de Chengxin, Coreea de Sud

Într-o zi, două conducătoare de biserică mi-au menționat o problemă. Au spus că Isabella, responsabilă cu evanghelizarea, nu avea principii, că n-a discutat cu liderii de biserică, ci a numit la întâmplare oameni pentru evanghelizare, ceea ce a afectat lucrarea curentă a fraților și surorilor perturbând lucrarea bisericii. Am răspuns fără ezitare: „Isabella le-a schimbat îndatoririle pentru a răspunde nevoilor lucrării.” Una dintre conducătoare a spus, „Isabella nu are calibru și nu este competentă în slujba ei. Rânduielile personalului nu au fost bine făcute, iar ceilalți au fost nemulțumiți. Le-a indus unora o stare negativă și a afectat evanghelizarea. Nu e cumva nepotrivită pentru gestionarea acestei lucrări?” M-a deranjat foarte tare când am auzit că va fi suspendată și am ripostat: „Poftim? Dacă Isabella nu se ocupă de evanghelizare, credeți că veți găsi pe cineva mai bun? Avem pe cineva potrivit? Problemele menționate există, desigur, dar nu sunt atât de grave. Ea are rezultate în evanghelizare – nu o putem suspenda pentru aceste mărunțișuri! Trebuie să protejăm lucrarea bisericii.” În timp ce le combăteam pe conducătoarele de biserică, mă gândeam că ele căutau nod în papură și că nimeni nu era perfect! Toți suntem stricați și imperfecți. E corect să le cerem oamenilor să facă totul bine? De ce nu pun pe primul loc rezultatele lucrării? Și dacă am suspenda-o, realizările lucrării ar dispărea? Ar părea că nu pot face lucrare practică, ca o conducătoare falsă. Ce ar crede ceilalți despre mine? Iar conducătorul superior m-ar suspenda când ar afla? Cele două conducătoare, reduse la tăcere de replica mea și cu mâinile legate, au spus: „S-o ținem în funcție deocamdată.” După câteva zile, conducătorul superior m-a contactat online și m-a întrebat cum se descurca Isabella în datoria ei. Am spus: „Se descurcă bine. Are unele realizări în lucrarea ei și chiar își face treaba.” Atunci, conducătorul m-a întrebat: „Care sunt aceste realizări despre care vorbești? Chiar ai verificat câți oameni a câștigat, de fapt, prin evanghelizare? Știi că își falsifică cifrele? Ea are un calibru slab și nu e competentă. Nu poate rezolva probleme. Știai asta? Știi că numește oameni fără principii, perturbând evanghelizarea?” Confruntată cu atâtea întrebări inima îmi bătea tare și mintea mi s-a întunecat. Văzând că nu pot răspunde la nicio întrebare, conducătorul a continuat: „Ești teribil de sigură pe tine! Oamenii prea siguri pe ei sunt lipsiți de conștiință de sine. Dacă te cunoști cu adevărat, de ce nu vrei să te lepezi de tine? De ce nu vrei să te negi? Alți oameni au ridicat în mod clar problema asta, dar tu n-ai acceptat-o. Cât de arogantă ești? Ai realitatea adevărului? Cei care chiar au realitatea adevărului nu cred în ei. Ei sunt capabili să asculte când ceilalți au dreptate. Ei pot accepta și se pot supune adevărului. Ei sunt cei cu o umanitate normală. Ce fel de persoană e incredibil de arogantă și de sigură pe sine? Poate aceasta să accepte adevărul? Oamenii aroganți nu acceptă adevărul și nu i se supun sub nicio formă. Oamenii aroganți, siguri pe ei, nu se cunosc, nu sunt capabili să se lepede de ei și nu pot să pună adevărul în practică ori să susțină principiile lui. Ei nu se înțeleg bine cu ceilalți. Oamenii aroganți sunt cei ale căror firi nu s-au schimbat. Din aceste lucruri, putem vedea că oamenii aroganți sunt vechi Satane care au rămas complet neschimbate. Ar trebui să-ți faci o introspecție, să vezi dacă ești acel gen de persoană”. Am fost năucită în acel moment – mă simțeam ca lovită de fulger. Am stat acolo după ce m-am deconectat, sucind pe toate părțile în mintea mea cele spuse de el: „nu acceptă adevărul”, „nu se supun adevărului”, „nu se înțeleg bine cu ceilalți”, „firile nu s-au schimbat” și „sunt vechi Satane care au rămas complet neschimbate”. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai rău mă simțeam și nu-mi puteam opri lacrimile. În durerea mea, m-am rugat printre lacrimi: „Dumnezeule! Nu m-am gândit că sunt o persoană arogantă, sigură pe sine, care n-acceptă adevărul. Te rog, îndrumă-mă să reflectez asupra mea și să mă cunosc.”

