de Yan Xin, China

În 2014, lucram în producția de filme în cadrul bisericii. Curând, am fost promovată conducătoare de grup. Ca să fac filmele bine, mă gândeam la principii, mă rugam și căutam și tratam fiecare cadru cu seriozitate. Majoritatea filmelor pe care le-am produs au fost selectate să fie folosite, iar frații și surorile mă priveau cu admirație. M-am gândit că eram printre cei mai buni din biserică. Altfel n-aș fi fost promovată. Două săptămâni mai târziu, supraveghetorul m-a pus să conduc producția video a altui grup și a ținut să-mi spună: „Îndrumă frații și surorile să experimenteze cuvintele lui Dumnezeu și să urmeze principiile!” M-am simțit mulțumită de mine. Faptul că m-a pus să-i îndrum pe ceilalți arăta că aveam aptitudini și că eram capabilă. Odată ce m-am alăturat grupului, am aflat că niște frați nu aveau aptitudini de producție grozave. O soră era bună, dar era tânără și îi lipsea experiența. Conducătorul de grup era singurul priceput în toate privințele. Când avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu la întruniri, nu era la fel de concis sau organizat ca mine și nu avea o perspectivă la fel de amplă când discuta ideile pentru producția video. În majoritatea cazurilor, sugestiile mele erau aprobate de toți, așa că mi-am făcut o părere și mai bună despre mine. În câteva discuții, liderul de grup a exprimat idei diferite de ale mele, iar eu am fost complet disprețuitoare. Mi-am zis: „Făcându-mi datoria de atâta timp, oare nu știu cum stau lucrurile?” Am rămas la ideile mele și m-am enervat pe conducătorul de grup. Odată, când discutam producția video, am propus câteva idei, iar liderului de grup nu i-a plăcut niciuna. Simțeam că-mi fierbe sângele și că el îmi respingea toate ideile doar ca să mă pună-ntr-o lumină proastă. Fără știrea lui, m-am plâns: „Nu știu ce vrea să spună. N-a avut nicio idee bună, dar mie mi-a respins toate ideile, așa că n-am rezolvat nimic întreaga dimineață. Oare nu ne ține lucrarea pe loc?” După ce m-au ascultat, toți frații și surorile au crezut că liderul de grup avea o problemă. Un frate a avut părtășie cu el, criticându-l că era arogant și afecta lucrarea. Liderul de grup s-a simțit vinovat și a vrut să demisioneze. Când am văzut asta, m-am simțit oarecum vinovată și am considerat că am întrecut limita, așa că m-am grăbit să-i cer scuze. Însă după aceea nu am reflectat asupra mea.

Într-o zi, o conducătoare de biserică a venit la o adunare și a întrebat despre producția video. Am spus câteva idei cu care ea a fost de acord, iar ea a sugerat ca toți să-mi urmeze sugestiile și să le rafineze lucrând la ele. Mi-am zis: „Faptul că ea mi-a aprobat ideile arată că sunt mai capabilă decât ceilalți, așa că toți ar trebui să asculte de mine.” După aceea, am rânduit toată lucrarea grupului nostru, iar ceilalți veneau să discute cu mine toate problemele pe care le întâlneau. Mă consideram stâlpul grupului. Consideram că eram forța care-l propulsa și că liderul de grup era lider doar cu numele. Eu aveam ultimul cuvânt în toate. Când filmele pe care le făceau nu ieșeau așa cum voiam eu, le schimbam direct. O dată, fratele Wang Yi a observat că făcusem multe modificări la unul dintre filmele lui și m-a întrebat: „De ce l-ai schimbat atât de mult? Dacă l-ai găsit problematic, puteai să discuți cu mine. De ce nu mi-ai cerut părerea înainte să-l editezi?” Întrebările lui m-au stânjenit, dar apoi m-am gândit: „Am un calibru mai bun decât al tău și înțeleg mai bine principiile, deci toate modificările sunt îmbunătățiri.” Am răspuns, neclintită: „Modificările mele n-au fost de dragul unor rezultate mai bune? Dacă tu crezi că nu le-ai fi aprobat, data viitoare o să discut mai întâi cu tine.” N-a avut ce să facă. După aceea, am devenit și mai arogantă în datoria mea. Refuzam să ascult sugestiile celorlalți când discutam lucrarea, crezând că n-aveau idei bune și că oricum aveam să facem ce voiam eu. Uneori, când îmi puneau planurile la îndoială, răspundeam încrezătoare: „Dacă nu vă place ideea mea, aveți vreunul un plan mai bun?” Nu aveau de ales, așa că trebuiau să facă ce spuneam eu. Cu timpul, nimeni din grup nu m-a mai contrazis. Toți dădeau din cap afirmativ la orice spuneam.

