de Nathan, Coreea de Sud

În 2022, am primit o scrisoare de la biserica din orașul meu natal, prin care mi se cerea o evaluare a uneia dintre surori, Zhang Hua. Scrisoarea spunea că perturba viața bisericească, asmuțindu-i pe unii împotriva altora și adunându-și propriii susținători. Conducătorii au încercat de câteva ori să aibă părtășie, fără succes, iar ea a ripostat atrăgând atenția asupra defectelor conducătorilor. Biserica pregătea informațiile necesare pentru excluderea lui Zhang Hua și m-a rugat să scriu o evaluare a acesteia. Când am văzut scrisoarea, mi-am dat seama că acum, Zhang Hua probabil urma să fie exclusă, fiindcă se comportase așa de la început și încă nu se schimbase. Era o situație foarte gravă. Ideea excluderii lui Zhang Hua îmi dădea un sentiment destul de neplăcut. În trecut, mă promovase și încercase mereu să aibă grijă de mine. Dacă ar ști că eu îi expusesem faptele rele, oare ce-ar crede despre mine? Oare ar spune că eram nerecunoscător și crud? Gândindu-mă la asta, am vrut doar să evit chestiunea. Aveam și alte lucrări de făcut și am amânat-o câteva zile.

Chestiunea mă tot apăsa. Mi-am amintit ceva ce s-a întâmplat cu zece ani în urmă. Atunci, Zhang Hua era conducătoarea bisericii și mă promovase la lucrarea bazată pe texte, ca să exersez mai mult. Ulterior, am fost promovat în mod repetat și am plecat să-mi fac datoria în alt oraș. Crezusem că faptul că am fost capabil să continui lucrarea bazată pe texte se datora promovării de către ea, cu mulți ani în urmă. M-am gândit la părtășiile, ajutorul și susținerea oferite de ea în anii în care a fost conducătoare. Ne înțelegeam foarte bine și avea grijă de noi, în viața de zi cu zi. Nu numai că aranjase să fim primiți în case mai bune, dar dacă rămâneam fără haine sau necesități zilnice, aranja și să ne fie aduse imediat. Îmi amintesc că o dată a ținut o adunare pentru noi. Când a auzit că am o boală de ficat, a luat legătura cu un frate care practica medicina, procurându-mi o duzină de cutii de medicamente pentru ficat, gratis. Am fost foarte impresionat. Cu excepția familiei mele, nimeni nu se mai arătase atât de preocupat de boala mea. Am simțit mereu că mă apreciase și mă prețuise și i-am fost mereu recunoscător pentru asta. Așa că a fost aproape insuportabil de jenant să mi se ceară apoi să scriu o evaluare a lui Zhang Hua, fiindcă știam că făcuse mai multe fapte rele. Expunerea lor ar fi dus la alungarea ei. De exemplu, în datoria ei de conducătoare, era neglijentă și nechibzuită, afectând grav lucrarea bisericii. După ce a fost demisă din funcția de conducătoare, s-a dus să predice Evanghelia, dar a început să urmeze antihriști, denunțându-i pe conducători ca fiind falși, în lupta ei pentru conducere. Prin urmare, conducătorii și lucrătorii nu și-au putut face datoria, iar lucrarea bisericii a fost grav tulburată. Sora ei era o persoană rea, iar când a fost exclusă, Zhang Hua a fost nemulțumită și i-a venit în apărare, răspândind noțiuni. Și așa mai departe. N-am putut să nu mă întreb de ce Zhang Hua susținea mereu pe cine nu trebuie. Apoi, m-am gândit la cuvântul lui Dumnezeu: „Mulți oameni din biserică nu au discernământ. Când