de Gao Liang, China

Într-o noapte din aprilie 2006, m-am dus să răspândesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu Atotputernic unui grup de creștini, dar ei nu au acceptat-o și chiar m-au bătut. În dimineața următoare, la ora 8, doi polițiști în civil au venit la locul meu de muncă și m-au forțat să-i duc acolo unde locuiam la acel moment. Mi-am dat seama că probabil creștinii mă denunțaseră. Eram neliniștit și înspăimântat – știam că, dacă poliția ar găsi cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu pe care le păstram în apartamentul meu, cu siguranță m-ar aresta. M-am rugat neîncetat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, dacă într-adevăr mă arestează astăzi, va fi cu permisiunea Ta. Sunt gata să mă las în mâinile Tale. Te rog, protejează-mă, dă-mi putere și credință și îndrumă-mă să rămân ferm în mărturia mea.” După ce am ajuns acasă, au început să scotocească prin toate lucrurile mele personale fără să arate vreun act de identitate, găsind, în cele din urmă, o copie a cărții „Cuvântul Se arată în trup”, o carte a Evangheliei și un CD player. Apoi m-au dus la biroul județean de securitate publică.

Un ofițer m-a întrebat: „Ești credincios în Dumnezeu Atotputernic? Câte persoane ai convertit? Cine este conducătorul tău?” I-am răspuns: „Da, cred în Dumnezeu Atotputernic, dar practicăm credința și împărtășim Evanghelia din proprie inițiativă. Nu avem conducători.” Acest lucru l-a înfuriat atât de mult încât m-a lovit puternic în stomac, făcându-mă să mă dau înapoi cu câțiva pași. Știam că probabil nu puteam evita să fiu torturat și chinuit după ce am fost arestat – o astfel de zi vine cu siguranță pentru aceia dintre noi care trăim în China în calitate de credincioși și adepți ai lui Dumnezeu. Trebuia să mă bazez pe Dumnezeu pentru a trece peste această încercare – nu puteam să îngenunchez în fața Satanei. Ofițerul m-a chestionat cu cruzime, spunând: „Când te-ai alăturat bisericii? Cine ți-a dat acele cărți? Unde locuiește acea persoană?” Când nu am răspuns, mi-a tras mâinile la spate și m-a încătușat de un scaun de metal. Chiar atunci, șeful Biroului de Securitate Publică, șeful Wang, a intrat și a strigat: „Ce naiba faci? Descătușează-l imediat!” Apoi, zâmbind, s-a apropiat de mine, m-a bătut pe umăr și, mimând un ton sincer, mi-a spus: „Bătrâne tovarăș, îmi doresc numai ce e mai bun pentru tine. Știu că munca nu a fost ușoară pentru tine. Dacă ne spui tot ce știi despre Biserica lui Dumnezeu Atotputernic, vei primi o recompensă de câteva mii de yuani.” Mi-am dat seama că acesta era complotul viclean al Satanei: ofițerul încerca să mă momească să dau informații despre biserică, să-L trădez pe Dumnezeu și să-mi vând frații și surorile oferindu-mi o recompensă bănească. M-am gândit în sinea mea: „Chiar dacă mi-ai oferi un munte de aur, tot n-aș ceda. Nu voi trăda niciodată interesele bisericii.” Văzând că nu eram convins, a adăugat: „Dacă doar îmi spui ceea ce știi, poți chiar să iei o parte din profiturile noastre de acum înainte.” Am simțit o reală repulsie față de el și, pur și simplu, am ignorat tot ce a spus. Când și-a dat seama că nu aveam să spun nimic, a devenit imediat sinistru. Încruntat și pe un ton sever, a spus: „Acesta nu știe ce este bine pentru el. Fă ce ai de făcut cu el” și apoi a ieșit val-vârtej din cameră. Unul dintre ofițeri m-a amenințat, spunând: „Dacă nu ne spui sincer ceea ce știi, lucrurile nu se vor termina bine pentru tine.” În timp ce spunea asta, m-a pălmuit puternic peste față, m-a lovit cu piciorul la pământ, apoi mi-a strâns brațele la spate și m-a încătușat pe scaunul de metal. M-am simțit puțin speriat când m-am gândit la ce tortură m-ar putea aștepta, așa că m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, depinde în întregime de Tine dacă mor astăzi în mâinile polițiștilor. Te rog, umple-mă de credință și putere – ajută-mă să nu-mi vând frații și surorile și să nu Te trădez.” După ce mi-am încheiat rugăciunea, mi-am amintit brusc de povestea lui Daniel. Daniel a fost aruncat în groapa cu lei, dar a avut credință și s-a rugat lui Dumnezeu și s-a bazat pe El, așa că Dumnezeu a închis fălcile leilor pentru a-i împiedica să-i facă rău. Știam că și eu, la rândul meu, ar trebui să am credință în Dumnezeu și să rămân ferm în mărturia mea pentru El, indiferent în ce fel m-ar chinui polițiștii.