O vreme, filmele pe care le făceam, de multe ori, nu treceau de verificări și conțineau niște încălcări clare ale principiilor. Frații și surorile se învinovățeau, crezând că nu-și făceau bine îndatoririle, dar eu n-am reflectat asupra mea. Consideram că făceam tot ce puteam, dar, întrucât calibrul nostru era limitat, era normal să nu îndeplinim cerințele. După aceea, datoria mi s-a părut tot mai solicitantă și adesea mi se făcea somn. O soră m-a avertizat: „Ar trebui să reflectezi asupra ta. În ultimul timp insiști ca toată lumea să facă așa cum vrei tu. Asta nu-i aroganță?” Aflând că eram arogantă, despotică și că nu ascultam părtășia celorlalți, conducătoarea m-a dat în vileag și m-a tratat. Când a văzut că nu eram deloc conștientă de mine, m-a demis. Eram amorțită și nu știam cum să mă întorc la Dumnezeu. Consideram că aveam calități, o gândire flexibilă și că biserica avea să-mi dea altă datorie în curând. Am continuat să studiez producția video, ca să nu-mi ies din mână cu timpul. Însă oricând mă pregăteam să lucrez la un film, nu mai aveam nicio idee. Mă frământam, dar pur și simplu nu-mi venea nicio idee. Eram în ceață. Credeam că aveam o minte deschisă și iute. De ce nu puteam să produc nimic? Apoi mi-am amintit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Dumnezeu acordă haruri omului, îi dă abilități speciale, precum și inteligență și înțelepciune. Cum ar trebui omul să folosească aceste lucruri? Trebuie ca abilitățile tale speciale, harurile, inteligența și înțelepciunea ta să le dedici datoriei tale. Trebuie să îți folosești inima, tot ceea ce înțelegi și tot ceea ce poți dobândi pentru datoria ta. Făcând astfel, vei fi binecuvântat. Ce înseamnă să fii binecuvântat de Dumnezeu? Cum îi face asta pe oameni să se simtă? Că au fost luminați și îndrumați de Dumnezeu și că există o cale când își îndeplinesc datoria. […] Când Dumnezeu binecuvântează pe cineva, acea persoană devine inteligentă și înțeleaptă, limpede în toate chestiunile, precum și pasionată, vigilentă și deosebit de pricepută; va avea talent și va fi inspirată în tot ceea ce face și va crede că tot ceea ce face este atât de ușor și că nicio dificultate nu-i poate sta în cale – este binecuvântată de Dumnezeu. Atunci când cineva consideră că tot ceea ce face este dificil, incomod și absurd, pur și simplu nu pricepe și nu înțelege, orice i s-ar spune, atunci ce înseamnă asta? Înseamnă că nu are îndrumare din partea lui Dumnezeu și nu are binecuvântarea lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar fiind onest poți trăi ca o adevărată ființă umană”). Cuvintele lui Dumnezeu au fost un semnal de alarmă pentru mine. Când ne aflăm pe calea corectă, Dumnezeu ne binecuvântează și ne permite să ne folosim darurile și calitățile. Când nu suntem pe calea corectă, Duhul Sfânt nu lucrează asupra noastră, așa că, oricât de talentați sau pricepuți suntem, totul e degeaba. Fără îndrumarea lui Dumnezeu, talentele și calitățile oamenilor n-au nicio valoare. Când am început producția de filme, am avut atitudinea corectă și m-am axat pe căutarea principiilor, așa că Dumnezeu m-a luminat. Fie că a fost vorba despre priceperea mea sau despre principii, El mi-a deschis ochii. Abia acum am realizat că asta era binecuvântarea Lui. Dar nu am recunoscut lucrarea Duhului Sfânt. Obținusem niște rezultate și crezusem că eram specială. Mi-am folosit calibrul și istețimea drept capital, desconsiderându-i pe ceilalți și refuzând să le ascult sugestiile. În cele din urmă, Duhul Sfânt m-a abandonat, eu m-am prăbușit în întuneric și n-am realizat nimic în datoria mea. Înainte, consideram că eram talentată, dar apoi am văzut că nu fusesem mai bună decât ceilalți. Putusem să fac niște filme datorită luminării și îndrumării Duhului Sfânt. Apoi, fără lucrarea Duhului Sfânt, nu am putut să produc nimic. Nici măcar nu aveam idei. În sfârșit am văzut câte de ticăloasă și jalnică eram.

În timp ce reflectam, am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Aroganța este rădăcina firii corupte a omului. Cu cât oamenii sunt mai aroganți, cu atât sunt mai iraționali și, cu cât sunt mai iraționali, cu atât sunt mai predispuși să I se împotrivească lui Dumnezeu. Cât de gravă este această problemă? Nu numai că oamenii cu firi arogante îi consideră pe toți ceilalți inferiori, dar cel mai grav este că sunt chiar condescendenți față de Dumnezeu și nu au deloc teamă de Dumnezeu în inimile lor. Chiar dacă e posibil ca unii să pară că ei cred în Dumnezeu și că Îl urmează, nu Îl tratează deloc ca pe Dumnezeu. Simt întotdeauna că au adevărul și au o părere foarte bună despre ei înșiși. Acestea sunt rădăcina și esența firii arogante și vin de la Satana. Prin urmare, problema aroganței trebuie rezolvată. A crede că unul este mai bun decât ceilalți este o chestiune banală. Problema esențială este că firea arogantă a omului îl împiedică pe acesta să se supună lui Dumnezeu, stăpânirii Lui și rânduielilor Sale; o astfel de persoană se simte mereu înclinată să concureze cu Dumnezeu pentru puterea asupra altora. Acest tip de persoană nu-L venerează deloc pe Dumnezeu, ca să nu mai spunem că nu-L iubește și nici nu I se supune. Persoanele care sunt arogante și vanitoase, mai ales cele care sunt atât de arogante încât și-au pierdut judecata, nu se pot supune lui Dumnezeu în credința lor în El și chiar se preamăresc și sunt martore pentru ele însele. Astfel de oameni se împotrivesc cel mai mult lui Dumnezeu și nu au deloc teamă de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Mi-am analizat purtarea prin prisma cuvintelor