de Chen Hao, China

Într-o dimineață din noiembrie 2004, m-am dus la casa unei surori mai vârstnice pentru a participa la o adunare. Chiar când eram pe cale să bat la ușă, aceasta s-a deschis brusc și o pereche de mâini m-au apucat și m-au tras înăuntru. Privindu-mă insistent și vorbind într-un registru intens, hârâit, un bărbat m-a amenințat, spunând: „Să nu îndrăznești să vorbești!” Un alt bărbat m-a prins de gât și m-a lovit cu piciorul în tibie în timp ce mă întreba ce fac acolo și câți oameni aveau să vină. Mi-am dat seama că acești bărbați erau polițiști și, simțindu-mă puțin neliniștit, am spus: „Sunt aici doar să livrez apă și să încasez factura pentru ea.” Unul dintre ei a spus: „Tu ești Chen Hao, nu-i așa?” Am fost luat pe nepregătite – cum de-mi știa numele? Înainte să am timp să reacționez, au început să mă percheziționeze, mi-au confiscat un caiet și peste 600 de yuani din buzunare, apoi m-au încătușat. Am auzit pe cineva spunând: „Până la urmă, nu a fost o risipă să supraveghem acest loc vreme de o lună.” Mi-am dat seama că monitorizau casa de ceva timp. Aproximativ cinci minute mai târziu, au sosit trei polițiști în civil. Unul dintre ei s-a uitat surprins la mine și a spus: „Ce faci aici? Cum de te-ai încurcat cu acești oameni?” Acest om se numea Liu, iar sora lui mai mică îmi era colegă când credeam în Domnul Isus. Era deosebit de rău și de sinistru și i-a pus pe subordonații lui să mă ia de acolo. M-am gândit cum, atunci când alți frați și surori fuseseră arestați în trecut, fuseseră adesea supuși la tot felul de torturi și unii chiar au fost omorâți în bătaie. M-am simțit foarte speriat. Nu știam dacă polițiștii aveau să mă tortureze sau chiar să mă ucidă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă protejeze și să-mi dea credință și putere să rămân ferm în mărturia mea față de El. M-am gândit apoi la cum a spus Domnul Isus: „Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, dar care nu pot omorî sufletul! Ci temeţi-vă mai degrabă de Cel Ce poate să distrugă şi sufletul, şi trupul, în Gheenă” (Matei 10:28). Așa este, polițiștii nu mă puteau asupri decât fizic – nu puteau să-mi ia cu forța sufletul. Cu îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, m-am simțit mai puțin speriat.

După aceea, m-au dus la secția de poliție locală. Mimând un ton sincer, bărbatul pe nume Liu le-a spus polițiștilor care m-au adus: „Nu fiți prea duri cu el. Este o persoană cinstită și ne cunoaștem de mult timp.” Apoi, cu o falsă seriozitate, mi-a spus: „Doar spune-ne ceea ce știi. Puțină practică religioasă nu reprezintă mare lucru. Dacă spui adevărul, poți să mergi acasă. A trecut mai bine de un an de când ai fost ultima dată acasă, nu-i așa? Gândește-te bine. Când vine vremea, doar spune-ne ce vrem să știm și îți garantez că vei fi bine.” Când l-am auzit spunând asta, am șovăit puțin și m-am gândit: „Având în vedere că ne cunoaștem bine și el este șeful echipei speciale de investigații, poate dacă divulg doar câteva informații mai puțin importante și îi câștig încrederea, mă va lăsa să plec.” Exact când luam în calcul acest lucru, m-am gândit deodată la cuvintele lui Dumnezeu: „Poporul Meu ar trebui să fie întotdeauna în alertă împotriva uneltirilor viclene ale Satanei […] să evite să cadă în capcana Satanei, moment în care ar fi prea târziu pentru regrete” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 3). Mi-am dat seama că aproape cedasem în fața planului viclean al Satanei. Acest ofițer Liu era o persoană vicleană și uneltitoare – cum puteam să cred ce spunea? El voia doar să obțină de la mine informații despre biserică și să mă facă să-L trădez pe Dumnezeu. După ce mi-am dat seama de acest lucru, mi-am ținut gura. Apoi, un alt ofițer m-a întrebat: „Unde ai evanghelizat? Cu cine ai făcut adunări? Cine este conducătorul tău? Unde își păstrează biserica banii?” Însă indiferent cât m-a chestionat, n-am spus niciun cuvânt.