După aceea, m-au interogat din nou cu aceleași întrebări, dar tot nu am vrut să răspund, așa că m-au târât într-o curte, mi-au pus cinci sau șase cărți conținând cuvintele lui Dumnezeu în față și mi-au atârnat la gât o pancartă pe care scria „membru al unei secte”. Mi-au făcut o poză înainte de a-mi lua amprentele și de a mă duce într-o cameră de tortură ascunsă. De îndată ce am intrat în cameră, am simțit că-mi îngheață sângele – camera era plină cu diferite tipuri de dispozitive de tortură. Era un suport înalt din oțel sudat, un scaun tigru și cătușe pentru picioare, precum și peste zece cutii mari și mici pline cu tot felul de alte dispozitive de tortură. Pe perete atârnau bice din piele, tije de bachelită, cleme și multe alte instrumente de tortură mai mici pe care nu le mai văzusem înainte. Trebuie să fi fost peste o sută de dispozitive de tortură în acea cameră. Imediat am simțit că mi se ridică părul de pe ceafă, iar picioarele mi s-au înmuiat. M-am gândit în sinea mea: „Nu m-ar fi adus aici dacă nu plănuiau să mă tortureze. Cine știe dacă voi reuși să scap cu viață de aici. Poate dacă le-aș da doar câteva informații irelevante, mă vor lăsa să plec și nu va trebui să sufăr în acest loc. Dacă nu le spun nimic, cu siguranță mă vor supune unei torturi cumplite.” Chiar atunci, mi-am amintit brusc povestea celor trei prieteni ai lui Daniel – aceștia au fost aruncați într-un cuptor de foc pentru că nu voiau să se încline în fața unui idol de aur, spunând că preferă să moară decât să-L trădeze pe Dumnezeu. Dumnezeu i-a ocrotit pe toți trei, fără ca vreunul să fi suferit cea mai mică arsură. Acest lucru mi-a amintit de suveranitatea atotputernică a lui Dumnezeu; credința în El mi-a fost reînnoită. Știam că soarta mea, fie că este de a trăi sau de a muri, era toată în mâna lui Dumnezeu. Indiferent cum aveau să mă tortureze, trebuia să mă bazez pe Dumnezeu și să rămân ferm în mărturia mea pentru El. După aceea, doi ofițeri tineri au intrat și au ajustat suportul din oțel la înălțimea mea, atârnându-mi mâinile de bara orizontală, astfel încât vârful picioarelor mele doar să atingă solul. Un ofițer a mârâit feroce: „Am pierdut o zi întreagă încercând să te facem să vorbești, acum este timpul să te facem să suferi!” Mâinile și brațele îmi susțineau greutatea întregului corp. Îmi simțeam întregul corp incredibil de inconfortabil. După un timp, mâinile și brațele au început să mă doară din ce în ce mai tare, de parcă mi-ar fi fost rupte încet. Mă durea atât de tare încât am strigat de durere. Nu mâncasem o zi întreagă, mă simțeam amețit și-mi era greață. Era într-adevăr mai mult decât puteam să îndur. În mijlocul suferinței mele, mi-am amintit brusc cuvintele lui Dumnezeu: „Poate că vă amintiți cu toții aceste cuvinte: «Căci necazul nostru ușor de purtat și temporar, lucrează în noi o greutate veșnică de slavă, dincolo de orice imaginație.» Cu toții ați auzit aceste cuvinte înainte, totuși niciunul dintre voi nu a înțeles adevărata lor însemnătate. Astăzi, sunteți profund conștienți de însemnătatea lor reală. Aceste cuvinte vor fi împlinite de Dumnezeu în timpul zilelor de pe urmă și vor fi împlinite în cei care au fost persecutați cu cruzime de marele balaur roșu în ținutul unde stă încolăcit. Marele balaur roșu Îl persecută pe Dumnezeu și este vrăjmașul lui Dumnezeu și deci, în acest ținut, cei care cred în Dumnezeu sunt astfel supuși umilinței și asupririi, și ca urmare, aceste cuvinte sunt împlinite în voi, acest grup de oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). Prin cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că El Se folosea de marele balaur roșu pentru a-Și desăvârși aleșii. Eram torturat pentru a-mi desăvârși credința – această tortură avea o semnificație specială – așa că trebuia să nu mai fiu atât de negativ și slab. M-am rugat atunci lui Dumnezeu, spunând: „O, Dumnezeule! Indiferent cum mă torturează sau cât de mult trebuie să îndur, nu-mi voi vinde niciodată frații și surorile și nici nu Te voi trăda!” După aceea, am fost lăsat să stau atârnat acolo în jur de două ore.