lui Dumnezeu. M-am lăsat condusă de mândrie și urmărirea promovărilor. M-am considerat un talent indispensabil bisericii. Când supraveghetorul m-a pus să conduc producția video a fraților și surorilor, am devenit și mai arogantă și m-am considerat mai bună decât ceilalți. Când liderul de grup și-a spus părerea despre ideile mele, am refuzat s-o accept. Ba chiar m-am gândit că mă umilea intenționat, punându-mă într-o lumină proastă, așa că l-am judecat pe la spate, făcându-i pe ceilalți să-l critice și să-l trateze. Apoi s-a simțit constrâns și n-a mai îndrăznit să-mi semnaleze problemele. Eu însămi eram legea și nimeni nu îndrăznea să mă contrazică. Eram atât de arogantă încât îi desconsideram pe toți, eram despotică și infatuată și nu ascultam sugestiile nimănui. Astfel, ne-am îndepărat de principii în filmele noastre și n-am realizat nimic timp de mai mult de o lună. Acesta a fost un obstacol în calea lucrării video a bisericii. Nu era o mică eroare, ci răutate și împotrivire față de Dumnezeu! Atunci mi-am dat seama că sursa împotrivirii mele față de Dumnezeu era firea mea arogantă. Antihriștii care sunt excluși din biserică sunt toți arogați până-și pierd rațiunea și nu ascultă de nimeni. Ei perturbă grav lucrarea bisericii și refuză categoric să se căiască. În cele din urmă, sunt alungați. Nu mi-am închipuit că aveam să trăiesc într-o fire arogantă, să fiu despotică orbește și să perturb lucrarea importantă a bisericii. Fără să-mi dau seama, mă aflam pe calea unui antihrist. Timp de câteva zile, am trăit în teroare, considerând că, dacă am comis un rău atât de mare, sigur aveam să fiu alungată. Eram foarte deprimată. Tata mi-a citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a impresionat. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Nu vreau să văd pe nimeni că simte ca și cum Dumnezeu l-a lăsat afară, în frig, că l-a abandonat sau i-a întors spatele. Vreau doar să văd pe toată lumea pe drumul urmăririi adevărului și căutând să-L înțeleagă pe Dumnezeu, mărșăluind înainte cu îndrăzneală și cu o hotărâre neclintită, fără nicio îndoială sau povară. Indiferent ce nedreptăți ai comis, cât de departe ai mers pe un drum greșit sau dacă ai făcut fărădelegi grave, nu lăsa ca acestea să devină poveri sau bagaje în exces pe care să trebuiască să le porți în căutarea ta de a-L înțelege pe Dumnezeu: continuă să mergi mai departe. Tot timpul, El ține mântuirea omului în inima Lui; asta nu se schimbă niciodată. Este partea cea mai prețioasă a esenței lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). Când am auzit cuvintele lui Dumnezeu, sincere, pline de alinare și milă, am izbucnit în lacrimi. Trăisem într-o fire arogantă și perturbasem lucrarea video, dar oamenii din jurul meu mi-au citit cuvintele lui Dumnezeu, ajutându-mă să-I înțeleg voia și să găsesc o cale de practică. Asta se întâmpla din iubirea lui Dumnezeu. Dar nu am înțeles ce voia Dumnezeu și nu m-am întors către El. L-am înțeles greșit și L-am învinovățit. Nu aveam deloc conștiință. M-am învinovățit și mi-am făcut reproșuri când m-am gândit la răul făcut, dar nu voiam să mai fiu constrânsă de fărădelegile mele și să trăiesc în negativism și neînțelegere, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, gata să urmăresc adevărul, să mă căiesc și să mă schimb. Șase luni mai târziu, spre suprinderea mea, conducătoarea mi-a spus că puteam relua producția video. Am fost foarte recunoscătoare! Mi-am jurat că o să-mi fac bine datoria ca să compensez fărădelegile din trecut. De data asta, n-am mai fost arogantă sau încăpățânată ca înainte. Adesea discutam cu ceilalți, căutam principiile adevărului, iar când cineva avea o opinie diferită, am învățat să mă neg și să îi ascult sugestiile. Am avut tot mai mult succes în producția video.

Dar lucrurile bune nu durează. Când am văzut că mă descurcam mai bine, fără să-mi dau seama, aroganța mea a reapărut. Pe atunci, aveam o parteneră în producția video, dar consideram că avea o gândire depășită, așa că nu țineam cont de sugestiile ei și o ignoram. Ulterior, a menționat că simțea că nu cooperam cu ea, așa că i-am permis în sfârșit să se implice, dar când am văzut că nu a făcut o treabă bună, am fost foarte disprețuitoare. I-am spus ce ar trebui să facă, pe un ton foarte tăios, făcând-o să se simtă constrânsă. Altă dată, când conducătoarea de grup a oferit o sugestie pentru filmul pe care l-am produs, m-am gândit: „Nu înțelegi principiile mai bine decât mine și nici nu ai un calibru mai bun. Chiar am nevoie să te îndoiești de mine?” Așa că i-am respins sugestia fără să stau pe gânduri. Văzând că nu eram deloc receptivă, conducătoarea de grup și-a folosit experiența ca să mă îndrume să-mi înțeleg firea coruptă, dar am fost foarte potrivnică și n-am vrut să accept. Alt lider de grup a avut părtășie și mi-a atras atenția asupra purtării mele recente, când am fost despotică și n-am acceptat sugestiile celorlalți. N-am putut să accept: „Vrei doar să mă forțezi să-ți accept ideile. Ideile mele erau bune, deci de ce vrei să mă neg și să-ți accept sugestiile?” Cu o mutră acră, n-am spus nimic, creând o atmosferă stânjenitoare. Astfel, adunarea s-a încheiat în grabă. Am fost foarte arogantă și rigidă, nedispusă să accept sugestiile celorlalți, așa că n-am realizat nimic în datoria mea și am fost demisă din nou. Eram foarte deprimată când am ajuns acasă. Mă întrebam: „De ce m-am întors la vechile obiceiuri? N-am vrut să fiu atât de arogantă, dar nu m-am putut abține. Se pare că asta-i natura mea, esența mea și eu nu le pot schimba.” Am renunțat la mine.

