Un cântec de viață în toiul ruinării

noiembrie 23, 2019

de Gao Jing, provincia Henan

În 1999, am avut norocul de a accepta lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Prin citirea cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles autoritatea și puterea pe care le dețin și am simțit că aceste cuvinte erau glasul lui Dumnezeu. Să fiu capabilă să aud cuvintele exprimate omenirii de către Creator m-a impresionat mai mult decât pot descrie în cuvinte și, pentru prima dată, am avut, în adâncurile duhului meu, sentimentul de pace și bucurie pe care lucrarea Duhului Sfânt îl aduce omului. Din acel moment, am devenit o cititoare din ce în ce mai avidă a cuvintelor lui Dumnezeu. După ce m-am alăturat Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic, am văzut că Biserica era o lume complet nouă, total diferită de cea a societății. Toți frații și surorile erau simpli și amabili, puri și plini de viață. Deși nu eram rude de sânge și fiecare provenea din medii diferite și avea propria identitate, parcă toți eram spirite înrudite care ne iubeam unii pe alții, ne sprijineam unii pe alții și eram uniți împreună în bucurie. Să văd acest lucru m-a făcut să simt, cu adevărat, cât de fericită și veselă, cât de frumoasă și dulce este o viață petrecută venerându-L pe Dumnezeu. Mai târziu, am văzut aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Ca membri ai rasei umane și creștini devotați, este responsabilitatea și obligația noastră, a tuturor, să ne oferim mintea și trupul pentru a îndeplini însărcinarea dată de Dumnezeu, deoarece întreaga noastră ființă a venit de la Dumnezeu și există grație suveranității Lui. Dacă mințile și trupurile noastre nu susțin însărcinarea dată de Dumnezeu și cauza dreaptă a omenirii, atunci sufletele noastre vor fi nevrednice de cei care au fost martirizați pentru această însărcinarea și cu atât mai mult nevrednice de Dumnezeu, care ne-a oferit totul” („Dumnezeu conduce destinul întregii omeniri” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au permis să înțeleg că ar trebui să trăiesc pentru Creator, ca o ființă creată, și că ar trebui să dedic și să sacrific tot ceea ce am ca să răspândesc și să mărturisesc Evanghelia lui Dumnezeu din zilele de pe urmă – numai aceasta este viața cea mai valoroasă și mai plină de sens. Așadar, când am auzit că mulți oameni care trăiau în zone îndepărtate și izolate nu auziseră Evanghelia lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă, mi-am luat hotărâtă rămas bun de la frații și surorile din orașul meu natal și am pornit în călătoria mea de a răspândi Evanghelia Împărăției.

În 2002, am ajuns într-o zonă muntoasă izolată și înapoiată din provincia Guizhou pentru a predica Evanghelia. Ca să răspândesc Evanghelia acolo trebuia să parcurg mulți kilometri pe poteci montane în fiecare zi și, adesea, trebuia să înfrunt vântul și zăpada. Cu toate acestea, cu Dumnezeu alături de mine, nu m-am simțit niciodată obosită sau de parcă era o corvoadă. Sub îndrumarea lucrării Duhului Sfânt, lucrarea Evangheliei a avut curând succes acolo, din ce în ce mai mulți oameni acceptând lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, iar viața bisericească debordând de vitalitate. Călăuzită de cuvintele lui Dumnezeu, am petrecut șase ani fericiți și împliniți în acel loc. Asta până în 2008, când ceva extraordinar s-a întâmplat pe neașteptate, ceva ce avea să distrugă bucuria și liniștea vieții mele...

S-a întâmplat în jurul orei 11 în dimineața zilei de 15 martie, 2008. Doi frați și cu mine participam la o întrunire când, deodată, patru polițiști au năvălit pe ușă și ne-au imobilizat rapid la podea. Ne-au încătușat fără un cuvânt, apoi ne-au înghesuit și ne-au târât într-o dubă de poliție. În dubă, toți chicoteau răutăcios, fluturându-și bastoanele cu electroșocuri spre noi și, din când în când, împungându-ne în cap sau în piept cu ele. Ne-au blestemat sălbatic, spunând: „Fii de cățele! Sunteți atât de tineri că ați putea face orice, dar nu, voi trebuie să vă apucați să credeți în Dumnezeu! Chiar nu aveți nimic mai bun de făcut?” Să fiu arestată atât de brusc m-a lăsat simțindu-mă foarte neliniștită și nu am avut idee ce ne aștepta. Tot ce puteam face era să-L chem pe Dumnezeu în tăcere în inima mea, iar și iar: „O, Dumnezeule! Această situație s-a abătut azi asupra noastră cu permisunea Ta. Cer doar să ne dai credință și să ne aperi ca să putem mărturisi ferm pentru Tine.” După ce m-am rugat, un rând din cuvintele lui Dumnezeu mi-a plutit prin minte: „Fi-Mi, mai degrabă, loial Mie, mergi mai departe cu curaj; Eu sunt stânca ta puternică, bizuie-te pe Mine!” („Capitolul 10” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). „Da”, m-am gândit. „Dumnezeu este sprijinul meu și ajutorul meu ferm și puternic. În orice situație m-aș regăsi, atât timp cât pot rămâne loială lui Dumnezeu și pot rămâne alături de El, atunci cu siguranță îl voi birui pe Satana și voi aduce rușine asupra lui.” Luminarea cuvintelor lui Dumnezeu mi-a permis să găsesc tărie și credință și m-am hotărât în tăcere: aș prefera să mor decât să abandonez calea adevărată și să nu mărturisesc ferm pentru Dumnezeu!

