de Jiang Ping, China

Înainte, când credeam în Domnul Isus, adesea citeam Biblia și răspândeam Evanghelia Domnului. Crezând în Dumnezeu Atotputernic și citindu-I cuvintele, am învățat că Dumnezeu Atotputernic exprimă adevărul în zilele de pe urmă pentru a face lucrarea de judecată a oamenilor, pentru a-i curăți și pentru a-i mântui. Așadar, am devenit și mai activă în datoria mea de a răspândi Evanghelia. Prin practică, am devenit mai clară cu privire la adevărul de a da mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu, am înțeles principiile propovăduirii Evangheliei și am câștigat ceva experiență, așa că predica mea era destul de eficientă. Toți frații și surorile au zis că mă pricep foarte bine la asta și că aș putea să înțeleg noțiunile candidaților la evanghelizare și să am părtășie ca să le rezolv. Problemele pe care le considerau dificile nu erau o mare provocare pentru mine. Mai târziu, în timp ce predicam Evanghelia, am fost arestată și condamnată la un an de închisoare. Când am ieșit, am început imediat să predic Evanghelia din nou. Mulți frați și surori tocmai învățaseră cum să predice Evanghelia și nu aveau rezultate grozave, așadar, conducătoarea m-a însărcinat cu lucrarea de evanghelizare. Împreună cu frații și surorile mele, am analizat niște noțiuni pe care candidații la evanghelizare le nutreau în mod normal și le-am explicat cum să le rezolve prin părtășie. Uneori întâlneam candidați la evanghelizare cu multe noțiuni religioase, iar frații și surorile aveau părtășie cu ei de multe ori, fără niciun efect. Dar, când eu aveam părtășie cu ei, le rezolvam repede noțiunile. Cu trecerea timpului, lucrarea de evanghelizare a bisericii noastre a obținut rezultate tot mai bune. Și, încet-încet, am început să mă admir. Credeam că am un calibru înalt și că pot să rezolv cu ușurință probleme pe care ceilalți frați și surori nu le-ar putea rezolva. Mă consideram un talent rar. Am început să mă admir tot mai mult și îi disprețuiam pe ceilalți pentru neatenția lor și pentru calibrul slab.

Într-o zi, o soră care uda nou-veniții a venit la mine. A zis că un nou-venit a pus anumite întrebări și voia să avem părtășie împreună. M-am enervat foarte tare pe ea. M-am gândit: „Cum de nu poți să rezolvi o problemă atât de simplă? Ești atât de neatentă în datoria ta, atât de neîmpovărată? E calibrul tău atât de rău încât nici nu poți rezolva noțiunile unui nou-venit?” Așa că am mustrat-o, spunându-i: „Dacă nici nu poți să uzi bine un nou-venit, la ce ești bună?” Sora mea doar și-a plecat capul, lacrimi curgându-i pe obraji, și nu a zis nimic. Știam că n-a fost corect să spun asta. Dar m-am gândit: „Dacă nu sunt dură cu ea, n-o să pună la suflet și n-o să se perfecționeze.” După aceea, n-a mai îndrăznit să vină la mine când a mai avut o problemă. Era negativă și constrânsă. Simțea că avea un calibru prea slab ca să-și facă datoria și să ude nou-veniți. Știam cum se simțea, dar n-am reflectat asupra mea. N-am avut părtășie și n-am încercat s-o ajut. În sinea mea, am desconsiderat-o: Oare nu tărăgănam lucrurile punând-o să facă lucrarea asta, când nu putea să rezolve probleme atât de simple? Așadar, după aceea, n-am mai lăsat-o să ude acel nou-venit. Altă dată, am ținut o adunare pentru nou-veniți împreună cu o conducătoare de biserică. Dar, după părtășia conducătoarei, problemele nou-veniților n-au fost rezolvate. M-am gândit: „Ești conducătoare, dar nici nu poți să-i uzi pe nou-veniți.” Așa că am preluat inițiativa și i-am întrebat: „Ați înțeles ce a spus sora adineauri?” Au dat din cap și au zis că tot nu înțeleg. După aceea, am vorbit cu ei pe îndelete despre cele trei etape ale lucrării lui Dumnezeu. Au ascultat fericiți și mulți dintre ei au zis: „Acum, că ai explicat așa, înțelegem.” M-a bucurat mult să văd că au această atitudine față de mine. Am simțit că sunt mai bună decât conducătoarea la predicat Evanghelia și la udare.

