De Lorraine, Coreea de Sud

Când am fost numită pentru prima dată responsabilă cu lucrarea evanghelică în biserică, nu obțineam rezultate grozave, iar acest lucru mă făcea să mă simt extrem de neliniștită. Cam pe atunci, Annie a fost transferată la biserica noastră. Am auzit că era credincioasă de peste 20 de ani, se lepădase de toate pentru a lucra și a se sacrifica, predicase în multe locuri diferite și trecuse prin mari pericole și greutăți fără să renunțe vreodată. Din aceste motive, o stimam mult și, când conducătoarea mea a aranjat ca Annie să-mi fie parteneră pentru lucrarea evanghelică, am fost încântată. La prima sa adunare cu noi, Annie a vorbit despre întâlnirile pe care le avusese cu lideri religioși perturbatori în timp ce împărtășea Evanghelia și despre cum avusese părtășie și discutase cu ei, lăsându-i fără replică. A vorbit despre modul în care avusese părtășie despre adevăr cu potențiali destinatari ai Evangheliei care aveau noțiuni religioase puternice și vaste cunoștințe biblice și, în cele din urmă, le înlăturase confuziile. A discutat despre numeroasele dificultăți pe care le întâmpinase în timp ce răspândea Evanghelia și despre modul în care ea și ceilalți frați și surori plătiseră un preț pentru a răspândi Evanghelia în diferite locuri. De asemenea, a vorbit despre modul în care conducătorii din ierarhia superioară o apreciaseră, o cultivaseră și îi încredințaseră unele îndatoriri importante. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost că ochii i s-au umplut de lacrimi când a avut părtășie despre dragostea lui Dumnezeu pentru omenire. Ea a spus că trebuie să ținem cont de voia lui Dumnezeu și că, indiferent câte greutăți întâmpinăm, misiunea noastră este să răspândim Evanghelia Lui din zilele de pe urmă. La momentul respectiv, mi s-a părut că Annie era plină de dragoste pentru Dumnezeu și imediat am început să o respect. Mi-am spus: „Annie crede în Dumnezeu de mult timp, înțelege mai multe adevăruri decât noi și are o statură mai mare decât noi. Ar trebui să învăț de la ea.” Mai târziu, în timp ce ne îndeplineam îndatoririle împreună, am observat că Annie chiar era capabilă să îndure greutăți, stând adesea până târziu pentru a urmări lucrarea și pentru a soluționa probleme. De asemenea, îmi indica abaterile și scăpările din lucrarea mea și avea părtășie cu mine despre căi de practică. Când împărtășea Evanghelia potențialilor destinatari, ea dădea exemple, folosea metafore, vorbea foarte incisiv și era capabilă să înlăture confuziile pe care le aveau aceștia. Când discuta despre cum nu reușise să își facă bine datoria în timpul adunărilor, începea adesea să plângă, spunând cât de mult Îi datora lui Dumnezeu. Uneori, responsabilii cu udarea veneau la ea cu o problemă care trebuia rezolvată, iar ea își făcea imediat timp pentru a-i ajuta. De asemenea, era foarte grijulie dacă observa că nu mă simțeam bine fizic. Toate acestea mă făceau să o plac și mai mult. Mai târziu, când a fost aleasă conducătoare a bisericii, am fost și mai sigură că înțelegea adevărul și că avea realitatea acestuia. Am admirat-o și am stimat-o și mai mult. Am văzut cât de ocupată era, grăbindu-se să îi ajute pe frați și surori să-și rezolve problemele, și acest lucru m-a făcut să simt că avea un rol cu adevărat important în biserică și că sigur nu ne puteam descurca fără ea. Când mă confruntam cu probleme sau dificultăți, o căutam pentru părtășie. Îmi luam înflăcărată notițe despre opiniile și ideile ei și îi puneam în aplicare sugestiile. Chiar i-am imitat unele comportamente. De exemplu, când o vedeam lucrând până noaptea târziu, interpretam acest lucru drept un semn că era credincioasă și capabilă să îndure greutăți în datoria ei și stăteam și eu până târziu. Chiar și atunci când nu aveam nimic urgent de făcut și aș fi putut să mă culc mai devreme, dacă vedeam că Annie încă nu se dusese la culcare, voiam și eu să rămân trează. Când am văzut că a rămas de neclintit și a continuat să fie ocupată cu datoria ei după ce a fost emondată și tratată, m-am gândit că asta însemna că avea statură și realitatea adevărului. Așa că, după ce eram tratată, deși mă simțeam, de fapt, foarte supărată și voiam să stau puțin să reflectez, când mă gândeam la comportamentul lui Annie, mă grăbeam să mă întorc la datoria mea fără să mă concentrez pe reflecție și pe dobândirea cunoașterii de sine. Nu-mi dădeam deloc seama că trăiam într-o stare de stimare și adulare a unei persoane. Am rămas astfel până când s-au întâmplat unele lucruri care mi-au oferit treptat un oarecare discernământ în privința lui Annie.

