de Frank, Coreea de Sud

În prezent, răspund de lucrarea video a bisericii. Când am început, după o perioadă de practică, am ajuns să înțeleg câteva principii și am devenit mai priceput. Curând, descopeream frecvent probleme în lucrarea noastră și, la discuțiile de la lucru, propunerile mele erau adesea acceptate de ceilalți. După o vreme, am ajuns să fiu puțin înfumurat. Am crezut tot mai mult în mine, simțind că aveam un oarecare calibru, o bună înțelegere destul de pură a principiilor și o perspectivă cuprinzătoare asupra problemelor. Deși nu eram conducător de biserică și nu răspundeam de lucrări importante, îmi spuneam că nu era rău să pot gestiona proiectele echipei noastre.

Am văzut că, de ceva vreme, partenerul meu, fratele Justin, era pasiv în ceea ce privea datoria lui. Eu conduceam mereu discuțiile despre lucrări și învățarea în echipă și-l disprețuiam pentru că nu ducea o povară. În timpul discuțiilor despre lucrare, deseori nu luam în seamă propunerile fratelui Justin și îi respingeam opiniile. Mă gândeam: „Lucrez cu tine, dar, în majoritatea timpului, tot ajungem să alegem ideile mele, așa că aș putea la fel de bine să mă descurc singur.” După o vreme, am preluat în întregime responsabilitățile fratelui Justin. În discuțiile de lucru, când ceilalți nu-mi adoptau propunerile, subliniam în mod repetat că perspectiva mea era corectă și uneori prezentam reguli sau doctrine ca dovadă, ca să-i fac să mă asculte. După aceea, nu eram chiar în apele mele, simțind că-i sileam întotdeauna pe ceilalți să mă asculte. Nu afișam o atitudine arogantă? Uneori, încercam să accept propunerile altora, dar, în cele din urmă, tot se dovedea că eu gândisem bine, așa că am devenit și mai încrezător. Chiar dacă uneori îmi dădeam seama că afișam o fire arogantă, nu puneam la suflet, gândindu-mă: „Poate că sunt puțin arogant, dar am și dreptate. Intenția mea este doar să ne facem bine lucrarea noastră, așa că puțină aroganță nu ar trebui să fie o problemă prea mare, nu-i așa?” Pe atunci, nu îmi plăcea nimic din ce făceau ceilalți. Simțeam că nu erau destul de pricepuți și că nu luau în calcul imaginea de ansamblu. Dacă ideile lor nu erau aceleași ca ale mele, le respingeam fără a clipi și îi priveam de sus. Odată, un videoclip realizat de o soră a fost editat de mai multe ori și tot nu a ieșit prea bine. În loc să o întreb de dificultățile pe care ar fi putut să le aibă, am început pur și simplu să o cert: „Nu ai fost atentă deloc? Nu poți doar să te uiți la ce au făcut ceilalți și să înveți de la ei?” Uneori, când frații și surorile împărtășeau o idee de realizare a unui videoclip, o respingeam din scurt înainte să înțeleg măcar despre ce vorbeau. Prin urmare, frații și surorile se temeau cu toții să lucreze cu mine și nici măcar nu îndrăzneau să-mi trimită videoclipurile pe care le terminaseră, ca să le văd. Altă dată, o soră a adunat materiale și a planificat o ședință de studiu în echipă. Am aruncat o privire peste ele și, fără să le discut cu nimeni altcineva, am discreditat complet materialele găsite de ea, spunând că nu meritau să fie studiate. În realitate, deși materialele de studiu găsite de ea nu erau desăvârșite, tot ar fi fost de ajutor pentru dezvoltarea aptitudinilor. O soră mi-a arătat mai târziu că, acționând fără să discut cu alții, afișam o atitudine arogantă. Pe atunci nu mă cunoșteam deloc și credeam că doar nu le cerusem părerea și că, pe viitor, era de ajuns să acord mai multă atenție. Ba chiar m-am gândit: „Eu mă ocup și rezolva majoritatea problemelor din lucrarea noastră. Eu am ultimul cuvânt în majoritatea chestiunilor majore sau minore, așa că, fără supravegherea mea, lucrarea echipei ar fi un dezastru. Deși, practic, fac echipă cu toți ceilalți, de fapt, sunt mai mult supraveghetorul echipei.” Gândul acesta m-a făcut să mă simt diferit de ceilalți, că eram la conducere. M-a determinat să fiu și mai arogant. Odată, eu și câteva surori am stabilit o întâlnire cu altă echipă ca să discutăm despre lucrare, dar a intervenit ceva în ultima clipă și n-am putut participa, așa că le-am trimis fără mine. În mod surprinzător, au intrat în panică de îndată ce au auzit că nu puteam veni, spunând că nu-și puteau asuma singure răspunderea și că preferau să aștepte să-mi fac timp.

