce în ce mai puternic. După ce m-a bătut, acel polițist ticălos a poruncit mai multor polițiști să mă păzească și aceștia au sfârșit prin a mă ține trează toată noaptea. Dacă mă vedeau că doar încercam să închid ochii, zbierau la mine sau mă loveau. Dar fiind emoționată de dragostea lui Dumnezeu așa cum eram, nu am cedat în fața lor.

A doua zi, șeful Secției pentru Religie a venit să mă interogheze din nou. Văzând că tot nu vorbeam, a apucat o bară și mi-a lovit-o cu putere peste coapse. După mai multe lovituri, picioarele au început să mi se umfle până în punctul în care am simțit că pantalonii încep să se strângă pe picioarele umflate. Un alt polițist ticălos stătea într-o parte a mea și mă lua peste picior, spunând: „Dacă Dumnezeul în care crezi este atât de măreț, de ce nu vrea să vină să te ajute acum, când te torturăm?” El a spus, de asemenea, o serie de alte lucruri, defăimându-L și hulindu-L pe Dumnezeu. Eram în suferință și furioasă iar, în inima mea, am răspuns la blasfemiile sale, gândindu-mă: „Voi, legiune de diavoli, Dumnezeu Se va răzbuna pe măsura faptelor voastre diabolice! Acum este momentul în care Dumnezeu vă dă în vileag și adună dovezile faptelor voastre nelegiuite!” M-am gândit atunci la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Mii de ani de ură sunt concentrați în inimă, milenii de păcătuire sunt gravate în inimă – cum ar putea asta să nu inspire dezgust? Răzbună-L pe Dumnezeu, nimicește-I complet dușmanul, nu-i mai permite să alerge ca turbatul și nu-i mai permite să stârnească atâtea necazuri câte are el chef! Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată puterea, și-a dedicat toate eforturile, a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos al acestui demon și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți și au îndurat tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să întoarcă spatele acestui diavol bătrân și malefic” („Lucrarea și intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup). Din cuvintele lui Dumnezeu, am perceput voia Sa imperioasă și chemarea Sa arzătoare și am înțeles că guvernul PCC este osândit să fie distrus de către Dumnezeu. Deși eram supusă la persecuția cruntă a guvernului PCC în acel moment, înțelepciunea lui Dumnezeu este exercitată pe baza uneltirilor viclene ale, Satanei și Dumnezeu folosea ceea ce mi se întâmpla pentru ca eu să pot să-i văd clar esența demonică și ca să pot fi capabilă să discern binele de rău. Astfel, iubirea adevărată și ura adevărată puteau să se nască în mine; atunci voi putea să resping și să renunț la guvernul PCC o dată pentru totdeauna și să-mi întorc inima către Dumnezeu, pentru a putea fi martoră pentru Dumnezeu și pentru a-l batjocori pe Satana. Odată ce am înțeles voia lui Dumnezeu, un sentiment extraordinar de putere s-a înfiripat în mine și m-am hotărât să-I jur credință lui Dumnezeu și să mă lepăd de Satana. Deși eram în permanență supusă unei torturi crunte și, deși întregul meu corp era vlăguit, iar picioarele mă dureau îngrozitor, bazându-mă pe puterea pe care mi-o dădea Dumnezeu, am reușit, totuși, să nu spun nimic (am descoperit mai târziu că picioarele mele fuseseră pline de vânătăi și, chiar și acum, unul dintre mușchii de la piciorul drept este atrofiat). În cele din urmă, șeful Secției pentru Religie, exasperat, nu a putut face altceva decât să iasă valvârtej.