Odată ce am ajuns la secția de poliție, polițiștii ne-au târât brutal afară din dubă, iar apoi ne-am împins și ne-au înghesuit în secție. Ne-au percheziționat minuțios peste tot și au găsit niște materiale evanghelice și un telefon mobil în gențile celor doi frați ai mei din biserică. Văzând că nu au găsit niciun ban, unul dintre polițiștii imorali l-a târât spre el pe unul dintre frați, l-a lovit cu picioarele și l-a bătut până a căzut la pământ. După aceea, am fost duși în camere diferite pentru a fi interogați separat. M-au chestionat toată după-amiaza aceea, dar n-au scos un cuvânt de la mine. După 8 în acea seară, ne-au notat ca fiind trei deținuți anonimi înainte de a ne trimite pe toți la casa de detenție locală.

De îndată ce am ajuns la casa de detenție, două femei ofițer corecțional m-au dezbrăcat de toate hainele. Au tăiat orice metal de pe îmbrăcămintea mea și mi-au luat șireturile și cureaua. În picioarele goale și ținându-mi pantalonii în mână, mi-am croit drum, frământându-mă, spre celula mea. Când m-au văzut intrând, prizonierele s-au năpustit asupra mea ca nebunele și m-au încercuit complet, adresându-mi întrebări personale toate în același timp. Luminile erau atât de slabe acolo înăuntru că ochii lor păreau largi ca farfuriile; se uitau urât la mine și mă cercetau din cap până-n picioare, în timp ce unele mă trăgeau de brațe, atingându-mă și pișcându-mă ici și colo. Uluită, am rămas pironită pe loc, simțindu-mă foarte înspăimântată și neîndrăznind să spun o vorbă. La gândul că aveam să trăiesc în acest loc infernal cu aceste femei, am simțit că izbucnesc în lacrimi la nedreptatea întregii situații. Chiar atunci, o prizonieră care stătuse pe patul de cărămidă fără să spună un cuvânt, a strigat deodată: „Ajunge! Abia a sosit și nu știe care-i treaba. N-o înspăimântați.” Apoi mi-a înmânat o plapumă cu care să mă-nfășor. Am simțit un val de căldură în acea clipă și am știut bine că nu prizoniera era drăguță cu mine, ci Dumnezeu era Cel care folosea oamenii din jurul meu ca să mă ajute și să aibă grijă de mine. Dumnezeu fusese cu mine tot timpul, iar eu nu eram deloc singură. Având iubirea lui Dumnezeu să-mi țină de urât în acest iad întunecat și de coșmar pe pământ, m-am simțit enorm de mângâiată. Adânc în noapte, după ce toate celelalte prizoniere adormiseră, tot nu aveam nicio intenție să dorm. Mă gândeam cum, chiar în acea dimineață, îmi îndeplinisem datoria fericită împreună cu frații și surorile mele și, totuși, în acea noapte stăteam întinsă în locul acesta infernal, asemănător unui mormânt, fără să știu când aveam să fiu vreodată eliberată – am simțit o amărăciune și o suferință de nespus. Chiar în timp ce eram adâncită în propriile gânduri, un vânt înghețat a bătut de nicăieri, iar eu m-am cutremurat involuntar. Mi-am ridicat capul să mă uit în jur și abia atunci mi-am dat seama că celula era deschisă elementelor naturii. În afară de acoperișul de deasupra zonei de dormit, restul celulei era acoperit de o plasă din bare de metal groase sudate între ele, iar vântul rece pur și simplu năvălea înăuntru. Din când în când, puteam auzi, de asemenea, pașii polițiștilor care patrulau pe acoperiș. Simțeam doar o spaimă care îmi îngheța oasele, iar frica mea, neajutorarea mea și sentimentele mele că fusesem nedreptățită îmi inundau toate inima; am lăcrimat pe neașteptate. Chiar în acel moment, un pasaj al cuvintelor lui Dumnezeu mi-a plutit clar în minte: „Ar trebui să știi că toate lucrurile din mediul ce te înconjoară sunt acolo cu permisiunea Mea, Eu le aranjez pe toate. Vezi cu claritate și mulțumește-Mi inima în mediul pe care eu ți l-am dat. Nu te teme, Dumnezeu Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El vă apără și vă este scut” („Capitolul 26” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). „Da”, m-am gândit. „Dumnezeu a permis guvernului PCC să mă prindă. Deși acest loc este întunecos și înspăimântător și nu am idee ce voi mai înfrunta, Dumnezeu este ajutorul meu, așa că nu am de ce mă teme! Este totul sau nimic, iar eu pun totul în mâinile lui Dumnezeu.” Înțelegând voia lui Dumnezeu, m-am simțit mult mai relaxată și, astfel, am spus o rugăciune în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Îți mulțumesc pentru luminarea și iluminarea Ta care mi-au permis să înțeleg că toate acestea se întâmplă cu permisiunea Ta. Vreau să mă supun orchestrărilor și aranjamentelor Tale, să-Ți caut voia în această situație dificilă și să dobândesc adevărurile pe care vrei să mi le dai. O, Dumnezeule! Doar că am o statură atât de mică, așa că Îți cer să-mi dai credință și putere și să mă aperi astfel încât, indiferent la ce torturi aș putea fi supusă, să nu Te trădez niciodată.” După ce m-am rugat, mi-am șters lacrimile și am contemplat cuvintele lui Dumnezeu cât am așteptat în tăcere venirea noii zile.