Puțin după ora 8 seara, patru tineri care purtau măști de schi au intrat în cameră și unul dintre ei m-a luat în râs cu răutate: „Ei bine, ce mai faci? Stai confortabil?” În timp ce spunea asta, a luat un bici de piele de pe perete și a început să mă lovească cu el peste brațe. La fiecare lovitură de bici, simțeam de parcă mi se smulgea cu forță carnea de pe oase – era insuportabil de dureros. M-a biciuit de cel puțin cincizeci sau șaizeci de ori, iar când a obosit, un alt tip a preluat sarcina. La momentul respectiv, eram puțin îngrijorat că, dacă mă biciuiau atât de tare, brațele mele aveau să fie schilodite, că nu voi putea duce o viață normală, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, pun totul în mâinile Tale. Fie că devin schilod sau nu, mă supun orchestrărilor și rânduielilor Tale.” Abia după ce au obosit de la toate biciuielile m-au lăsat jos de pe suport. Întregul corp îmi devenise lipsit de vlagă și am căzut imediat la podea. Însă nu au terminat cu mine încă – după aceea, m-au legat de scaunul tigru și au continuat să mă interogheze. Unul dintre ofițeri a mârâit: „Nu te baza pe faptul că ieși în viață de aici dacă nu ne spui adevărul! Doar povestește-ne sincer ceea ce știi și te vom lăsa să pleci. PCC se află într-o ostilitate mortală față de voi – vă tratează pe voi, credincioșii, ca pe dușmanii săi de moarte. Vrea să vă distrugă și să vă omoare pe toți. Aceasta este politica PCC-ului – poate lua viețile credincioșilor în Dumnezeu Atotputernic fără nicio teamă de consecințe!” Am răspuns ferm: „Nu știu nimic. Nu am nimic să vă spun.” Văzând că tot nu cooperam, m-au desfăcut de pe scaunul tigru și m-au pus să stau întins pe pământ. Apoi, fiecare a luat câte o tijă neagră de bachelită, de 75 centimetri lungime, 9-10 centimetri lățime, plină cu bile de oțel și, stând de o parte și de alta a mea, au început să mă bată brutal cu tijele pe tot corpul. Corpul meu se cutremura la fiecare lovitură cu acele tije. Mă zvârcoleam de durere, țipând într-o nenorocire deplină. Aveam dificultăți de respirație; nu există cuvinte pentru a descrie cât de chinuitoare era acea durere. Cel mai mult m-au bătut peste fese – continuau la nesfârșit și simțeam că mă bat de-mi ies măruntaiele. Îndurând o durere insuportabilă, am strigat furios: „Încercați să mă omorâți în bătaie! Vreți să-mi luați viața! De ce nu mergeți să prindeți niște criminali și piromani adevărați? Ce legi am încălcat pentru a merita această cruzime? Sunteți măcar umani?” Unul dintre ofițeri s-a înfuriat și mai tare auzind asta și a început să mă bată atât de tare încât tija lui de bachelită s-a rupt în două, împrăștiind bilele de oțel pe podea. Toți ofițerii au izbucnit într-o cacofonie de râsete. Apoi, scrâșnind din dinți, un ofițer mi-a spus: „Nu ai încălcat nicio lege? PCC nu permite existența vreunei credințe religioase. Poporul chinez trebuie să creadă doar în Partidul Comunist. Sunteți dușmanii PCC-ului și acesta vă va distruge, vă va ucide și vă va eradica pe toți!” În timp ce spunea aceste lucruri, a luat două bice lungi dintr-una dintre cutii și a zis: „Tot nu ai de gând să ne spui ce vrem să auzim? Atunci, hai să încercăm o altă aromă – să vedem dacă îți place gustul acesteia!” Apoi mi-au ordonat să mă