Apoi, adesea m-am dat mare și i-am desconsiderat pe ceilalți. Firea mea a devenit tot mai arogantă. Mi-am impus voia în toate chestiunile legate de lucrare, fie mici, fie mari. Pur și simplu mă consideram mai bună decât frații și surorile mele și credeam că, chiar dacă discutam cu ei, tot eu decideam până la urmă, așa că mai bine decid eu și nu mai pierd timpul. Și legat de lucrarea de predicare și de udare, simțeam că toți ceilalți îmi sunt inferiori și că e mai bine dacă fac totul singură. Așadar, am început să predic și să ud în același timp. Am preluat tot felul de sarcini singură. Nu îmi vedeam capul de treabă. Însă apoi conducătoarea a aflat că nu pregăteam pe nimeni, că nu-i lăsam pe ceilalți să practice și m-a emondat. A zis: „Te ocupi singură de toate. Nu crezi că e arogant din partea ta?” Chiar și după emondare și reproș, tot nu mi s-a părut mare lucru. În fiecare zi, de dimineață până seara, eram ocupată să predic și să-i ud pe nou-veniți, ceea ce, în opinia mea, arăta că purtam o povară pentru datoria mea. Mai credeam și că am un calibru și abilități de lucru bune și că, atât timp cât aveam rezultate, aroganța mea nu era o problemă. După aceea, am continuat să procedez în felul meu. Orice situație apărea, o rezolvam singură, fără să vorbesc cu ceilalți. Unii dintre frații și surorile mele s-au simțit constrânși. Credeau că nu sunt îndeajuns de buni și trăiau în negativitate. Alții au devenit în mod deosebit dependenți de mine. Nu-și asumau nicio povară în îndatoririle lor, așteptând mereu instrucțiunile mele, iar acest lucru afecta lucrarea de evanghelizare și de udare. La scurt timp după toate astea, ochii au început să-mi lăcrimeze cronic. Uneori era atât de grav, încât nu puteam să văd. Doctorul a zis că am canalele lacrimale înfundate și că am nevoie de operație. Mergând spre casă, am început să mă gândesc: „Am făcut dintr-odată această boală la ochi. Sigur e intenția lui Dumnezeu. L-am ofensat cumva pe Dumnezeu?” Atunci am început să reflectez asupra stării în care mi-am făcut datoria. M-am rugat lui Dumnezeu în inima mea, cerându-I să mă lumineze, ca să-mi pot înțelege problema.

Când am ajuns acasă, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Unii oameni care au făcut câteva lucrări și care au condus destul de bine o biserică, cred că le sunt superiori celorlalți și adesea răspândesc vorbe precum: «De ce mă pune Dumnezeu într-o funcție bună? De ce îmi tot menționează numele? De ce vorbește în continuare cu mine? Dumnezeu are o părere bună despre mine fiindcă am calibru și fiindcă sunt deasupra oamenilor obișnuiți. Voi sunteți invidioși chiar și pentru că Dumnezeu mă tratează pe mine mai bine. Ce motiv aveți să fiți invidioși? Nu vedeți cât de multe lucrări fac și cât de mult mă sacrific? Nu ar trebui să fiți invidioși pentru lucrurile bune pe care mi le dă Dumnezeu, fiindcă le merit. Am lucrat mulți ani și am suferit foarte mult. Merit laude și sunt calificat.» Sunt alții, care spun: «Dumnezeu mi-a permis să fiu prezent la adunările conlucrătorilor și să ascult părtășia Lui. Am această calificare – voi o aveți? În primul rând, eu am un calibru înalt și urmăresc adevărul mai mult decât voi. În plus, eu mă sacrific mai mult decât voi și pot îndeplini lucrarea bisericii – voi puteți?» Aceasta este aroganță. Rezultatele îndeplinirii de către oameni a îndatoririlor și a lucrărilor lor sunt diferite. Unii au rezultate bune, în timp ce alții au rezultate slabe. Unii oameni se nasc cu calibru bun și sunt capabili și să caute adevărul, deci rezultatele îndatoririlor lor se îmbunătățesc rapid. Asta se întâmplă datorită calibrului lor bun, care este predestinat de Dumnezeu. Dar cum să rezolvi problema rezultatelor slabe ale îndeplinirii datoriei tale? Trebuie să cauți constant adevărul și să muncești din greu, iar apoi, vei putea și tu să obții, treptat, rezultate bune. Atât timp cât te lupți pentru adevăr și îți dai toată silința, Dumnezeu va aproba. Dar indiferent dacă rezultatele muncii tale sunt bune