După aceea, o soră mi-a spus: „Acum, tu ai ultimul cuvânt în tot ceea ce privește echipa, în chestiuni majore sau minore. Când cineva întâmpină o problemă, nu caută adevărul, ci pur și simplu se bazează pe tine. Simte că nu se descurcă fără tine. Nu crezi c-ar trebui să reflectezi puțin asupra ta? Lucrurile nu pot continua așa!” Am fost tulburat o vreme după ce am auzit-o spunând asta, gândindu-mă: „Frații și surorile mele simt că nu se descurcă fără mine; eu trebuie să aprob tot. Nu înseamnă asta că-mi exercit controlul asupra echipei? Acesta e comportamentul unui antihrist! Însă intențiile mele în toate acestea erau doar să ne facem bine lucrarea. Cum de s-a ajuns aici? Cum pot să înțeleg cel mai bine situația?” Simțindu-mă confuz și negativ, mi-am împărtășit starea lui Dumnezeu, rugându-L să mă lumineze și să mă îndrume. Apoi, ceilalți mi-au trimis un fragment din cuvântul Lui care dezvăluia firile antihriștilor și care chiar se potrivea cu starea mea. Dumnezeu spune: „Cel mai comun fenomen al controlului antihristului este acela că, în sfera lui de autoritate, doar el are ultimul cuvânt. Dacă el nu este prezent, nimeni nu îndrăznește să ia decizii sau să rezolve o problemă. Fără el, ceilalți devin ca niște copii rătăciți, care nu știu cum să se roage, să caute sau să discute între ei, comportându-se ca niște marionete sau oameni morți. […] Strategia antihristului este să pară mereu nou și unic și să facă afirmații grandioase. Nu contează cât de corecte sunt afirmațiile altcuiva, le va respinge. Chiar dacă sugestiile altor persoane sunt în concordanță cu propriile sale idei, dacă nu au fost propuse de ei primii, nu le vor recunoaște sau adopta niciodată. În schimb, vor face tot posibilul să le desconsidere, apoi să le nege și să le condamne, criticându-le insistent până când persoana care oferă sugestiile va crede că ideile sale au fost greșite și își va recunoaște propria greșeală. Abia atunci antihristul va renunța în cele din urmă. Antihriștilor le place să se afirme în timp ce îi desconsideră pe ceilalți, urmărind să îi facă pe ceilalți să îi venereze și să îi pună în centrul atenției. Își permit doar lor să strălucească, în timp ce alții pot sta doar în fundal. Orice spun sau fac ei este corect, iar orice spun sau fac alții este greșit. Adesea, prezintă puncte de vedere noi pentru a nega punctele de vedere și acțiunile altora, găsind nod în papură sugestiilor altora, perturbându-le și respingându-le propunerile. În acest fel, ceilalți trebuie să îi asculte și să acționeze conform planurilor lor. Ei folosesc aceste metode și strategii pentru a te nega insistent, pentru a te ataca și a te face să te simți incompetent, făcându-te, astfel, din ce în ce mai supus față de ei, admirându-i mai mult și având o stimă mai mare pentru ei. În acest fel, devii complet controlat de ei. Acesta este procesul prin care antihriștii îi subjugă și-i controlează pe oameni” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul cinci: Ei îi induc în eroare, îi atrag de partea lor, îi amenință și îi controlează pe oameni”). Citind asta, m-am comparat cu spusele lui Dumnezeu. Răspunsesem de lucrarea echipei de atâta vreme, dar ceilalți tot nu-și puteau face îndatoririle conform principiilor, consultându-mă, în schimb, în tot ce făceau. Fără mine, nu îndrăzneau să ia nicio decizie definitivă sau să comunice cu alte echipe. Toți erau constrânși de mine. Oare nu le făceam rău? Ce făcusem și zisesem de se ajunsese la acest rezultat? Fie că discutam despre lucrare sau treceam idei în revistă, dacă cineva avea un punct de vedere diferit de al meu, găseam multe motive să-l resping, fără să am vreodată părtășie despre adevărurile-principii. Nu-L preamăream pe Dumnezeu, nici nu-I aduceam mărturie, ci doar îi sileam pe