de Xin Chun, China

În martie 2024, supraveghetoarea a venit să rezume problemele și să discute cu noi despre lucrare. Când am discutat împreună o predică, am fost prima care și-a exprimat opinia, însă opinia pe care am exprimat-o a fost greșită, iar apoi am exprimat încă două opinii la rând, care au fost tot greșite. Asta m-a făcut să mă simt foarte jenată. „Am făcut atâtea greșeli la prima mea interacțiune cu supraveghetoarea! E atât de rușinos! Sora cu care lucram a putut să identifice unele probleme, deși abia începuse să facă această datorie, dar eu, care mă instruiam de mult timp, încă vedeam lucrurile greșit. Oare supraveghetoarea se va gândi că nu eram la fel de bună ca sora nou-venită? Data viitoare, nu mă voi mai grăbi să-mi exprim opinia. Voi aștepta până vor termina toți ceilalți de vorbit și apoi voi împărtăși și eu, ceea ce va fi mai sigur.” A doua zi, când citeam o predică împreună, am cugetat cu atenție la ea și am găsit unele probleme. Totuși, nu eram sigură dacă le vedeam corect sau nu și mi-am zis în sinea mea: „De data asta trebuie să fiu deșteaptă. Voi asculta mai întâi cum o evaluează ceilalți. Apoi, când voi împărtăși și eu, voi combina punctele de vedere ale tuturor. A face asta este mai sigur și, de asemenea, îi va face pe toți să creadă că pot identifica probleme și că nu am un calibru atât de slab.” Dar timpul trecea și nimeni nu spunea nimic. Am văzut cu coada ochiului că erau încă adânciți în gânduri, și am început să cuget: „Deși a trecut destul de mult timp deja, nu pot fi prima care ia cuvântul. Ar fi atât de jenant dacă aș spune din nou ceva greșit.” Așa că m-am prefăcut că mă gândeam la problemă cu seriozitate. Abia după mult timp, unele surori au început să vorbească. După ce toți ceilalți au terminat de împărtășit opiniile, le-am combinat pe ale lor cu ale mele și le-am discutat împreună. Eram foarte emoționată când am vorbit, temându-mă că opinia mea va fi greșită și că mă voi face de râs din nou. Mai târziu, analiza supraveghetoarei a corespuns în esență cu opinia mea. M-am bucurat în secret în inima mea și am simțit că am reușit să-mi salvez onoarea. Dar, după două zile, supraveghetoarea a observat că nu eram activi în exprimarea opiniilor noastre atunci când discutam predicile; amânam și pierdeam timpul. Ea ne-a expus problemele. M-am gândit la faptul că făceam această datorie de mult timp și că eram lider de echipă. Ar fi trebuit să am părtășie în mod activ și să-i conduc pe toți în discuție, dar nu aveam părtășie nici măcar când aveam opinii. Oare nu făceam decât să pierd timpul? Mai târziu, când am discutat din nou predicile, am luat inițiativa de a-mi exprima opiniile, discutând toate problemele pe care le-am observat. Totuși, când nu am putut pătrunde unele probleme, iar comentariile mele au fost unilaterale și inexacte, m-am simțit foarte jenată. După ce mi-am exprimat opinia de câteva ori, am devenit din nou pasivă, așteptând mereu până când eram ultima care lua cuvântul. De asemenea, mi-a fost din ce în ce mai teamă să discut despre predici, temându-mă mereu că lipsurile mele vor fi expuse. De fiecare dată când îmi exprimam opinia, simțeam o presiune foarte mare, și chiar îmi trecea prin minte că nu mai vreau să fac această datorie.