apare ceva care îi induce în eroare, ei stau, în mod surprinzător, de partea Satanei; ba chiar se simt ofensați când sunt numiți lacheii Satanei. Deși oamenii ar putea spune că ei nu au discernământ, că stau de partea fără adevăr, aceștia nu stau niciodată de partea adevărului în momente critice și nu se ridică și nu susțin adevărul. Chiar sunt lipsiți de discernământ? De ce, dintr-o dată, sunt de partea Satanei? De ce nu spun niciodată vreun cuvânt drept sau rezonabil care să sprijine adevărul? Oare această situație s-a creat, într-adevăr, din cauza confuziei lor momentane? Cu cât o persoană are mai puțin discernământ, cu atât este mai puțin capabilă să stea de partea adevărului. Ce arată asta? Nu arată oare că oamenii fără discernământ iubesc păcatul? Nu arată că ei sunt odraslele loiale ale Satanei? Cum se face că întotdeauna pot să stea de partea Satanei și să vorbească aceeași limbă ca și acesta? Toate cuvintele, faptele și expresiile de pe chipurile lor sunt suficiente pentru a demonstra că ei nu iubesc adevărul; mai degrabă, sunt oameni care detestă adevărul. Faptul că pot sta de partea Satanei e de ajuns pentru a dovedi că Satana îi iubește cu adevărat pe acești diavoli josnici care-și petrec toată viața luptând de dragul Satanei. Oare nu sunt aceste fapte foarte clare?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). Prin revelația cuvântului lui Dumnezeu și comparându-l cu vechile fapte rele ale lui Zhang Hua și cu comportamentul ei actual, am văzut că lua mereu partea Satanei, tulburând lucrarea bisericii. Am înțeles că era de fapt sluga Satanei, o persoană rea care perturba și tulbura lucrarea bisericii. Dacă aș expune toate faptele rele și comportamentul lui Zhang Hua, atunci, conform principiilor bisericii, cu siguranță ar fi îndepărtată. Apoi, n-ar mai avea niciun rol de jucat în casa lui Dumnezeu și nicio șansă la mântuire. Era deja de vârstă mijlocie și nu-și întemeiase o familie. Dacă ar fi exclusă, ar avea unde merge? Când m-am gândit la grija și la promovările pe care mi le oferise, am fost în dilemă. Dacă o expuneam, probabil ar fi fost exclusă, pentru comportamentul ei nepotrivit. Dacă n-o făceam, n-aș fi protejat lucrarea bisericii și nu I-aș fi fost credincios lui Dumnezeu. Meditând la asta, am ajuns la un compromis. Trecuseră mulți ani, iar memoria mea nu era grozavă. Deja uitasem multe detalii, deci n-avea sens să depun mult efort să mi le reamintesc. Aveam să scriu doar câteva mai evidente și era de ajuns. Când m-am gândit la asta, am simțit un oarecare reproș în inima mea. Oare nu era asta doar înșelăciune și trădare? Aceasta este etapa finală a revelației din lucrarea lui Dumnezeu, când oamenii sunt împărțiți după felul lor. Doar după ce sunt îndepărtați oamenii răi, antihriștii, neîncrezătorii și spiritele rele, biserica va fi curățită și-și va putea desfășura ușor lucrarea. Știam foarte bine că Zhang Hua era rea, dar nu voiam s-o expun; voiam s-o protejez, să-i ascund greșelile. Asta ar fi însemnat să stau de partea Satanei și să mă împotrivesc lui Dumnezeu. Dându-mi seama de asta, m-am îngrozit. M-am străduit să-mi amintesc toate faptele ei și le-am scris, pentru conducător.