Annie a adoptat o abordare directă a tuturor lucrurilor în calitate de conducătoare a bisericii și era într-adevăr capabilă să sufere și să plătească un preț, dar problemele tot apăreau una după alta, iar eficiența lucrării bisericii a scăzut treptat. Într-o zi, diaconul responsabil cu udarea, sora Laila, mi-a spus că identificase unele abateri în lucrarea lui Annie. A spus că Annie se ocupa de tot, nu le permitea fraților și surorilor să practice și nu se concentra pe cultivarea altora. Laila a spus că Annie făcea toată lucrarea diaconilor și a conducătorilor de echipă, ceea ce însemna că nimeni altcineva nu putea practica și că, în timp, toți începuseră să se simtă inutili și lipsiți de valoare, dar o admirau cu adevărat pe Annie. Aceasta nu era o atmosferă propice pentru a-ți face datoria. Laila a spus că a vrut să-i dea niște sfaturi lui Annie și să-i spună să le ofere celorlalți mai multe ocazii de a practica, astfel încât aceștia să poată învăța despre neajunsurile și lacunele lor și să progreseze mai repede. Astfel, cu toții ar putea să-și folosească talentele și cu siguranță ar deveni din ce în ce mai eficienți în realizarea îndatoririlor lor. Susțineam sincer ideea lui Laila, așa că am însoțit-o să discutăm cu Annie. Am fost surprinsă să constat că Annie a fost foarte nemulțumită de sfatul nostru și doar s-a încruntat și nu a fost de acord cu noi. A spus că frații și surorile aveau prea multe lacune, că a-i învăța ar fi o prea mare bătaie de cap și că doar ar întârzia lucrurile. A spus că era mai eficace și mai eficient ca ea să facă lucrurile singură. Auzind-o afirmând acest lucru cu atâta elocvență, m-am simțit puțin confuză. Dar, când m-am gândit la asta mai târziu, mi-am dat seama că nu era adecvat ca Annie să lucreze în acel fel. Ceilalți nu ar primi nicio instruire și, dacă totul ar fi lăsat în seama ei, lucrarea tot nu ar fi făcută bine. Dar apoi m-am gândit că noi nu înțelegeam adevărul, așa că am fi inutili și am întârzia lucrurile dacă am încerca să lucrăm cu ea pentru a soluționa problemele. Din moment ce Annie înțelegea adevărul mai bine, m-am gândit că ar trebui să o lăsăm pe ea să se ocupe de lucruri. Ca urmare, chiar dacă Annie era foarte ocupată în fiecare zi, multe probleme încă rămâneau nerezolvate. Frații și surorile erau foarte pasivi în îndatoririle lor și o așteptau pe ea să rezolve problemele. Majoritatea oamenilor trăiau într-o stare de inhibare și descurajare. Mai târziu, o conducătoare din ierarhia superioară a aflat că existau multe probleme în biserica noastră, așa că a strâns evaluări despre Annie de la frați și surori și a aflat cât de arogantă, încrezută, autoritară și dezinteresată de sugestii era Annie și cum întotdeauna se preamărea, se lăuda și îi aducea pe toți înaintea ei. Când a descoperit acest lucru, conducătoarea a demis-o imediat. De asemenea, ne-a arătat că ne lipsea discernământul și că o admirasem și o adulasem orbește pe Annie. Ea a avut părtășie despre cum ar trebui să căutăm principiile adevărului în îndatoririle noastre și să nu admirăm sau să ascultăm de alte persoane. Auzind acest lucru, mi-am dat seama că trăisem într-o stare prelungită de adulare a unei persoane și că relația mea cu Dumnezeu nu fusese normală mult timp. M-am gândit că „Cele zece decrete administrative care trebuie respectate de aleșii lui Dumnezeu în Epoca Împărăției” spuneau: „Oamenii care cred în Dumnezeu ar trebui să se supună lui Dumnezeu și să se închine Lui. Nu înălța sau admira pe nimeni; nu-L pune pe Dumnezeu primul, oamenii pe care-i admiri pe locul doi și pe tine pe al treilea. Nicio persoană nu ar trebui să aibă un loc în inima ta și nu ar trebui să consideri că oamenii – în special cei pe care îi venerezi – sunt comparabili cu Dumnezeu sau că sunt egalii Săi. Acest lucru este intolerabil pentru Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu). Îmi era puțin teamă. M-am gândit că o prețuisem foarte mult pe Annie încă de când o cunoscusem și că nu mă concentrasem pe căutarea principiilor adevărului în datoria mea și în schimb, doar mă bazasem pe ea. O căutam ori de câte ori aveam o problemă și făceam orice spunea ea. O admirasem cu adevărat și nu păstrasem un loc în inima mea pentru Dumnezeu. Mi se păruse că lucrarea noastră nu se putea face fără ea în biserică, ca și cum ne puteam descurca bine fără călăuzirea lui Dumnezeu sau principiile adevărului. Oare chiar eram eu credincioasă? Nu doar adulam și urmam o altă persoană? Un astfel de comportament este cu adevărat dezgustător pentru Dumnezeu! Nu era de mirare că nu puteam obține lucrarea Duhului Sfânt în datoria mea și că nu văzusem niciun progres după ce practicasem atât de mult timp. M-am rugat lui Dumnezeu, dorind să-mi schimb starea și să încetez să mai admir alte persoane.