Devreme a doua zi, s-a auzit o bubuitură, iar ușa celulei s-a deschis. Unul dintre ofițerii corecționali a urlat: „Afară, necunoscuto!” Am ezitat un moment înainte să-mi dau seama, în cele din urmă, că mă striga pe mine. În camera de interogatoriu, polițiștii mi-au cerut iar să le dau numele și adresa și să le spun despre biserică. Nu am spus nimic, ci doar am stat pe scaun cu capul plecat. M-au chestionat în fiecare zi o săptămână întreagă până când, în cele din urmă, unul dintre ei m-a arătat cu degetul și a urlat: „Cățea! Ne-am petrecut zile întregi cu tine și nu ai spus un cuvânt. Bine, așteaptă doar. Avem ceva să-ți arătăm!” Acestea fiind spuse, cei doi polițiști au plecat furioși, trântind ușa în urma lor. Într-o zi, când se înnopta, polițiștii au venit din nou să mă cheme. M-au încătușat și m-au vârât într-o dubă de poliție. Stând pe bancheta din spate, nu m-am putut abține să nu simt cum creștea panica în mine și m-am gândit: „Unde mă duc? Oare mă duc în mijlocul pustietății să mă violeze? Mă vor îndesa într-un sac și mă vor arunca în râu, ca să le fiu hrană peștilor?” Îmi era incredibil de teamă, dar, chiar atunci, niște versuri dintr-un imn bisericesc intitulat „Împărăţia” au început să-mi răsune în urechi: „Dumnezeu e sprijinul meu, de ce m-aș teme? Viața mi-o pun zălog să lupt cu Satana până la sfârșit. Dumnezeu ne înalță, ar trebui să lăsăm totul în urmă și să luptăm să fim martori pentru Hristos. Dumnezeu va îndeplini voia Sa pe Pământ. Îmi voi pregăti iubirea și loialitatea și le voi dedica pe toate lui Dumnezeu. Voi întâmpina cu bucurie întoarcerea lui Dumnezeu când El va coborî în slavă” (Urmați Mielul și cântați cântări noi). Într-o clipită, o putere inepuizabilă s-a născut în mine. Mi-am ridicat capul să mă uit pe fereastră cât am chibzuit în tăcere la versurile imnului. Unul dintre polițiști a observat că priveam fix pe fereastră și a tras repede o draperie peste ea, înainte să zbiere feroce la mine: „La ce te uiți? Pleacă-ți capul!” Faptul că țipase atât de brusc la mine m-a făcut să tremur șocată și mi-am plecat imediat capul. Toți cei patru polițiști fumau în dubă, suflând constant nori de fum și, destul de curând, aerul din interiorul dubei a devenit intolerabil de viciat; am început să tușesc. Unul dintre polițiștii care stăteau în fața mea s-a întors și m-a pișcat cu degetele de falca de jos înainte să-mi sufle fumul direct în față. Apoi, a zis cu răutate: „Știi, trebuie doar să ne spui tot ce știi și nu vei fi nevoită să suferi deloc; poți să pleci, pur și simplu, acasă. Ești o femeie tânără și ești foarte drăguță...” Când a spus asta, și-a plimbat degetele pe fața mea și mi-a făcut lasciv cu ochiul, apoi a râs răutăcios și a zis: „Poate, totuși, îți vom găsi un iubit.” Mi-am întors fața de la el și mi-am ridicat mâinile încătușate ca să-i îndepărtez mâna. Rușinat până la furie, a zis: „O, ești atât de puternică. Așteaptă doar să ajungem acolo unde mergem și apoi te vei purta frumos.” Duba a mers mai departe. Nu aveam habar ce urma să înfrunt, astfel că tot ce am putut face a fost să-L chem pe Dumnezeu în tăcere în inima mea: „O, Dumnezeule! Sunt gata să risc totul acum. Indiferent ce tactici folosesc acești polițiști îngrozitori împotriva mea, atât timp cât mai am o suflare în trup, voi fi mărturie puternică și răsunătoare pentru Tine înaintea Satanei!”

După mai bine de jumătate de oră, duba s-a oprit. Polițiștii m-au târât afară; m-am clătinat pe picioare și am privit în jur. Era deja complet întuneric, iar împrejur erau risipite numai niște clădiri goale, fără nici măcar o lumină aprinsă – totul arăta atât de sumbru și înfricoșător. Am fost escortată într-una dintre clădiri. Înăuntru erau un birou și o canapea, becul electric care atârna din tavan aruncând o lumină îngrozitor de difuză peste tot. Pe podea erau frânghii și lanțuri de fier, iar în partea opusă a camerei era un scaun făcut din bare groase de metal. În fața acestei scene înspăimântătoare, nu m-am putut abține să nu încep să intru în panică. Picioarele mi s-au muiat și a trebuit să mă așez pe canapea ca să mă calmez. Mai mulți bărbați au intrat apoi în cameră, iar eu am fost dojenită zgomotos de unul dintre ei. „Ce crezi că faci, stând acolo? E canapeaua ta ca să te așezi? Ridică-te!” În timp ce vorbea, s-a repezit la mine și m-a lovit cu piciorul de câteva ori, apoi m-a înșfăcat de partea din față a bluzei, m-a tras de pe canapea și m-a târât pe scaunul de metal. Alt polițist mi-a spus: „Știi, scaunul acesta e un lucru grozav. Trebuie doar să te așezi un pic și «vei obține beneficiul» tot restul vieții. Acest scaun a fost pregătit special pentru voi, credincioșii în Dumnezeu Atotputernic. Nu lăsăm chiar pe oricine să stea pe el. Tu fii fată bună, fă ceea ce spunem și răspunde-ne sincer la întrebări și atunci nu va trebui să te așezi pe el. Așa că spune-ne, de ce ai venit în Guizhou? Ca să-ți predici Evanghelia?” Nu am spus nimic. Un polițist cu o înfățișare dură care stătea în picioare într-o parte mi-a arătat fața cu degetul și m-a înjurat spunând: „N-o mai face pe proasta, la naiba! Dacă nu vorbești, vei încerca scaunul!” Tot am rămas tăcută.