După ce am trimis scrisoarea, m-am simțit mai destins, dar tot am rămas cu un sentiment de tristețe. Dacă într-o zi m-aș întoarce în orașul natal și Zhang Hua ar ști că eu eram cel care i-a expus faptele rele, oare ar zice că-s lipsit de afecțiune și nerecunoscător? Zile întregi, când m-am gândit la asta, m-am simțit ca și cum făcusem ceva rău. Am tot reflectat: știam că a-i expune și a-i reclama pe oamenii răi e în conformitate cu intenția lui Dumnezeu și e datoria tuturor aleșilor lui Dumnezeu, așadar, de ce eram atât de trist și de reticent s-o expun? De ce simțeam că-i datorez ceva? Reflectând, mi-am amintit că, atunci când Dumnezeu a disecat diverse zicale despre comportamentul moral, a atins subiectul răsplătirii bunătății, așa că am început să citesc cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „În cultura tradițională chineză, ideea că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință reprezintă unul dintre criteriile clasice pentru a judeca moralitatea sau imoralitatea conduitei unei persoane. Când evaluăm dacă umanitatea unui om este bună sau rea și cât de morală este conduita lui, unul dintre repere este măsura în care întoarce favorurile sau ajutorul pe care îl primește – dacă este sau nu o persoană care răsplătește cu recunoștință bunătatea pe care a primit-o. În cultura tradițională chineză și în cea a umanității, oamenii tratează acest lucru ca pe o unitate de măsură importantă a conduitei morale. Dacă cineva nu înțelege că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință și este nerecunoscător, atunci e considerat a fi lipsit de conștiință și nevrednic de a se crea legături cu acesta și ar trebui desconsiderat, disprețuit sau respins de toți. Pe de altă parte, dacă o persoană chiar înțelege că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință, dacă este recunoscătoare și întoarce favorurile și ajutorul pe care le primește cu toate mijloacele pe care le are la dispoziție, este considerată o persoană care are conștiință și umanitate. Dacă cineva primește beneficii sau ajutor de la o altă persoană, dar nu le răsplătește sau exprimă doar puțină recunoștință cu un simplu «mulțumesc» și nimic mai mult, ce va crede cealaltă persoană? S-ar putea simți stânjenită? Ar putea gândi: «Acel tip nu merită să fie ajutat, nu este o persoană bună. Dacă așa răspunde când l-am ajutat atât de mult, atunci nu are conștiință sau umanitate și nu merită să mă asociez cu el»? Dacă s-ar întâlni din nou cu acest gen de persoană, ar mai ajuta-o? Nici măcar nu și-ar dori s-o facă. La rândul vostru, în circumstanțe similare, nu v-ați întreba dacă într-adevăr se cuvine să ajutați sau nu? Lecția pe care ați fi învățat-o din experiența anterioară ar fi fost: «Nu pot să ajut chiar pe oricine – trebuie să înțeleagă că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință. Dacă este genul nerecunoscător care nu mă va răsplăti pentru ajutorul pe care l-am oferit, atunci ar fi mai bine să nu ajut.» Nu acesta ar fi punctul vostru de vedere asupra acestei chestiuni? (Ba da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. Citind cuvântul lui Dumnezeu, am aflat de ce eram atât de trist și simțeam că-i datoram ceva. Fusesem indus în eroare și otrăvit de zicala care spune să răsplătim bunătatea. Din copilărie până la maturitate, când vorbeau părinții mei, prezbiterii sau sătenii, expresia „răsplătirea bunătății” apărea frecvent în conversațiile lor. Când auzeau că cineva care primise ajutor întorsese ulterior favoarea, îl lăudau pe acel om și spuneau că era bun, avea conștiință și că merita să-i fii prieten. Admirau și respectau astfel de oameni și-i salutau veseli, când îi vedeau. Dar când un om nu întorsese o favoare, nu voiau să se asocieze cu el. În sinea lor, etichetau acești oameni drept nerecunoscători, fără conștiință și umanitate și nu-i salutau deloc. Îndoctrinat de mediul copilăriei mele, am încercat mereu să practic ideea de a răsplăti bunătatea. Trebuia să mi-i amintesc pe toți cei care mă ajutaseră pe mine sau pe familia mea și să-i răsplătesc cât de repede posibil. Dacă n-a fost posibil pe loc, a trebuit să aștept și să-i răsplătesc mai târziu, când am putut. Părea felul în care s-ar comporta un om nobil, ghidat de conștiință, integru și asta mi-a adus aprobarea celor din jur. Însă pe Zhang Hua simțeam că n-o răsplătisem pentru toate promovările, grija și ajutorul ei, ba chiar atrăsesem atenția asupra faptelor ei rele. Aveam conștiința încărcată și mă simțeam nerecunoscător. Aceste idei încă mă controlau atât de mult, încât, deși știam că oamenii răi și neîncrezătorii pot doar să perturbe lucrarea bisericii și îndatoririle fraților și surorilor, tot nu eram dispus să-i expun faptele rele. Am fost indus în eroare și constrâns foarte mult de conceptul de a răsplăti bunătatea.