ridic, iar doi dintre ei au început să mă biciuie puternic cu o furie aprigă, provocându-mi dureri insuportabile. Când au devenit epuizați din cauza biciuirii, alți doi ofițeri le-au luat locul și au continuat bătaia, făcând schimb între ei de cel puțin patru ori, fiecare bătaie durând cel puțin 30 de minute. Până la finalul ei, am căzut, pur și simplu, paralizat la pământ, dar m-au tras imediat înapoi și au continuat să mă interogheze. Când nu am vrut să spun nimic, au continuat să mă biciuie și să-mi lovească picioarele. Mă simțeam de parcă mi-ar fi rupt picioarele și-mi curgea sânge din urechea stângă. Am început să mă simt puțin slăbit și m-am gândit: „Dacă nu le spun nimic, vor continua să folosească toate tipurile de tehnici de tortură pentru a mă chinui. S-ar putea chiar să mă tortureze până la moarte. Însă dacă spun ceva, voi deveni o iudă, iar jurământul pe care l-am făcut înaintea lui Dumnezeu va deveni o înșelăciune. Acest lucru L-ar răni pe Dumnezeu și, mai rău, I-ar provoca o ură amară.” Am întors lucrurile pe toate părțile în mintea mea – ar trebui să spun ceva sau nu? Chiar atunci, mi-a venit în gând răstignirea Domnului Isus și mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „Pe drumul spre Ierusalim, Isus a fost în chinuri, ca și cum un cuțit I s-ar fi sucit în inimă, totuși, nu a avut nici cea mai mică intenție de a nu Se ține de cuvânt; a existat întotdeauna o forță puternică ce L-a mânat înainte spre locul unde avea să fie crucificat. În cele din urmă, a fost răstignit și a devenit asemenea trupului păcătos, ducând la bun sfârșit lucrarea de răscumpărare a omenirii. S-a eliberat de cătușele morții și ale Infernului. Înaintea Lui, moartea, Iadul și Gheena și-au pierdut puterea și au fost înfrânte de El” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum să slujim lui Dumnezeu în armonie cu intențiile Lui”). Pentru a răscumpăra întreaga omenire, Domnul Isus a fost dispus să fie răstignit, să fie umilit și chinuit și să-Și dea propria viață. Iubirea lui Dumnezeu pentru omenire este atât de măreață! Cu acest lucru în minte, m-am simțit profund încurajat și am făcut un jurământ în sinea mea: „Nu voi deveni o iudă și nu-L voi trăda pe Dumnezeu, chiar dacă asta înseamnă să fiu torturat până la moarte!” După aceea, au continuat să mă amenințe, spunând: „Dacă nu ne spui ce vrem să știm, te vom omorî în bătaie și te vom trimite la crematoriu, unde vei fi făcut scrum. Ori asta, ori îți vom trimite cadavrul la fabrica de cărămidă, unde vei fi măcinat până vei deveni o pastă și transformat în cărămizi.” La momentul respectiv, mă simțeam speriat, dar știam că nu era de competența lor să spună dacă voi supraviețui sau nu bătăilor. Totul era în mâinile lui Dumnezeu și eram dispus să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Sale. Chiar atunci, mi-a trecut brusc prin minte că încă dețineam cărțile bisericii și niciunul dintre frații și surorile mele nu știa că fusesem arestat. Dacă polițiștii ar pune mâna pe acele cărți, ar fi o pierdere uriașă pentru biserică. Am început să intru în panică, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Propria mea viață nu este importantă, dar, ca paznic al cărților bisericii, trebuie să mă asigur că acele cărți rămân în siguranță. Totuși, nu știu dacă voi scăpa cu viață de aici. Pun toate aceste griji în mâinile Tale și Îți cer să-mi deschizi o cale.” După ce mi-am încheiat rugăciunea, s-a întâmplat ceva miraculos: nu am mai simțit nicio durere de la biciuire. Știam că Dumnezeu mă ajuta alinându-mi suferința și Îi eram incredibil de recunoscător. Când au văzut că stăteam acolo nemișcat și nu mai țipam, s-au oprit imediat din biciuit. Unul dintre ei mi-a strecurat un deget sub nas și apoi a spus nervos: „Este într-o stare gravă. Scoate-l de aici – vom fi trași la răspundere dacă moare pe tura noastră.” Știam că Dumnezeu îmi deschisese o cale și veghea asupra mea, altfel cu siguranță aș fi murit acolo.