Chiar atunci, o femeie îmbrăcată seducător a intrat în cameră și s-a dovedit că fusese rugată de banda de polițiști să vină și să mă convingă să mărturisesc. M-a îndemnat cu falsă blândețe, spunând: „Uite, ești o străină aici și nu ai nicio rudă și niciun prieten în apropiere. Spune-ne ce vrem să știm, OK? Odată ce ne spui ce vrem să știm, îți voi găsi o slujbă și un soț aici, în Guizhou. Îți promit și că îți voi găsi un bărbat bun. Dar, dacă nu vrei asta, atunci ai putea veni să lucrezi pentru mine, ca bonă. Te voi plăti în fiecare lună. În felul acesta, te vei putea stabili și statornici aici.” Mi-am ridicat capul și i-am aruncat o privire, dar nu am răspuns. În sinea mea, m-am gândit: „Demonii sunt demoni. Ei nu recunosc existența lui Dumnezeu, ci fac tot felul de lucruri groaznice, de dragul banilor și al profitului. Acum încearcă să folosească profitul pentru a mă mitui și a mă face să-L trădez pe Dumnezeu. Cum aș putea să cad pradă comploturilor lor viclene și să devin o iudă infamă?” A văzut că vorbele ei „amabile” nu avuseseră niciun efect asupra mea și a simțit că fusese umilită în fața celorlalți polițiști, așa că a renunțat imediat la fațadă și și-a dat arama pe față. Și-a scos o curea de la rucsac și m-a biciuit fără milă cu ea de câteva ori, apoi și-a aruncat agresiv rucsacul pe canapea. Clătinând din cap cu exasperare, s-a dus și a stat deoparte. Văzând ce se întâmplase, un polițist malefic și gras s-a năpustit asupra mea, m-a prins de păr și m-a izbit cu capul de perete de mai multe ori, urlând la mine și scrâșnind din dinți: „Nu-ți dai seama când cineva vrea să-ți facă o favoare? Ha? Nu-ți dai seama? Vei vorbi sau nu?” Am fost dată cu capul de perete de atâtea ori încât vedeam stele, capul îmi vâjâia, camera se învârtea, iar eu am căzut la podea. Apoi m-a ridicat și m-a aruncat pe scaunul de metal ca și cum n-aș fi fost nimic mai mult decât o mică pasăre. Abia după ce mi-am revenit puțin am început să deschid ochii un pic – am văzut că încă ținea strâns în mână o șuviță din părul meu smuls. Am fost legată de scaun din cap până în picioare și o placă groasă de oțel mi-a fost așezată în fața pieptului. Cătușele de la mâini mi-au fost legate de scaun, iar cătușele care cântăreau zeci de kilograme mi-au fost legate de picioare și apoi înlănțuite de scaun. Mă simțeam ca o statuie, incapabilă să mișc un mușchi. Lanțurile, lacătele și cătușele reci și grele mă țintuiau pe scaunul de metal – suferința mea era dincolo de cuvinte. Văzându-mă că sufăr, polițiștii malefici au fost mulțumiți de ei înșiși și au început să-și bată joc de mine, spunând: „Dumnezeul în care crezi nu e atotputernic? De ce nu vine să te salveze? De ce nu te salvează din acest «scaun tigru»? Ai face bine să începi să vorbești. Dumnezeul tău nu te poate salva, numai noi putem face asta. Spune-ne ce vrem să știm și te vom lăsa să pleci. Ai putea avea o viață bună. Ce risipă să crezi într-un Dumnezeu oarecare!” Am înfruntat remarcile sarcastice ale polițiștilor răutăcioși foarte calmă deoarece cuvintele lui Dumnezeu spun: „În zilele de pe urmă, Dumnezeu folosește cuvinte și nu semne și minuni, pentru a-l face pe om desăvârșit. El Își folosește cuvintele pentru a expune omul, a-l judeca, a-l mustra și a-l face desăvârșit, astfel încât, în cuvintele lui Dumnezeu, omul ajunge să vadă înțelepciunea și frumusețea Sa și să înțeleagă firea lui Dumnezeu, astfel încât, prin cuvintele Lui, omul Îi vede faptele” („Cunoscând lucrarea lui Dumnezeu astăzi” din Cuvântul Se arată în trup). Lucrarea pe care o face Dumnezeu acum este o lucrare practică, nu supranaturală. Dumnezeu Își folosește cuvintele pentru a desăvârși omul și le permite cuvintelor Sale să devină credința și viața noastră. Folosește situații practice pentru a ne schimba firea vieții, iar acest tip de lucrare practică este cea care poate dezvălui mai bine puterea și înțelepciunea extraordinară a lui Dumnezeu și îl poate învinge pe Satana odată pentru totdeauna. Fusesem arestată și eram supusă torturii crude a guvernului PCC pentru că Dumnezeu voia să-mi testeze credința în El și să vadă dacă puteam sau nu să trăiesc conform cuvintelor Lui și să mărturisesc ferm pentru El. Știind asta, am vrut să mă supun oricărei situații Dumnezeu i-ar fi permis să se abată asupra mea. Tăcerea mea a înfuriat banda de polițiști malefici, iar ei s-au năpustit asupra mea de parcă înnebuniseră cu toții. M-au înconjurat și m-au bătut violent. Unii m-au lovit tare cu pumnii în cap, alții mi-au tras șuturi cu sălbăticie în picioare, în timp ce alții mi-au rupt hainele și mi-au pipăit fața. Clocoteam de furie în fața bătăilor crude și a huliganismului lor. Dacă nu aș fi fost imobilizată strâns în „scaunul tigru”, aș fi luptat cu disperare! Față de guvernul PCC, acea organizație criminală și vicleană, nu simțeam decât ură până în măduva oaselor și chiar a trebuit să iau o decizie în tăcere: cu cât mă persecută mai mult, cu atât mai mult va spori credința mea în Dumnezeu și voi crede în El până la ultima suflare! Cu cât mă persecută mai mult, cu atât mai mult acest lucru dovedește că Dumnezeu Atoputernic este singurul Dumnezeu adevărat și cu atât mai mult dovedește că urmez calea adevărată! În fața acestor fapte, mi-am dat seama foarte clar că acesta a era un război între bine și rău, o competiție între viață și moarte și că ceea ce trebuia să fac era să jur să sprijin numele și mărturia lui Dumnezeu, să-l fac de rușine pe Satana acționând practic, permițându-I astfel lui Dumnezeu să dobândească glorie. Acei polițiști blestemați au încercat să-mi smulgă o mărturisire timp de mai multe zile de tortură și interogatoriu, dar nu le-am spus nimic despre biserică. În sfârșit, au rămas fără opțiuni și au zis: „E o dură, tipa asta. O chestionăm deja de zile întrgi, dar n-a spus un cuvânt.” În timp ce i-am ascultat discutând despre mine, am știut că vorbele lui Dumnezeu mă ajutaseră să trec prin fiecare poartă infernală pe care acești demoni o puseseră înaintea mea și că Dumnezeu mă protejase ca să pot mărturisi ferm pentru El. Din adâncul inimii mele, I-am mulțumit și L-am lăudat pe Dumnezeu Atotputernic în tăcere!