În a treia zi, poliția malefică m-a interogat și m-a bătut din nou, oprindu-se doar atunci când mă înjurase de destule ori și se săturase să mă lovească. După aceea, o femeie ofițer de poliție s-a apropiat de mine și, prefăcându-se îngrijorată, a spus: „Au mai fost aduse și alte persoane care credeau în Dumnezeu Atotputernic înainte. Nu ne-au spus nimic și au fost condamnate la 10 ani de închisoare. Cum te ajută tăcerea ta? Poți irosi 10 ani întregi în acest loc, iar atunci când vei ieși, Dumnezeul tău nu te va mai vrea, oricum, și va fi prea târziu pentru regrete…” Ea a mai spus și alte lucruri pentru a încerca să mă ademenească să vorbesc, dar eu am continuat să mă rog în tăcere, cerându-I lui Dumnezeu să-mi ocrotească inima pentru a nu cădea pradă uneltirilor viclene ale Satanei. După ce m-am rugat, o parte dintr-un imn mi-a venit în minte: „Eu însumi sunt dispus să-L caut pe Dumnezeu și să-L urmez. Acum Dumnezeu vrea să mă abandoneze, dar eu tot vreau să-L urmez. Indiferent dacă El mă vrea sau nu, eu voi continua să-L iubesc și, în cele din urmă, trebuie să-L câștig. Îmi ofer inima lui Dumnezeu și, orice ar face El, Îl voi urma toată viața mea. Indiferent ce se va întâmpla, trebuie să-L iubesc pe Dumnezeu și trebuie să-L câștig; nu voi avea odihnă până ce nu-L voi fi câștigat” („Sunt hotărât să-L iubesc pe Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). „Da”, m-am gândit. „Acum cred în Dumnezeu și Îl urmez pe Dumnezeu pentru că este ceea ce vreau să fac. Nu contează dacă Dumnezeu mă vrea sau nu – Îl voi urma pe Dumnezeu până la capăt!” Cuvintele Lui mi-au luminat mintea și mi-am dat seama că Satana făcea tot ce putea pentru a semăna discordie între mine și Dumnezeu, astfel încât Eu să devin deznădăjduită, să-L reneg pe Dumnezeu și, în cele din urmă, să-L trădez pe Dumnezeu ca o iudă. În acel moment, singurul mod în care puteam să-l înving pe Satana și să devin o mărturie a victoriei lui Dumnezeu asupra Satanei era să-mi păstrez credința în El și să Îi rămân credincioasă. „Fie că sunt trimisă în închisoare sau nu și indiferent care va fi rezultatul, totul este în mâinile lui Dumnezeu”, mi-am zis în sinea mea. „Indiferent cum decide Dumnezeu să-mi rânduiască și să-mi orchestreze viața, nu am niciun cuvânt de spus în această privință și am încredere deplină că tot ceea ce face Dumnezeu este pentru a mă mântui. Deși poate va trebui să mă descurc fără confortul trupesc în închisoare, aș câștiga mulțumirea spirituală. Mai mult, m-aș simți onorată să merg la închisoare în numele lui Dumnezeu, în vreme ce, dacă L-aș trăda pe Dumnezeu din cauza dorinței mele pentru confortul trupesc, atunci mi-aș pierde toată demnitatea și integritatea, iar conștiința mea nu ar mai cunoaște niciodată liniștea.” Am luat atunci o hotărâre în tăcere: chiar dacă sunt trimisă la închisoare, voi rămâne credincioasă lui Dumnezeu până la capăt; îmi dedic adevărata dragoste lui Dumnezeu pentru ca Satana să fie umilit și învins o dată pentru totdeauna! Polițiștii ticăloși au încercat și strategiile cu „polițistul bun” și „polițistul rău” și m-au supus unor torturi crude timp de trei zile și trei nopți, dar nu au obținut nicio pistă de la mine. Rămânând fără opțiuni, tot ce au putut face a fost să mă ducă, bătută și învinețită cum eram, și să mă închidă în casa de detenție. În timp ce mă întemnițau, unul dintre polițiști a spus cu răutate: „Te vom lăsa să-ți tragi sufletul și apoi te vom interoga din nou!”