În jurul orei 15:00, în aceeași zi, m-au transportat la arestul județean. Un ofițer de acolo m-a dus într-o cameră și mi-a ordonat să-mi dau jos toate hainele, să ridic brațele și apoi să mă învârt în cerc. Când nu am vrut să mă învârt, mi-a tras o lovitură rapidă cu piciorul și apoi mi-a spus să fac trei genuflexiuni adânci. M-am simțit înfuriat și umilit. După aceea, am fost dus într-o celulă de închisoare ticsită cu peste treizeci de deținuți într-un spațiu mai mic de 20 de metri pătrați. Imediat ce am intrat în celulă, doi deținuți mi-au răsucit brațele la spate, trăgând în sus și împingându-mă pentru a defila cu mine prin încăpere înainte de a mă arunca la podea. M-am lovit cu fruntea de pământ și a început să sângereze. Deținuții pur și simplu au râs, iar unul a spus: „Se pare că avionul nu a pus frână.” Un altul a spus: „Avem multe lucruri să te învățăm. Vei învăța în timp.” M-am gândit în sinea mea: „Abia am ajuns și deja mă chinuie în felul acesta. Cum voi supraviețui aici? Oare voi fi capabil să îndur asta?” În sinea mea, m-am rugat lui Dumnezeu, implorându-L să-mi păzească inima, astfel încât să pot să rămân ferm în mărturia mea. Chiar atunci, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Este enorm de dificil pentru Dumnezeu să Își îndeplinească lucrarea în țara marelui balaur roșu – dar tocmai prin această dificultate Dumnezeu face o etapă a lucrării Sale, făcând ca înțelepciunea și faptele Lui minunate să se manifeste și folosind această oportunitate pentru a face complet acest grup de oameni. Tocmai prin suferința oamenilor, prin calibrul lor și prin toate firile satanice ale oamenilor din acest ținut murdar, Dumnezeu Își face lucrarea de purificare și cucerire, astfel încât, din asta, El să poată obține slavă și să îi poată câștiga pe cei care vor fi martori pentru faptele Lui. Aceasta este întreaga însemnătate a tuturor sacrificiilor pe care le-a făcut Dumnezeu pentru grupul acesta de oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). Meditând la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că El Se folosește de acest mediu pentru a ne desăvârși credința. Cu permisiunea lui Dumnezeu fusesem arestat și chinuit de poliție. El spera că voi rămâne ferm în mărturia mea pentru El ca să-l umilesc pe Satana. Era într-adevăr o onoare să am ocazia să mărturisesc pentru Dumnezeu. M-am gândit la faptul că Domnul Isus a fost răstignit pentru a răscumpăra omenirea și că, după ce Dumnezeu S-a întrupat în zilele de pe urmă pentru a ne mântui, El a fost supus urmăririi și persecuției partidului aflat la guvernare, calomniei și respingerii din partea lumii religioase și a suferit tot felul de greutăți și umilințe. Cu toate acestea, în ciuda acestui fapt, Dumnezeu tot exprimă adevărul și ne susține. Ce însemna această mică suferință în comparație cu oportunitatea de a-L urma pe Dumnezeu, de a urmări adevărul și de a fi mântuit de El? Dându-mi seama de acest lucru, m-am simțit puțin mai puternic și m-am gândit: „Indiferent în ce fel mă chinuie, nu trebuie să divulg nicio informație despre biserică sau să-L trădez pe Dumnezeu.”