sau nu, nu ar trebui să ai idei eronate. Nu gândi: «Sunt calificat să fiu egalul lui Dumnezeu», «sunt calificat să mă bucur de ce mi-a dat Dumnezeu», «sunt calificat să-L fac pe Dumnezeu să mă laude», «sunt calificat să-i conduc pe alții» sau «sunt calificat să le țin predici altora». Nu spune că ești calificat. Oamenii nu ar trebui să aibă astfel de gânduri. Dacă totuși ai astfel de gânduri, asta dovedește că nu ești în locul meritat și că nici nu ai rațiunea elementară pe care ar trebui să o aibă o ființă umană. Deci cum poți să scapi de firea ta arogantă? Nu poți” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „O natură arogantă stă la originea împotrivirii omului față de Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu au expus starea mea. Mi-am dat seama că natura mea arogantă îmi dominase comportamentul. Când avusesem rezultate făcând lucrarea de predicare și udare, fusesem entuziasmată. Crezusem că am calibru și abilități atât de bune, încât eram indispensabilă lucrării de evanghelizare. Am luat aceste abilități ca pe un capital. Am fost atât de arogantă, încât i-am desconsiderat pe toți. M-am comportat de parcă eram mai presus decât ceilalți, mustrându-i și constrângându-i. Când sora mea a avut dificultăți în a uda nou-veniții, n-am ajutat-o să rezolve problema; doar m-am folosit de statutul meu ca s-o dojenesc. Iar când eu și conducătoarea am udat nou-veniții împreună și ea nu le-a rezolvat problemele, n-am cooperat cu părtășia. În schimb, am desconsiderat-o pe conducătoare și am făcut-o de râs în fața nou-veniților intenționat. Când au apărut probleme la lucrare, n-am căutat adevărurile-principii și n-am discutat cu frații și surorile mele. Am crezut că am experiența necesară să văd lucrurile clar, că pot să iau hotărâri și să mă ocup de toate singură. N-am oferit nimănui șansa să practice și, chiar și când am fost emondată, n-am tratat lucrul acesta ca pe o problemă. Am crezut că îmi asumam o povară în datoria mea. Mi-am arogat vechimea și n-am acceptat să fiu emondată. Chiar am fost foarte arogantă. În inima mea, nu m-am temut de Dumnezeu și nu m-am supus Lui. Mă ocupam de lucrarea de evanghelizare. Ar fi trebuit să-mi pregătesc și frații și surorile să propovăduiască Evanghelia. Dar, în schimb, i-am disprețuit și i-am desconsiderat și m-am ocupat singură de toate. Ca urmare, s-au simțit constrânși de mine, iar unii erau chiar dependenți de mine, fiind incapabili să ducă o povară în datoria lor, lucrarea de evanghelizare fiind afectată. Asta nu însemna că-mi fac datoria; însemna că fac rău și că îngreunam lucrarea de evanghelizare. Înainte, crezusem că, făcând totul singură, îmi asumam o povară în datoria mea. Dar, de fapt, eram doar arogantă. Mă puneam mai presus decât ceilalți, considerându-i neînsemnați și ocupându-mă de toate, acționând cu încăpățânare și nesăbuință din cauza firii mele arogante, fără să mă gândesc la Dumnezeu sau la alți oameni. Nu asta a fost firea arhanghelului? Dacă nu mă căiam, urma să fiu disprețuită, respinsă și eliminată de Dumnezeu. Gândindu-mă la asta, am realizat că Dumnezeu mă certa și mă disciplina cu această boală. Dacă Dumnezeu n-ar fi conceput această situație pentru mine, aș fi continuat să acționez conform firii mele arogante. Aș fi continuat să fac lucruri rele, ofensând firea lui Dumnezeu și cunoscând pedeapsa. Când am realizat asta, am plâns și m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Sunt atât de arogantă încât nu am umanitate sau rațiune. Nu sunt vrednică să trăiesc înaintea Ta. Dumnezeule! Nu vreau să mă împotrivesc sau să mă răzvrătesc împotriva Ta. Vreau să mă căiesc!” După aceea, mi-am destăinuit deschis starea fraților și surorilor mele. Am expus și am disecat modul în care îi rănisem din cauza firii mele arogante și mi-am cerut scuze. Apoi, am devenit mai smerită în îndeplinirea datoriei mele. Am discutat totul cu frații și surorile mele și, în scurt timp, boala mi s-a vindecat. I-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii.