Apoi, într-o zi, la devoționalele mele, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Aroganța este rădăcina firii corupte a omului. Cu cât oamenii sunt mai aroganți, cu atât sunt mai iraționali și, cu cât sunt mai iraționali, cu atât sunt mai predispuși să I se împotrivească lui Dumnezeu. Cât de gravă este această problemă? Nu numai că oamenii cu firi arogante îi consideră pe toți ceilalți inferiori, dar cel mai grav este că sunt chiar condescendenți față de Dumnezeu și nu au deloc teamă de Dumnezeu în inimile lor. Chiar dacă e posibil ca unii să pară că ei cred în Dumnezeu și că Îl urmează, nu Îl tratează deloc ca pe Dumnezeu. Simt întotdeauna că au adevărul și au o părere foarte bună despre ei înșiși. Acestea sunt rădăcina și esența firii arogante și vin de la Satana. Prin urmare, problema aroganței trebuie rezolvată. A crede că unul este mai bun decât ceilalți este o chestiune banală. Problema esențială este că firea arogantă a omului îl împiedică pe acesta să se supună lui Dumnezeu, stăpânirii Lui și rânduielilor Sale; o astfel de persoană se simte mereu înclinată să concureze cu Dumnezeu pentru puterea asupra altora. Acest tip de persoană nu-L venerează deloc pe Dumnezeu, ca să nu mai spunem că nu-L iubește și nici nu I se supune. Persoanele care sunt arogante și vanitoase, mai ales cele care sunt atât de arogante încât și-au pierdut judecata, nu se pot supune lui Dumnezeu în credința lor în El și chiar se preamăresc și sunt martore pentru ele însele. Astfel de oameni se împotrivesc cel mai mult lui Dumnezeu și nu au deloc teamă de Dumnezeu. Dacă oamenii își doresc să ajungă să Îl slăvească pe Dumnezeu, atunci trebuie mai întâi să-și înlăture firile arogante. Cu cât mai temeinic îți înlături firea arogantă, cu atât Îl vei slăvi mai mult pe Dumnezeu și numai atunci poți să I te supui și să dobândești adevărul și să-L cunoști. Doar cei care dobândesc adevărul sunt cu adevărat oameni” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu au fost luminătoare pentru mine. E adevărat. Aroganța este rădăcina corupției. Fiind arogantă, nu doar că i-am privit de sus pe ceilalți, dar, și mai rău, L-am privit de sus pe Dumnezeu. Când a intervenit ceva, n-am venit în fața lui Dumnezeu să-I caut voia ori principiile adevărului, ci am făcut lucrurile în felul meu, dorind ca toți să mă asculte pe mine. Mi-am amintit de comentariile conducătorilor de biserică despre problemele Isabellei. Am respins tot ce au spus, fără să mă gândesc la asta. Au zis că Isabella n-avea principii, că a numit oameni la întâmplare, fără să se consulte cu liderii de biserică, perturbând lucrurile într-atât încât oamenii n-au mai știut ce datorie să facă. Am negat complet această problemă și n-am vrut să ascult deloc. Am apărat-o pe Isabella, spunând că a procedat așa fiindcă evanghelizarea avea nevoie urgentă de oameni, că era necesar. Conducătoarele de biserică au spus că nu avea calibru, nu era competentă în slujba ei, nici potrivită pentru gestionarea evanghelizării. N-am aflat situația reală și nu m-am gândit dacă ar trebui transferată pe baza principiului. În schimb, m-am împotrivit și m-am supărat. Le-am întrebat pe conducătoare de ce să nu conducă ea și dacă ar putea găsi un supraveghetor mai bun decât ea. Le-am combătut și redus la tăcere. Punând această problemă, conducătoarele s-au dovedit responsabile și au susținut lucrarea bisericii, dar eu am simțit mereu că înțelegeam adevărul mai bine, că aveam o viziune mai bună, că ele înțelegeau