După aceea, s-au întâmplat unele lucruri care mi-au arătat-o pe adevărata Annie. După ce a fost demisă, deși știa foarte bine că mulți frați și surori o venerau, tot nu se analiza și nu încerca să se cunoască pe sine în timpul adunărilor. În schimb, se purta de parcă fusese nedreptățită, spunând că o venera pe partenera ei, sora Vera, și că, atunci când își realiza datoria, doar făcea tot ceea ce îi spunea Vera să facă. Am fost șocată să o văd pasându-i Verei vina și mi-am spus: „Conducătoarea a dezvăluit și a analizat în mod clar problemele lui Annie, așa că de ce nu are nicio înțelegere de sine și nu-și asumă nicio responsabilitate? Aceasta nu este o manifestare a acceptării adevărului!” Mai târziu, conducătoarea a repartizat-o pe Annie să facă lucrarea evanghelică împreună cu mine și, chiar dacă nu o mai stimam atât de mult ca înainte, tot am fost foarte fericită. Există o zicală care spune: „Chiar și o cămilă sfrijită este mai mare decât un cal” și eu simțeam că Annie tot era mult mai bună decât mine, în ciuda tuturor problemelor ei. Cu toate acestea, cât am lucrat cu ea, am aflat că nu mai era la fel de relaxată sau abordabilă ca înainte și că, în schimb, devenise foarte înverșunată. Când discutam despre lucrare, nu asculta niciuna dintre părerile mele și deseori mi le respingea direct. De multe ori, evita să discute cu mine și, în schimb, se ducea să discute lucrurile cu sora care îi fusese parteneră înainte. Acest lucru mă făcea să mă simt constrânsă și respinsă. Pe atunci, nu obțineam niciun rezultat în datoria noastră, așa că m-am dus să am părtășie cu ea despre problemele pe care eu le descoperisem de când lucram împreună. Am fost șocată să aflu că nu a vrut să accepte niciuna dintre ele și că ea considera că nu avea nicio problemă. Mi-a răspuns pe șleau: „Voi fi sinceră cu tine, așa că nu te supăra. Nu sunt obișnuită să lucrez cu tine. Nu-mi place modul în care lucrezi și asta mă agită.” M-a făcut să mă simt și mai negativ să aud acest lucru și am simțit că o țineam pe loc.

Mai târziu, conducătoarea a auzit despre problemele noastre și a tratat-o pe Annie pentru că era arogantă, neprihănită de sine și nu accepta adevărul. În timpul unei adunări, Annie le-a spus tuturor că faptul că a fost tratată reprezenta dragostea lui Dumnezeu. A plâns, recunoscând că Îl dezamăgise pe Dumnezeu fiindcă nu-și făcuse datoria bine. Părea atât de sinceră, de parcă se cunoștea cu adevărat. Și, totuși, în interacțiunile noastre private, ea doar răspândea negativitate, spunând că a terminat-o cu totul și că pur și simplu nu mai avea nicio dorință de a-și face datoria. Am încercat să am părtășie cu ea, dar nu a vrut să mă asculte. Când conducătoarea discuta despre progresele pe care le făcea un anumit frate sau o anumită soră și despre cât de bine își făcea datoria respectiva persoană, Annie devenea și mai negativă, crezând că acea conducătoare îi prețuia pe alții mai mult decât pe ea. Mă întreba mereu dacă ceilalți râdeau de ea pe la spate. Era clar că se simțea negativă și se prăbușea fizic și psihic, dar se purta atât de grozav și de puternic la adunări și se prefăcea că accepta adevărul și ținea cont de voia lui Dumnezeu. Mă făcea să mă simt epuizată doar uitându-mă la ea. Uneori mă întrebam: „Chiar este aceasta persoana pe care o stimam și o veneram atât de mult? Nu pare a fi cineva care are realitatea adevărului!” Mi-am dat seama că era foarte concentrată pe prestigiu și statut și că nu accepta deloc adevărul. Atunci când i se întâmplau lucruri, nu încerca să se cunoască pe sine și, adesea, doar se prefăcea. Nu era o persoană dreaptă. Mai târziu, starea ei a continuat să se deterioreze. Conducătoarea a avut părtășie cu ea de câteva ori și, deși părea să o accepte, de fapt nu s-a schimbat deloc. Ea chiar îi ura pe frați și surori și îi privea cu venin în ochi. Când conducătoarea a emondat-o, a tratat-o și i-a expus problemele, ea L-a urât pe Dumnezeu și a dat vina pe El. Nu s-a putut abține să nu paseze pe umerii lui Dumnezeu responsabilitatea pentru tot ce se întâmpla rău. Am văzut că avea o fire răutăcioasă și că Îl ura pe Dumnezeu și adevărul. Era un diavol, un antihrist. Mai târziu, nu i s-a mai permis să ducă o viață bisericească sau să realizeze o datorie.