Într-o zi, când discutam problemele care existau în predici, supraveghetoarea m-a strigat pe nume să vorbesc prima. Nu am spus nimic. Supraveghetoarea a spus: „Ești lider de echipă. De ce nu iei niciodată inițiativa să ai părtășie? Nu ai nicio opinie sau ești constrânsă de firea ta coruptă?” Apoi, supraveghetoarea a găsit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Cooperarea armonioasă este un principiu de practică în îndeplinirea datoriei. Atâta vreme cât îți dedici toată inima, tot efortul și tot devotamentul și dai tot ce poți, îți realizezi bine datoria. Dacă ai un gând sau o idee, spune-le altora; nu le păstra pentru tine și nu le ține ascunse. Dacă ai sugestii, oferă-le; ideea oricărei persoane care este în conformitate cu adevărul trebuie să fie acceptată și ascultată. Fă acest lucru și vei fi obținut o cooperare în armonie. Asta înseamnă să-ți realizezi datoria cu devotament. În realizarea datoriei tale, nu ți se cere să-ți asumi totul, nici nu ți se cere să lucrezi până-ți dai duhul, sau să fii «singura floare înflorită», sau neconformist; mai degrabă, ți se cere să înveți cum să cooperezi cu ceilalți în armonie și să faci tot ce poți, să-ți îndeplinești responsabilitățile, să depui tot efortul. Asta înseamnă să-ți realizezi datoria. […] S-ar putea să ai puțină putere, dar dacă ești capabil să cooperezi cu alții și să accepți sugestii adecvate și dacă ai motivațiile potrivite și poți proteja lucrarea casei lui Dumnezeu, atunci ești o persoană potrivită. Uneori, cu o singură propoziție, poți rezolva o problemă și poți aduce beneficii tuturor; uneori, după părtășia ta cu privire la o singură declarație a adevărului, toți au o cale de urmat și sunt capabili să coopereze în armonie, și toți se străduiesc împreună, uniți în inimă, și împărtășesc aceleași puncte de vedere și opinii, și astfel lucrarea este deosebit de eficientă. Deși poate nimeni nu-și va aminti că ai jucat acest rol și s-ar putea să nu simți că ai depus prea mult efort, în ochii lui Dumnezeu vei fi o persoană care practică adevărul, care acționează conform principiilor. Dumnezeu Își va aminti ce ai făcut. Acest lucru se numește a-ți îndeplini datoria cu devotament” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Îndeplinirea adecvată a datoriei necesită o cooperare armonioasă”). Supraveghetoarea a avut părtășie, spunând: „Dumnezeu ne cere să cooperăm armonios, să avem intențiile corecte și să protejăm interesele bisericii atunci când ne facem îndatoririle. De exemplu, când discutăm împreună predicile, ar trebui să luăm inițiativa să vorbim despre oricât de multe probleme observăm, să ne deschidem cu sinceritate și să învățăm din punctele forte ale celorlalți pentru a ne compensa slăbiciunile. Chiar dacă nu avem părtășie despre ele la fel de exhaustiv ca alții, cel puțin intențiile noastre sunt corecte și practicăm adevărul în acest proces. Dacă ne ascundem și ne prefacem constant, protejându-ne interesele personale, lui Dumnezeu nu-I plac oamenii care fac asta. În plus, toată lumea lucrează împreună de ceva vreme și ne înțelegem cu toții unii pe alții. Dacă doar vom continua să ne ascundem sau să ne prefacem, gândindu-ne că, dacă rămânem tăcuți, ceilalți nu ne vor observa deficiențele, asta este o mare nesăbuință. Nu numai că nu vom reuși să facem progrese cu privire la adevărurile-principii, ci vom și împiedica îndeplinirea datoriei noastre. Dacă acest lucru va continua mult timp, vom pierde lucrarea Duhului Sfânt.” Când am auzit părtășia supraveghetoarei, fața îmi ardea de rușine și m-am simțit străpunsă în inimă. Îmi făceam de mult timp datoria în această echipă și, indiferent