Cinci zile mai târziu, polițiștii malefici au venit să mă interogheze din nou, doar că de data asta au încercat să mă doboare pe rând. Mi-au poruncit să stau pe un scaun rece ca gheața, din metal, și apoi mi-au încătușat mâna dreaptă de el. Mi-au fixat o bară de metal în fața pieptului ca să nu mă pot mișca, picioarele atârnându-mi deasupra solului. Au făcut în așa fel încât să nu mă pot mișca absolut deloc și, nu după mult timp, atât mâinile cât și picioarele îmi amorțiseră. Polițiștii malefici mi-au spus: „Absolut toate persoanele care au fost legate de acest scaun sfârșesc prin a ne spune tot ce știu. Dacă nu vorbești într-o zi, atunci vei fi încătușată aici două zile. Dacă nu începi să vorbești în două zile, atunci îți vei petrece aici trei. Nu vreau mult de la tine. Vreau doar să-mi spui cine sunt conducătorii din biserica ta.” Mulțumesc Domnului că mi-a dat putere, întrucât tot timpul petrecut acolo m-am agățat doar de un singur gând: nu voi trăda pe nimeni niciodată! M-au interogat în mod repetat, nu mi-au dat nimic de mâncare și nici măcar ceva de băut și nu m-au lăsat să merg la baie. În acea seară, pentru a mă împiedica să adorm, m-au ținut încătușată de scaun cu o mână, dar m-au făcut să stau în picioare lângă el, în timp ce ei continuau să mă interogheze. Eram atât istovită, cât și înfometată și întreg corpul îmi amorțise. Pur și simplu nu mai puteam să stau singură în picioare decât dacă mă sprijineam de scaun. Însă, în secunda în care mă sprijineam de scaun sau numai dacă mă gândeam să adorm, un polițist flutura un băț lung de bambus în fața mea și mă lovea cu el, nepermițându-mi să închid un ochi toată noaptea. Acest lucru a continuat timp de două zile și am devenit atât de slăbită încât întregul meu corp a devenit vlăguit și epuizat. Habar n-aveam cât timp vor continua să mă facă să îndur așa ceva; mi-a fost teamă că nu voi fi în stare să suport, că-L voi trăda pe Dumnezeu și că voi deveni o iudă, așa că L-am chemat iar și iar pe Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Trupul meu este atât de neputincios și statura mea este atât de mică. Te rog, nu mă lăsa să devin o iudă.” Tocmai când Îl chemam în mod imperios pe Dumnezeu, unul dintre polițiștii ticăloși a scos o carte cu spusele lui Dumnezeu și a citit: „Nu voi mai arăta milă celor care nu Mi-au arătat credință în vremuri de necaz, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar putea fi persoana. Trebuie să vă spun: oricine Îmi va frânge inima, nu va primi de la Mine îndurare a doua oară, și oricine Mi-a fost credincios va rămâne în inima Mea pentru totdeauna” („Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta” din Cuvântul Se arată în trup). Lumina mi-a umplut inima – nu îmi arăta oare astfel Dumnezeu calea? Am văzut că Dumnezeu era, cu adevărat, plin de speranță și îngrijorare pentru mine și, pentru a mă menține puternică, El S-a folosit de acest polițist ticălos aici, în acest cuib de demoni, pentru a-mi citi cuvintele lui Dumnezeu. Prin aceasta, Dumnezeu îmi spunea clar că El îi iubește și îi binecuvântează pe cei care Îi rămân credincioși Lui în condiții potrivnice și că îi urăște și îi respinge pe cei suficient de slabi ca să-L trădeze. Cum puteam să nu reușesc să mă ridic la înălțimea așteptărilor lui Dumnezeu în fața iubirii și a milosteniei Sale? După ce polițistul ticălos a terminat de citit, a întrebat: „Asta te pune să faci Dumnezeul tău? Adică să nu spui nimic?” Nu i-am răspuns și, în mod surprinzător, polițistul a crezut că nu-l auzisem, așa că a citit din nou pasajul, de multe ori, și mi-a pus aceeași întrebare, iar și iar. Am văzut cât de înțelept și de atotputernic este Dumnezeu: cu cât polițistul ticălos citea de mai multe ori cuvintele lui Dumnezeu, cu atât fiecare cuvânt devenea întipărit în inima mea și, de asemenea, cu atât credința mea creștea mai mult. Am hotărât că, oricât ar încerca acei demoni să-mi smulgă o mărturisire, nu voi deveni niciodată o iudă!