În dimineața celei de-a patra zile, polițiștii au venit să mă interogheze din nou. M-au chestionat cu privire la diverse detalii referitoare la biserică și mi-au arătat mai multe fotografii cu oameni pe care voiau să-i identific, spunând că acești oameni mă identificaseră deja pe mine. Știam că acesta era un alt plan viclean de-al lor – voiau să mă păcălească să-mi vând frații și surorile – așa că pur și simplu i-am ignorat. Până la urmă, văzând că nu aveam de gând să spun nimic, m-au trimis înapoi și m-au băgat într-o altă celulă. Când am intrat, l-am auzit pe ofițer spunându-le deținuților din celulă: „Acesta este un credincios. Asigurați-vă că «veți avea mare grijă» de el.” Atunci, un tânăr deținut s-a apropiat de mine și mi-a spus că-mi va „curăța urechile”. El și un alt deținut m-au tras de urechi în direcții opuse. Am început să încerc să-i împing la o parte, dar mi-au dat drumul brusc și am căzut la pământ. Chiar când eram pe cale să mă ridic, cineva m-a apăsat pe umeri, împiedicându-mă să mă ridic în picioare. Apoi, un alt deținut a venit la mine spunându-mi că va „jupui scoarța de pe copac”. Cu o mână mi-a apăsat puternic piciorul, mi-a suflecat cracul de la pantalon și apoi, cu cealaltă mână, a început să-mi frece energic pielea tibiei cu o pungă de detergent de rufe. În scurt timp, piciorul meu a devenit roșu ca sângele și a început să mă usture și să mă doară. Celălalt deținut, care mă ținea jos, continua să-mi răsucească urechea. M-au torturat în acest fel mai bine de douăzeci de minute. Urechea îmi pulsa de durere, iar tibia îmi era foarte învinețită și sângera. După aceea, tânărul deținut mi-a dat un șut puternic în spate, făcându-mă să mă împleticesc înainte. Apoi, m-a lovit cu piciorul în stomac atât de tare încât spatele mi s-a arcuit de durere. Am simțit că organele interne aveau să-mi plesnească. Un alt deținut a venit și m-a lovit cu piciorul în spate, făcându-mă să mă prăvălesc pe podea, după care mi-au aruncat o pătură peste cap și au început să mă bată cu pumnii și picioarele. Durerea îmi traversa tot trupul – aveam o tăietură pe frunte și-mi picura sânge din nas. Mi-au frecat părul cu detergent de rufe și m-au forțat să-mi dau jos toate hainele și să fac un duș rece. Era decembrie pe atunci și afară ningea. Apa din celulă era gheața topită din turnurile de apă și-ți congela oasele. Muream de frig din cauza apei reci și tremuram din tot corpul. După aceea, un deținut a luat o jumătate de pahar de detergent de rufe dizolvat în apă și a spus: „Arăți de parcă ai îngheța. Ți-am păstrat o jumătate de pahar de «bere». Haide, bea!” Când nu l-am băut, el a spus: „Ce? Nu este suficient pentru tine?” și a mai turnat puțină apă rece în el. Spuma de la detergent s-a scurs pe marginea paharului. Văzând că tot refuzam să beau din pahar, a spus: „Dacă nu îl bei, cum ar trebui să te facem să «aprinzi pocnitori»?” Apoi, doi deținuți m-au țintuit pe un pat, m-au strâns de nas și mi-au turnat apa cu detergent pe gât. Ceea ce au vrut să spună prin „a aprinde pocnitori” este să forțeze o persoană să bea apa cu detergent și apoi să o bată pentru a o face să o verse înapoi. M-am zbătut furios și am strigat: „Încercați să mă omorâți? Nu se aplică legea aici?” Unul dintre polițiștii care stăteau de pază m-a auzit țipând și s-a răstit la mine: „Pentru ce țipi? Îți fac doar un mic duș – asta nu te va omorî! Țipă din nou și vei primi bastonul electric mâine!” Cuvintele lui m-au umplut de furie. Tot corpul îmi tremura din cauza apei reci ca gheața și pe piele mi-au apărut mici umflături de la frig. Chiar când întindeam o mână tremurândă pentru a-mi ridica hainele și a le îmbrăca, un deținut m-a doborât cu piciorul la pământ. Cu spatele arcuit de durere, am încercat să mă ridic în picioare, dar am fost imediat țintuit la perete de alți doi deținuți, după care treisprezece deținuți s-au repezit la mine și au început să mă bată ca pe un sac de box. Un deținut care fusese condamnat la moarte a strigat: „În regulă, fiecare dintre voi îl lovește cu pumnii de zece ori.” Apoi s-a dat într-o parte și a numărat în timp ce fiecare deținut dădea pumnii. Eram într-o asemenea agonie încât mi s-a arcuit spatele, pieptul și stomacul mă dureau insuportabil de tare și abia puteam să respir. După aceea, un alt deținut a venit și m-a lovit de două ori puternic în ceafă cu cătușele lui. Am amețit și mi s-a făcut greață, camera a început să se învârtă, urechile au început să-mi țiuie, iar apoi am vomitat o perioadă lungă de timp. În cele din urmă, am vărsat doar apă gălbuie. Îmi țineam mâinile pe piept și nu îndrăzneam să respir adânc, deoarece chiar