toți să mă asculte. Când ceva mi se părea corect, deveneam agresiv și tiranic. Eram disprețuitor ori de câte ori vedeam lipsuri în abilitățile celorlalți și eram condescendent și pe față, și voalat. Voiam să-i forțez pe toți să mă asculte și, dacă nu o făceau, subliniam că eram priceput și că înțelegeam principiile. După o vreme în care mereu i-am negat și devalorizat pe ceilalți și m-am preamărit, frații și surorile simțeau cu toții că nu erau buni de nimic, că nu aveau o perspectivă completă ca a mea, așa că veneau să mă consulte în legătură cu orice. Dacă mă gândesc bine, planurile propuse de ei erau adesea bune. Chiar dacă nu erau perfecte, tot i-aș fi putut ajuta să le îmbunătățească. Dar, în schimb, am insistat să subliniez că eu aveam dreptate și am respins ideile celorlalți, crezând că o fac de dragul lucrării noastre. Eram atât de arogant și mă cunoșteam atât de puțin!

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvântul lui Dumnezeu: „Odată ce oamenii au devenit aroganți în natura și esența lor, pot adeseori să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu și să I se împotrivească, să nu ia aminte la cuvintele Lui, să genereze noțiuni despre El, să facă lucruri care-L trădează și care mărturisesc pentru ei înșiși și îi înalță pe ei. Spui că nu ești arogant, dar să presupunem că ți s-a dat o biserică și ți s-a permis să o conduci; să presupunem că Eu nu te-am emondat și că nimeni din familia lui Dumnezeu nu te-a criticat sau nu te-a ajutat: după ce ai condus-o o vreme, i-ai aduce pe oameni la picioarele tale și i-ai face să asculte de tine, chiar până în punctul în care te-ar admira și venera. Și de ce ai face asta? Acest lucru ar fi determinat de natura ta; nu ar fi altceva decât o dezvăluire naturală. Nu trebuie să afli asta de la ceilalți, și nici ca ei să te învețe acest lucru. Nu e nevoie ca ceilalți să te instruiască sau să te constrângă să faci asta; acest tip de situație se produce în mod firesc. Tot ceea ce faci are legătură cu a-i determina pe oameni să te înalțe, să te slăvească, să te venereze, să asculte de tine și să te asculte în toate lucrurile. A-ți permite să fii un lider în mod natural dă naștere acestei situații și nu poate fi schimbată. Și cum ia naștere această situație? Este determinată de natura arogantă a omului. Manifestarea aroganței este răzvrătire și împotrivire față de Dumnezeu. Când oamenii sunt aroganți, îngâmfați și neprihăniți de sine, tind să-și înființeze propriile împărății independente și să facă lucrurile în orice fel doresc. De asemenea, îi aduc pe ceilalți în propriile lor mâini și îi atrag în îmbrățișările lor. Faptul că oamenii sunt capabili să facă astfel de lucruri arogante dovedește, pur și simplu, că esența naturii lor arogante este cea a Satanei; este cea a arhanghelului. Când aroganța și îngâmfarea lor ating un anumit nivel, ei nu mai au un loc pentru Dumnezeu în inimile lor, iar Dumnezeu este dat deoparte. Atunci, ei își doresc să fie Dumnezeu, să-i facă pe oameni să asculte de ei și devin arhanghelul. Dacă deții o astfel de natură satanică arogantă, Dumnezeu nu va avea loc în inima ta. Chiar dacă tu crezi în Dumnezeu, El nu te va mai recunoaște, te va vedea ca pe o persoană rea și te va elimina” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „O natură arogantă stă la originea împotrivirii omului față de Dumnezeu”). Din cuvântul lui Dumnezeu, am aflat că natura mea arogantă mă împiedica să mă coordonez cu frații și surorile. Mi-am dat seama că această natură arogantă și înfumurată era firească pentru mine, așa că nu trebuia să fac sau să învăț ceva ieșit din comun, și tot puteam să-i fac pe toți să asculte de mine. Gândindu-mă la perioada în care-mi făceam datoria cu ceilalți frați și celelalte surori, fie că făceam