În a treia zi, polițiștii malefici m-au făcut să urc și să cobor scările, mergând dintr-o cameră de interogatoriu în alta, pentru a-mi stoarce toată energia rămasă. Acest chin a continuat până când corpul meu a fost epuizat complet, iar picioarele îmi tremurau și a devenit extrem de dificil să le ridic pentru a urca scările. Cu toate acestea, datorită credinței și a forței pe care cuvintele lui Dumnezeu mi le oferiseră, am refuzat în continuare să deschid gura. M-au interogat până la căderea nopții, dar tot nu au obținut încă nimic, așa că m-au amenințat, spunând: „Chiar dacă nu spui niciun cuvânt, tot te putem condamna. Îți vom veni noi de hac!” Spusele lor au stârnit o oarecare teamă în mine și m-am gândit în sinea mea: „Cum altfel mă mai pot tortura? Sunt complet epuizată și nu mai pot rezista mult…” Apoi L-am chemat pe Dumnezeu, spunând: „O, Dumnezeule! Te rog să mă ajuți. Îmi este foarte teamă că nu mai pot rezista. Te rog să mă ocrotești și să mă îndrumi ca să știu cum să cooperez cu Tine.” Am simțit cum puterea crește în interiorul meu după această rugăciune și nu am mai simțit atât de multă durere. Și astfel, în cel mai dureros și dificil moment al meu, prin rugăciune continuă, Dumnezeu mi-a dat credința și puterea de a rezista.

Dimineața devreme, în a patra zi, văzând că trei zile consecutive de interogatoriu nu dăduseră niciun rezultat, polițiștii diabolici mi-au desfăcut furioși cătușele și m-au îmbrâncit pe podea. Apoi mi-au poruncit să îngenunchez și să nu mă ridic. Profitând de faptul că eram deja în genunchi, am început să mă rog în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Știu că ocrotirea Ta mi-a permis să depășesc zilele trecute de tortură, interogatoriile și încercările de a smulge o mărturisire și nu am cuvinte să-Ți mulțumesc pentru dragostea și mila Ta. O, Dumnezeule! Deși habar nu am cum mă vor mai tortura acești polițiști diabolici, indiferent ce se întâmplă, nu Te voi trăda niciodată și nici nu îmi voi trăda vreodată frații și surorile. Te rog să îmi dai în continuare credință și putere și să mă menții puternică.” În momentul în care rugăciunea mea s-a încheiat, am simțit o putere mare crescând în mine și am devenit profund conștientă că eram îmbrățișată de dragostea lui Dumnezeu. Indiferent cum mă chinuiau acești diavoli, știam că Dumnezeu mă va călăuzi pentru a depăși totul. După ceva timp, polițiștii ticăloși probabil că au ghicit că mă rog lui Dumnezeu și, clocotind de furie, au urlat la mine, înjurându-mă. Unul dintre ei a luat un ziar, l-a făcut sul, transformându-l într-un fel de bâtă, și m-a lovit brutal peste tâmplă. Totul s-a întunecat și am căzut inconștientă pe podea. Au aruncat apă rece ca gheața pe mine ca să mă trezească și, prin ceața care-mi întuneca mintea, l-am auzit pe unul dintre polițiștii diabolici, amenințându-mă. „Dacă nu ne spui tot ce știi, te voi bate fie până mori, fie până când rămâi infirmă! Nimeni nu va ști niciodată că te-am omorât în bătaie și niciunul dintre frații sau surorile tale nu ar îndrăzni să vină aici.” De asemenea, l-am auzit și pe un altul dintre ei, spunând: „Lăsați-o baltă! Dacă o veți bate în continuare așa, atunci chiar că va muri. Este un caz lipsit de speranță. Nu vom scoate nimic de la ea.” Nu m-am putut abține să nu răsuflu ușurată când am auzit asta, căci știam că Dumnezeu este Cel care arăta înțelegere pentru slăbiciunea mea și că, din nou, El deschisese o cale de ieșire pentru mine. Totuși, polițiștii diabolici încă nu erau dispuși să-și recunoască înfrângerea și, prin urmare, i-au adus pe sora mea mai mică și pe fiul meu, niciunul din ei credincioși în Dumnezeu, pentru a încerca să mă facă să vorbesc. Când sora mea mi-a văzut vânătăile din jurul ochilor și mâinile umflate, învinețite, nu numai că nu a încercat să mă facă să vorbesc, așa cum își dorise poliția ci, în schimb, a și plâns și mi-a spus: „Li, cred că ești incapabilă să faci ceva rău. Fii tare în continuare!” Văzând că sora mea mă încurajează, polițistul s-a întors către fiul meu și a spus: „Ar fi bine să vorbești cu mama ta și să o faci să coopereze cu noi, apoi poate să plece acasă și să aibă grijă de tine.” Fiul meu s-a uitat la mine și nu i-a răspuns ofițerului. Exact când era pe cale să plece, s-a îndreptat către mine și apoi mi-a spus brusc: „Mamă, nu-ți face griji pentru mine. Tu ai grijă de tine, iar eu îmi voi purta singur de grijă.” Văzând cât de matur și de rațional este fiul meu, am fost emoționată mai presus de cuvinte, dar doar am aprobat cu fermitate și am plâns în timp ce îi escortau pe el și pe sora mea afară din cameră. Acest eveniment mi-a permis să experimentez din nou dragostea și grija lui Dumnezeu pentru mine. Dumnezeu arăta înțelegere pentru slăbiciunea mea, deoarece, în ultimele zile, cel pentru care îmi făcusem griji cel mai mult fusese fiul meu. Îmi fusese teamă că, fără mine lângă el, nu ar fi capabil să se descurce singur. Ceea ce mă îngrijorase și mai mult era că, fiind atât de tânăr, când va veni la secția de poliție să mă vadă, va fi spălat pe creier ca să mă urască pentru credința mea în Dumnezeu. Spre surprinderea mea, însă, nu numai că nu fusese păcălit de vorbele calomnioase și otrăvitoare ale polițiștilor diabolici, ci, dimpotrivă, mă alinase, de fapt. Am văzut atunci cât de minunat și atotputernic este cu adevărat Dumnezeu! Inima și duhul omului sunt într-adevăr orchestrate de către Dumnezeu. După ce fiul și sora mea au plecat, polițiștii malefici m-au amenințat din nou, spunând: „Dacă tot nu vrei să vorbești, ne crezi sau nu, te vom mai tortura câteva zile și nopți. Și chiar dacă nu vorbești nici atunci, tot putem să te condamnăm de la trei la cinci ani de închisoare…” După ce am experimentat multe dintre faptele lui Dumnezeu, eram plină de credință în Dumnezeu și, așadar, am spus cu hotărâre și fermitate: „Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este să mor de mâna voastră! Îmi puteți tortura trupul, dar niciodată nu-mi veți putea stăpâni inima. Chiar dacă trupul meu moare, Dumnezeu tot îmi va avea sufletul.” Văzând că am rămas de neînduplecat, polițiștii ticăloși nu au putut face nimic altceva decât să pună capăt interogatoriului și să mă ducă înapoi în celula mea. Faptul că am fost martoră la imaginea jalnică a Satanei, în înfrângerea sa totală, mi-a adus o bucurie inegalabilă și am înțeles cu adevărat că numai Dumnezeu este Suveranul tuturor lucrurilor și că viețile și moartea noastră sunt în întregime în mâinile Lui. Cu toate că nu-mi fusese permis să mănânc sau să beau timp de zile întregi și corpul meu fusese distrus, dragostea lui Dumnezeu a fost întotdeauna cu mine. Cuvintele Lui au fost o sursă constantă de credință și putere, ceea ce mi-a permis să înfrâng cu tenacitate încercările Satanei de a smulge o mărturisire, prin intermediul polițiștilor, care făcuseră cu rândul pentru a mă doborî. Lucrul acesta mi-a permis să apreciez cu adevărat cât de măreață și transcendentă este forța de viață a lui Dumnezeu – puterea pe care Dumnezeu ne-o dă este inepuizabilă și nu este supusă constrângerilor trupului.