superficial adevărul și că nu vedeau corect lucrurile, așa că nu trebuia să le ascult. Eram atât de arogantă și de sigură pe mine! M-am încăpățânat să fac totul în felul meu, refuzând să accept adevărul sau vreo afirmație adevărată. Am combătut absolut tot ce au spus, argumentând până când nu și-au mai exprimat opiniile. Am fost peste măsură de arogantă și nu am avut pic de venerație pentru Dumnezeu. Nu-i foloseam pe oameni conform principiului și afectasem deja lucrarea bisericii și, nu doar că nu mi-am recunoscut greșelile, ci am dat vina pe conducătoare când au spus acest lucru. Le-am mustrat că o tratează pe nedrept pe Isabella și caută nod în papură. Nu cumva eram doar o veche Satană, cu firea complet neschimbată? Cum să mă înțeleg cu ceilalți și să cooperez armonios în felul acesta? M-am simțit foarte vinovată privind lucrurile astfel și m-am rugat lui Dumnezeu, dispusă să mă căiesc și să mă ocup de situația Isabellei. După ce am analizat cu adevărat situația, am aflat că Isabella nu era sinceră în rapoartele despre lucrarea ei și încurca ițele și că mulți noi credincioși nu mai participau la adunări fiindcă nu numise udători. Isabella avea un calibru slab, era arogantă și dictatorială și nu discuta cu nimeni despre lucrarea ei. Când apăreau probleme, ea nu le putea rezolva și nu accepta sugestiile altora, astfel că multe au rămas nerezolvate multă vreme, împiedicând progresul evanghelizării. Date fiind toate acestea, am recunoscut în sfârșit că am ales persoana greșită. Când conducătoarele de biserică au sugerat înlocuirea ei, eu n-am fost de acord și chiar le-am combătut și reprimat. La acest gând, mă simțeam tot mai rău și mă uram pentru că fusesem atât de arogantă și de sigură pe mine. Am venit în fața lui Dumnezeu în rugăciune, cerându-I să mă îndrume pentru a înțelege esența problemei mele.

Ulterior, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care aborda problema aroganței mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Aroganța și neprihănirea de sine reprezintă cea mai evidentă fire satanică a oamenilor și, dacă ei nu acceptă adevărul, nu pot fi, sub nicio formă, curățiți. Oamenii au firi arogante și neprihănite de sine, cred întotdeauna că au dreptate și, în tot ceea ce gândesc, spun și în privința lucrurilor despre care au păreri, consideră mereu că propria viziune și mentalitate este corectă, că nimic din ce spune altcineva nu este un lucru la fel de bun sau corect precum ceea ce spun ei. Ei rămân întotdeauna la propriile opinii și nu ascultă orice spune altcineva; chiar și atunci când ceea ce spun alții este corect și în concordanță cu adevărul, ei nu îl acceptă, doar par să asculte, dar nu acceptă nimic. Când vine momentul să acționeze, o fac tot în felul lor; ei cred întotdeauna că au dreptate și justificare. S-ar putea să ai dreptate și justificare sau să faci ceea ce trebuie, fără probleme, dar care este firea pe care o dezvălui? Nu este aroganță și neprihănire de sine? Dacă nu reușești să renunți la această fire arogantă și neprihănită de sine, îți va afecta acest lucru îndeplinirea datoriei? Îți va afecta capacitatea de a pune adevărul în practică? Dacă nu poți înlătura acest tip de fire arogantă și neprihănită de sine, este probabil să întâmpini mari eșecuri în viitor? Nu există nicio îndoială că o vei face, acest lucru este inevitabil. Poate Dumnezeu să vadă aceste lucruri manifestate în oameni? Poate, extrem de bine; Dumnezeu nu doar cercetează ființa cea mai lăuntrică a omului, ci, de