Timp de mai bine de zece zile de interogatoriu, stătusem în acel „scaun tigru” înghețat zi și noapte și îmi simțeam tot trupul de parcă fusese cufundat într-o peșteră înghețată. Frigul mi se strecurase în măduva oaselor, iar eu îmi simțeam fiecare articulație din trup de parcă fusese sfâșiată. Unul dintre polițiștii malefici care era destul de tânăr m-a văzut tremurând de frig și a profitat de situație ca să-mi spună: „Ai face bine să începi să vorbești! Nici cei mai voinici oameni nu pot rezista mult în acest scaun. Dacă tu continui așa, îți vei petrece restul vieții infirmă.” Când l-am auzit spunând asta, am început să mă simt slăbită și îngrijorată, dar, apoi, L-am chemat pe Dumnezeu în tăcere, rugându-L să-mi dea forță să îndur acest chin inuman și să nu fac nimic ce L-ar putea trăda pe Dumnezeu. După ce m-am rugat, Dumnezeu m-a luminat cu un imn bisericesc pe care preferasem întotdeauna să-l cânt: „Nu-mi pasă cât de grea e calea dinainte, doar voia lui Dumnezeu e singura mea vocație. Indiferent de binecuvântări sau nenorociri. Am decis să-L iubesc pe El, Îi voi fi credincios pân' la sfârșit. Oricât de mari pericolele și-adversitățile ce mă pândesc, indiferent de finalul meu, ținta mea e ziua când Dumnezeu va primi gloria, voi lăsa totul în urmă și mă voi strădui să înaintez. Înaintez spre Dumnezeu” („Mărșăluind pe calea dragostei pentru Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Fiecare cuvânt în parte din acel imn m-a inspirat, iar eu l-am cântat de nenumărate ori în mintea mea. Nu am putut să nu mă gândesc la jurământul pe care îl făcusem anterior înaintea lui Dumnezeu că, indiferent ce suferințe sau greutăți trebuia să îndur, tot îmi voi sacrifica viața pentru Dumnezeu și Îi voi rămâne loială până la sfârșit. Însă începeam să mă simt slabă și temătoare după ce am suferit doar puțină durere – cum era asta loialitate? Nu cădeam pradă complotului viclean al Satanei? Satana voia să mă gândesc la trupul meu și să-L trădez pe Dumnezeu, dar știam că nu trebuie să-l las să mă păcălească. Faptul că eram capabilă să sufăr pentru credința mea în Dumnezeu era cel mai însemnat și valoros lucru, era ceva glorios și, oricât aș fi suferit, nu-mi puteam permite să devin o persoană mică și jalnică, întorcând spatele credinței mele și trădându-L pe Dumnezeu. Odată ce am luat această hotărâre de a-L mulțumi pe Dumnezeu, am încetat, treptat, să mai simt frigul, iar durerea din inima mea a dispărut. Încă o dată, fusesem martoră la faptele minunate ale lui Dumnezeu și experimentasem iubirea Lui. Deși polițiștii nu-și atinseseră scopul, tot nu terminaseră cu mine. Au început să mă tortureze, rând pe rând, și m-au ținut trează toată ziua și toată noaptea. Dacă închideam numai puțin ochii pentru o clipă, mă biciuiau cu o nuia de salcie sau mă împungeau tare cu un baston cu electroșocuri. De fiecare dată când făceau acel lucru, simțeam electricitatea trecând prin mine și întregul meu trup era zguduit de convulsii. Mă durea atât de rău încât mă făcea să vreau să mor. În timp ce mă băteau, țipau: „Tot nu ne spui totul, la naiba, și mai vrei și să dormi! Să vedem dacă te putem tortura până la moarte astăzi!” Bătăile lor au devenit din ce în ce mai intense, din ce în ce mai vicioase, iar strigătele mele deznădăjduite au răsunat în încăpere. Întrucât eram atât de strâns legată de „scaunul tigru” și nu mă puteam mișca deloc, nu puteam face altceva decât să mă supun sălbăticiei lor. Acei polițiști malefici au devenit și mai mulțumiți de ei înșiși și, din când în când, izbucneau într-un râs răgușit. Am fost supusă biciuirilor și electrocutării pentru atât de mult timp că eram plină de urme de bici și de tăieturi; fața, gâtul, brațele și mâinile îmi erau acoperite de vânătăi și tot trupul îmi era umflat. Cu toate acestea, trupul părea să-mi fi amorțit și nu mă mai durea așa tare. Știam că Acesta este Dumnezeu care are grijă de mine și îmi alină durerea și, în inima mea, I-am mulțumit iar și iar.