propuneri despre videoclipuri sau organizarea lucrării, credeam mereu că aveam cele mai bune idei. Când am observat că fratele Justin era pasiv în datoria lui, nu l-am ajutat având părtășie despre adevăr. În schimb, l-am disprețuit în inima mea pentru că avea calibru slab și nicio povară și pur și simplu am preluat complet controlul tuturor lucrurilor, de parcă aș fi fost singurul în stare să mă ocup de toate, nu altcineva. Când vedeam domeniile în care alții aveau carențe, îi certam că le lipseau calibrul și înțelegerea, de parcă înțelegeam cel mai precis și cunoșteam cel mai bine principiile. Mereu îi subestimam pe ceilalți și mă puneam pe un piedestal, prezentându-mi gândurile și opiniile ca și când ar fi fost adevărul. După o vreme, ceilalți au simțit că nu puteau face nimic singuri, până în punctul în care veneau la mine pentru orice, bazându-se în întregime pe mine. Dacă nu eram acolo, nu îndrăzneau să meargă mai departe. Am citit în cuvintele lui Dumnezeu: „Când aroganța și îngâmfarea lor ating un anumit nivel, ei nu mai au un loc pentru Dumnezeu în inimile lor, iar Dumnezeu este dat deoparte. Atunci, ei își doresc să fie Dumnezeu, să-i facă pe oameni să asculte de ei și devin arhanghelul” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „O natură arogantă stă la originea împotrivirii omului față de Dumnezeu”). Confruntat cu ceea ce dezvăluiau cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit rușinat și vinovat. Mi-am dat seama că aveam o problemă foarte gravă. M-am pus pe un piedestal, crezând mereu c-aveam daruri și calibru, că nu eram un om de rând. Credeam că aveam în mod natural stofă de conducător, de cârmuitor, și că celorlalți le lipsea calibrul și că ar trebui să mă asculte. Amintindu-mi aceste gânduri și idei, eram speriat și scârbit. Chiar nu aveam pic de rușine! Colaboram ca să ne facem îndatoririle, acceptând cu toții conducerea lui Dumnezeu și supunându-ne adevărurilor-principii, dar eu îi sileam să-mi accepte conducerea și să mi se supună mie. Oare nu mă înșelam în privința asta? Devenisem atât de arogant, încât îmi pierdusem rațiunea. În „Cele zece decrete administrative care trebuie respectate de aleșii lui Dumnezeu în Epoca Împărăției”, Dumnezeu spune: „Omul nu ar trebui să se preamărească, nici să se înalțe pe sine. El ar trebui să se închine și să-L înalțe pe Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu). În sinea mea, mereu mi se părea că sunt superior celorlalți din echipă și mă puneam mai presus de frați și surori. Mă aflam în locul greșit – mă urcam pe un piedestal. Acest gând chiar m-a alarmat și m-a înfricoșat. Am spus imediat o rugăciune. „Dumnezeule, sunt prea arogant și plin de sine. Ți-am ofensat firea fără să fiu câtuși de puțin conștient. Aș vrea să mă căiesc, să-mi asum locul cuvenit și să-mi fac bine datoria.” Ulterior, supraveghetorul meu a avut părtășie cu mine. A zis că unii frați și surori îi spuseseră că se simțeau foarte constrânși lucrând cu mine. Au spus că eram disprețuitor, că-i priveam de sus și le respingeam mereu ideile, unii dintre ei chiar zicând: „Am mai văzut oameni aroganți, dar niciodată pe unul ca tine.” Cuvintele acestea mi-au atins punctul sensibil. Nu-mi închipuisem niciodată că frații și surorile mă considerau un astfel de om, că îi constrânsesem și că-i rănisem atât de mult. Câteva zile după aceea, mi-am simțit inima ca străpunsă de un cuțit. Mai ales în timpul discuțiilor despre lucrare, când nimeni altcineva nu cuteza să vorbească, iar atmosfera era foarte rece, mă simțeam și mai blamat. Știam că totul era din cauza constrângerilor pe care le impusesem asupra lor. În durerea și suferința mea, m-am rugat înaintea lui Dumnezeu, cerându-I mă îndrume și să mă călăuzească spre adevărata introspecție și pătrundere.