asemenea, urmărește mereu fiecare cuvântare și acțiune a acestuia. Și ce va spune Dumnezeu odată ce va vedea aceste lucruri manifestate în tine? Dumnezeu va spune: «Ești intransigent! Să rămâi ferm pe poziții atunci când nu știi că greșești este de înțeles, dar dacă tot îți susții punctul de vedere când știi foarte bine că greșești și refuzi să te pocăiești, atunci ești un bătrân încăpățânat, nesăbuit și ai dat de necaz. Dacă, indiferent a cui este sugestia, reacționezi cu o atitudine negativă și ostilă și nu accepți deloc adevărul – dacă, în inima ta, nu există altceva decât antagonism, închidere, refuz – atunci ești ridicol, un nesăbuit absurd! Ești prea greu de tratat.» Ce anume este atât de dificil de tratat la tine? Ceea ce este dificil la tine este că purtarea ta nu reprezintă un mod greșit de a face lucrurile sau un soi greșit de conduită, ci mai degrabă faptul că dezvăluie un anumit tip de fire. Ce fel de fire dezvăluie? Ești sătul de adevăr și urăști adevărul. Odată ce ai fost definit ca urând adevărul, atunci, așa cum vede Dumnezeu lucrurile, ai dat de necaz; Dumnezeu te disprețuiește și nu îți acordă nicio atenție. Cu oamenii, cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla este că ei ar putea spune: «Firea acestei persoane nu este bună – este încăpățânată, intransigentă și nesăbuită! E greu să te înțelegi cu ea, nici nu iubește adevărul și nici nu îl va accepta sau practica vreodată.» Cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla este că toată lumea îți va oferi acest tip de evaluare, dar ar fi capabilă o astfel de evaluare să-ți decidă soarta? Oamenii nu ar putea să-ți decidă soarta făcându-ți o evaluare, dar există ceva ce nu ar trebui să uiți, și anume că Dumnezeu vede în inima omului și, în același timp, El urmărește și tot ceea ce face și spune o ființă umană. Dacă Dumnezeu a luat această hotărâre cu privire la tine și spune că urăști adevărul, în loc să spună doar că ai o fire coruptă și ești oarecum neascultător – este aceasta o problemă gravă? (Este.) În acest caz, te așteaptă necazuri. Acest necaz nu are de-a face cu modul în care oamenii te văd pe tine sau cum te evaluează, ci cu modul în care Dumnezeu vede această fire coruptă a ta care urăște adevărul. Ei bine, atunci cum te-ar vedea Dumnezeu? Te va clasifica Dumnezeu doar ca pe cineva care urăște și nu iubește adevărul și nimic mai mult? Este atât de simplu? De unde vine adevărul? Pe cine reprezintă adevărul? (Îl reprezintă Dumnezeu.) Ei bine, atunci trebuie să cercetezi în profunzime acest lucru; dacă o persoană urăște adevărul, cum ar părea asta pentru Dumnezeu? (Că este un dușman al lui Dumnezeu.) Nu ar fi aceasta o problemă gravă? O persoană care urăște adevărul, Îl va urî, în inima ei, pe Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai trăind adesea înaintea lui Dumnezeu se poate obține o relație normală cu El”). Revelația cuvintelor lui Dumnezeu a avut un impact mare asupra mea. Am văzut stricăciunea urâtă a aroganței mele și a neprihănirii de sine. Două surori au făcut unele sugestii despre cineva ales de mine, sugestii pe nu le-am acceptat nicicum – simțeam că eu aveam dreptate. Nu le-am dat nicio șansă să vorbească, ci am continuat să le cert și să le reduc la tăcere. Am spus atâtea lucruri arogante, am argumentat până când ele s-au retras. Nu a fost doar o eroare în abordarea și în comportamentul meu, ci o fire satanică de lehamite și de ură față de adevăr. Gândindu-mă la cum vorbisem și mă purtasem cu conducătoarelor, mi