Am îndurat asta aproape o lună, până chiar n-am mai putut să suport. Voiam atât de mult să dorm, chiar și pentru puțin timp. Cu toate acestea, acelor demoni le lipsea și cea mai mică urmă de umanitate. În momentul în care mă vedeau că închid ochii, îmi aruncau imediat un pahar plin cu apă în față ca să mă sperie să mă trezesc și, încă o dată, trebuia să mă forțez să deschid ochii. Forțele îmi erau, cu desăvârșire, secătuite – mă simțeam de parcă viața îmi ajunsese la sfârșit. Însă Dumnezeu mă proteja mereu, păstrându-mi mintea foarte clară și alertă și credința puternică altfel încât să nu-L trădez. Văzând că nu au dobândit nicio informație de la mine și fiindu-le teamă că s-ar putea, efectiv, să mor, singurul lucru pe care l-au putut face a fost să mă ducă înapoi la casa de detenție. Au trecut cinci sau șase zile și tot nu-mi revenisem din tortura lor, dar m-au târât iarăși afară și m-au înlănțuit de „scaunul tigru”. Mi-au pus iarăși cătușele grele la picioare și, încă o dată, au continuat să încerce să-mi smulgă o confesiune prin bătăi, tortură și maltratare. Am fost chinuită acolo timp de încă zece zile și doar când chiar nu am mai putut suporta m-au dus, în sfârșit, înapoi la casa de detenție. Au mai trecut cinci sau șase zile și au luat, iarăși, totul de la capăt. Au trecut șase luni în felul acesta și nici măcar nu știu de câte ori m-au supus la asta – era aceeași tortură iar și iar. Am fost torturată până la epuizare totală și completă și, din adâncul inimii mele, am renunțat la orice speranță la o viață viitoare. Am început să refuz mâncarea și, timp de mai multe zile, am refuzat să beau chiar și o picătură de apă. Apoi au început să-mi toarne apă în gură cu forța; unul dintre ei îmi ținea capul în timp ce altul îmi ținea fața, îmi deschidea gura și îmi turna apă în ea. Apa mi se scurgea pe lângă gură, pe gât și îmi îmbiba hainele. Îmi simțeam întregul corp înghețat și încercam să mă zbat, dar nu aveam nici măcar forța să-mi mișc capul. Văzând că refuzul mâncării era o strădanie inutilă, am decis să profit de ocazia oferită de mersul la toaletă ca să-mi izbesc capul de perete și să mă sinucid. Târând după mine cătușele incredibil de grele, mă împleticeam, pas cu pas, spre toaletă, ținându-mă de perete tot drumul. Deoarece nu mâncasem de mult timp, ochii îmi erau încețoșați și nu prea vedeam pe unde merg; am căzut de multe ori pe drum. Prin ceață, am văzut că gleznele mi se transformaseră într-un amestec de carne sângerândă de cătușele de fier și că sângerau abundent. Când am ajuns la o fereastră, mi-am ridicat capul și am privit afară. La distanță, am văzut oameni mergând încoace și încolo, văzându-și de treabă și, deodată, am simțit un freamăt minunat adânc în sinea mea și m-am gândit: „Dintre toate aceste milioane de oameni, cât de mulți cred în Dumnezeu Atotputernic? Sunt una dintre cei norocoși, întrucât Dumnezeu m-a ales pe mine, o persoană atât de neremarcabilă, din mulțime și Și-a folosit cuvintele ca să mă ude și să mă aprovizioneze, îndrumându-mă la fiecare pas până acum. Am fost atât de binecuvântată de Dumnezeu, așa că de ce caut moartea? Nu L-aș răni cu adevărat pe Dumnezeu făcând asta?” Chiar atunci, cuvintele lui Dumnezeu mi-au venit în minte: „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să purtați mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și chiar la ultima suflare, trebuie încă să fiți credincioși lui Dumnezeu și la îndurarea lui Dumnezeu; numai aceasta este cu adevărat iubirea de Dumnezeu și doar aceasta este mărturia puternică și răsunătoare” („Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Fiecare cuvânt, plin de încurajare și speranță, mi-a încălzit și mi-a inspirat inima, iar eu m-am simțit de două ori mai emoționată – găsisem curajul să merg mai departe. Mi-am spus vorbe de încurajare: „Demonii pot doar să-mi distrugă trupul, dar nu-mi pot distruge dorința de a-L mulțumi pe Dumnezeu. Inima mea Îi va aparține întotdeauna lui Dumnezeu. Voi fi puternică; nu mă voi preda niciodată!” Apoi m-am întors, pas cu pas, târându-mi cătușele grele. În starea mea de zăpăceală, m-am gândit la Domnul Isus, acoperit complet de răni, croindu-Și drumul chinuitor spre Golgota, complet epuizat și purtând acea cruce grea pe spate și, apoi, aceste cuvinte de la Dumnezeu Atotputernic mi-au venit în minte: „Pe drumul spre Ierusalim, Isus a fost în chinuri, ca și cum cineva I-ar fi răsucit un cuțit în inimă, dar, cu toate acestea, nu a avut nici cea mai mică intenție de a nu se ține de cuvânt; a existat întotdeauna o forță puternică ce L-a mânat înainte spre locul unde avea să fie crucificat” („Cum să slujim Lui Dumnezeu în armonie cu voia Lui” din Cuvântul Se arată în trup). În acel moment, nu mi-am mai putut reține lacrimile care mi-au curs libere pe obraji. I-am spus o rugăciune lui Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule! Ești atât de sfânt și ești suprem și, totuși, pentru a ne mântui, Te întrupezi personal. Ai suferit o umilință și o durere teribilă și ai fost răstignit de dragul nostru. O, Dumnezeule! Cine Ți-a cunoscut vreodată amărăciunea și durerea? Cine a înțeles sau apreciat vreodată prețul dureros pe care l-ai plătit de dragul nostru? Sufăr această încercare acum ca să pot obține mântuirea. Mai mult decât atât, o sufăr ca să pot vedea clar esența malefică a guvernului PCC în timp ce suport cruzimea din mâinile demonilor lui, ca să nu mai fiu păcălită iarăși de el și ca să pot, astfel, să scap de influența lui întunecată. Și, totuși, nu am arătat nicio considerație voii Tale, ci m-am gândit doar la propriul trup și am vrut să mor altfel încât chinul acestei dureri să se sfârșească. Sunt atât de lașă și demnă de dispreț! O, Dumnezeule! Te sacrifici și suferi pentru noi tot timpul și Îți dedici toată iubirea nouă. O, Dumnezeule! Nu pot face altceva acum decât să-mi dedic inima în întregime Ție, să Te urmez până la sfârșit oricât de mult aș suferi și să mărturisesc ferm pentru a Te mulțumi!” Nu vărsasem o singură lacrimă timp de mai multe luni de bătăi și tortură crudă, așa că atunci când m-am întors în camera de interogatoriu, polițiștii malefici au văzut că fața îmi era udă de lacrimi și au crezut că eram gata să cedez. Cel gras dintre ei a părut foarte mulțumit de el însuși și mi-a zâmbit, spunând: „Te-ai gândit mai bine? Vei coopera?” L-am ignorat complet, iar el s-a învinețit imediat la față. Deodată, și-a ridicat un braț și a început să mă plesnească peste față de mai multe ori decât am putut număra. Fața mi-a rămas arzând de durere, în timp ce sângele mi s-a prelins din colțurile gurii și a picurat pe podea. Un altul dintre polițiștii malefici mi-a aruncat un pahar de apă în față și a strigat printre dinții încleștați: „Nu ne pasă dacă nu cooperezi. Această lume aparține Partidului Comunist acum și, dacă nu vorbești, tot te putem condamna la închisoare!” Dar indiferent cum au încercat să mă amenințe și să mă intimideze, tot nu am spus un cuvânt.