În devoționalele mele, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a făcut să mă înțeleg mai bine. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Unii conducători nu lucrează niciodată conform principiilor, ei fac legea singuri, în mod arbitrar și pripit. E posibil ca frații și surorile să semnaleze acest lucru și să spună: «Rareori te consulți cu cineva înainte de a lua măsuri. Nu știm care sunt judecățile și deciziile tale, decât după ce le-ai luat. De ce nu le discuți cu nimeni? De ce nu ne anunți dinainte când iei o decizie? Chiar dacă ceea ce faci este corect și calibrul tău este mai bun decât al nostru, tot trebuie să ne informezi mai întâi despre asta. Cel puțin, avem dreptul să știm ce se întâmplă. Acționând întotdeauna după propriile legi, mergi pe calea unui antihrist!» Și ce ar spune conducătorul ca răspuns la asta? «În casa mea, eu sunt șeful. Toate chestiunile, mari și mici, sunt decise de mine. Așa sunt obișnuit eu. Când cineva din familia mea extinsă are o problemă, vine la mine și îmi cere să decid ce să facă. Ei știu că mă pricep să rezolv probleme. De aceea, eu mă ocup de treburile familiei mele. Când m-am alăturat bisericii, m-am gândit că nu va mai trebui să-mi bat capul cu nimic, dar apoi am fost ales conducător. N-am ce să fac – m-am născut cu această soartă. Dumnezeu mi-a dat această abilitate. M-am născut ca să iau decizii și să hotărăsc pentru alți oameni.» Aluzia aici este că a fost destinat să aibă o funcție, iar ceilalți oameni s-au născut pentru a fi pedeștri și sclavi. El crede că ar trebui să aibă ultimul cuvânt și că alți oameni ar trebui să-l asculte. Chiar și atunci când frații și surorile văd problema acestui conducător și i-o semnalează, el nu o va accepta și nu va accepta nici să fie emondat. Se va război și se va împotrivi până când frații și surorile fac scandal pentru îndepărtarea sa. În tot acest timp, conducătorul se va gândi: «Cu un calibru ca al meu, sunt sortit să fiu la conducere oriunde mă duc. Date fiind calibrele voastre, întotdeauna veți fi sclavi și servitori. Este soarta voastră să primiți ordine de la alți oameni.» Ce fel de fire dezvăluie spunând deseori astfel de lucruri? În mod clar, este o fire coruptă, este aroganță, îngâmfare și egoism extrem, dar cu toate acestea, o expune și se grozăvește cu ea fără rușine, de parcă ar fi un atu și o calitate. Când o persoană dezvăluie o fire coruptă, ar trebui să reflecteze asupra sa, să-și cunoască firea coruptă, să se căiască și să se răzvrătească împotriva ei și ar trebui să urmărească adevărul până când poate să acționeze conform principiilor. Dar nu acesta este modul în care practică acest conducător. În schimb, rămâne incorigibil, limitându-se la propriile păreri și metode. Din aceste comportamente, puteți observa că nu acceptă deloc adevărul și nu este, în niciun caz, cineva