Un timp, nu am reușit să mă simt calmă după ce Annie a plecat. M-am întrebat de ce o adulasem și o stimasem atât de mult, chiar până la punctul de a dori să fiu ca ea. M-am gândit la modul în care admirasem întotdeauna oamenii care erau elocvenți, care erau capabili să îndure mari suferințe și să se lepede de tot pentru a se sacrifica pentru Dumnezeu, și oamenii care fuseseră arestați și torturați fără a-L trăda pe Dumnezeu. De ce îi adulam și îi stimam atât de mult pe acești oameni? De ce idee eram condusă? Apoi, într-o zi, am văzut două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu care spuneau: „Unii oameni pot să suporte greutăți, să plătească prețul, sunt manierați la exterior, sunt destul de respectați și se bucură de admirația celorlalți. Ați spune că acest gen de comportament exterior poate fi considerat ca punerea adevărului în practică? S-ar putea stabili că asemenea oameni satisfac intențiile lui Dumnezeu? Cum se face că, în repetate rânduri, oamenii văd astfel de indivizi și cred că aceștia Îl mulțumesc pe Dumnezeu, pășind pe calea punerii în practică a adevărului și urmând calea lui Dumnezeu? De ce gândesc astfel unii oameni? Există o singură explicație. Care este explicația? Este că, pentru foarte mulți oameni, anumite întrebări – cum ar fi ce înseamnă să pui adevărul în practică, ce înseamnă să-L mulțumești pe Dumnezeu și ce înseamnă să ai adevărul-realitate – nu sunt foarte clare. Așadar, există oameni care sunt deseori induși în eroare de către cei care, la exterior, par spirituali, nobili, elevați și măreți. Cât despre oamenii care pot să discute elocvent despre cuvinte și doctrine și ale căror vorbe și fapte par a fi demne de admirație, cei care sunt înșelați de aceștia nu au luat niciodată în considerare esența acțiunilor lor, nici la principiile din spatele faptelor lor și nici țelurile pe care aceștia le au. Mai mult, nu s-au întrebat niciodată dacă acești oameni se supun cu adevărat lui Dumnezeu și nici nu au stabilit dacă acești oameni se tem sincer de Dumnezeu și se feresc de rău. Nu au deslușit niciodată umanitatea-esență a acestor oameni. În schimb, încă din prima clipă în care i-au cunoscut, puțin câte puțin, au ajuns să-i admire și să-i venereze pe acești oameni, iar în cele din urmă, acești oameni au devenit idolii lor. Chiar mai mult, în mințile anumitor oameni, idolii pe care îi venerează – și despre care cred că pot să-și abandoneze familiile și locurile de muncă și care par superficial capabili să plătească prețul – sunt cei care Îl mulțumesc pe Dumnezeu cu adevărat și care pot într-adevăr să dobândească finaluri și destinații bune. În mințile lor, acești idoli sunt cei pe care îi laudă Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Cum să cunoaștem firea lui Dumnezeu și rezultatele pe care le va obține lucrarea Sa”). „Există o singură cauză principală care îi face pe oameni să comită astfel de fapte ignorante, să aibă puncte de vedere ignorante sau păreri și practici unilaterale – și azi vă voi vorbi despre ea. Motivul este că, deși poate oamenii Îl urmează pe Dumnezeu, se roagă lui Dumnezeu în fiecare zi și-I citesc zilnic cuvântările, ei nu înțeleg cu adevărat intențiile Lui. Aceasta este cauza principală a problemei. Dacă cineva ar înțelege inima lui Dumnezeu și ar ști ce apreciază, ce disprețuiește, ce vrea și ce respinge El, ce fel de persoană iubește și ce fel de persoană detestă, ce fel de standard folosește El când are cerințe de la oameni și ce fel de abordare are Dumnezeu pentru a-i desăvârși, ar putea atunci acea persoană să mai aibă opinii personale? Ar putea astfel de oameni pur și simplu să plece și să venereze pe altcineva? Ar putea un om obișnuit să devină idolul lor? Oamenii care înțeleg intențiile lui Dumnezeu au un punct de vedere un pic mai rațional