și respirația devenise dureroasă. În cele din urmă, am început să expectorez sânge și am simțit că îmi cedează corpul. M-am gândit în sinea mea: „Acești deținuți mă vor omorî în bătaie și nici frații și surorile, nici familia nu știu că am fost arestat sau unde am fost dus. Dacă într-adevăr mă vor ucide și polițiștii îmi aruncă trupul în mijlocul pustiului, nimeni nu va ști vreodată ce s-a întâmplat.” Dându-mi seama de acest lucru, m-am simțit foarte speriat și slăbit, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Nu mai pot îndura multă vreme asta. Dacă acest lucru continuă, mă vor tortura până la moarte. Îți cer să mă protejezi, ca să pot îndura această durere și acest chin.” Chiar atunci, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Avram l-a oferit pe Isac – voi ce ați oferit? Iov a oferit totul – voi ce ați oferit? Atât de mulți oameni și-au dat viețile, și-au plecat capetele și și-au vărsat sângele ca să caute adevărata cale. Ați plătit acel preț?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Semnificația mântuirii descendenților lui Moab”). În fața acestor întrebări, m-am simțit foarte rușinat. M-am gândit la sfinți de-a lungul epocilor. Întrucât au răspândit Evanghelia și au mărturisit pentru Dumnezeu, unii dintre ei au fost uciși cu pietre, alții au fost tăiați în bucăți, iar alții chiar târâți de cai până la moarte. Ei și-au oferit viețile prețioase pentru a rămâne fermi în mărturia lor față de Dumnezeu. Însă după ce am fost arestat, bătut, torturat și mi-a fost amenințată viața, eu am devenit slab, negativ și m-am agățat de viață din cauza fricii de moarte. Ce laș eram! M-am gândit cât de inadmisibil era din partea mea să nu reușesc să rămân ferm în mărturia mea față de Dumnezeu în acest moment crucial, în ciuda faptului că mă bucur atât de mult de udarea și susținerea cuvintelor lui Dumnezeu. M-am simțit pe deplin vinovat și am jurat să nu cedez niciodată în fața Satanei, indiferent ce chin mă aștepta. Abia după ce au văzut că zac nemișcat pe pământ, deținuții au încetat, în sfârșit, să mă bată.

După aproximativ o săptămână, ofițerul Liu a venit să mă interogheze din nou. Adoptând un ton de falsă sinceritate, mi-a spus: „Vechi prieten, ți-am verificat dosarul și nu ai niciun istoric de comportament ilegal. Părinții tăi nu întineresc, iar copilul tău plânge după tine. Toți speră că vei fi acasă pentru a sărbători Anul Nou. Mai gândește-te. Dacă ne spui ce vrem să știm despre biserică, te vom lăsa să pleci imediat.” Când nu i-am răspuns, el a schimbat tactica și a spus: „Știi, chiar dacă nu ne spui niciun cuvânt, tot te putem condamna la 3-5 ani. Trebuie să realizezi că așa stau lucrurile – nu fi atât de încăpățânat.” Când am continuat să-l ignor, m-a trimis înapoi în celulă ca să mă gândesc la oferta lui. Întors în celulă, m-am gândit la cât de bătrână era mama și la faptul că nu avea o stare de sănătate prea bună. Dacă aș fi într-adevăr condamnat la 3-5 ani și chiar aș muri în închisoare, cine ar avea grijă de mama mea? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai rău. În cele din urmă, am început să mă gândesc că aș putea eventual divulga ceva lipsit de importanță, care să împiedice să fiu trimis la închisoare. Chiar atunci, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Față de cei care nu Mi-au arătat niciun strop de credință în vremuri de necaz nu voi mai fi milostiv, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar putea fi persoana” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că firea cea dreaptă a lui Dumnezeu nu suportă nicio ofensă. Dumnezeu îi urăște în mod absolut pe cei care devin iude, dau în vileag biserica și Îl trădează pe Dumnezeu și El nu va ierta niciodată astfel de oameni. Am înțeles clar că ofițerul Liu era un om șiret și viclean și că dacă aș divulga chiar și puține informații, ar găsi o modalitate de a mă forța să divulg și mai multe. Cu toate acestea, chiar am crezut minciunile lui. Ce nesăbuit am fost! Din cauza grijilor legate de familia mea, luasem în considerare să-L trădez pe Dumnezeu. Am văzut că credința mea în Dumnezeu era cu adevărat slabă. Destinele noastre sunt toate în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu avea ultimul cuvânt dacă era să fiu torturat până la moarte sau nu și cu privire la ce avea să se întâmple cu familia mea. Ar trebui să încredințez totul în mâinile lui Dumnezeu și să mă bazez pe El pentru a depăși acest supliciu. Când am devenit dispus să mă supun, deținuții din celula 8 au încetat să mă bată. Văzând că deținuții și-au schimbat atitudinea față de mine, ofițerii m-au transferat în celula 10.