care îl urmărește. Nu ascultă pe nimeni care îl expune și-l emondează, ci, în schimb, rămâne plin de autojustificări: «Hmm – pur și simplu, așa sunt eu! Se numește competență și talent – are vreunul dintre voi așa ceva? Sunt sortit să fiu la conducere. Oriunde mă duc, sunt conducător. Sunt obișnuit să am ultimul cuvânt și să iau decizii legate de orice, fără să mă consult cu alți oameni. Pur și simplu, aceasta sunt eu, este farmecul meu personal.» Nu reprezintă aceasta o nerușinare desfrânată? Nu admite că are o fire coruptă și, în mod clar, nu recunoaște cuvintele lui Dumnezeu care îl judecă și îl dezvăluie pe om. Dimpotrivă, el consideră ereziile și aberațiile proprii drept adevăr și încearcă să-i facă pe toți ceilalți să le accepte și să le venereze. În adâncul său, crede că el ar trebui să conducă în casa lui Dumnezeu, nu adevărul, că el ar trebui să hotărască. Nu reprezintă aceasta o nerușinare peste măsură?” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (1)”]. M-am rușinat în fața a ceea ce dezvăluiau cuvintele lui Dumnezeu. Nu exact așa mă purtam? Eram oarecum priceput, păream mai deștept și c-aveam calibru, așadar credeam că ar trebui să am ultimul cuvânt. Din punctul meu de vedere, ceilalți frați și surori nu puteau face nimic bine și nici măcar nu luam situația în serios când cineva îmi arăta problemele mele. Credeam că eram arogant doar pentru că aveam calibru și propunerile mele erau bune. Nu mă cunoșteam deloc pe mine însumi. De fapt, au fost multe dăți în care nu am văzut bine problema și nu am ținut cont de imaginea de ansamblu, ca atunci când am respins drept inutile materialele de studiu adunate de sora mea, iar ceilalți au considerat că aveau o oarecare valoare de referință și că furnizau propuneri bune. Deși aveam idei corecte în anumite privințe, tot n-ar fi trebuit să-i forțez pe ceilalți să le accepte din aroganță. Trebuia să fi avut părtășie despre principii și înțelegerea și părerile mele. Apoi, dacă toți ar fi simțit că aveam dreptate, le-ar fi acceptat în mod firesc. În schimb, am fost arogant și încrezător, n-am văzut punctele forte ale celorlalți și n-am reflectat asupra mea. Cântăream adesea în sinea mea în ce privințe luasem deciziile corecte și ce probleme descoperisem și rezolvasem în lucrarea noastră. Pe măsură ce cântăream aceste realizări, mă credeam mai bun decât ceilalți. Aroganța îmi sporea și îi desconsideram tot mai mult pe oameni. Ba chiar credeam că eram făcut să fiu supraveghetor, așa că eram înfumurat și voiam să am ultimul cuvânt în toate. Eram foarte arogant și absurd și nu-mi schimbasem deloc firea satanică! Nici măcar nu mă puteam înțelege în mod normal cu ceilalți. Ce motiv aveam să fiu arogant? Era chiar jalnic să fiu atât de mulțumit de mine! Privind în urmă, am văzut cât de agresiv și de tiranic fusesem și am fost plin de regrete.