s-a făcut greață, de parcă aș fi mâncat un vierme. M-am simțit incredibil de rușinată, umilită ca un măscărici. În ochii lui Dumnezeu, lehamitea și ura față de adevăr înseamnă să-L urăști pe Dumnezeu și să-I fii dușman iar toți dușmanii lui Dumnezeu sunt diavoli. Expunerea mea drept veche Satană neschimbată de către un superior a fost foarte corectă. Asta e natura și esența mea. În fața problemelor, m-am împotrivit, am fost sfidătoare și n-am vrut să accept adevărul, făcându-mi datoria conform firii mele stricate, satanice. Cum să nu mă fi împotrivit lui Dumnezeu și să nu-I fi ofensat firea? Și cum să fi evitat critica? În acel moment am realizat că a fi emondată și tratată în acest fel erau dreptatea lui Dumnezeu. Deși a fost greu, iar expunerea și critica mi-au rănit mândria, acest lucru m-a ajutat să îmi văd natura arogantă și mi-a adus venerație pentru Dumnezeu.

Ulterior, am citit câteva cuvinte ale lui Dumnezeu care mi-au adus înțelegere și discernământ față de starea mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Indiferent ce fac, antihriștii au întotdeauna propriile scopuri și intenții, acționează întotdeauna conform propriului plan, iar atitudinea lor față de aranjamentele și lucrarea casei lui Dumnezeu este: «Poate că tu ai o mie de planuri, dar eu am o singură regulă»; toate acestea sunt determinate de natura antihristului. Poate un antihrist să-și schimbe mentalitatea și să acționeze conform principiilor adevărului? Acest lucru ar fi absolut imposibil, cu excepția cazului în care Cel de mai sus îl obligă, caz în care este capabil să o facă un pic, fără voie și cu efort. Numai atunci când ar fi dat în vileag și înlocuit dacă nu ar face nimic, poate să facă puțină lucrare practică. Aceasta este atitudinea pe care o au antihriștii față de practicarea adevărului: când le aduce beneficii, când toată lumea îi va lăuda și admira pentru asta, cu siguranță se vor obliga și vor face un efort simbolic de dragul aparențelor. Dacă practicarea adevărului nu le este de niciun folos, dacă nimeni nu îi vede și liderii superiori nu sunt prezenți, atunci, în astfel de momente, nu se pune problema ca ei să practice adevărul. Practicarea adevărului din partea lor depinde de context, de timp, de faptul că se face în public sau fără nu, de cât de mari sunt beneficiile; sunt extraordinar de pricepuți și iuți la minte atunci când vine vorba de astfel de lucruri și a nu obține niciun beneficiu sau a nu se afișa în mod ostentativ este inacceptabil. Ei nu lucrează dacă eforturile lor nu sunt recunoscute, dacă nimeni nu vede indiferent cât de mult ar face. Dacă lucrarea este aranjată direct de casa lui Dumnezeu și nu au de ales decât să o facă, ei iau totuși în considerare dacă acest lucru va fi benefic statutului și reputației lor. Dacă este bună pentru statutul lor și le poate îmbunătăți reputația, ei investesc tot ce au în această lucrare și fac o treabă bună din ea; simt că lovesc două păsări cu o singură piatră. Dacă nu aduce niciun beneficiu statutului sau reputației lor și dacă a o face rău i-ar putea discredita, se gândesc la o modalitate sau o scuză pentru a scăpa de aceasta. Indiferent de datoria pe care o îndeplinesc, ei rămân întotdeauna la același principiu: trebuie să obțină un oarecare beneficiu. Tipul de lucrare care le place antihriștilor cel mai mult este aceea care nu îi costă nimic, pentru care nu trebuie să sufere sau să plătească niciun preț și care aduce un beneficiu pentru reputația și statutul lor. Pe