Deținuții din celula 10 m-au bătut exact așa cum făcuseră cei din celula 8. Înainte să am ocazia să reacționez, au pus o pătură peste mine și au început să mă lovească cu pumnii și cu picioarele. Au numit asta „a face găluște”. Ori de câte ori deținuții erau într-o dispoziție proastă, se descărcau pe mine. Sufeream foarte mult și mă simțeam profund reprimat în acel mediu. Doar să trec peste fiecare zi reprezenta o luptă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume și să-mi dea credință. O săptămână mai târziu, un deținut care fusese condamnat la moarte mi-a spus: „Spune-mi despre credința ta în Domnul și cântă-mi imnurile tale. Dacă nu faci ceea ce îți spun, te voi lovi în cap cu aceste cătușe. Să nu îndrăznești să te oprești, treaba ta este doar să vorbești și să cânți acum.” Așa că am cântat orice mi-a venit în minte și, fără ca măcar să mă gândesc, am început să cânt un imn al cuvintelor lui Dumnezeu „Ați simțit speranțele lui Dumnezeu pentru voi?”: „Care dintre voi este Iov? Care este Petru? De ce l-am menționat în mod repetat pe Iov? De ce M-am referit la Petru de atâtea ori? V-a fost vreodată clar care sunt speranțele Mele pentru voi? Ar trebui să petreceți mai mult timp gândindu-vă la astfel de lucruri” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 8). Cântând, am început să mă emoționez. M-am gândit la modul în care Iov a continuat să laude numele lui Dumnezeu chiar și după ce și-a pierdut toate bunurile și i-au apărut răni pe tot corpul. M-am gândit la Petru, care și-a petrecut întreaga viață urmărindu-L pe Dumnezeu și a suferit nenumărate rafinări și greutăți, fiind în cele din urmă răstignit cu capul în jos pe cruce. El L-a iubit cel mai mult pe Dumnezeu și I s-a supus până la moarte. Amândoi au fost mărturie frumoasă pentru Dumnezeu și au primit laudele Sale. Dumnezeu spune: „Care dintre voi este Iov? Care este Petru?” Din cuvintele lui Dumnezeu, am început să-mi dau seama care sunt așteptările Lui. M-am gândit: „Trebuie să fiu ca Iov și Petru și să mărturisesc pentru Dumnezeu.” Să cânt acel imn mi-a dat o doză nouă de motivație. Am simțit că Dumnezeu era alături de mine și am simțit o hotărâre reînnoită de a îndura toată suferința și de a rămâne ferm în mărturia mea. După aceea, i-am spus deținutului despre modul în care Dumnezeu conduce suveran peste toate, cum îi pedepsește pe cei care fac rău și îi răsplătește pe cei care fac bine, mărturisind firea dreaptă a lui Dumnezeu. I-am spus și povestea lui Lazăr și a omului bogat. L-am informat că aceia care fac rău vor suferi consecințe și vor fi aruncați în iad pentru a-și primi pedeapsa după moarte. Dumnezeu a venit deja să exprime adevărul și să îndeplinească lucrarea de mântuire a omenirii, iar oamenii trebuie să accepte adevărul ca să se elibereze de păcat, pentru a fi purificați și a intra în Împărăția Cerurilor. După ce a auzit toate acestea, deținutul a oftat și a spus: „Este prea târziu acum! Dacă aș fi întâlnit pe cineva ca tine mai devreme, nu aș fi ajuns niciodată în acest punct.” Un alt coleg de celulă care era profesor pensionat a spus, de asemenea, aprobator: „Am mai întâlnit credincioși ca tine. Nu am auzit niciodată ca ei să facă ceva ilegal.” Apoi a remarcat furios: „În China, nu există dreptate sau stat de drept.” După aceea, deținuții din acea celulă au încetat să mă mai bată. Știam că acesta era un semn al milei lui Dumnezeu și că El Se milostivea de mine în slăbiciunea mea. Văzând suveranitatea atotputernică a lui Dumnezeu în acțiune, credința mea s-a dublat.