Mai târziu, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Ați spune că este dificil să-ți îndeplinești datoria în mod adecvat? De fapt, nu este; oamenii trebuie doar să fie capabili să adopte o atitudine umilă, să aibă un pic de rațiune și să adopte o poziție adecvată. Indiferent de cât de educat ești, ce premii ai câștigat sau ce ai dobândit și oricât de mare crezi că ar putea fi statutul și gradul tău, trebuie să renunți la toate aceste lucruri, trebuie să cobori de pe piedestal – toate acestea nu contează deloc. În casa lui Dumnezeu, oricât de mărețe ar fi aceste glorii, nu pot fi mai presus de adevăr, întrucât aceste lucruri superficiale nu sunt adevărul și nu îi pot lua locul. Trebuie să fii lămurit în legătură cu această chestiune. Dacă spui «Sunt foarte talentat, am o minte foarte ascuțită și reflexe rapide, învăț repede și am o memorie extrem de bună, deci sunt calificat să iau decizia finală», dacă folosești mereu aceste lucruri drept capital și le vezi drept prețioase și drept pozitive, atunci ai dat de necaz. Dacă inima ta e ocupată de aceste lucruri, dacă ele au prins rădăcină în inima ta, atunci îți va fi greu să accepți adevărul – iar consecințele acestui lucru sunt prea înfricoșătoare pentru a fi măcar concepute. Așadar, trebuie mai întâi să lași deoparte și să tăgăduiești acele lucruri pe care le iubești, care par drăguțe, pe care le prețuiești. Aceste lucruri nu sunt adevărul; mai degrabă, pot să te împiedice să intri în adevăr. Acum, cel mai presant lucru este că trebuie să cauți adevărul în îndeplinirea datoriei tale și să practici conform adevărului, astfel încât îndeplinirea datoriei tale să devină adecvată, întrucât îndeplinirea adecvată a datoriei reprezintă doar primul pas pe calea intrării în viață. Ce înseamnă «primul pas» aici? Înseamnă să începi o călătorie. În toate lucrurile, există ceva cu care să începi călătoria, un lucru care este elementar, fundamental, iar atingerea îndeplinirii adecvate a datoriei reprezintă o cale de intrare în viață. Dacă îndeplinirea datoriei tale doar pare potrivită în modul în care este realizată, dar nu este în conformitate cu adevărurile-principii, atunci nu îți îndeplinești datoria în mod adecvat. Prin urmare, cum trebuie să se lucreze la asta? Trebuie să lucrezi la adevărurile-principii și să le cauți; a fi înzestrat cu adevărurile-principii este crucial. Dacă doar îți îmbunătățești comportamentul și temperamentul, dar nu ești înzestrat cu adevărurile-realități, este inutil. S-ar putea să ai un oarecare dar sau o oarecare specialitate. Acesta este un lucru bun – dar numai dacă îl utilizezi în îndeplinirea datoriei tale folosești acest lucru cum se cuvine. A-ți îndeplini bine datoria nu necesită o îmbunătățire a umanității sau personalității tale și nici să-ți lași deoparte darul sau talentul. Nu asta se cere. Ceea ce este crucial este să înțelegi adevărul și să înveți să te supui lui Dumnezeu. Faptul că vei dezvălui o fire coruptă pe măsură ce îți îndeplinești datoria este aproape inevitabil. Ce ar trebui să faci în astfel de momente? Trebuie să cauți adevărul pentru a rezolva problema și să ajungi să acționezi în conformitate cu adevărurile-principii. Fă asta, și nu va fi o problemă pentru tine să-ți îndeplinești bine datoria. În orice domeniu ai avea un dar ori o specialitate sau oriunde ai putea avea anumite cunoștințe profesionale, cel mai potrivit este să folosești aceste lucruri în îndeplinirea unei îndatoriri – e singurul mod de a-ți îndeplini bine datoria. Un aspect este să te bazezi pe conștiință și rațiune pentru a-ți îndeplini datoria, iar celălalt este că trebuie să cauți adevărul pentru a-ți înlătura firea coruptă. Îndeplinindu-și datoria în acest mod, o persoană dobândește intrarea în viață și devine capabilă să-și îndeplinească datoria în mod adecvat” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, am învățat că El cântărește dacă cineva își face destul de bine datoria nu după câte pare să fi realizat și după calitatea muncii sale, ci după calea pe care a ales-o pentru a-și face datoria, văzând dacă cercetează și practică adevărul. Am aflat și că, pentru a îndrepta o fire arogantă și a-mi face datoria la nivelul cerut, mai întâi trebuia să las deoparte darurile și punctele forte cu care mă mândream și să vin înaintea lui Dumnezeu, ca să caut adevărul. Dacă aș fi continuat să mă bazez pe calibrul și darurile mele, fără să caut adevărul sau să urmez principiile, oricâte aș fi realizat, nu aș fi primit aprobarea lui Dumnezeu. Înainte, îi desconsideram pe ceilalți pentru că le lipseau priceperea și calibrul. Când îi vedeam făcând orice mică greșeală sau ceva imperfect, eram plin de dispreț și îi mustram pe față și în sinea mea. Dar când videoclipurile produse de mine au fost trimise înapoi pentru mai multe editări și ceilalți mi-au oferit sugestii, nimeni nu m-a privit de sus, ci, în schimb, mi-au spus cu răbdare ce trebuia îmbunătățit. În plus, nu acceptam mai niciodată sugestiile celor care-mi erau parteneri și, deși unii frați și surori nu erau înzestrați cu daruri mari sau calibru, respectau principiile în datoria lor, ascultau smeriți sfaturile altora și puteau coopera armonios. Comparându-mi comportamentul cu al lor, m-am simțit foarte rușinat. Am înțeles câte carențe aveam privind intrarea mea în adevăr. După aceea, în datoria mea, când nu eram de acord cu ceilalți, am practicat să mă las deoparte, încercând în schimb să caut adevărurile-principii, văzând asta ca pe o șansă de a practica adevărul.