scurt, indiferent ce fac, antihriștii iau mai întâi în considerare propriile interese și acționează doar după ce s-au gândit la toate; nu se supun cu adevărat, sincer și absolut adevărului fără compromisuri, ci o fac selectiv și condiționat. Ce condiție este aceasta? Este că statutul și reputația lor trebuie să fie protejate și nu trebuie să sufere nicio pierdere. Abia după ce această condiție este îndeplinită, vor hotărî și vor alege ce să facă. Adică, antihriștii se gândesc serios la modul în care să trateze principiile adevărului, însărcinările date de Dumnezeu și lucrarea casei lui Dumnezeu sau la cum să gestioneze lucrurile cu care se confruntă. Nu se gândesc la cum să împlinească voia lui Dumnezeu, cum să nu aducă prejudicii intereselor casei lui Dumnezeu, cum să-L mulțumească pe Dumnezeu sau cum să fie de folos fraților și surorilor; acestea nu sunt lucruri la care se gândesc. Ce iau în considerare antihriștii? Dacă statutul și reputația lor vor fi sau nu afectate și dacă prestigiul lor va fi știrbit. Dacă a face un lucru conform principiilor adevărului aduce beneficii lucrării bisericii și fraților și surorilor, dar ar face ca reputația lor să aibă de suferit și i-ar determina pe mulți oameni să-și dea seama de adevărata lor statură și să știe ce fel de natură și esență au, atunci cu siguranță nu vor acționa conform principiilor adevărului. Dacă a întreprinde lucrare practică îi va face pe mai mulți oameni să aibă o părere bună despre ei, să-i respecte și să-i admire sau va permite cuvintelor acestora să aibă autoritate și să determine mai mulți oameni să li se supună, atunci vor alege să o facă în acel mod; altfel, nu vor alege să-și ignore interesele din considerație pentru interesele casei lui Dumnezeu sau pentru frați și surori. Acestea sunt natura și esența antihriștilor” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a treia)”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat că împotrivirea și iritarea mea în fața problemelor Isabellei și refuzul înlocuirii ei nu erau doar din cauza unei firi arogante. În spate se aflau motivele mele egoiste, josnice. Am refuzat să accept sugestiile conducătoarelor ca să-mi protejez reputația și statutul. Cele două conducătoare aveau dreptate în legătură cu problemele Isabellei. În mod clar nu era potrivită să fie supraveghetoare și deja împiedica evanghelizarea. Ar fi trebuit să o suspend imediat, dar am găsit tot felul de motive împotrivă, ca să-mi mențin numele și statutul. Ca urmare, cele două conducătoare n-au știut cum să rânduiască lucrurile adecvat, ceea ce a afectat evanghelizarea pentru încă o vreme. Aroganța mea, eșecul meu de a susține lucrarea bisericii și faptul că m-am gândit doar la propriul nume și statut au afectat evanghelizarea și intrarea în viață a fraților și surorilor. Perturbam lucrarea bisericii. Am susținut cu vorbe goale lucrarea bisericii, însă, de fapt, îmi susțineam doar reputația și statutul. Ca să-mi protejez poziția, chiar dacă cineva ales de mine avea probleme și lucrarea bisericii era împiedicată, eu m-am făcut că nu văd. Interesele bisericii puteau să sufere dacă asta însemna să-mi protejez statutul. Nu e purtarea unui antihrist? Prin judecata și revelația cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am văzut propria natură și esență anti-Dumnezeu și mi-am văzut clar motivele abjecte, rele. În acel moment, m-am înfricoșat și am fost dispusă să mă căiesc în fața lui Dumnezeu, să nu mai fac rău și să mă împotrivesc Lui din aroganță.