decât atât. Nu au de gând să idolatrizeze în mod arbitrar o persoană coruptă și nici nu vor crede, în timp ce pășesc pe calea punerii în practică a adevărului, că a respecta orbește câteva reguli sau principii simple este echivalent cu punerea în practică a adevărului” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Cum să cunoaștem firea lui Dumnezeu și rezultatele pe care le va obține lucrarea Sa”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au nimerit starea perfect. Mi-am dat seama că avusesem perspectiva greșită în credința mea în toți acei ani, considerând că, dacă o persoană crezuse în Dumnezeu mult timp, dacă se sacrificase cu entuziasm, suferise, plătise un preț și făcuse multă lucrare, asta însemna că practica adevărul, că avea realitatea adevărului și că era tipul de om care îi aducea bucurie lui Dumnezeu și avea un loc în biserică. Așadar, când am văzut că Annie era credincioasă de mulți ani, că făcuse multe sacrificii și suferise mult pentru a răspândi Evanghelia, că era clară și logică în predicarea și părtășia ei, am fost păcălită de imaginea ei grozavă și de comportamentul ei bun și am început să o stimez foarte mult și să o adulez. Abia după ce am citit acele pasaje din cuvântul lui Dumnezeu am văzut cât de nesăbuită și de neștiutoare eram și de ce idee absurdă mă agățasem. Atunci când o persoană cheltuiește și se sacrifică, atunci când suferă și plătește un preț în datoria sa, acestea sunt doar comportamente bune superficiale. Nu înseamnă că această persoană are o umanitate bună sau că iubește adevărul și cu siguranță nu înseamnă că are realitatea adevărului. Deși Annie era o vorbitoare talentată și, în cei 20 de ani de credință, se lepădase și se sacrificase constant, ea a tratat aceste lucruri ca pe un capital personal și le-a folosit întotdeauna pentru a se lăuda, pentru a se mândri și pentru a-i aduce pe oameni înaintea ei. Nu era deloc capabilă să accepte sau să practice adevărul. Indiferent de câte ori a fost emondată și tratată, câte eșecuri a avut sau câți pași greșiți a făcut, ea nu a reflectat niciodată pentru a se cunoaște pe sine și cu siguranță nu s-a căit cu adevărat. Atunci când a fost prețuită de alții și a deținut un statut înalt, a avut multă energie pentru datoria ei și a putut sta trează până târziu, ca să-i dedice totul. Însă, după ce a fost concediată, și-a pierdut orice dorință de a-și face datoria, opunându-se și fiind plină de resentimente. În privat, ea răspândea negativitate, dar la suprafață, spunea că Îi era datoare lui Dumnezeu și părea că se căiește cu adevărat. Acest lucru îi făcea pe ceilalți oameni să simtă că ținea cont de voia lui Dumnezeu, că avea statură și deținea realitatea adevărului, așa că toți o apreciau și o adulau. După ce a fost emondată și tratată, ea le-a spus tuturor că asta reprezenta dragostea lui Dumnezeu, dar în secret, ea Îl învinovățea și Îl ura pe Dumnezeu. Nu era un antihrist care disprețuia adevărul și pe Dumnezeu? Am înțeles în cele din urmă că, doar pentru că o persoană crede în Dumnezeu de mult timp, este capabilă să facă sacrificii și să vorbească elocvent, are experiență și este prețuită de ceilalți, asta nu înseamnă că are realitatea adevărului și cu siguranță nu înseamnă că Îi aduce bucurie lui Dumnezeu. Indiferent cât timp a crezut cineva sau cât de mult a muncit, dacă nu practică deloc adevărul și nu și-a schimbat firea satanică, este în continuare o persoană care I se împotrivește lui Dumnezeu în esența sa și, în cele din urmă, va fi expusă și alungată. Acest lucru împlinește cuvintele Domnului Isus: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profeţit noi în numele Tău? N-am scos noi demoni în numele Tău? N-am făcut noi multe minuni în numele Tău?» Atunci le voi spune limpede: «Niciodată nu v-am cunoscut! Plecaţi