Ulterior, discutam o problemă cu câteva surori și aveam idei divergente. Credeam că ideea mea era cea mai bună și mă întrebam ce aș putea spune ca să dovedesc că aveam dreptate, ca să le conving. Mi-am dat brusc seama că iar afișam o fire arogantă, dorind să-mi impun punctul de vedere respingând ideile altora. Am rostit repede o rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu să mă îndrume să mă las deoparte și să ascult propunerile celorlalți. M-am gândit la cuvântul lui Dumnezeu: „În biserică, este posibil ca luminarea și îndrumarea Duhului Sfânt să sosească asupra oricăruia dintre cei care înțeleg adevărul și au abilitate de înțelegere. Ar trebui să apuci luminarea și iluminarea Duhului Sfânt, urmând-o îndeaproape și cooperând strâns cu aceasta. Procedând astfel, vei merge pe cea mai corectă cale; este calea condusă de Duhul Sfânt. Acordă o atenție deosebită modului în care Duhul Sfânt lucrează în oameni și îi îndrumă pe cei asupra cărora lucrează. Ar trebui să ai deseori părtășie cu ceilalți, să faci sugestii și să-ți exprimi propriile opinii – acest lucru reprezintă datoria și libertatea ta. Însă, în cele din urmă, atunci când trebuie luată o decizie, dacă tu singur ești cel care dă verdictul final, punându-i pe toți să facă ceea ce spui și să urmeze voia ta, atunci încalci principiile. Ar trebui să faci alegerea corectă în funcție de ceea ce crede majoritatea și apoi să iei hotărârea. Dacă sugestiile majorității nu sunt în concordanță cu adevărurile-principii, ar trebui să te ții cu tărie de adevăr. Doar asta se conformează adevărurilor-principii” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Am înțeles din cuvintele lui Dumnezeu că este datoria mea să ofer idei și să realizez videoclipuri, dar că nu o singură persoană hotărăște cel mai bun plan. Frații și surorile trebuie să discute și să hotărască împreună, apoi să aleagă cea mai bună propunere. M-am simțit cu adevărat împăcat când am pus în practică tot ce am conștientizat. Când videoclipul a fost gata, deși ceilalți au ajuns să aleagă versiunea mea, nu le-am privit de sus pe cele două surori din pricina asta. Am simțit că, procedând astfel, în sfârșit practicasem adevărul, fără să trăiesc după firea mea arogantă. Am experimentat faptul că Dumnezeu nu Se uită doar la ce este corect sau greșit; cel mai important lucru e firea conform cărora trăiesc oamenii. Dacă cineva are dreptate, dar afișează o fire arogantă, Dumnezeu detestă acest lucru.

După aceea, când am încercat serios să țin cont de ideile altora, mi-am dat seama că propunerile fraților și surorilor mele aveau, într-adevăr, multe aspecte care puteau fi folosite; pur și simplu priveau lucrurile dintr-o perspectivă diferită de a mea. Înainte, crezusem întotdeauna că alții nu vedeau imaginea de ansamblu pentru că priveam lucrurile doar din perspectiva mea și nu ascultam aproape niciodată cu adevărat ideile lor. Apoi mi-am dat seama că oricine are puncte forte și că am ce învăța de la ei. Nu vreau să continui să cred în mine însumi cu semeție. În schimb, sunt pregătit să lucrez bine cu frații și surorile mele, să caut adevărul, să le ascult mai des propunerile și să colaborăm în datoria noastră, ca să o îndeplinim bine.