Într-o zi, mama, care fusese plecată din oraș pentru o datorie, s-a întors și a avut părtășie cu mine și a întrebat dacă am reflectat asupra mea. M-a ascultat, apoi a dat din cap și a spus: „Recunoști doar că ai o natură arogantă, că faci rău și te împotrivești lui Dumnezeu, dar înseamnă asta că te cunoști și te căiești cu adevărat? Cum se face că ai învățat lucruri despre tine în toți acești ani, dar aroganța ta nu s-a schimbat deloc? Asta fiindcă te cunoști prea superficial, așa că nu-ți poți schimba firea! Trebuie să asimilezi cuvintele lui Dumnezeu și să reflectezi asupra ta de la sursa problemei. Ai reflectat asupra căii de credință pe care te-ai aflat? Timp de mai bine de un deceniu de credință, cui te-ai supus? Pe cine ai respectat? Ai fost mereu beligerantă, vrând să concurezi cu toți și să te dai mare. În afară de cele două demiteri și atunci când ai slujit drept lider de biserică, mereu te-ai înălțat pe tine însăți și i-ai făcut pe ceilalți să te admire. Iar acum doi ani, când făceai filme, desconsiderai liderul de grup și concurai public cu el. Drept urmare, grupul n-a realizat nimic timp de mai bine de două luni. Ai reflectat asupra ta? Ceilalți ți-au spus părerea lor de multe ori. Ai acceptat-o vreodată?” Una după alta, întrebările mamei mele îmi străpungeau inima. Știam că era adevărat, dar nu știam cum să răspund pe moment. Apoi a spus, dezamăgită: „Ai fost demisă de mult timp, de ce nu ai reflectat cu adevărat asupra ta? Nu ai acceptat adevărul. Oriunde vei prelua o datorie, nu vei avea pace. Asta e o problemă gravă! Pe baza purtării tale în toți acești ani în care ai crezut, a naturii tale arogante, a răului pe care l-ai săvârșit și a eșecului tău de a accepta adevărul și a reflecta asupra ta, probabil că vei fi exclusă.” Când a menționat excluderea, am izbucnit în lacrimi. Am simțit o durere de nedescris: „Chiar voi fi exclusă? Oare calea credinței mele chiar a ajuns la sfârșit? Oare voi fi complet izolată de biserică pentru totdeauna? L-am urmat pe Dumnezeu atât de mulți ani și am suferit, cum pot fi exclusă pur și simplu?” Mă simțeam tot mai nedreptățită și supărată. Mama tot avea părtășie cu mine, dar eu n-o puteam auzi. Timp de câteva zile, am plâns încontinuu. Gândul la excluderea din biserică era foarte dureros. Eram ca un zombie, neavând energie să fac nimic.

Odată, tata s-a întors de la o adunare, iar eu l-am întrebat: „Sunt pe cale să fiu exclusă?” Mi-a spus cu asprime: „Ceea ce contează acum e felul în care abordezi problema. Dacă vei fi exclusă, Îl vei mai urma pe Dumnezeu? Dacă ai remușcări cu adevărat, începe să te căiești și urmărește adevărul! Atunci excluderea va fi mântuirea pentru tine. Dacă te desconsideri fiindcă ești exclusă, atunci vei fi dată în vileag și alungată. Plănuiești să renunți? Nu vrei să urmărești adevărul, să te căiești și să-ți salvezi sfârșitul?” Cuvintele tatei chiar m-au trezit! Avea dreptate. Chiar dacă eram exclusă, însemna că nu mai eram o ființă creată? Nimeni nu mă putea priva de dreptul de a citi cuvintele lui Dumnezeu și a căuta adevărul. Trebuia să mă căiesc lui Dumnezeu. M-am plecat înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule! Am ajuns aici astăzi numai din vina mea și fiindcă nu am urmărit adevărul!” Ulterior, m-am gândit: „După toți acești ani de credință, de ce nu am urmărit niciodată adevărul, ci am rămas ignorantă până m-a păscut excluderea? Dacă aș fi făcut puțin efort să urmăresc adevărul, lucrurile n-ar fi ajuns aici!” Eram măcinată de regret și durere! Apoi m-am gândit la locuitorii din Ninive, care s-au căit cu adevărat și au câștigat mila lui Dumnezeu. Am deschis cartea cuvintelor lui Dumnezeu și am citit asta: „Această «cale rea» nu se referă la câteva fapte rele, ci la sursa răului din care izvorăște comportamentul oamenilor. «A se îndepărta de la calea sa rea» înseamnă că respectivii nu vor mai comite aceste fapte niciodată. Cu alte cuvinte, nu se vor mai comporta niciodată în acest mod malefic; metoda, sursa, scopul, intenția și principiul acțiunilor lor s-au schimbat toate; ei nu vor mai folosi niciodată acele metode și principii pentru a aduce plăcere și fericire în inimile lor. «Abandonarea» din «abandonarea violenței din mâinile proprii» înseamnă a da deoparte sau a renunța, a rupe legătura cu trecutul și a nu mai face cale întoarsă niciodată. Când oamenii din Ninive au abandonat violența din mâinile lor, aceasta a dovedit și a reprezentat adevărata lor căință. Dumnezeu observă aparențele exterioare ale oamenilor, precum și inimile lor. Când Dumnezeu a observat adevărata căință din inimile ninivitenilor fără