După aceea, doi ofițeri m-au târât afară și m-au aruncat pe un câmp, lăsându-mă acolo. Am stat întins pe pământ, nemișcat. Trebuie să fi fost în jur de ora două dimineața. În acel moment, aveam un singur gând în minte: trebuia să-i anunț pe frații și surorile mele că trebuie mutate cărțile înainte de răsăritul soarelui, pentru a nu ajunge în mâinile poliției. Am încercat să mă ridic, dar eram prea grav rănit. Mi-am folosit până la ultimul gram de energie pe care o aveam, dar pur și simplu nu m-am putut ridica în picioare. Mă simțeam teribil de îngrijorat și panicat, așa că m-am rugat în grabă lui Dumnezeu, cerându-I putere. După rugăciune, mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Nu te teme, Dumnezeul Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El stă în spatele vostru și vă este scut” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 26). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință. După încă vreo 30 de minute, am încercat din nou să mă ridic, iar după vreo patru sau cinci încercări, m-am ridicat, în sfârșit. Soarele nu răsărise încă și era beznă pe drumuri. M-am târât, îndurând o durere sfâșietoare în timp ce mă îndreptam pas cu pas spre casa fratelui Cheng Yi. Când am ajuns, i-am spus imediat ce se întâmplase și l-am rugat să-i instruiască prompt pe frați și surori să mute cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu. După ce l-am informat, m-am întors șchiopătând spre apartamentul meu. Asta se întâmpla pe la 3 dimineața. Când am aprins lumina, am constatat că locul era complet distrus. Ce se întâmplase cu locuința mea? Pilotele, pernele, salteaua și hainele mele fuseseră toate aruncate pe podea. Întregul apartament fusese întors pe dos. Făcând un bilanț al rănilor mele, am văzut că fusesem mutilat grav: carnea de pe picioare mi se lipise de interiorul pantalonilor, iar aproximativ 10 centimetri din rect îmi ieșise în afară și părea să se necrozeze. Aveam dureri îngrozitoare, respirația îmi era greoaie și simțeam că sfârșitul îmi era într-adevăr aproape. Rănile mele erau extrem de grave – nu mă puteam mișca și nici măcar nu eram în stare să iau o înghițitură de apă. M-am gândit în sinea mea: „Pot supraviețui tuturor acestor răni? Chiar dacă o voi face, oare voi fi schilodit? Voi putea să mă descurc de unul singur pe viitor? Soția și copiii mei au fost cu toții înșelați de minciunile PCC-ului și se opun credinței mele. Dacă devin invalid, nu vor avea grijă de mine…” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă simțeam mai rău, așa că m-am rugat lui Dumnezeu. În timp ce mă rugam, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „Din tot ce are loc în univers, nu există nimic în care Eu să nu am ultimul cuvânt. Există ceva ce nu se află în mâinile Mele?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 1). Într-adevăr, soarta mea era în mâinile lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu putea să decidă dacă voi trăi sau muri și dacă voi fi sau nu invalid. Știam că ar trebui să mă predau lui Dumnezeu și să-L las să conducă rânduielile. Chiar dacă deveneam invalid, aveam să mă supun. Chiar dacă soția și copiii mei nu ar avea grijă de mine, știam că Dumnezeu este cu mine și că frații și surorile mele aveau să aibă grijă de mine, așa că aveam să supraviețuiesc totuși. Dându-mi seama de acest lucru, nu m-am simțit atât de chinuit și în agonie.