Odată, la devoționalele mele, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care mi-au oferit o cale de practicare. „Când alte persoane dau voce unor păreri contrare, la ce practică poți să apelezi ca să te abții de la a fi arbitrar și pripit? Mai întâi, trebuie să ai o atitudine smerită, să lași deoparte ceea ce ți se pare că este corect și să le permiți tuturor să aibă părtășie. Chiar dacă tu crezi în corectitudinea căii tale, nu ar trebui să tot insiști în acest sens. Acesta este un tip de pas înainte; arată atitudinea celui care caută adevărul, care se neagă pe sine și care mulțumește voia lui Dumnezeu. Odată ce ai această atitudine, în același timp în care nu-ți respecți părerea, ar trebui să te rogi, să cauți adevărul de la Dumnezeu și apoi o bază în cuvintele lui Dumnezeu – să stabilești cum să acționezi în baza cuvintelor Lui. Aceasta este cea mai potrivită și precisă practică. Când oamenii caută adevărul și ridică o problemă pentru ca toți să aibă părtășie împreună și să caute un răspuns, atunci Duhul Sfânt oferă iluminare. Dumnezeu îi luminează pe oameni conform principiului, El îți cântărește atitudinea. Dacă tu îți păstrezi cu încăpățânare atitudinea, indiferent dacă perspectiva ta este corectă sau greșită, Dumnezeu Își va ascunde chipul de tine și te va ignora; te va face să te lovești de un perete, te va expune și îți va dezvălui starea urâtă. Dacă, pe de altă parte, atitudinea ta este corectă, iar tu nici nu insiști pe propriile căi și nici nu ești neprihănit de sine, nici capricios și pripit, ci ai atitudinea să cauți și accepți adevărul, dacă ai părtășie despre asta cu toată lumea, iar Duhul Sfânt va începe să lucreze printre voi și poate El te va conduce spre înțelegere prin intermediul cuvintelor cuiva. Uneori, când Duhul Sfânt te luminează, El te conduce să înțelegi cel mai important aspect al unei chestiuni cu doar câteva cuvinte sau fraze sau oferindu-ți un sens. Îți dai seama, în acea clipă, că orice lucru de care te-ai agățat este eronat și, în aceeași clipă, înțelegi cel mai potrivit mod de a acționa. Ajuns la un astfel de nivel, ai evitat cu succes să faci răul și să suporți consecințele unei greșeli? Cum se realizează un astfel de lucru? Acest lucru se realizează doar atunci când ai o inimă care se teme de Dumnezeu și când cauți adevărul cu o inimă ascultătoare. Odată ce ai primit luminarea Duhului Sfânt și ai determinat principiile de practică, practica ta va fi în linie cu adevărul și vei fi capabil să satisfaci voia lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit o cale de practică. Pentru a nu face rău în datoria mea și a nu perturba lucrarea bisericii, e important să am o atitudine de căutare a adevărului în fața problemelor, o inimă plină de venerație față de Dumnezeu, să cooperez cu ceilalți și să mă las deoparte, să mă rog și să caut atunci când întâlnesc opinii diferite. E singura cale de a câștiga lucrarea Duhului Sfânt, de a face lucrurile corect și de a reduce greșelile. A fost luminător pentru mine să înțeleg asta și am știut cum să procedez. Ulterior, am suspendat-o pe Isabella și am ales o nouă supraveghetoare. După puțin timp, evanghelizarea s-a îmbunătățit vizibil. Dar am simțit și mai mult regret și vină când am văzut aceste rezultate. Îmi uram aroganța anterioară și faptul că am păstrat-o pe Isabella, perturbând lucrarea bisericii și comițând o fărădelege. Am spus o rugăciune, sperând să văd adevărul în toate lucrurile și să nu mai fac lucrurile în felul meu și să trăiesc în aroganță.