În decembrie 2004, PCC m-a condamnat pentru „prozelitism ilegal care provoacă tulburarea ordinii publice” și m-a condamnat la trei ani de reeducare prin muncă. Am fost furios când am auzit citirea sentinței mele – în calitate de credincios, mergeam pe calea cea dreaptă și nu făcusem niciodată nimic ilegal și totuși PCC îmi impusese o pedeapsă de trei ani. Este cu adevărat rău! Ulterior, mi-a venit în minte un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Într-o asemenea societate întunecată, unde demonii sunt nemiloși și inumani, cum ar putea regele diavolilor, care ucide oameni fără să clipească, să tolereze existența unui Dumnezeu care este încântător, bun și, de asemenea, sfânt? Cum ar putea el să aplaude și să aclame venirea lui Dumnezeu? Lacheii aceștia! Ei răsplătesc bunătatea cu ură, au început de multă vreme să-L trateze pe Dumnezeu ca pe un dușman, Îl abuzează pe Dumnezeu, sunt extrem de sălbatici, nu au nici cea mai mică considerație față de Dumnezeu, pradă și jefuiesc, și-au pierdut tot cugetul și se împotrivesc întru totul conștiinței și îi ispitesc pe nevinovați spre nesăbuință. Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului!” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”]. PCC susține că promovează libertatea religioasă în timp ce-i suprimă și-i persecută pe ascuns pe creștini, bătându-i, torturându-i și întemnițându-i pe credincioșii în Dumnezeu. Caută renume prin înșelăciune și este profund rău! Experimentând personal arestarea și persecuția din partea PCC-ului, am fost capabil să recunosc esența lui demonică, potrivnică față de Dumnezeu. Acest lucru mi-a întărit și mai mult hotărârea de a-L urma pe Dumnezeu până la sfârșit.

În ianuarie 2005, am fost transportat într-un lagăr de muncă și repartizat la atelierul de tipografie. Trebuia să muncim aproximativ 15 ore pe zi și adesea aveam doar în jur de 3-4 ore de odihnă pe zi. În fiecare lună trebuia să facem ore suplimentare 10-15 zile și uneori trebuia să lucrăm chiar și noaptea. Pe măsură ce timpul a trecut, cota noastră de imprimare a crescut de la 3000 la peste 15000 de coli. Din această cauză, trebuia să transport plăci de imprimare înainte și înapoi toată ziua și deseori parcurgeam între 10 și 15 kilometri pe zi. Țineam culorile în mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă lipeam încontinuu. Mirosul culorilor mă amețea, mă usturau ochii, mi se încețoșa vederea și respirația îmi devenea greoaie. Pe tot parcursul zilei, mă confruntam cu dureri constante și insuportabile în brațe, picioare și umeri și eram atât de obosit încât aș fi putut să dorm în picioare. Îmi amintesc că odată, când eram răcit și aveam febră, am amețit atât de rău, încât aproape că am căzut. Când directorul supraveghetor a văzut asta, a spus că încercam doar să lenevesc și a zis: „Vei accelera ritmul dacă îți dau un șoc cu bastonul meu electric.” M-am gândit la un băiat de șaptesprezece ani care a fost electrocutat pentru că nu putea să facă muncă silnică. A suferit mai multe arsuri la urechi și mai multe porțiuni de piele i se înnegriseră de la alte arsuri. În cele din urmă, a fost mai mult decât a putut să îndure și a încercat să se sinucidă înghițind cuie, dar nu a murit și a fost condamnat la o lună de muncă în plus. Știam că acești oameni erau demoni care ne vor ucide fără să clipească și că nu ne vor lăsa niciodată să ne odihnim, așa că a trebuit să strâng, pur și simplu, din dinți și să continui. Din cauza volumului meu excesiv de muncă, degetele mi s-au deformat și am făcut chisturi la coate, care s-au umflat până la dimensiunea gălbenușurilor de ou. De asemenea, am făcut rinită severă și aveam adesea amețeli și respirație dificilă. Combinația dintre suprasolicitare și lipsa de somn mă amețea atât de tare, încât mă clătinam tremurând