Chiar atunci, am citit mai mult din cuvântul lui Dumnezeu, care spunea: „Afirmațiile cu privire la conduita morală precum «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» nu le spun oamenilor exact care sunt responsabilitățile lor în cadrul societății și în rândul omenirii. În schimb, reprezintă o modalitate de a-i obliga sau forța pe oameni să acționeze și să gândească într-un anumit mod, indiferent dacă vor sau nu și indiferent de circumstanțele sau contextul în care au parte de aceste acte de bunătate. În China antică, există o mulțime de exemple în care bunătatea este răsplătită. De exemplu, un băiat cerșetor înfometat a fost luat acasă de o familie care l-a hrănit, l-a îmbrăcat, l-a antrenat în arte marțiale și i-a transmis tot felul de cunoștințe. Au așteptat până când a crescut, iar apoi au început să-l folosească drept sursă de venit, trimițându-l să facă rău, să omoare oameni, să facă lucruri pe care el nu voia să le facă. Dacă te uiți la povestea lui în lumina tuturor favorurilor pe care le-a primit, atunci faptul că a fost salvat a reprezentat un lucru bun. Însă dacă te gândești la ce a fost forțat să facă mai târziu, a fost într-adevăr un lucru bun sau rău? (A fost rău.) Însă sub condiționarea culturii tradiționale de tipul «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință», oamenii nu pot să facă această distincție. La suprafață, pare că băiatul nu a avut de ales decât să facă lucruri rele și să rănească oamenii, să devină un ucigaș – lucruri pe care majoritatea oamenilor nu și-ar dori să le facă. Însă oare faptul că a făcut aceste lucruri rele și a ucis la porunca stăpânului său nu a venit, în adâncul sufletului, din dorința de a-l răsplăti pentru bunătatea lui? În special din cauza condiționării culturii tradiționale chineze precum: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință», oamenii nu pot să nu fie influențați și controlați de aceste idei. Modul în care acționează, precum și intențiile și motivațiile din spatele acestor acțiuni sunt, cu siguranță, constrânse de ele. Când băiatul a fost pus în acea situație, care ar fi fost primul său gând? «Am fost salvat de această familie și ei au fost buni cu mine. Nu pot să fiu nerecunoscător, trebuie să le răsplătesc bunătatea. Le datorez viața mea, așa că trebuie să le-o dedic. Ar trebui să fac orice îmi cer ei, chiar dacă asta înseamnă să fac rău și să ucid oameni. Nu pot să iau în calcul dacă este corect sau greșit, trebuie, pur și simplu, să le răsplătesc bunătatea. Dacă nu aș face-o, aș mai fi demn de a fi numit om?» Drept urmare, ori de câte ori familia dorea ca el să ucidă pe cineva sau să facă ceva rău, el făcea acel lucru fără nicio ezitare sau rezervă. Așadar, oare comportamentul, acțiunile sale și supunerea lui neîndoielnică nu au fost toate dictate de ideea și opinia că «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință»? Nu îndeplinea el acel criteriu al conduitei morale? (Ba da.) Ce înțelegi din acest exemplu? Este zicala: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» un lucru bun sau nu? (Nu este, este lipsit de principii.) De fapt, o persoană care răsplătește o bunătate are un principiu. Și anume că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință. Dacă o persoană îți face un bine, tu trebuie să faci unul la schimb. Dacă nu reușești să faci acest lucru, atunci nu ești om și nu poți spune nimic dacă ești condamnat pentru asta. Proverbul spune: «Bunătatea unei picături de apă ar trebui răsplătită cu un izvor care țâșnește», dar, în acest caz, băiatul nu a avut parte de un mic act de bunătate, ci de o bunătate care i-a salvat viața, așadar, a avut toate motivele să o răsplătească cu o viață. Nu știa care sunt limitele sau principiile de a răsplăti bunătatea. El credea că viața îi fusese dăruită de acea familie, așa că trebuia să le-o dedice la schimb și să facă tot ce-i cereau ei, inclusiv crime sau alte fapte rele. Acest mod de a răsplăti bunătatea nu are principii sau limite. A servit ca acolit al răufăcătorilor și s-a ruinat făcând asta. A fost corect ca el să răsplătească bunătatea în acest fel? Desigur că nu. A fost un mod