de la Mine, voi, cei ce săvârşiţi fărădelegea!»” (Matei 7:22-23). Mai târziu, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Nu Mă interesează cât de meritorie este lucrarea ta, cât de impresionante sunt calificările tale, cât de îndeaproape Mă urmezi, cât de renumit ești, sau cât de mult ți-ai îmbunătățit atitudinea; atât timp cât nu Mi-ai respectat cererile, nu vei putea dobândi niciodată lauda Mea. Renunțați la toate acele idei și calcule ale voastre cât mai repede cu putință, și începeți să-Mi tratați cerințele cu seriozitate; altfel, voi preface pe toți în cenușă pentru a pune capăt lucrării Mele și, în cel mai rău caz, voi transforma anii Mei de muncă și suferință în nimic, pentru că nu pot să aduc în Împărăția Mea sau să duc în noua epocă pe dușmanii Mei și acei oameni care duhnesc a răutate și au înfățișarea Satanei” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Fărădelegile îl vor conduce pe om în iad”). „Eu decid destinația fiecărei persoane nu pe baza vârstei, a vechimii, a cantității de suferință, și cu atât mai puțin pe baza gradului în care provoacă milă, ci ținând cont de faptul că posedă sau nu adevărul. Nu există nicio altă alegere în afara acesteia. Voi trebuie să realizați că toți cei care nu urmează voia lui Dumnezeu vor fi pedepsiți. Este un adevăr care nu poate fi schimbat” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Cuvintele lui Dumnezeu chiar mi-au atins inima. Dumnezeu nu stabilește finalul sau destinația cuiva în funcție de cât de mult a trudit și a contribuit, de cât de bine s-a comportat sau de câtă lucrare a făcut, ci El Se bazează pe faptul dacă are sau nu adevărul. Dumnezeu nu îi judecă pe oameni după ceea ce este la suprafață, ci după esența lor. El analizează dacă iubesc adevărul și dacă îl pot pune în practică, dacă I se supun Lui și dacă Îi îndeplinesc voia. Mi-am dat seama că Dumnezeu chiar are o fire dreaptă, sfântă. Există standarde după care El judecă oamenii și principii pentru modul în care îi tratează pe oameni, fără cea mai mică interferență a emoțiilor. Dumnezeu nu va stabili că o persoană este dreaptă sau bună doar pentru că dă dovadă de puțin entuziasm sau dacă suferă sau contribuie puțin. Dimpotrivă, indiferent cât timp crede cineva în Dumnezeu, cât de multă lucrare a făcut sau cât de bună îi este reputația, în cele din urmă va fi alungat de Dumnezeu dacă nu practică adevărul și nu-și schimbă firea. După ce am înțeles acest lucru, m-am simțit și mai ignorantă și demnă de milă. În toți anii mei de credință, nu urmărisem adevărul și nu înțelesesem voia lui Dumnezeu. Îmi bazasem credința doar pe propriile mele noțiuni și închipuiri și adulasem constant alți oameni. Am fost atât de oarbă și ignorantă! M-am gândit la cuvântul lui Dumnezeu: „În întreaga omenire, nu există nimeni care să poată servi drept model pentru alții, pentru că toți oamenii sunt în esență asemănători și nu sunt diferiți unul de celălalt, cu puține lucruri care să-i deosebească între ei. Din acest motiv, oamenii nici măcar astăzi nu reușesc să-Mi cunoască pe deplin lucrările. Numai când mustrarea Mea va coborî asupra întregii omeniri, oamenii, fără știrea lor, vor deveni conștienți de lucrările Mele și fără să fac nimic sau să constrâng pe cineva, oamenii vor ajunge să Mă cunoască și, astfel, să fie martorii lucrărilor Mele. Acesta este planul Meu, este aspectul lucrărilor Mele care se manifestă și ceea ce ar trebui să știe omul” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 26). Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar. Oamenii sunt corupți de Satana și au esența Satanei. Noi nu dezvăluim nimic altceva decât firi satanice. Nici măcar unul dintre noi nu este demn de adulare. Dacă aș fi înțeles acest lucru înainte, nu aș fi adulat sau idolatrizat niciodată o persoană.