îndoială și a observat și că-și părăsiseră căile rele și abandonaseră violența din mâinile lor, El S-a răzgândit” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul II”). Și eu am fost mișcată! Locuitorii din Ninive chiar s-au căit și au câștigat mila lui Dumnezeu. Căința lor nu însemna doar mărturisirea păcatelor, nu era doar vorbe goale și nu se axa pe un comportament extern. Mai mult, nu era doar un regret de moment. Aceasta era o transformare a felului în care făceau lucrurile, a punctului de plecare și a motivelor lor. Ei chiar și-au abandonat urmăririle din trecut. Ei nu și-au schimbat doar comportamentul; mai important era că s-au căit cu adevărat. Acest fel de căință este singura cale de a câștiga mila și iertarea lui Dumnezeu. Apoi, gândindu-mă la mine însămi, mereu am spus că eram arogantă, dar nu mi-am înfrânat deloc firea arogantă. Știam că făceam rău și lucram împotriva lui Dumnezeu, dar nu am încetat niciodată să fac rău. Ajunsesem la excludere, nu fiindcă făcusem un lucru sau două rele, ci fiindcă m-am năpustit pe calea răului, fără să mă căiesc. Nu am pus adevărul în practică și nu m-am căit lui Dumnezeu. Știam că firea mea arogantă era gravă și că făcusem multe fărădelegi, dar nu am făcut un efort să caut adevărul ca s-o îndepărtez. Cum mă puteam căi cu adevărat dacă nu-mi îndepărtasem niciodată firea coruptă? Dacă nu arătam căință adevărată, atunci cunoașterea pe care o aveam despre mine nu era doar o fațadă? Trebuia să fiu ca locuitorii din Ninive. Trebuia să reflectez asupra mea de la esența, motivele, căile și intențiile din spatele acțiunilor mele și să mă căiesc lui Dumnezeu.

M-am gândit cum mama mă dăduse în vileag cu câteva zile în urmă și cum fusesem demisă de două ori. M-am pierdut în gânduri: „De ce, deși am văzut că aveam o fire arogantă, de îndată ce se întâmpla ceva, nu mă puteam abține și mă bazam pe firea mea arogantă și mă împotriveam lui Dumnezeu?” Ulterior, în devoționalele mele, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Acest lucru se întâmplă din cauza faptului că, până când oamenii nu acceptă adevărul și mântuirea lui Dumnezeu, toate ideile pe care le acceptă provin de la Satana. Toate gândurile, punctele de vedere și culturile tradiționale care provin de la Satana – ce le aduc aceste lucruri oamenilor? Ele aduc amăgire, corupție, sclavie, lanțuri, făcând ca gândirea omenirii corupte să fie îngustă și extremă, iar opiniile oamenilor despre lucruri să fie unilaterale și părtinitoare, chiar absurde și ridicole. Aceasta este întocmai consecința coruperii omenirii de către Satana” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea întâi)”). „Dacă în inima ta chiar înțelegi adevărul, atunci vei ști cum să practici adevărul și să asculți de Dumnezeu și vei porni în mod firesc pe calea urmăririi adevărului. Dacă este corectă calea pe care mergi și în conformitate cu voia lui Dumnezeu, atunci lucrarea Duhului Sfânt nu te va părăsi – caz în care vor fi din ce în ce mai puține șanse să-L trădezi pe Dumnezeu. Fără adevăr, este ușor să faci rău și o vei face în pofida felului tău de a fi. De exemplu, dacă ai o fire arogantă și îngâmfată, atunci a ți se spune să nu te împotrivești lui Dumnezeu nu schimbă deloc situația, nu te poți abține, este dincolo de controlul tău. Nu ai face-o intenționat; ai face-o sub stăpânirea naturii tale arogante și vanitoase. Aroganța și vanitatea ta te-ar face să-L disprețuiești pe Dumnezeu și să-L vezi ca neavând nicio importanță; te-ar determina să te înalți pe tine însuți, să te expui în mod constant; te-ar face să-i disprețuiești pe alții, n-ar lăsa pe nimeni în inima ta decât pe tine însuți; ar fura locul lui Dumnezeu din inima ta și, în cele din urmă, te-ar face să stai în locul lui Dumnezeu și să ceri ca oamenii să ți se supună și să te facă să-ți venerezi propriile gânduri, idei și noțiuni drept adevăr. Atât de mult rău este făcut de oameni sub dominația naturii lor arogante și îngâmfate! Pentru a rezolva problema facerii de rău, ei trebuie mai întâi să pună capăt naturii lor. Fără o schimbare a firii, nu ar fi posibil să se aducă o rezolvare fundamentală a acestei probleme” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin urmărirea adevărului poți obține schimbări în firea ta”). Reflectând la cuvintele lui Dumnezeu, am realizat că, înainte să câștig adevărul, orice gând sau perspectivă aveam venea de la Satana. Din copilărie, din ceea ce am învățat la școală, din ce m-au învățat bătrânii mei și din influența societății, consideram că trebuia să fiu mereu în centrul lucrurilor. „Sunt propriul meu domn” și „Doar eu