La scurt timp după aceasta, m-am lovit de o altă situație. Într-o discuție despre lucrare cu câțiva diaconi de evanghelizare am făcut unele sugestii și, de îndată ce am început să vorbesc, toți s-au pus să le combată. Mă simțeam puțin umilită și mă întrebam dacă tot ce am spus era complet deplasat? Voi aveți dreptate în legătură cu toate? Ce vor crede ceilalți despre mine, în calitate de conducătoare, dacă toate opiniile mele sunt combătute? Vor crede cu siguranță că nu înțeleg adevărul și că nu am spirit practic. Mă vor mai asculta după asta? Voi mai avea prestigiul unei conducătoare în ochii tuturor? La acest gând, am vrut din nou să vorbesc ca să-mi salvez imaginea și să combat opiniile celorlalți. Apoi m-am simțit vinovată, realizând că nu sunt în starea corectă. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule, știu că au dreptate, dar mândria mea e rănită și vreau să-mi protejez din nou reputația și statutul. Te rog, păzește-mă și ajută-mă să accept sugestiile lor corecte, să urmez principiile adevărului și să nu trăiesc în stricăciune.” După rugăciune, am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu: „O persoană trebuie să discute cu ceilalți despre orice face. Ascultă mai întâi ce au de spus toți ceilalți. Dacă opinia majorității este corectă și este în conformitate cu adevărul, ar trebui să o accepți și să i te supui. Orice ai face, nu recurge la lucruri bombastice. Acestea nu sunt niciodată bune, în niciun grup de oameni. […] Ar trebui să ai deseori părtășie cu ceilalți, să faci sugestii și să-ți exprimi propriile opinii – acest lucru reprezintă datoria și libertatea ta. Însă, în cele din urmă, atunci când trebuie luată o decizie, dacă tu singur ești cel care dă verdictul final, punându-i pe toți să facă ceea ce spui și să urmeze voia ta, atunci încalci principiile. […] Dacă nimic nu-ți este clar și nu ai păreri personale, învață să asculți și să te supui, să cauți adevărul. Aceasta este datoria pe care ar trebui să o îndeplinești; aceasta este o atitudine de candoare. Dacă cineva nu are propriile păreri, dar totuși se teme să nu pară nesăbuit, să nu se poată evidenția, să fie umilit, dacă îi este teamă să fie demis de către ceilalți și să nu aibă niciun statut în inimile lor și, astfel, încearcă întotdeauna să iasă în evidență și este mereu bombastic, făcând afirmații absurde care nu corespund realității, pe care le-ar cere celorlalți să le accepte – își îndeplinește acea persoană datoria? (Nu.) Ce face ea? Este distructivă” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu au fost luminătoare. Participarea la lucrare, exprimarea opiniilor și sugestiilor făceau parte din datoria și din responsabilitățile mele, dar era doar aroganță să îi determin pe toți să mă asculte și să facă ce vreau eu. În discuțiile despre lucrare, toți au dreptul să-și exprime opinia și ar trebui să alegem ceea ce este în acord cu principiile adevărului și în beneficiul lucrării bisericii. Aceasta e o atitudine de acceptare a adevărului. Ulterior, am început să mă concentrez asupra practicării adevărului și, când apăreau opinii diferite în discuțiile despre lucrare, cercetam mai mult ideile oamenilor, ca s-ajungem la un consens pe care să-l implementăm. Îmi amintesc că, odată, am finalizat ceva ce făcusem singură și m-am simțit neliniștită. Prin rugăciune și reflecție, am realizat că nu vorbisem cu partenerii meu pentru a ajunge la un consens și că aceasta nu era abordarea corectă. M-am deschis în fața tuturor în părtășie, spunând că am fost arogantă, că nu discutasem lucrurile înainte de a lua o decizie, că astfel fusesem irațională și că aveam să mă schimb și să nu mai procedez astfel. Le-am cerut tuturor să mă supravegheze. Am simțit că mi-a adus liniște sufletească să mă las deoparte și să practic adevărul.

Am practicat asta în următoarele discuții despre lucrare, iar lucrurile au mers mult mai bine, fără incidente. I-am mulțumit lui Dumnezeu. Am experimentat că dacă nu ești arogant în datorie și cooperezi bine cu ceilalți, poți câștiga lucrarea Duhului Sfânt și e mai probabil să faci treaba bine. Acum îmi înțeleg firea stricată, arogantă și neprihănirea de sine. Pot practica adevărul și m-am schimbat puțin. Acestea sunt iubirea și mântuirea lui Dumnezeu. Doar judecata, mustrarea, emondarea și tratarea Lui pot schimba și curăți oamenii.