La scurt timp după aceea, am fost demisă pentru că, de mult timp, nu realizasem nimic în datoria mea. La momentul respectiv, m-am gândit mult și am reflectat asupra motivelor pentru care eșuasem. Mi-am reamintit cum rămăsesem blocată într-o stare de adulație și de admirație față de Annie și cum crezusem că ea înțelegea adevărul și avea realitatea acestuia doar pentru că era credincioasă de mult timp, predica Evanghelia de ani de zile, suferise mult și avea multă experiență de lucru. Deseori îi imitasem comportamentul și mă adresasem ei cu problemele mele. Acceptam imediat opiniile exprimate de ea, fără să mă gândesc la ele, și doar făceam orice spunea. Nu păstrasem deloc în inima mea un loc pentru Dumnezeu. Nu căutasem adevărul când mă confruntasem cu probleme și acțiunile mele nu avuseseră niciun fel de principii. Ascultasem doar de o persoană – de Annie. Cum însemna asta să crezi în Dumnezeu? Oare nu doar urmasem o persoană? Este exact cum spune Dumnezeu: „Ceea ce admiri tu nu este umilința lui Hristos, ci acei falși păstori cu o reputație proeminentă. Nu adori frumusețea sau înțelepciunea lui Hristos, ci pe acei libertini care se tăvălesc în mizeria lumii. Râzi de durerea lui Hristos care nu are unde să-Și așeze capul, dar admiri acele cadavre care vânează jertfele și trăiesc în depravare. Nu ești dispus să suferi alături de Hristos, dar te arunci cu bucurie în brațele acelor antihriști nesăbuiți, deși ei îți furnizează doar trup, cuvinte și control. Chiar și acum inima ta încă se întoarce către ei, către reputația lor, către statutul și către influența lor. Și, totuși, continui să ai o atitudine prin care percepi lucrarea lui Hristos ca fiind greu de acceptat și o refuzi. Acesta este motivul pentru care spun că îți lipsește credința de a-L recunoaște pe Hristos. Motivul pentru care L-ai urmat până în ziua de astăzi este doar pentru că nu ai avut altă opțiune. O serie de imagini grandioase se înalță întotdeauna în inima ta; nu poți uita fiecare cuvânt și fiecare faptă a lor, nici cuvintele și mâinile lor influente. Ei sunt, în inima voastră, întotdeauna superiori și întotdeauna eroi. Dar aceasta nu este astfel pentru Hristos Cel de astăzi. El este întotdeauna nesemnificativ în inima ta și întotdeauna nedemn de teamă. Căci este prea obișnuit, are prea puțină influență și este departe de a fi grandios” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ești tu oare un adevărat credincios în Dumnezeu?”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dezvăluit adevărata stare. Când mi-am reamintit anii de credință, am văzut că toți oamenii pe care îi admirasem aveau calibru și înzestrări, erau susținuți și apreciați de alții și că privisem fiecare dintre cuvintele și faptele lor ca pe ceva de imitat. Nu mă întrebasem niciodată care era voia lui Dumnezeu, dacă acțiunile mele erau ceea ce voia Dumnezeu sau dacă erau în conformitate cu principiile adevărului. Pur și simplu adulasem și urmasem orbește alți oameni și chiar sperasem să devin la fel ca ei. Fusesem tot timpul pe calea greșită, urmărind mai multă suferință și lucrare și bazându-mă pe calibru și experiență în timp ce-mi realizam datoria. Nu mă concentrasem pe căutarea principiilor adevărului și pusesem chiar și mai puțin accent pe propria intrare în viață. Drept urmare, nu înțelesesem prea multe din adevăr în anii mei de credință, iar viața mea avusese de suferit. Mi-am dat seama cât de incredibil de ignorantă și demnă de milă eram. Dumnezeu ne-a dat atât de multe cuvinte, iar eu abia dacă memorasem vreunul dintre ele, dar îmi puteam aminti foarte clar tot ce spusese Annie și toate opiniile pe care le exprimase și întotdeauna mă grăbeam să le duc la îndeplinire. Întotdeauna mă bazasem pe ea în datoria mea și nu păstrasem niciun loc pentru Dumnezeu în inima mea. Această situație cu Annie mă expusese complet. Mai ales după demiterea ei, când multe dintre problemele ei fuseseră deja dezvăluite și am început să lucrăm din nou împreună, încă aveam în minte această imagine grozavă despre ea. Am continuat să mă bazez pe ea în datoria mea și mă tot gândeam la acea expresie: „Chiar și o cămilă sfrijită este mai mare decât un cal”, crezând că Annie tot era mai bună decât mine, chiar dacă avea unele probleme. Aceasta era o opinie pur satanică. O adulasem prea mult, nu căutasem principiile adevărului în interacțiunile noastre și îmi lipsise complet discernământul. Privisem în mod constant lucrurile conform minciunilor satanice. Și, mai târziu, după ce ieșiseră la iveală din ce în ce mai multe probleme ale lui Annie, tot nu am discernut-o sau demascat-o. Pur și simplu am continuat să o urmez, să fiu constrânsă de ea și să trăiesc într-o stare de negativitate și nefericire. Chiar meritam tot ce primisem! O admirasem pe Annie și mă bazasem pe ea în datoria mea, dar ce îmi dăduse ea vreodată? Înșelăciune, constrângere și respingere. De asemenea, mă făcuse să mă simt nefericită și inhibată, fără nicio speranță de eliberare, iar eu mă îndepărtasem din ce în ce mai mult de Dumnezeu. Deși credeam în Dumnezeu, nu mă bazasem pe El, nici nu Îl admirasem și nu urmărisem deloc adevărul. Doar adulasem și urmasem oameni. Eram o imbecilă fără niciun discernământ. Să eșuez și să cad în felul acesta a fost cu adevărat dreptatea și mântuirea lui Dumnezeu. Prin această revelație am putut să privesc cu atenție calea greșită pe care mă aflam, să examinez opiniile absurde pe care le nutrisem și să caut adevărul pentru a-mi rezolva problemele. În același timp, am simțit și importanța urmării adevărului. Dumnezeu a spus că „Aceia care nu caută adevărul nu pot urma până la capăt” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să îți menții devotamentul față de Dumnezeu”), și acest lucru este atât de real. Cei care nu caută adevărul sunt condamnați să fie expuși și alungați de Dumnezeu. Eșecurile persoanei pe care o admirasem – și propriile mele eșecuri – au fost cea mai bună dovadă a acestui lucru.