câte probleme puteam observa, ar fi trebuit să mă deschid cu sinceritate și să vorbesc despre ele, conducându-i pe toți într-o discuție activă. Asta înseamnă să ții cont de lucrare și este o manifestare a practicării adevărului. Totuși, am luat în considerare doar propria mândrie și nu am putut să-mi tratez corect propriile neajunsuri. M-am gândit că, exprimându-mi prima opiniile și ideile, mi-aș expune lipsurile, ceea ce m-ar face să par că am un calibru slab. Prin urmare, am așteptat să termine toți ceilalți să-și exprime opiniile, înainte de a le combina cu propria înțelegere. În acest fel, am putut vorbi mai exhaustiv și mai specific, astfel încât oamenii să mă admire și să las o impresie bună. Ca lider de echipă, nu am luat în considerare lucrarea și m-am simțit rușinată când am făcut greșeli, așa că am încercat în toate modurile posibile să le ascund și să mă prefac, astfel încât nimeni să nu mă vadă așa cum sunt. Drept urmare, pur și simplu am așteptat acolo pasivă în timp ce se discutau problemele, încetinind progresul lucrării. Nu-mi făceam deloc datoria. În schimb, profitam de ocazia de a discuta predicile pentru a mă pune în valoare și a-i face pe alții să mă admire. Eram mereu ultima care își exprima opinia. Deși opiniile pe care le exprimam erau mai exhaustive și mi-am apărat reputația, nu am putut să-mi descopăr propriile neajunsuri și chiar am crezut că mă pricep la evaluarea problemelor. De fapt, toată lumea știa ce calibru am, însă eu tot mă dădeam în spectacol și-mi admiram propria reprezentație, ca un clovn. Chiar eram prea nesăbuită!

Noaptea, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, în această perioadă, am trăit constant pentru mândrie și statut și m-am temut mereu să-mi exprim opiniile. Totuși, încă nu am nicio înțelegere a corupției mele. Te implor să mă conduci să-mi cunosc problemele.” După ce m-am rugat, mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu pe care îl citisem înainte și l-am căutat pentru a cugeta la el. Dumnezeu spune: „Unii oameni vorbesc rar din cauza calibrului slab sau a simplității minții lor, a lipsei de gânduri complexe, dar atunci când antihriștii vorbesc rar, nu este din același motiv; este o problemă a firii. Ei vorbesc rar atunci când se întâlnesc cu alții și nu-și exprimă cu ușurință părerile asupra celor discutate de ceilalți. De ce nu-și exprimă părerile? În primul rând, adevărul le lipsește cu siguranță și nu pot să vadă lucrurile așa cum sunt. Dacă vorbesc, ar putea face greșeli și ar putea fi văzuți drept ceea ce sunt, de fapt; se tem să nu fie priviți cu dispreț, așa că se prefac că tac și simulează că sunt profunzi, ceea ce îngreunează evaluarea din partea celorlalți, ba chiar făcând în așa fel încât ceilalți să creadă că sunt înțelepți și distinși. În acest fel, oamenii nu îndrăznesc să îi subestimeze pe antihriști și văzând calmul și liniștea lor aparentă, chiar îi respectă foarte mult, neîndrăznind sub nicio formă să îi nesocotească. Acesta este aspectul parșiv și ticălos al antihriștilor. Ei nu-și exprimă cu ușurință opiniile, deoarece majoritatea opiniilor lor nu sunt în conformitate cu adevărul, ci sunt noțiuni și închipuiri omenești, total nepotrivite pentru a fi scoase la lumină. Așa că rămân tăcuți. În sinea lor, speră, de asemenea, să obțină o lumină pe care să o poată elibera pentru a-i face pe ceilalți să-i respecte foarte mult, dar în lipsa acesteia, rămân tăcuți și ascunși în timpul părtășiei despre adevăr, pândind în umbră ca niște fantome care așteaptă o oportunitate. Când îi găsesc pe alții care împărtășesc lumina, născocesc modalități de a și-o însuși, exprimând-o