Fratele Yu Zhijian a ajuns la mine acasă la ora 4 în acea dimineață. Când a intrat, văzând că stăteam întins pe pat, incapabil să mă mișc, mi-a tras pătura de pe mine doar pentru a-mi găsi pantalonii acoperiți de pete de sânge, membrele inferioare brăzdate de tăieturi adânci și răni deschise, iar rectul și bucăți de carne lipite de pantalonii mei. Văzând aceasta, a izbucnit în lacrimi și mi-a adus un lighean cu apă caldă, plângând în timp ce venea. După ce mi-a tăiat pantalonii și mi-a aplicat o compresă caldă, a separat încet pantalonii de carnea mea, bucată cu bucată. Pielea de sub genunchi era un dezastru de răni deschise atât de adânc, încât osul era la vedere. Până în ziua de azi, tot nu mă pot încumeta să-mi amintesc acel calvar. Am avut răni foarte grave, dar nu am îndrăznit să merg la spital de teamă că poliția mă va găsi și mă va aresta odată ce mă înregistram folosind cartea de identitate. De asemenea, mi-aș fi putut pune în pericol frații și surorile. În acea perioadă, nu am putut să am deloc grijă de mine, iar Zhijian risca să fie arestat pentru că venea zilnic să mă îngrijească. Era nou în credință și-mi făceam griji că va deveni speriat și slab după ce a văzut în ce fel fusesem bătut. I-am spus: „Să trec prin acest calvar a fost un lucru bun pentru mine – mi-a permis să-l văd pe Satana așa cum este cu adevărat.” Spre surprinderea mea, Zhijian a spus: „Nu-ți face griji pentru mine. Acum am văzut cu ochii mei că PCC este un demon care se împotrivește lui Dumnezeu și tratează cu cruzime omenirea. Trebuie să mărturisim ferm pentru Dumnezeu.” Pe parcursul acelei săptămâni, mi-am curățat zilnic porțiunea din rect ieșită în afară cu apă sărată și am luat, totodată, un leac din popor. În cele din urmă, în jurul celei de-a opta zi după arest, prolapsul s-a vindecat. După două săptămâni, am putut să merg din nou.

După aceea, polițiștii veneau să mă interogheze și să mă hărțuiască la fiecare 15 zile. De fiecare dată, mă chestionau cu întrebări despre biserică și mă întrebau dacă mai țineam legătura cu alți membri. M-au și amenințat, spunându-mi: „Dacă nu spui absolut tot, nu vom renunța niciodată la cazul tău!” M-am gândit în sinea mea: „Vă văd deja pe toți așa cum sunteți cu adevărat. Indiferent în ce fel mă constrângeți sau mă amenințați, nu voi ceda niciodată în fața voastră. Luați-vă gândul de la încercarea de a mă face să-L trădez pe Dumnezeu!” În cei doi ani scurți dintre arestarea din 2006 și 2008, polițiștii au venit să mă interogheze de cel puțin 25 de ori. Întrucât mă monitorizau încontinuu, n-am îndrăznit să mă întâlnesc cu frații și surorile de teamă să nu le creez necazuri, așa că am fost forțat să mă întorc la casa familiei mele de la țară.