Câteva zile mai târziu, guvernul PCC a pregătit acuzația de tulburare a ordinii publice și, după ce m-a condamnat la trei ani de reeducare prin muncă, poliția m-a escortat într-un lagăr de muncă. Am avut acolo o existență inumană, muncind fără întrerupere, din zori și până-n seară. Deoarece mâinile îmi fuseseră mutilate de toate aceste bătăi, mușchii de pe dosul palmelor erau atât de lezați în primele șase luni de sentință încât nici nu aveam puterea să-mi spăl hainele. Ori de câte ori vremea era ploioasă, brațele mă dureau și se umflau, deoarece sângele nu-mi circula eficient prin vasele sanguine. În ciuda acestui fapt, paznicii închisorii mă forțau zi de zi să-mi depășesc norma de muncă, altfel sentința urma să-mi fie extinsă. Ba mai mult, ne urmăreau cu strictețe pe acelea dintre noi care credeam în Dumnezeu; întotdeauna era cineva care ne urmărea când mâncam, când ne spălam și chiar când mergeam la toaletă… Durerea pe care o resimțeam în corp, suprasolicitarea din cauza muncii și zbuciumul psihologic, toate mă făceau să sufăr nespus. Am simțit că trei ani în acel loc ar fi prea mult pentru mine și că nu mai puteam rezista sub nicio formă. În multe ocazii m-am gândit la sinucidere ca la o modalitate de a-mi pune capăt suferinței. În culmea durerii, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Doamne, știi cât de slab este trupul meu. Sufăr atât de mult în acest moment și chiar nu mai pot rezista. Chiar vreau să mor. Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă, dă-mi puterea voinței și dă-mi credința de care am nevoie pentru a continua…” Dumnezeu mi-a arătat bunătate atunci, în timp ce m-a făcut să mă gândesc la un imn al cuvintelor lui Dumnezeu: „Dumnezeu S-a întrupat de data aceasta ca să facă o asemenea lucrare, să încheie lucrarea pe care El trebuie să o încheie, să aducă epoca aceasta la sfârșit, să judece epoca aceasta, să-i salveze pe cei profund păcătoși din lumea mării de năpaste și să-i transforme complet. Dumnezeu a îndurat multe nopți nedormite pentru binele lucrării omenirii. De la mari înălțimi până la cele mai mici adâncimi, El a coborât în iadul viu în care omul trăiește pentru a-și petrece zilele cu acesta, nu S-a plâns niciodată de nedreptatea omului, nu i-a făcut niciodată omului reproșuri pentru neascultarea lui, ci îndură cea mai mare umilință în timp ce El, personal, Își desfășoară lucrarea. […] Dar, de dragul întregii omeniri, pentru ca întreaga omenire să-și poată găsi, mai curând, odihna, El a suferit umilință și nedreptate ca să vină pe pământ, și a intrat personal în «iad» și «Infern», în bârlogul tigrului, pentru a-l mântui pe om” („Fiecare etapă a lucrării lui Dumnezeu este pentru viața omului” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). În timp ce reflectam la aceste cuvinte, inima mi-a fost inspirată și remodelată de dragostea lui Dumnezeu. M-am gândit cum, pentru a mântui omenirea, care este atât de profund coruptă, Dumnezeu S-a întrupat și a coborât de pe cele mai înalte culmi în cele mai adânci abisuri, riscând un mare pericol pentru a veni în China – bârlogul acestui diavol – pentru a-Și îndeplini lucrarea. El a suferit o mare umilință și durere, persecuție și vitregii și, totuși, Dumnezeu Se sacrifică întotdeauna în tăcere, fără a Se plânge și fără regrete, de dragul omenirii. Dumnezeu îndeplinește toată această lucrare doar pentru ca El să câștige un grup de oameni care să fie preocupați de voia Lui, care să își întoarcă fața către dreptate și care să nu se predea și să nu renunțe niciodată. M-am regăsit în această situație pentru că Dumnezeu voia să o folosească pentru a-mi tempera voința și pentru a-mi desăvârși credința și supunerea față de Dumnezeu; El permisese ca această situație să se abată asupra mea pentru a mă face să înțeleg și să pătrund adevărul. Puțina suferință prin care treceam nici măcar nu merita să fie menționată pe lângă durerea și umilința pe care le-a suferit Dumnezeu. Dacă nu puteam îndura nici măcar o suferință atât de mică în închisoare, nu m-aș fi dovedit nevrednică de eforturile chinuitoare pe care Dumnezeu le depusese pentru mine? Mai mult decât atât, îndrumarea lui Dumnezeu îmi permisese să depășesc toată tortura cruntă la care mă supusese poliția malefică când am fost arestată prima dată. Dumnezeu îmi permisese demult să văd faptele Sale minunate în acțiune, așa că nu ar trebui să am o credință mai fermă și să fiu în continuare o mărturie frumoasă pentru El? Gândindu-mă la acest lucru, puterea mi-a revenit și m-am hotărât să-I urmez exemplul lui Hristos: oricât de dureroase sau cât de grele ar fi lucrurile, voi continua cu încăpățânare să trăiesc. După aceea, ori de câte ori simțeam că viața mea în lagărul de muncă începe să fie prea grea pentru mine, cântam acel imn și, de fiecare dată, cuvintele lui Dumnezeu îmi ofereau o credință și o putere inepuizabilă și eram motivată să continuu. În acea perioadă, mai erau și alte surori din cadrul bisericii ținute, de asemenea, în lagărul de muncă. Bazându-ne pe înțelepciunea pe care Dumnezeu ne-o dădea, ori de câte ori aveam ocazia, noi scriam cuvintele lui Dumnezeu pe bilețele și ni le transmiteam uneia celeilalte sau aveam părtășie între noi, când se ivea ocazia – ne susțineam și ne încurajam reciproc. În ciuda faptului că eram toate ținute în acel bârlog de demoni ai guvernului PCC, întemnițate între zidurile înalte și complet izolate de lumea exterioară, tocmai din această cauză am ajuns să apreciem mult mai mult fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu și să prețuim și mai mult inspirația pe care Dumnezeu ne-a oferit-o fiecăreia dintre noi și tocmai din acest motiv inimile noastre s-au împletit atât de strâns.