într-un alt mod pentru a se scoate în evidență. Iată cât de vicleni sunt antihriștii. Indiferent de ceea ce fac, ei se străduiesc să iasă în evidență și să fie superiori, deoarece numai atunci se simt mulțumiți. Dacă nu au ocazia, mai întâi se ascund și își păstrează părerile pentru ei înșiși. Aceasta este viclenia antihriștilor. De exemplu, atunci când o predică este făcută public de casa lui Dumnezeu, unii oameni spun că pare a fi vorba de cuvintele lui Dumnezeu, iar alții cred că pare mai degrabă o părtășie de la Cel de mai sus. Oamenii relativ simpli la suflet spun ceea ce gândesc, dar antihriștii, chiar dacă au o părere în această privință, o țin ascunsă. Ei observă și sunt pregătiți să urmeze punctul de vedere al majorității, dar, în realitate, ei înșiși nu-l pot pricepe în profunzime. Pot astfel de oameni șmecheri și vicleni să înțeleagă adevărul sau să aibă discernământ real? Ce lucruri poate să vadă așa cum sunt cineva care nu înțelege adevărul? Nu poate vedea nimic așa cum este. Unii oameni nu pot vedea lucrurile așa cum sunt și totuși pretind că sunt profunzi; de fapt, le lipsește discernământul și se tem că ceilalți îi vor vedea drept ceea ce sunt de fapt. Atitudinea corectă în astfel de situații este următoarea: «Nu putem vedea această chestiune așa cum este. Din moment ce nu știm, nu ar trebui să vorbim în mod nechibzuit. Dacă vorbim incorect poate avea un impact negativ. Voi aștepta și voi vedea ce spune Cel de mai sus.» Nu înseamnă asta să vorbești cu sinceritate? Sunt niște vorbe atât de simple, și totuși de ce nu le spun antihriștii? Ei nu vor să fie văzuți așa cum sunt; își cunosc propria măsură, dar, în secret, tot au o intenție detestabilă – să facă în așa fel încât ceilalți să-i respecte foarte mult. Nu este acesta cel mai dezgustător lucru?” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul șase”). Dumnezeu a expus că antihriștii sunt vicleni și necinstiți. Dacă de regulă nu vorbesc mult, nu este pentru că sunt înceți la minte și nu au idei. În schimb, este pentru că pur și simplu nu dețin adevărul și nu pot vedea lucrurile așa cum sunt. Totuși, ei se prefac a fi profunzi ca să nu-și dezvăluie propriile lipsuri. Așteaptă o ocazie să-și însușească ideile și perspectivele altora pentru a se pune în valoare și a se lăuda. Natura lor este prea ticăloasă! Starea mea era exact ceea ce a expus Dumnezeu. Când am văzut că dezvăluiam atâtea lipsuri, deși făceam de mult timp îndatoriri bazate pe text, m-am îngrijorat că frații și surorile mele mă vor privi de sus și mi-a fost teamă să nu fac mai multe greșeli și să mă fac de râs din nou. Prin urmare, când discutam despre probleme, nu aveam părtășie despre propriile opinii, chiar și atunci când în mod clar aveam unele și chiar mă prefăceam că meditez cu seriozitate, amânând în mod deliberat până când eram ultima și puteam combina opiniile tuturor. În acest fel, chiar dacă opinia pe care o exprimam era greșită, atunci ar fi greșit și toți ceilalți și nu m-aș fi făcut de râs. Dacă aveam dreptate, atunci ceea ce spuneam ar fi fost mai bun și mai complet decât ceea ce spuneau surorile mele. Asta le-ar arăta tuturor că, deși sunt tânără, am un calibru bun și pot evalua problemele, lucru care m-ar pune într-o lumină bună. De fapt, nu privesc problemele în mod exhaustiv, iar calibrul meu este slab, dar nu puteam să gestionez situația corect. Voiam constant să mă prefac că sunt o persoană cu un calibru bun, pentru a-i păcăli și a-i induce în eroare pe oameni. Chiar eram atât de ticăloasă și de înșelătoare. Ceea ce dezvăluisem era firea unui antihrist, care atrage dezgustul și repulsia lui Dumnezeu!