nesăbuit de a acționa” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. Prin exemplul lui Dumnezeu cu cerșetorul care a răsplătit un act de bunătate, am văzut cum cultura tradițională de a răsplăti bunătatea este un sofism satanic menit să ne otrăvească. Ideea de a răsplăti bunătatea nu numai că ne constrânge sufletul, dar ne și denaturează gândurile, transformând ajutorul obișnuit dintre oameni într-un motiv de a fi recunoscători, un lucru de ținut minte și care trebuie răsplătit, ca să nu fim etichetați drept oameni fără conștiință și umanitate. Câți oameni nu mai cunosc comportamentul adecvat din cauza acestei culturi tradiționale otrăvitoare, care induce în eroare? Indiferent cine face favoarea, chiar dacă e o persoană rea sau cineva cu motive ascunse, cine primește beneficiul trebuie facă tot posibilul să-l răsplătească, chiar și comițând crime și alte fapte rele. Astfel, mi-am dat seama că sofismul de a răsplăti bunătatea chiar îi otrăvește pe oameni. Când m-am gândit că Zhang Hua îi ataca pe conducători și perturba lucrarea bisericii, am știut că obiectivul conducătorului, când a cerut o evaluare, era să înțeleagă clar cum se comporta Zhang Hua de obicei, ca să decidă dacă s-o excludă sau nu. Dar sub inducerea în eroare și influența „răsplătirii bunătății”, simplul gând la promovările și grija lui Zhang Hua față de mine – la toate favorurile ei – m-a făcut să vreau să-i ascund faptele rele. Eram prea derutat să văd diferența dintre bine și rău, negru și alb! În acel moment, am reușit să discern niște lucruri despre ideea răsplătirii bunătății. Mi-am dat seama că nu era un lucru pozitiv, ci un sofism folosit de Satana pentru a-i induce în eroare și a-i corupe pe oameni. Știam că nu ar trebui să trăiesc după el, nu ar trebui să-l consider un principiu de comportament.

Ulterior, am citit mai mult din cuvântul lui Dumnezeu, care spunea: „Conceptul cultural tradițional potrivit căruia: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință» trebuie să fie discernut. Cea mai importantă parte este cuvântul «bunătate» – cum ar trebui să priviți această bunătate? La ce aspect și natură a bunătății se referă? Care este semnificația zicalei: «O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință»? Oamenii trebuie să găsească răspunsurile la aceste întrebări și în niciun caz să nu fie constrânși de această idee de răsplătire a bunătății – pentru cine urmărește adevărul, acest lucru este absolut esențial. Ce este «bunătatea», conform noțiunilor umane? La un nivel mai mic, bunătatea reprezintă o persoană care te ajută atunci când ai necazuri. De exemplu, cineva care îți dă un castron cu orez când ești lihnit de foame sau o sticlă de apă când mori de sete sau te ajută să te ridici când cazi și nu te poți ridica. Toate acestea sunt acte de bunătate. Un mare act de bunătate este ca cineva să te salveze atunci când te afli într-o situație disperată – aceasta este o bunătate care îți salvează viața. Atunci când ești în pericol de moarte și cineva te ajută să eviți moartea, în esență, acea persoană îți salvează viața. Acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care oamenii le percep drept «bunătate». Acest tip de bunătate depășește cu mult orice favoare măruntă, materială – este o bunătate măreață care nu poate fi măsurată în funcție de bani sau lucruri materiale. Cei care o primesc simt un fel de recunoștință imposibil de exprimat în doar câteva cuvinte de mulțumire. Este corect, totuși, ca oamenii să măsoare bunătatea în acest fel? (Nu este.) De ce spui că nu este corect? (Întrucât această măsurătoare se bazează pe standardele culturii tradiționale.) Acesta este un răspuns bazat pe teorie și doctrină și, deși poate părea corect, nu ajunge la esența chestiunii. Prin urmare, cum se poate explica acest lucru în termeni practici? Gândește-te cu atenție. Cu ceva timp în urmă, am auzit despre un material video pe internet în care un bărbat își scapă portofelul fără să-și dea seama. Portofelul este ridicat de un cățeluș care îl urmărește, iar când bărbatul vede asta, bate câinele pe motiv că i-a furat portofelul. Absurd, nu-i așa? Omul are mai