domin” au devenit țelurile mele, cuvintele după care trăiam. Am considerat aceste filosofii satanice drept lucruri pozitive. În orice grup eram, voiam să conduc, să am ultimul cuvânt, nu mă puteam abține să nu dau ordine și să-i fac pe toți să mă asculte. Văzând că liderul de grup nu mă asculta și-mi tot dădea sugestii, m-am enervat și l-am judecat în fața fraților și surorilor. Ca să-i fac pe toți să mă asculte, mi-am folosit calibrul și aptitudinile ca să-i oprim. Frații și surorile erau atât de constrânși încât nu îndrăzneau să-și spună părerea și doar mă ascultau ca niște marionete. Drept urmare, datoria mea era o harababură. I-am forțat pe ceilalți să facă ce voiam eu și să mă asculte. Nu dădeam la iveală doar o fire puțin arogantă, ci eram absurd de arogantă. Dumnezeu n-ar putea ține niciodată o astfel de persoană satanică în casa Lui. Dacă biserica mă excludea, asta ar fi fost dreptatea lui Dumnezeu! Îi eram recunoscătoare lui Dumnezeu și nu mă plângeam. Știam că am comis multe fărădelegi pentru care nu mă puteam revanșa și regretam enorm.

Ulterior, m-am gândit la mama, care mi-a amintit să nu reflectez doar la cele două demiteri, ci să mă gândesc și la calea pe care fusesem în toți anii mei de credință. Am găsit câteva cuvinte relevante ale lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Antihriștii se nasc fără să le placă să trăiască după reguli, să ducă o viață obișnuită, să rămână în liniște la locul lor sau să trăiască cu picioarele pe pământ ca o persoană obișnuită. Nu se mulțumesc să fie o astfel de persoană. Așadar, indiferent ce exprimă la exterior, adânc în sinea lor, nu sunt niciodată mulțumiți; trebuie să facă ceva. Ce să facă? Lucruri pe care omul obișnuit nu și le-ar putea imagina niciodată. Le place să iasă în evidență astfel și, pentru a face asta, ar trece de bunăvoie prin câteva greutăți și ar plăti un preț. «Noii funcționari sunt dornici să impresioneze», așa se spune: ei trebuie să facă un mic miracol sau să creeze o moștenire de vreun fel pentru a dovedi că nu sunt doar un nimeni. Care este cea mai gravă problemă în privința asta? Chiar dacă lucrează în biserică și chiar dacă lucrează cu pretextul de a-și îndeplini datoria, ei nu au căutat niciodată să afle de la Dumnezeu cum ar trebui făcute lucrurile și nu au cercetat niciodată cu seriozitate ce decretează casa lui Dumnezeu, care sunt principiile adevărului, ce să faci pentru a fi util lucrării casei lui Dumnezeu, ce se poate face pentru a fi de folos fraților și surorilor și pentru a nu-L insulta pe Dumnezeu, ci pentru a-I fi mărturie și a aduce un progres lin în lucrarea bisericii, astfel încât să se finalizeze fără probleme și fără neglijențe. Ei nu întreabă niciodată despre aceste lucruri și nici nu le cercetează. Nu au aceste lucruri în inimile lor; în inimile lor nu se află aceste lucruri. Așadar, despre ce anume se interesează? Ce păstrează în inimile lor? Ceea ce păstrează este modul în care să-și arate talentele la biserică, să arate că sunt diferiți de toți ceilalți, să-și arate abilitățile de conducere, să le arate oamenilor că sunt un stâlp al bisericii, că biserica nu se poate descurca fără ei, că, numai pentru că oameni ca ei sunt acolo, fiecare proiect al lucrării bisericii poate progresa fără probleme. Uitându-ne la expresia antihriștilor și la impulsul și motivația lor de a face lucruri, în ce poziție se plasează ei? Într-o poziție mai presus de orice altceva. […] Care este scopul lor? Nu acela de a face o treabă bună în îndeplinirea propriei datorii ca ființă creată și nu acela de a acorda atenție poverii lui Dumnezeu. Mai degrabă, este de a controla totul în timp ce slujesc la biserică și servesc frații și surorile. De ce spunem că vor să controleze totul? Pentru că, pe măsură ce acţionează, ei încearcă mai întâi să-şi facă un loc, să-şi facă un nume, să-și păstreze o reputaţie înaltă, cu puterea de a fi la conducere şi de a lua decizii. Dacă pot face asta, Îl pot înlocui pe Dumnezeu și Îl pot transforma într-un conducător numai cu numele. În sfera lor de influență, încearcă să-L transforme pe Dumnezeu întrupat într-o marionetă; asta înseamnă a se plasa mai presus de orice altceva. Nu asta fac antihriștii? Acesta este comportamentul antihriștilor” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a zecea)”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au revelat precis starea. Credeam de mai bine de un deceniu, dar nu mă mulțumisem niciodată să fiu un om obișnuit. Oriunde mergeam și orice datorie făceam, mereu voiam să fiu cea mai bună dintre cei mai buni. În primii ani de credință, am udat