În timpul devoționalelor mele, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o oarecare înțelegere cu privire la cauza principală a stării mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Când bătrânii din familie îți spun adesea: «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță», este pentru ca tu să pui accent pe a păstra o imagine bună, a trăi respectabil și a nu face lucruri care să-ți aducă necinste. Așadar, această zicală îndrumă oamenii într-un mod pozitiv sau negativ? Te poate conduce la adevăr? Te poate îndruma spre înțelegerea adevărului? (Nu, nu poate.) Cu siguranță, nu poate! Ceea ce le cere Dumnezeu oamenilor este să fie onești. Când ai comis fărădelegi, sau ai făcut ceva greșit, sau ai făcut ceva ce se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu și contravine adevărului, trebuie să reflectezi asupra ta, să-ți cunoști greșeala și să-ți diseci firile corupte; doar în acest fel poți ajunge la o căință adevărată și, ulterior, să acționezi în conformitate cu cuvintele lui Dumnezeu. Ce fel de mentalitate trebuie să aibă oamenii pentru a practica onestitatea? Există vreun conflict între mentalitatea necesară și punctul de vedere exemplificat de zicala: «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță»? (Da.) Care este conflictul? Zicala: «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță» le spune oamenilor să acorde importanță prezentării lor în cea mai bună lumină și să facă mai multe lucruri care îi pun într-o lumină favorabilă – mai degrabă decât să facă lucruri rele sau dezonorante, să-și expună latura urâtă – și să evite să ducă o viață care nu este respectabilă sau demnă. De dragul mândriei, de dragul de a se pune într-o lumină favorabilă, o persoană nu poate vorbi despre sine ca fiind complet lipsită de valoare, cu atât mai puțin să le spună altora despre latura sa întunecată și aspectele rușinoase, deoarece trebuie să ducă o viață respectabilă și demnă, iar pentru a avea demnitate, este nevoie de mândrie iar pentru a avea mândrie, este nevoie să te prefaci și să te costumezi. Nu intră acest lucru în conflict cu a fi o persoană onestă? (Ba da.) Când ești o persoană onestă, ai renunțat deja la zicala: «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță.» Dacă vrei să fii o persoană onestă, nu da importanță imaginii tale; imaginea unei persoane nu face doi bani. În prezența adevărului, omul ar trebui să se expună, nu să se prefacă sau să afișeze o imagine de fațadă. Omul trebuie să-I dezvăluie lui Dumnezeu toate faptele și adevărurile despre el însuși, cum ar fi ceea ce gândește cu adevărat, greșelile pe care le-a făcut și modurile în care a încălcat adevărurile-principii și, de asemenea, să dezvăluie aceste lucruri fraților și surorilor sale. Nu este a trăi de dragul mândriei, ci mai degrabă a trăi pentru a fi o persoană onestă, pentru a urmări adevărul, pentru a fi o adevărată ființă creată, pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu și a fi mântuit. Dar când nu înțelegi acest adevăr și nu înțelegi intențiile lui Dumnezeu, lucrurile care ți-au fost inculcate de familie tind să fie predominante în inima ta. Așadar, când faci ceva greșit, mușamalizezi și te prefaci, gândind: «Nu pot să spun nimănui despre asta și nu voi permite nici altcuiva care știe să vorbească despre asta. Dacă vreunul dintre voi spune cuiva, nu o să te las să scapi ușor. Mândria mea e pe primul loc. Viața nu are alt scop decât mândria, care este mai importantă decât orice altceva. Dacă o persoană nu are mândrie, își pierde toată demnitatea. Deci nu poți vorbi sincer, trebuie să te prefaci, trebuie să mușamalizezi lucrurile, altfel nu vei mai avea mândrie sau demnitate, iar viața ta va fi lipsită de valoare. Dacă nimeni nu te respectă, atunci nu ai nicio valoare, ești doar un gunoi de nimic.» Este posibil să ajungi să fii o persoană onestă practicând în acest fel? E posibil să te dezvălui și să te diseci? (Nu, nu