când mergeam și simțeam că puteam să cad în orice moment. Pe lângă munca noastră, eram, totodată, forțați să participăm de două ori pe lună la sesiuni de spălare a creierului, sponsorizate de PCC. Mi se păreau respingătoare sofismele și ideile eretice ale PCC-ului și nu aveam nicio dorință să le ascult. Am îndurat foarte multe în acel lagăr de muncă și îmi lipseau zilele de adunare și citire a cuvintelor lui Dumnezeu cu frații și surorile mele. Voiam să ies din acea situație infernală, inumană, cât mai curând posibil. M-am rugat lui Dumnezeu și I-am cerut să-mi dea putere și să mă ajute să biruiesc acel mediu. Mai târziu, mi-a venit în minte un imn al cuvintelor lui Dumnezeu „Cum să fii făcut desăvârșit”: „Când te confrunți cu suferința, trebuie să poți fi capabil să lași deoparte grija pentru trup și să nu te plângi de Dumnezeu. Când Dumnezeu Se ascunde de tine, trebuie să poți să ai credința de a-L urma, de a-ți păstra iubirea de dinainte fără să o lași să șovăie sau să se risipească. Indiferent ce face Dumnezeu, trebuie să te supui planului Său și să fii pregătit să-ți blestemi trupul, mai degrabă decât să te plângi de El. Când te confrunți cu încercări, trebuie să-L mulțumești pe Dumnezeu, deși s-ar putea să plângi amarnic sau să eziți să te desparți de vreun obiect îndrăgit. Doar aceasta este adevărata iubire și credință” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Cântând acel imn, am ajuns să înțeleg voia lui Dumnezeu și m-am simțit profund încurajat și pregătit să mă supun acestei situații dificile și să mă bazez pe Dumnezeu și pe credința mea pentru a o depăși. În cei peste doi ani petrecuți în lagărul de muncă, am făcut rinită, bronșită, artrită reumatoidă, o hernie și mi-au apărut probleme la stomac. Odată, când hernia mea a început să se manifeste și un ofițer din lagărul de muncă m-a dus la clinica medicală, l-am văzut pe medicul curant rupând un ac în dosul unui prizonier și apoi folosind forcepsul hemostatic pentru a-l scoate. Am fost îngrozit când am văzut asta și nu am îndrăznit să mă întorc la acea clinică. La momentul respectiv, nu puteam să fac mai mult de câțiva pași fără ca durerea să-mi radieze prin abdomenul inferior. Când încercam să mă forțez și să lucrez, simțeam că eram pe cale să mă sufoc. Ofițerii închisorii erau îngrijorați că aveau să fie trași la răspundere dacă muream, așa că m-au dus la spitalul din lagărul de muncă din oraș pentru o examinare medicală mai amănunțită. După ce a terminat controlul medical, doctorul a spus cu un ton uimit: „De ce mai faci muncă manuală? Cum ai putut să aștepți până acum pentru a solicita asistență medicală? Hernia ta va necesita intervenție chirurgicală. De asemenea, atât ficatul, cât și plămânii sunt ușor măriți, așa că nu mai ești apt pentru muncă manuală. Dacă vei continua să lucrezi, vei muri.” Cu toate acestea, ofițerii mi-au luat doar niște medicamente și m-au transportat înapoi în lagărul de muncă. Eram foarte îngrijorat la acea vreme, pentru că știam că mai aveam un an din sentință și nu eram sigur dacă aveam să reușesc. După aceea, m-am gândit: „În doi ani de închisoare, am fost chinuit de polițiști și aproape omorât în bătaie de deținuți, dar, în ciuda a tot ceea ce am îndurat, nu L-am trădat niciodată pe Dumnezeu. Prin urmare, cum am făcut o boală atât de gravă? Să-mi fie oare sortit să mor în acest lagăr de muncă?” În mijlocul suferinței mele, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Ce ar trebui să fac acum? Te rog să mă îndrumi.” După o bucată de timp, mi-a venit în minte un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Tu ar trebui să știi dacă în tine există credință adevărată și loialitate adevărată, dacă ai un trecut în care ai suferit pentru Dumnezeu și dacă te-ai supus pe deplin lui Dumnezeu. Dacă îți lipsesc