nou-veniți în biserică. Ca să arăt ce pot, am trudit să mă înzestrez cu adevărul viziunilor ca să rezolv problemele nou-veniților. Pe ploaie sau pe frigsau oricât de departe am mers, nu m-am plâns niciodată de greutăți. După ce am devenit lider de biserică, am căutat să mă disting din mulțime. Apoi, când produceam film, încercând să excelez, lucram până târziu, am studiat principiile, mi-am cultivat aptitudinile și am ajuns să fiu promovată și laudată de conducători și de ceilalți, așa că m-am lăsat și mai mult dusă de val. Consideram că eram un talent de care biserica nu se putea lipsi și chiar m-am considerat stâlpul grupului. În cadrul grupului, eram arogantă și despotică. După ce am fost demisă, am recunoscut doar că eram arogată și că am făcut rău, dar nu am reflectat asupra purtării mele sau a căii pe care eram. Când m-am întors la producția video, au apărut aceleași probleme. De ce eram atât de arogantă și nu ascultam de nimeni? De ce nu ascultam ideile celorlalți? De ce voiam să am mereu ultimul cuvânt și să-i fac pe toți să mă asculte? Fiindcă eram prea arogantă și nu voiam să fiu un om obișnuit. Voiam să fiu superioară celorlalți, să-i fac pe oameni să mă asculte. Prin ce se deosebea firea mea de firea antihristă de a fi „mai presus de orice altceva” pe care Dumnezeu o dezvăluie? Atunci am văzut că, deși credeam de atâția ani, firea mea satanică nu se schimbase și aveam o fire puternic antihristă. Când am auzit că biserica era pe cale să mă excludă, m-am simțit nedreptățită, de parcă Dumnezeu n-ar fi trebuit să mă respingă, întrucât crezusem mulți ani. Dar de fapt nu eram un om care căuta adevărul. Căutam renumele și câștigul. Alesesem calea greșită. De aceea, chiar și după mai bine de 10 ani, tot nu câștigasem adevărul. A cui era vina? Era vina mea că nu am urmărit adevărul! Gândindu-mă la fărădelegile și faptele rele făcute de-a lungul anilor, excluderea mea din biserică era dreptatea lui Dumnezeu! Trăiam după firea mea coruptă. Nu numai că perturbasem grav lucrarea, dar i-am și constrâns și rănit pe ceilalți. Nu aveam deloc umanitate! Pe baza esenței mele, a firii mele, a răului pe care-l făcusem, trebuia să fiu exclusă. Atunci nu m-am gândit dacă biserica avea să mă excludă sau nu. Trebuia să aleg, să urmăresc adevărul și să-mi înlătur firea coruptă.

Ulterior, biserica a ales să merg la întruniri cu alți câțiva oameni care fuseseră izolați să reflecteze. Am găsit cuvinte ale lui Dumnezeu să-mi expună și să-mi analizeze corupția și comportamentul rău, ca să le arăt că eram pe calea unui antihrist, că eram întocmai precum Satana și că excluderea mea ar fi dreptatea lui Dumnezeu. În plus, le-am spus: „Trebuie să ne căim cu adevărat. Oricare e finalul nostru, trebuie să-L urmăm pe Dumnezeu și să ne facem datoria.” După aceea, n-am mai fost la fel de arogantă. În interacțiunile mele cu ceilalți, nu mai voiam să am ultimul cuvânt. Când apăreau probleme, căutam sugestiile celorlalți. Adesea mă avertizam că ar trebui să mă neg și să mă uit mai mult la calitățile celorlalți și, fără să-mi dau seama, am devenit mult mai smerită. După câteva luni, biserica mi-a analizat purtarea și a stabilit că aveam o fire antihristă gravă, dar nu și o esență antihristă, așa că nu am fost exclusă. Ulterior, văzând că aveam ceva cunoaștere de sine și căință, biserica mi-a oferit din nou o datorie. Când am auzit, am fost copleșită de emoții și privirea mi s-a încețoșat de lacrimi. M-am gândit la aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Firea lui Dumnezeu este vitală și evidentă cu vivacitate, iar El Își schimbă gândurile și atitudinile conform modului în care se desfășoară lucrurile. Transformarea atitudinii Sale față de niniviteni spune omenirii că El are propriile gânduri și idei; nu este un robot sau o figurină de lut, ci Dumnezeu Însuși cel viu. El putea fi furios pe oamenii din Ninive, la fel cum putea să le ierte trecutul datorită atitudinilor lor. El putea decide să trimită nenorociri asupra ninivitenilor și putea și să-Și schimbe decizia datorită căinței lor. Oamenilor le place să aplice reguli în mod rigid și să folosească astfel de reguli pentru a-L delimita și a-L defini pe Dumnezeu, la fel cum le place să folosească formule pentru a încerca să cunoască firea lui Dumnezeu. Așadar, în ceea ce privește domeniul gândirii omenești, Dumnezeu nu gândește, nici nu are idei esențiale. Dar, în realitate, gândurile lui Dumnezeu sunt într-o stare de continuă transformare conform schimbărilor lucrurilor și mediilor. În timp ce aceste gânduri se transformă, diferite aspecte ale esenței lui Dumnezeu sunt dezvăluite. În