puțină moralitate decât câinele! Acțiunile câinelui erau în deplină conformitate cu standardele morale umane. Un om ar fi strigat: «Ți-ai scăpat portofelul!» Dar întrucât câinele nu putea vorbi, pur și simplu, a apucat în tăcere portofelul și a alergat după bărbat. Așadar, dacă un câine poate îndeplini o parte din comportamentele bune încurajate de cultura tradițională, ce spune acest lucru despre oameni? Oamenii se nasc cu rațiune și conștiință, așa că sunt cu atât mai capabili să facă aceste lucruri. Atât timp cât o persoană are simțul conștiinței, poate îndeplini aceste tipuri de responsabilități și obligații. Nu este necesar să depuneți o muncă grea sau să plătiți un preț, necesită puțin efort și este, pur și simplu, o chestiune de a face ceva util, ceva de folos altora. Însă natura acestei acțiuni se califică, într-adevăr, drept «bunătate»? Se ridică la nivelul unui act de bunătate? (Nu o face.) Din moment ce nu o face, este nevoie ca oamenii să vorbească despre răsplătirea acesteia? Acest lucru nu ar fi necesar” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. Meditând la cuvântul Lui, mi-am simțit inima ușoară. Dumnezeu spune: „Cea mai importantă parte este cuvântul «bunătate» – cum ar trebui să priviți această bunătate?” Imediat ce reușeam să aflu cum să privesc „bunătatea”, aveam să văd adevărul și să nu mai fiu indus în eroare sau controlat de ea. Așa că m-am gândit mult. Consideram că Zhang Hua îmi arătase bunătate în două feluri principale. În primul rând, mă promovase. În al doilea rând, cât fusese conducătoare, rugase un frate să-mi dea medicamente. Acum, chiar fuseseră acestea acte de bunătate? De fapt, când cineva e bolnav sau se confruntă cu o dificultate, a-i da o mână de ajutor, pentru a-l alina puțin e un comportament normal, e o responsabilitate și bun simț. Oricine are conștiință și rațiune poate face acest lucru, care nu reprezintă deloc o bunătate specială care trebuie să fie răsplătită. Dar eu am pus la suflet ajutorul ei și l-am etichetat drept un act special de bunătate ce trebuie răsplătit, încercând chiar s-o păstrez în biserică, ascunzându-i faptele rele. Răsplătindu-i astfel bunătatea, oare nu sacrificam eu interesele bisericii în favoarea alor mele? Eram foarte derutat! M-am întrebat și dacă promovarea din partea lui Zhang Hua se considera bunătate. M-am gândit la asta, din cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să înțelegeți că, oricând și în orice etapă își îndeplinește Dumnezeu lucrarea, El are întotdeauna nevoie ca o parte dintre oameni să lucreze împreună cu El. Faptul că acești oameni cooperează cu lucrarea lui Dumnezeu sau la răspândirea Evangheliei este predestinat de El. […] Care dintre voi își face acum datoria în casa lui Dumnezeu din întâmplare? Indiferent din ce mediu ați venit pentru a vă realiza datoria, nimic nu e întâmplător. Această datorie nu poate fi realizată doar prin găsirea câtorva credincioși la întâmplare; este ceva predestinat de Dumnezeu înaintea timpurilor. Ce înseamnă când ceva este predestinat? Ce înseamnă exact? Înseamnă că, în întregul Său plan de gestionare, Dumnezeu a plănuit acum mult timp de câte ori vei viețui pe pământ, din ce neam și din ce familie te vei naște în zilele de pe urmă, care va fi situația acestei familii, dacă vei fi femeie sau bărbat, care vor fi punctele tale forte, câtă școală vei avea, cât de bine te vei putea exprima, ce calibru vei avea și cum vei arăta. El a plănuit vârsta la care vei veni în casa lui Dumnezeu și vei începe să îți faci datoria și ce datorie vei realiza și când. Dumnezeu a predestinat fiecare pas al tău de la început. Încă înainte de a te fi născut și de a fi venit pe pământ în ultimele tale vieți, Dumnezeu rânduise deja ce datorie vei avea de realizat în această etapă finală a lucrării” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cu cât am meditat mai mult la cuvintele lui Dumnezeu, cu atât mi s-au clarificat lucrurile. Poate că lucrarea mea bazată pe texte părea a se datora promovării din partea lui Zhang Hua, dar, de fapt, Dumnezeu e Cel care organizează totul. El m-a condus, treptat, spre acest rol. Dacă n-ar