acestea, atunci rămân în tine răzvrătirea, înșelătoria, lăcomia și nemulțumirea. De vreme ce inima ta este departe de a fi sinceră, nu ai primit niciodată o recunoaștere pozitivă de la Dumnezeu și nu ai trăit niciodată în lumină” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Trei avertismente”). În timp ce meditam la cuvintele lui Dumnezeu, reflectam asupra mea. Când m-am confruntat cu boala și durerea, am devenit negativ și slab și am încercat chiar să mă cert cu Dumnezeu. Îmi abandonasem jurământul și mă plângeam și mă răzvrăteam. Unde îmi era supunerea? Unde îmi era mărturia? Mi-am amintit că atunci când eram persecutat și torturat de PCC și eram îndurerat și slab, cuvintele lui Dumnezeu m-au îndrumat și mi-au dat credință și putere. Dumnezeu lucrase, totodată, prin oameni, situații și lucruri pentru a-mi deschide o cale. El era mereu lângă mine, având grijă de mine și protejându-mă. Iubirea Lui pentru mine era atât de mare și știam că trebuia să încetez să-L înțeleg greșit și să mă plâng. Indiferent ce tortură sau suferință m-ar fi așteptat, indiferent dacă aveam să trăiesc sau să mor, trebuia să mă bazez pe Dumnezeu pentru a continua să merg mai departe! O lună mai târziu, polițiștii m-au repartizat la un alt loc de muncă unde nu trebuia să merg atât de mult, iar starea mea de sănătate s-a îmbunătățit considerabil. I-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii mele pentru iubirea Lui.

În timp ce eram în lagărul de muncă, îmi cântam adesea imnuri în gând. Cel care avea un impact deosebit de profund asupra mea era acesta „Ce I-ați dedicat lui Dumnezeu?”: „Avram l-a oferit pe Isac – voi ce ați oferit? Iov a oferit totul – voi ce ați oferit? Atât de mulți oameni și-au dat viețile, și-au plecat capetele și și-au vărsat sângele ca să caute adevărata cale. Ați plătit acel preț? Prin comparație, nu sunteți calificați deloc să vă bucurați de un har atât de mare. Să nu aveți păreri prea bune despre voi. Nu aveți cu ce să vă lăudați. O mântuire atât de măreață și un har atât de mare vi se oferă fără plată. Voi nu ați sacrificat nimic și, totuși, vă bucurați nestingheriți de har. Nu vă simțiți rușinați?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Semnificația mântuirii descendenților lui Moab”). De fiecare dată când terminam de cântat acest imn, mă simțeam plin de recunoștință. Situația mea dificilă nu însemna nimic în comparație cu cea a sfinților de-a lungul epocilor. Experimentând lucrarea lui Dumnezeu, toți au fost o mărturie frumoasă pentru Dumnezeu și au obținut aprobarea Lui. Dumnezeu îmi dădea acum o ocazie asemănătoare de a mărturisi – aceasta era iubirea Lui pentru mine! Cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care m-au încurajat încontinuu și m-au îndrumat pe parcursul acelei încarcerări lungi și dificile în lagărul de muncă. Nu m-aș fi putut descurca în circumstanțe atât de îngrozitoare fără îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu.

În septembrie 2007, mi-am terminat sentința și am fost eliberat din lagărul de muncă. La plecare, mi-au cerut să mă prezint la secția locală de poliție după ce mă întorceam acasă, altminteri înregistrarea domiciliului meu avea să fie anulată. De asemenea, m-au amenințat, spunând că dacă aveam să fiu din nou arestat, aveam să primesc o pedeapsă mult mai grea. După ce am fost eliberat, m-am mutat de acasă, ca să pot continua să cred în Dumnezeu și să-mi îndeplinesc datoria. Prin arestarea și persecuția din partea PCC-ului, am recunoscut în mod clar esența lui demonică, potrivnică față de Dumnezeu. Cu cât m-a persecutat mai mult, cu atât am devenit mai hotărât să-L urmez pe Dumnezeu, să-mi îndeplinesc responsabilitatea ca ființă creată și să-mi fac datoria pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu. Slavă Ție, Dumnezeule!