este.) Evident, făcând acest lucru, aderi la zicala: «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță» cu care te-a condiționat familia ta. Totuși, dacă renunți la această zicală pentru a urmări și a practica adevărul, ea nu te va mai afecta, nu va mai fi mottoul tău sau principiul pentru acțiunile tale și, în schimb, ceea ce faci va fi exact opusul acestei zicale: «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță.» Nu vei trăi de dragul mândriei tale și nici al demnității tale, ci de dragul de a urmări adevărul, a fi o persoană onestă și a căuta să-L mulțumești pe Dumnezeu și să trăiești ca o ființă creată adevărată. Dacă aderi la acest principiu, vei fi renunțat la lucrurile cu care te condiționează familia ta” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (12)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am amintit că mama m-a învățat de mică faptul că trebuie să-ți salvezi reputația în viață și că nu trebuie să-ți arăți latura rea niciunui străin, altfel, te va privi de sus. Începând din acel moment, otrava satanică a zicalei „Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarța lui” mi-a fost profund înrădăcinată în inimă. Credeam că oamenii trebuie să-și salveze reputația în viață și că nu trebuie sub nicio formă să-și expună cu nonșalanță propriile lipsuri și neajunsuri; dacă ar face-o, s-ar înjosi și și-ar pierde integritatea sau demnitatea. Controlată de aceste gânduri și opinii, am acordat o atenție deosebită salvării reputației și nu-mi expuneam niciodată cu nonșalanță propriile neajunsuri și lipsuri și chiar încercam să găsesc modalități de a le ascunde și a le tăinui. De exemplu, când eram la școală, chiar dacă în mod clar nu înțelegeam foarte bine unele întrebări, mi-era teamă că m-aș face de râs și aș fi înjosită dacă i-aș întreba pe alții, așa că nu întrebam. Acum, era la fel și când îmi făceam datoria. Când discutăm cu toții problemele împreună, scopul este să facem schimb de înțelegeri și puncte de vedere proprii. Ar trebui să vorbim atât cât înțelegem. Cu cât avem mai multă părtășie, cu atât înțelegem mai clar și vedem problemele mai exhaustiv. Acest lucru este benefic pentru lucrare și poate compensa și lipsurile fiecăruia. Totuși, mi-era teamă că, dacă aș face prea multe greșeli, asta m-ar face să par că am un calibru slab. Așa că, atunci când îmi exprimam opiniile, eram foarte precaută. Trebuia să mă gândesc la o propoziție de mai multe ori în mintea mea înainte de a o rosti, de teamă că m-aș face de râs dacă nu aș fi atentă. În mod clar nu puteam privi problemele în mod exhaustiv și, cu toate acestea, nu îndrăzneam să vorbesc despre opiniile mele cu sinceritate. Am vrut chiar să îmi însușesc înțelegerea și opiniile altora, pentru a-mi putea atinge scopul de a fi admirată. Când supraveghetoarea mi-a cerut să iau inițiativa în părtășie, am preferat să pierd timpul și să întârzii progresul în loc să am părtășie în mod proactiv. Mi se părea foarte dureros să-mi exprim opinia și m-am gândit chiar să-mi abandonez datoria. Am prețuit salvarea reputației mai mult decât îndeplinirea datoriei mele și practicarea adevărului. Am văzut că a trăi după aceste otrăvuri satanice mă făcuse deosebit de egoistă și de înșelătoare, simțind mereu că a mă deschide cu sinceritate m-ar expune riscului de a mă face de râs și că, dacă aș exprima o opinie greșită, ar fi foarte jenant. Totuși, Dumnezeu nu vede lucrurile așa. Dumnezeu vrea ca noi să fim oameni cinstiți, să ne spunem deschis gândurile adevărate și să avem părtășie despre tot ceea ce înțelegem, să ne purtăm cu deschidere și numai atunci putem trăi cu demnitate și integritate. Am multe lipsuri și neajunsuri și prin părtășia tuturor, lipsurile mele pot fi compensate. Aceasta este, de fapt, o bună ocazie pentru mine să înțeleg adevărul. Totuși, am încercat mereu să-mi salvez reputația și am fost negativă și pasivă, ratând o mulțime de ocazii de a dobândi adevărul. Îmi făceam rău singură!