fi avut casa lui Dumnezeu această slujbă, n-aș fi putut îndeplini datoria aceasta. Așadar, nu se întâmplaseră toate acestea ca urmare a lucrării lui Dumnezeu? Lui Dumnezeu ar fi trebuit să-I fiu recunoscător, dar eu o considerasem pe Zhang Hua sursa acestui favor și voisem s-o răsplătesc pentru el. Nu puteam vedea harul lui Dumnezeu, doar bunătatea omului. Am fost cu adevărat orb, ignorant, irațional și nesăbuit. În calitate de conducătoare de biserică, datoria lui Zhang Hua era să-i instruiască și să-i promoveze pe oameni conform cerințelor lucrării casei lui Dumnezeu. Ar fi trebuit să-I mulțumesc lui Dumnezeu, nu să-i atribui această bunătate altei persoane. Când am înțeles asta, m-am simțit ușurat. Gratitudinea pe care o simțisem față de ea de mai mult de zece ani, recunoștința pe care o simțisem fiindcă mă aprecia și dorința mea de a o răsplăti dispăruseră toate. Nu mă mai simțeam îndatorat față de ea și nu-mi mai părea rău că-i dezvăluisem faptele rele. Dispăruse și vinovăția provocată de nerecunoștință și nu se mai punea problema vreunui act de bunătate între noi. Exact cum spune Dumnezeu: „Pentru Mine, acest tip de «bunătate» pur și simplu nu există și sper că același lucru este valabil și pentru voi. Așadar, cum ar trebui să o privești? Privește-o pur și simplu ca pe o obligație și o responsabilitate și drept ceva ce ar trebui să facă o persoană cu instincte umane. Ar trebui să o tratezi ca pe responsabilitatea și obligația ta de ființă umană și să o faci cât mai bine posibil. Asta este tot” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (7)”]. Cuvântul lui Dumnezeu m-a eliberat din constrângerile ideii de a răsplăti bunătatea și mi-a corectat perspectiva asupra acestor chestiuni. Îi sunt foarte recunoscătoare.

În orice caz, consideram chestiunea încheiată. Nu după mult timp, însă, mi s-a scris din nou de la biserica din orașul meu natal, cerându-mi-se să scriu clar comportamentul lui Zhang Hua, precum și momentele și locurile în care se manifesta, când luase apărarea antihriștilor și a oamenilor răi și-i urmase pe antihriști pentru a face rele. Fără astfel de dovezi, era imposibil s-o excludă. După ce am primit scrisoarea, încă m-am simțit puțin tulburat. Dacă scriam asta, Zhang Hua sigur avea să fie exclusă. Fusese foarte bună cu mine și, dacă făceam asta, nu aș fi… Dar mi-am dat seama rapid că aici funcționa principiul satanic de răsplătire a bunătății. Trebuia să ignor această idee și să practic potrivit cuvântului lui Dumnezeu. Mi-am amintit cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmăresc adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot respecta voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt detestați de Dumnezeu și ar trebui să-i detestăm și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. […] În timpul Epocii Harului, Domnul Isus a spus: «Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei?» «Căci oricine respectă voia Tatălui Meu, Care este în ceruri, acela Îmi e frate, soră și mamă.» Aceste cuvinte existau deja în Epoca Harului, iar acum cuvintele lui Dumnezeu sunt și mai clare: «Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El.» Aceste cuvinte pun punctul pe i, însă oamenii sunt adeseori incapabili să le priceapă adevăratul sens” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Cuvântul lui Dumnezeu spune foarte clar: ar trebui să-i tratăm pe oameni principial, să iubim ce iubește Dumnezeu și să urâm ce urăște El. Cei ce urmăresc și practică adevărul sunt frații și surorile noastre și ar trebui tratați cu iubire. Cei care nu urmăresc adevărul, nu-l practică deloc sau care chiar comit rele care perturbă lucrarea bisericii nu sunt frați și surori, ci slugile Satanei, oameni răi. Trebuie expuși, deslușiți și curățiți din biserică. Numai asta este în acord cu intenția lui Dumnezeu. Nu am ezitat, după ce am înțeles asta. Cu documentele trimise de mine mai devreme și cu o rememorare atentă, am relatat faptele ei rele. După ce am trimis răspunsul, m-am simțit împăcat și în largul meu. În sfârșit, scăpasem de constrângerile conceptului de a răsplăti bunătatea, iar inima îmi era ușurată.