timpul acestui proces de transformare, în momentul precis în care Dumnezeu Se răzgândește în inima Sa, ceea ce El dezvăluie omenirii este existența reală a vieții Sale și faptul că firea Sa dreaptă este plină de vitalitate dinamică. În același timp, Dumnezeu Își folosește propriile revelații adevărate pentru a dovedi omenirii adevărul existenței mâniei Sale, milei Sale, generozității Sale iubitoare și toleranței Sale” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul II”). Firea dreaptă a lui Dumnezeu e foarte dinamică și plină de vitalitate! Fie că e mânie, măreție, milă sau iubire, toate sunt sincere. Dumnezeu Își exprimă firea puțin câte puțin, pe baza atitudinii oamenilor față de Dumnezeu și de adevăr. Când eram pe calea mea, Dumnezeu a rânduit mai multe situații ca să mă expună, să mă lovească și să mă disciplineze, dar nu m-am căit, nu am reflectat asupra mea și am rămas intransigentă. Abia când am ajuns în pragul excluderii, m-am trezit în sfârșit și am început să reflectez asupra mea. Odată ce am început să mă înțeleg și să fiu dezgustată de mine însămi, odată ce am fost dispusă să renunț la țelurile mele eronate și să mă întorc către Dumnezeu, Dumnezeu mi-a arătat milă și mi-a dat o nouă șansă să mă căiesc. Fie că e mânie, blestemul, milă sau toleranța lui Dumnezeu, toate sunt manifestări reale ale firii Lui drepte. Firea lui Dumnezeu mi-a fost exprimată pe baza atitudinii mele față de Dumnezeu și de adevăr. În plus, am experimentat cu adevărat că firea lui Dumnezeu e plină de vitalitate dinamică. Dumnezeu mi-a fost mereu alături, analizându-mi fiecare vorbă sau faptă. Orice gânduri am avut, oricum m-am purtat, Dumnezeu a avut o părere. Dacă n-aș fi înfruntat excluderea atunci, inima mea amorțită și rigidă tot nu s-ar fi schimbat și nu aș fi reflectat cu adevărat asupra mea. Fără certarea și disciplina aspră a lui Dumnezeu, aș fi devenit și mai arogantă, și mai potrivnică lui Dumnezeu și, în final, aș fi fost pedepsită. Această experiență mi-a schimbat viața de credincioasă. Am văzut intențiile sincere ale lui Dumnezeu și am simțit iubirea și mântuirea Lui.

Vara trecută, biserica a rânduit să lucrez iar la filme. Odată, m-am blocat pe o idee despre un film și atunci o soră a venit la mine. Când a aflat dificultatea mea, mi-a spus părerea ei. Am ascultat-o și am considerat că ce a spus nu era nici pe departe ce-mi doream și am fost puțin disprețuitoare. Mi-am spus: „După ce m-am gândit atâta timp, tot n-am nicio idee. Tu n-ai făcut datoria asta, deci cum poți avea sugestii bune?” Nu voiam s-o mai ascult. Atunci mi-am dat seama că firea mea arogantă se manifesta iar, așa că m-am rugat repede lui Dumnezeu și m-am gândit la un pasaj din cuvintele Lui pe care-l citisem de curând: „Poți ajunge la calea spre desăvârșire prin supunerea față de lucrarea Duhului Sfânt. Tu nu știi prin ce fel de persoană va lucra Dumnezeu pentru a te desăvârși, nici prin ce persoană, întâmplare sau lucru îți va permite El să câștigi sau să vezi lucruri. Dacă poți să pășești pe această cale dreaptă, aceasta arată că există o mare speranță pentru ca tu să fii desăvârșit de Dumnezeu. Dacă nu poți să faci acest lucru, aceasta arată că viitorul tău este sumbru, lipsit de lumină” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care se supun lui Dumnezeu cu o inimă sinceră vor fi negreșit câștigați de Dumnezeu”). Am văzut că-mi lipsea rațiunea. Credeam că sora nu putea da sugestii bune, fără să aibă experiență în acea datorie. Asta era judecata mea și nu era deloc conform cuvintelor lui Dumnezeu. Credeam că eram deșteaptă, talentată, dar dacă Dumnezeu nu mă îndruma, oricât aș fi încercat, nu-mi venea nicio idee. M-am gândit la eșecurile mele anterioare și n-am îndrăznit să mă mai încred în mine. Poate că Duhul Sfânt avea să o conducă sau să o lumineze pe această sora, așa că nu puteam să fiu arogantă sau s-o delimitez. Am început să mă neg, să ascult cu atenție sugestiile surorii și, fără să-mi dau seama, conversația noastră m-a inspirat. Și mi-a limpezit gândurile. I-am mulțumit cu adevărat lui Dumnezeu! Experimentând asta, am simțit că fusesem prea arogantă. Am văzut că fusesem atât de profund coruptă de Satana și că natura mea arogantă era adânc înrădăcinată și m-am urât și mai mult, dar știam că nu puteam să rezolv peste noapte problema unei naturi arogante și că trebuia să fie rezolvată prin judecata și emondarea de la Dumnezeu. M-am rugat adesea lui Dumnezeu, cerându-I certarea și disciplina și jurând că, oricât de mult aș fi suferit, aveam să urmăresc adevărul, să-mi fac datoria și să alin inima lui Dumnezeu.