Mai târziu, am continuat să caut cu privire la propriile probleme și o cale de practică a devenit mai clară. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Ca să fii o persoană cinstită, trebuie mai întâi să-ți deschizi inima, astfel încât toți să poată să o vadă, să vadă tot ceea ce gândești și să îți vadă adevărata față. Nu trebuie să încerci să te deghizezi sau să te ascunzi. Doar atunci ceilalți vor avea încredere în tine și vor considera că ești o persoană cinstită. Aceasta este o practică fundamentală și o premisă pentru a fi o persoană cinstită. Dacă te prefaci mereu, simulând mereu sfințenia, noblețea, măreția și un caracter înalt, ascunzându-ți corupția și defectele de ceilalți, prezentându-le o imagine falsă și făcându-i să creadă că ești integru, măreț, plin de abnegație, just și altruist – nu există oare înșelătorie și amăgire în asta? Oare oamenii nu vor putea să te deslușească, în timp? Așadar, nu fi ipocrit și nu afișa o fațadă. În schimb, fii simplu și deschis și învață să te destăinui – deschide-ți inima pentru ca alții să o vadă. Dacă poți să-ți destăinui toate gândurile și toate lucrurile pe care vrei să le faci – fie ele pozitive sau negative – pentru ca alții să le vadă, atunci nu ești cinstit? […] Este ușor de făcut acest lucru? Necesită o perioadă de instruire, precum și rugăciune frecventă către Dumnezeu și încredere în El. Trebuie să te instruiești ca să spui simplu și deschis cuvintele din inima ta, cu privire la toate lucrurile. Cu acest tip de instruire, poți face progrese. Dacă întâmpini o dificultate majoră, trebuie să te rogi lui Dumnezeu și să cauți adevărul; trebuie să duci o luptă în inima ta și să triumfi asupra trupului, până când poți pune adevărul în practică. Instruindu-te puțin câte puțin în acest fel, inima ta se va deschide treptat. Vei deveni din ce în ce mai pur și mai simplu, iar cuvintele și acțiunile tale vor avea un efect diferit față de înainte. Vei minți și vei înșela din ce în ce mai puțin și vei putea trăi înaintea lui Dumnezeu. Atunci, în esență, vei fi devenit o persoană cinstită” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Practica fundamentală pentru a fi o persoană cinstită”). „Oamenii cinstiți își pot asuma responsabilitatea. Nu țin cont de propriile câștiguri și pierderi; doar protejează lucrarea și interesele casei lui Dumnezeu. Au inimi bune și oneste, care sunt ca niște boluri cu apă limpede, al căror fund se poate vedea dintr-o privire. Acțiunile lor sunt, de asemenea, transparente” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că atunci când ai părtășie la adunări sau discuți despre lucrarea din biserică, trebuie să fii sincer și deschis și să fii o persoană cinstită, fără să iei în considerare propria mândrie sau interesele proprii, sau să te ascunzi și să te prefaci. Când observi vreo problemă în îndeplinirea datoriei tale, ar trebui să te deschizi și să vorbești despre ea și să nu-ți fie teamă să-ți exprimi opiniile. Acest lucru este benefic pentru lucrarea bisericii, iar frații și surorile se pot completa reciproc. Înainte, eram mereu constrânsă de mândria mea și nu îndrăzneam să-mi exprim opiniile. De fiecare dată când discutam despre predici, simțeam o mare presiune. Mă temeam să-mi expun lipsurile, așa că întârziam să-mi exprim opinia, împiedicând progresul în mod repetat. Nu numai că nu am făcut niciun progres, dar mă și detesta Dumnezeu. Acesta a fost rodul amar al faptului că nu am practicat adevărul! M-am gândit la ce spusese Domnul Isus: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă schimbați și nu deveniți ca și copilașii, nu veți intra niciodată în Împărăția Cerurilor!” (Matei 18:3). Dumnezeu îi iubește pe oamenii cinstiți. Dacă nu pot fi la fel de sinceră și de cinstită ca un copilaș, nu voi fi mântuită. În acea perioadă, mă rugam adesea lui Dumnezeu, implorându-L să-mi scruteze inima și să-mi dea credință și putere. Eram dispusă să renunț la mândria și la interesele mele, să practic adevărul și să fiu o persoană cinstită, spunând tot ceea ce înțelegeam, deschizându-mă cu sinceritate și încetând să-mi protejez propria mândrie și propriul statut.