Pe 29 octombrie 2005, sentința mea a fost executată integral și, în sfârșit, am fost eliberată. Cu toate că am fost eliberată din închisoare, încă nu am putut să-mi recapăt libertatea. Poliția trimitea mereu oameni să-mi monitorizeze mișcările și mi-a ordonat să raportez personal la secția de poliție în fiecare lună. Deși mă aflam în propria casă, mă simțeam ca fiind ținută într-o închisoare invizibilă și trebuia să fiu constant în gardă împotriva informatorilor PCC. Chiar dacă eram acasă, trebuia, totuși, să fiu incredibil de atentă când citeam cuvintele lui Dumnezeu, de teamă că poliția ar putea da buzna în orice moment. Mai mult, pentru că eram monitorizată atât de strict, nu aveam cum să-mi văd frații și surorile sau să trăiesc viața bisericească. Acest lucru era extrem de chinuitor pentru mine și fiecare zi mi se părea un an. Până la urmă, nu am putut rezista să trăiesc o viață în care eram supravegheată și oprimată, să fiu nevoită să părăsesc biserica și pe toți frații și surorile mele, așa că mi-am părăsit orașul natal și am găsit un loc de muncă în altă parte. În sfârșit am putut să iau legătura cu biserica și am început din nou să trăiesc viața bisericească.