Chiar dacă polițiștii nu au putut găsi nicio dovadă care să mă incrimineze, tot nu au renunțat, ci au continuat să încerce să-mi smulgă o mărturisire prin tortură. Târziu într-o noapte, mai mulți dintre ei s-au îmbătat și s-au împleticit în camera de interogatoriu. Unul dintre ei, măsurându-mă lasciv din ochi, a părut să aibă o idee și a spus: „Dezbrăcați-o și spânzurați-o. Atunci o să vedem dacă cooperează.” Auzindu-l spunând asta, am fost îngrozită și, în inima mea, L-am strigat disperată pe Dumnezeu să blesteme aceste bestii și să le zădărnicească tacticile desfrânate. M-au eliberat din „scaunul tigru”, dar abia puteam sta în picioare cu acele cătușe grele în jurul gleznelor. M-au înconjurat și au început să mă lovească cu picioarele ca pe o minge de fotbal, scuipându-mi coji de semințe de bostan în față și strigând iar și iar: „Vei coopera? Dacă nu vei fi drăguță cu noi, atunci ne vom asigura că viața ta nu merită trăită! Unde îți este Dumnezeul acum? Nu e El atotputernic? Să ne doboare!” Altul a spus: „Wang are nevoie de o nevastă, ce-ar fi să i-o dăm pur și simplu? Haha...” Văzându-le fețele demonice, ura mea pentru ei a clocotit atât de tare că toate lacrimile mi-au fost uscate. Tot ceea ce am putut să fac a fost să mă rog lui Dumnezeu și să-I cer să-mi apere inima ca să nu-L trădez și să mă pot supune orchestrărilor lui Dumnezeu fie că trăiam sau muream. În cele din urmă, polițiștii malefici își jucaseră toate cărțile, dar tot nu reușiseră să scoată un cuvânt de la mine. Rămași fără opțiuni, nu au putut face altceva decât să dea un telefon și să le raporteze superiorilor. „Acestă femeie e foarte puternică. E o Liu Hulan a zilelor noastre. Putem să o batem până la moarte și tot nu va vorbi. Nu mai putem face nimic!” Văzându-i că par atât de deznădăjduiți, I-am mulțumit lui Dumnezeu iar și iar în inima mea. Îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu a fost cea care mi-a permis să birui tortura lor crudă în repetate rânduri. Slavă lui Dumnezeu Atotputernic!

În pofida faptului că nenumăratele interogatorii nu le aduseseră nimic, guvernul PCC m-a acuzat de obstrucționarea aplicării legii și m-a condamnat la o sentință fixă de șapte ani în închisoare. Cei doi frați care fuseseră arestați cu mine au fost, de asemenea, acuzați și condamnați la cinci ani în închisoare. După ce am îndurat opt luni de chinuri inumane, să aud acest verdict de șapte ani în închisoare nu doar că nu mi-a cauzat vreo durere sau suferință, ci, dimpotrivă, m-am simțit ușurată și, mai mult decât atât, m-am simțit onorată. Asta deoarece, în ultimele opt luni, experimentasem îndrumarea lui Dumnezeu la fiecare pas și mă bucurasem de iubirea și protecția nemărginită a lui Dumnezeu. Acest lucru îmi permisese să supraviețuiesc, în mod miraculos, devastării crude care, altfel, mi-ar fi depășit limitele de rezistență, iar eu fusesem capabilă să mărturisesc ferm. Aceasta era cea mai mare alinare pe care Dumnezeu putea să mi-o dăruiască, și eu I-am oferit mulțumiri și laudă lui Dumnezeu din adâncul inimii mele!