Ulterior, rectul și spatele mi s-au vindecat complet, dar am continuat să experimentez efecte reziduale de la rănile suferite la picioare. Încă am multă durere și slăbiciune în piciorul drept și șchiopătez când e vreme înnorată sau ploioasă. Cele mai grave efecte reziduale au fost în privința pielii mele. Crustele de la toate tăieturile s-au desprins doar pentru a scoate la iveală pete negre, decolorate și tot corpul meu este acoperit de găuri inestetice, noduli dens concentrați, cu abcese albe mici care provoacă mâncărimi groaznice. Când fac duș sau mă încălzesc prea tare, senzația de mâncărime de la abcese este mai rea decât sarea pe o rană deschisă. Mă mănâncă atât de tare încât abia pot suporta – uneori trebuie să frec zonele afectate cu pietricele de pe malul râului sau să folosesc un cuțit pentru a scurge puroiul ca să simt o ușurare. Am fost afectat de această durere zi și noapte vreme de peste 15 ani. În acest timp, am mers să văd câțiva doctori în medicină tradițională chineză la clinici private, cheltuind 10500 RMB pe facturi medicale fără nicio îmbunătățire. Îndurând un chin fizic incredibil și fiind incapabil să-mi contactez frații și surorile și să trăiesc o viață bisericească normală, am experimentat o agonie extrem de profundă și, de multe ori, mă rugam lui Dumnezeu cu lacrimi în ochi, cerându-I să stea lângă mine și să-mi dea credință și putere. Dacă nu aș fi avut protecția și îndrumarea lui Dumnezeu pe parcursul acelor zile negre, nu aș fi rezistat niciodată.

Au trecut 15 ani de când am fost arestat și, reflectând, îmi dau seama că, deși într-adevăr am suferit într-o anumită măsură, am ajuns și să-l văd pe marele balaur roșu așa cum este în realitate și să-i recunosc cu adevărat esența demonică. Îmi aduc aminte de cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Mii de ani de ură sunt concentrați în inimă, milenii de păcătuire sunt gravate în inimă – cum ar putea asta să nu inspire dezgust? Răzbună-L pe Dumnezeu, nimicește-I complet dușmanul, nu-i mai permite să alerge ca turbatul și nu-i mai permite să conducă precum un tiran! Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată puterea, și-a dedicat toate eforturile și a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos al acestui diavol și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți și care au îndurat tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să se răzvrătească împotriva acestui diavol bătrân și malefic” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”]. Meditând la cuvintele lui Dumnezeu, am văzut și mai clar cât de crud și sălbatic este PCC. Pretinde că respectă libertatea religioasă, dar, în secret, îi arestează și îi persecută fără motiv pe creștini, căutând să suprime în totalitate lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a omenirii și să transforme China într-o țară atee. El reprezintă o cabală demonică care disprețuiește adevărul și I se împotrivește lui Dumnezeu. Am văzut cu adevărat fața urâtă a PCC-ului și am ajuns să-l disprețuiesc și să mă lepăd de el întru totul. Prin această experiență, am ajuns, totodată, să recunosc modul în care Dumnezeu mă îngrijește și mă protejează mereu. De fiecare dată când aveam dureri sau mă simțeam slăbit, cuvintele lui Dumnezeu mă instruiau, mă îndrumau și îmi dădeau putere și credință. Am experimentat iubirea autentică a lui Dumnezeu pentru omenire și minunăția și atotputernicia Sa. Acest lucru mi-a întărit profund credința în Dumnezeu. Indiferent cât de anevoioasă ar fi calea de urmat sau cât de multe trebuie să îndure trupul meu, Îl voi urma pe Dumnezeu până la final!