După ce am experimentat persecuții din partea guvernului PCC, am văzut pe deplin și în mod clar esența sa demonică, ipocrită, care înșală populația pentru a câștiga laude pentru sine, și am devenit convinsă că nu este altceva decât o șleahtă de diavoli care hulește Cerul și se opune lui Dumnezeu. Guvernul PCC este, într-adevăr, întruchiparea Satanei, întruparea diavolului însuși; ura mea pentru el este profundă și fac legământ că voi rămâne dușmanul său de moarte. Trecând prin aceste vitregii, am ajuns, de asemenea, să apreciez cu adevărat atotputernicia și suveranitatea lui Dumnezeu și a faptelor Sale minunate, am experimentat autoritatea și puterea cuvintelor lui Dumnezeu și am simțit cu adevărat dragostea lui Dumnezeu și mântuirea Sa cea mare: când am fost în primejdie, Dumnezeu a fost Cel care a fost mereu lângă mine, luminându-mă și iluminându-mă prin cuvintele Lui, dându-mi credință și tărie, îndrumându-mă să depășesc nenumărate torturi crunte și ajutându-mă să trec prin trei ani lungi și întunecați în captivitate. Pusă în fața marii mântuiri a lui Dumnezeu, sunt copleșită de recunoștință, credința mea este întărită și am hotărât: oricât de mari ar fi greutățile prin care trebuie să trec în viitor, mă voi baza întotdeauna pe îndrumarea și călăuzirea cuvintelor lui Dumnezeu pentru a alunga toate influențele întunericului și Îl voi urma neîncetat pe Dumnezeu până la capăt!

Note de subsol:

a. Textul original este: „este un simbol al faptului de a fi incapabil să fie.”

b. Textul original este: „precum și un simbol al imposibilității de a fi ofensat (și al lipsei de toleranță față de a fi ofensat).”

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.
Contactați-ne
Contactează-ne pe whatsapp

Conținut similar

Un cântec de viață în toiul ruinării

În 1999, am avut norocul de a accepta lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Prin citirea cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles autoritatea și puterea pe care le dețin și am simțit că aceste cuvinte erau glasul lui Dumnezeu.

Lasă un răspuns