Câteva luni mai târziu, am primit-o drept parteneră pe Sarah pentru lucrarea evanghelică. Am auzit că, după ce ajunsese să creadă în Dumnezeu, renunțase la un serviciu foarte bun pentru a-și face datoria și că era într-adevăr capabilă să îndure greutăți, avea un calibru bun și experiență în răspândirea Evangheliei. O cunoșteam de ceva vreme și vedeam că îi păsa foarte mult de lucrarea bisericii. Avea părtășie în mod activ la adunări și, indiferent de împrejurări sau de câți oameni se aflau acolo, nu se simțea niciodată constrânsă și vorbea cu mare stăpânire de sine și fără teamă. Avea părtășie și îi ajuta pe frați și surori atunci când se confruntau cu probleme și toată lumea chiar avea o părere foarte bună despre ea. Credeam că era o persoană care urmărea adevărul și o stimam mult. Și, deși eram fericită că aveam șansa de a lucra cu ea, mi-am amintit și de eșecul meu anterior și de faptul că prețuirea calibrului și a înzestrărilor celorlalți mă făcuse să-i adulez și să-i urmez. Din această cauză, o luasem pe calea greșită și acest lucru fusese dăunător pentru viața mea. Știam că nu puteam să privesc lucrurile din acel tip de perspectivă greșită atunci când era vorba de interacțiunile mele cu Sarah și că trebuia să o abordez în conformitate cu principiile adevărului. Sarah avea un calibru bun și experiență în împărtășirea Evangheliei, așa că aveam multe de învățat de la ea pentru a compensa ceea ce îmi lipsea. Dar și ea era o persoană coruptă, cu firi corupte, neajunsuri și lacune. Nu puteam să o adulez și să mă bazez pe ea. Dacă avea probleme sau abateri în datoria ei, nu puteam pur și simplu să o urmez orbește. Trebuia să-mi exercit discernământul și să o tratez în conformitate cu principiile adevărului. Mai târziu, în discuțiile noastre de lucru, am observat că majoritatea sugestiilor lui Sarah nu erau foarte practice. Eu și alte două surori am considerat că nu ar merge, dar Sarah chiar insista asupra lor. Ori de câte ori nu reușea să obțină aprobarea unei idei, ne împotmoleam în ea și rămâneam într-un impas mult timp, ceea ce întârzia cu adevărat progresul lucrării noastre. Treptat, mi-am dat seama că Sarah era arogantă, neprihănită de sine și încăpățânată și că se supăra atunci când sugestiile ei nu erau adoptate. Se enerva, iar acest lucru îi constrângea pe ceilalți oameni. Nu juca un rol pozitiv în grupul nostru, perturba și obstrucționa progresul lucrării, așa că i-am raportat conducătoarei tot comportamentul ei. După ce a înțeles situația, conducătoarea a expus și a analizat problemele lui Sarah și a încercat să o ajute, dar aceasta a refuzat să accepte, așa că datoria ei a fost modificată. După această experiență, m-am simțit cu adevărat împăcată. Am simțit că în sfârșit mi-am schimbat ideile greșite și că nu mai adulam și urmam oameni, așa cum o făcusem înainte. I-am fost cu adevărat recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că a creat acele situații ca să mă ajute să obțin discernământ și să învăț acele lecții.