Curând, am mers în alt loc pentru a face îndatoriri bazate pe text. O dată, când discutam despre o predică, nu puteam desluși clar o problemă din aceasta. După ce am citit-o de mai multe ori, eram încă puțin confuză, așa că am ezitat să-mi exprim opinia. Pe măsură ce timpul trecea, deveneam din ce în ce mai anxioasă. Mi-am spus în sinea mea: „Încă nu sunt foarte lămurită în legătură cu această întrebare. Ar trebui să spun ceva despre ea? Au existat adesea unele abateri în opiniile pe care le-am exprimat când am discutat recent despre predici. Ce mă voi face dacă voi spune din nou ceva greșit? Ce vor crede despre mine supraveghetoarea și sora cu care lucrez? Vor crede că am un calibru destul de slab și că nu mă ridic la înălțimea acestei datorii? Poate ar trebui să aștept ca sora cu care lucrez să vorbească prima. Îi voi asculta opinia și apoi voi decide dacă ar trebui să iau cuvântul.” Totuși, m-am gândit apoi că, dacă aș mai amâna, s-ar pierde timp. M-am rugat în tăcere în inima mea, implorându-L pe Dumnezeu să-mi liniștească inima, astfel încât să nu mai fiu legată de mândrie și să am părtășie despre tot ceea ce înțelegeam. Mi-am amintit, de asemenea, de cuvintele lui Dumnezeu: „Nu fi ipocrit și nu afișa o fațadă. În schimb, fii simplu și deschis și învață să te destăinui – deschide-ți inima pentru ca alții să o vadă” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Practica fundamentală pentru a fi o persoană cinstită”). „Oamenii cinstiți își pot asuma responsabilitatea. Nu țin cont de propriile câștiguri și pierderi; doar protejează lucrarea și interesele casei lui Dumnezeu. Au inimi bune și oneste, care sunt ca niște boluri cu apă limpede, al căror fund se poate vedea dintr-o privire. Acțiunile lor sunt, de asemenea, transparente” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat putere în inima mea. Deși nu am putut pătrunde această problemă, aveam o opinie. Trebuia să fiu curajoasă și să spun ce gândeamc, să nu mă mai ascund și să nu mă mai prefac. Așadar, mi-am împărtășit opiniile și am vorbit despre confuzia mea. Supraveghetoarea a discutat despre câteva detalii ale opiniilor mele și, prin aceasta, problema care mă deruta s-a rezolvat și mi-am văzut, de asemenea, propriile lipsuri și neajunsuri. M-am bucurat foarte mult că mi-am exprimat opiniile și gândurile, altfel, încă aș fi fost confuză în legătură cu această problemă. Deși a face acest pas mi-a dezvăluit lipsurile, a ajutat, de asemenea, să le compensez. După aceea, când comunicam despre lucrare sau discutam predicile, am renunțat în mod conștient la mândria mea și am vorbit atât cât am înțeles. Deși aceasta a dezvăluit multe dintre deficiențele și lipsurile mele și m-am făcut puțin de râs, m-am lămurit mult mai mult cu privire la adevărurile-principii relevante, iar eficiența mea în îndeplinirea datoriei s-a îmbunătățit mult. Acum am experimentat că a practica adevărul și a fi o persoană cinstită mi-a adus o mulțime de beneficii. Nu mai sunt încurcată în atâtea poveri când îmi fac datoria și mintea mea a devenit mult mai simplă. Puțina practică și intrare pe care le-am dobândit sunt rezultatul luminării și îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!