Pe 3 noiembrie 2008, am fost trimisă la Prima Închisoare pentru Femei pentru a-mi ispăși sentința și, astfel, a început lunga mea viață în închisoare. Era un regim de reguli incredibil de stricte în închisoare; ne trezeam la 6 dimineața și începeam munca și apoi munceam toată ziua până la căderea nopții. Mesele și pauzele de toaletă erau la fel de periculoase ca într-o zonă de război, iar prizonierelor nu li se permitea deloc s-o lase mai ușor. Gardienii închisorii ne împovărau cu munca pentru a putea profita și mai mult de pe urma trudei noastre și erau și mai nemiloși cu cele care credeau în Dumnezeu. Trăind într-un asemenea mediu, stăteam mereu ca pe ace – fiecare zi îmi părea la fel de lungă ca un an. Mi s-au dat cele mai grele și apăsătoare sarcini în închisoare, iar mâncarea ce mi se dădea nu era bună nici pentru câini – o chiflă la aburi, pe jumătate crudă, neagră și minusculă și niște frunze de varză vechi, galbene și uscate. În efortul de a-mi reduce sentința pentru bună purtare, de multe ori lucram din greu, cât de mult puteam, din zori până în seară și chiar lucram noaptea pentru a atinge cota de producție care-mi depășea capacitatea fizică. Stăteam în picioare în fiecare zi câte 15 sau 16 ore în atelier, răsucind constant mânerul mașinii semi-automate de făcut pulovere. Ambele picioare mi se umflau și adesea mă dureau și le simțeam slăbite. Totuși, n-am îndrăznit niciodată să încetinesc deoarece gardienii închisorii înarmați cu bastoane cu electroșocuri patrulau tot timpul prin atelier și pedepseau pe oricine vedeau că nu muncește cât se poate de repede și le rețineau prizonierelor puncte pentru bună purtare. Munca neîncetată și istovitoare îmi ostenea trupul și mintea. Deși încă eram tânără, o mare parte din păr îmi încărunțise și, de multe ori, aproape am leșinat pe mașină. Dacă nu m-ar fi vegheat Dumnezeu, e posibil să nu fi supraviețuit. În cele din urmă, sub protecția lui Dumnezeu, am obținut două oportunități de a mi se reduce sentința și am putut să plec din acel iad pe pământ cu doi ani mai devreme.

După ce am suferit opt luni de tortură brutală și cinci ani de detenție din mâinile guvernului PCC, atât corpul, cât și mintea mea au fost grav afectate. Mult timp după ce-am fost eliberată, mi-a fost groază să întâlnesc străini. Mai precis, de fiecare dată când dădeam peste un loc aglomerat, cu mulți oameni forfotind încoace și încolo, mă năpădeau scenele cu acei polițiști malefici care mă torturaseră și, involuntar, aveam în sinea mea un sentiment profund de teroare și neliniște. Ciclurile mele menstruale fuseseră date peste cap pentru că fusesem legată de scaunul acela de metal pentru atât de mult timp și eram răvășită de tot felul de boli. Gândindu-mă retrospectiv acum la acele luni interminabile și dureroase, deși am experimentat multă durere și suferință, am văzut clar că sloganurile „libertatea credinței religioase” și „drepturile și interesele legale ale cetățenilor sunt protejate de lege” adesea propovăduite de guvernul PCC sunt doar niște comploturi pentru a-și ascunde păcatele și esența malefică. În același timp, am ajuns, de asemenea, să experimentez și să apreciez atotputernicia, suveranitatea, autoritatea și puterea lui Dumnezeu și am putut simți grija și mila lui Dumnezeu pentru mine. Toate aceste lucruri au fost bogățiile prețioase și abundente ale vieții pe care Dumnezeu mi le-a oferit. Lucrarea lui Dumnezeu este practică și normală, iar El permite ca persecuția Satanei și a demonilor să se abată asupra noastră. Dar, în timp ce demonii își varsă frenetic răutatea asupra noastră, Dumnezeu este întotdeauna acolo, veghindu-ne în tăcere și protejându-ne, folosindu-Și cuvintele de autoritate și putere pentru a ne lumina și a ne îndruma. Dumnezeu ne dă credință și iubire și îl cucerește și înfrânge pe dușmanul Satana, dobândind, în acest fel, gloria. Laud înțelepciunea și frumusețea lui Dumnezeu din adâncul inimii mele!

Acum sunt iarăși în biserică și m-am întors să fiu alături de frații și surorile mele. Sub îndrumarea iubirii lui Dumnezeu, trăiesc viața bisericească și, împreună cu frații și surorile mele, în armonie, răspândim Evanghelia Împărăției. Viața mea debordează de vigoare și vitalitate. Acum sunt plină de credință în lucrarea lui Dumnezeu. De fapt, pot vedea frumoasa priveliște a Împărăției lui Dumnezeu manifestându-se pe pământ și nu mă pot abține să nu-I cânt laude lui Dumnezeu! „Împărăția lui Hristos s-a pogorât pe Pământ. Cuvântul lui Dumnezeu a cucerit lumea, iar domnia Sa e absolută. Toate au fost posibile prin cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca noi să le vedem cu propriii noștri ochi. Ne veselim! Slăvim! Împărăția lui Hristos s-a pogorât pe Pământ. Ne veselim! Slăvim! Sărbătorim venirea unui nou Ierusalim! Cuvântul lui Dumnezeu e printre noi, trăiește cu noi, e cu noi în fiecare mișcare și gând. […] Frumusețea Împărăției lui Dumnezeu e luminoasă și veșnică. Toți vestesc cuvântul lui Dumnezeu, se supun cuvântului Său și I se închină Lui. Tot universul este plin de veselie. Ne veselim! Slăvim! Sărbătorim atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu! Ne veselim! Slăvim! Sărbătorim faptul că lucrarea Sa s-a încheiat! Ne veselim! Slăvim! Însuși Dumnezeu Atotputernic ne conduce spre Canaan, ca să ne bucurăm de bogățiile Lui!” („Împărăția lui Hristos s-a pogorât pe Pământ” din Urmați Mielul și cântați cântări noi).

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.
Contactați-ne
Contactează-ne pe whatsapp

Conținut similar

Lasă un răspuns