După o vreme, din cauza cerințelor lucrării de evanghelizare, biserica mi-a încredințat să răspândesc Evanghelia în altă locație. N-am putut să nu încep să mă admir din nou; părea că eram pricepută la răspândirea Evangheliei. Altfel, de ce m-ar trimite să răspândesc Evanghelia în altă parte? Într-o zi, m-am dus să propovăduiesc Evanghelia pentru doi credincioși. Nu m-am gândit că va fi greu, așa că n-am încercat să le înțeleg dinainte situația sau noțiunile principale. În schimb, așa cum mai făcusem, am adus mărturie direct despre cele trei etape ale lucrării lui Dumnezeu. Imediat ce au auzit, au știut că sunt credincioasă în Dumnezeu Atotputernic și au devenit vigilenți. N-au mai fost dispuși să mai asculte altceva. Atunci, am rămas uimită. Bătusem atâta drum ca să ajung aici și crezusem că pot să extind rapid lucrarea de evanghelizare. N-am crezut niciodată că voi eșua așa curând. Cum să mai extind lucrarea de evanghelizare acum? Însă, nu eram dispusă să mă dau bătută deocamdată. Poate că s-a întâmplat doar o dată și am stricat lucrurile de data asta. Răspândisem Evanghelia timp de foarte mulți ani și eram sigură că pot câștiga oamenii. Dar oriunde mă duceam, eșuam. Mă simțeam foarte frustrată și eram într-o stare de deznădejde. După aceea, am fost suspendată. Mă durea când mă gândeam că predicarea mea era atât de ineficientă. Mă simțeam inutilă. Dacă aș continua așa, n-aș fi eliminată? Îmi lipseau zilele când predicam Evanghelia cu pasiune. Deși fusese greu și obositor, mă bucurasem de rezultate atât de bune. Dar de ce nu puteam să am acele rezultate bune acum? La gândul acesta, am simțit o durere de nesuportat în inima mea. În durerea mea, m-am rugat neîncetat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Ce lecții trebuie să învăț din situația asta? Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă să mă înțeleg!”

Căutând, am văzut acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când cineva are un dar sau un talent înseamnă că este în mod inerent mai bun la ceva sau excelează într-un anumit fel în comparație cu alții. De exemplu, este posibil să reacționezi un pic mai rapid decât alții, să înțelegi ceva un pic mai rapid decât alții, să-ți fi însușit anumite abilități profesionale sau să fii un vorbitor elocvent și așa mai departe. Acestea sunt daruri și talente pe care le poate avea o persoană. Dacă ai anumite talente și puncte forte, modul în care le înțelegi și le gestionezi este foarte important. Să crezi că ești de neînlocuit pentru că nimeni altcineva nu are talentele și darurile tale și că practici adevărul dacă te folosești de darurile și talentele tale pentru a-ți îndeplini datoria – este corect sau greșit acest punct de vedere? (Greșit.) De ce spuneți că este greșit? Ce sunt, mai exact, talentele și darurile? Cum ar trebui să le înțelegeți, să le folosiți și să le gestionați? De fapt, indiferent de darul sau talentul pe care îl aveți, nu înseamnă că dețineți adevărul și viața. Dacă oamenii au anumite daruri și talente, este potrivit ca ei să îndeplinească o datorie care necesită folosirea acestor daruri și talente, dar asta nu înseamnă că ei practică adevărul și nici că fac lucrurile conform principiilor. De exemplu, dacă te-ai născut cu un dar pentru a cânta, capacitatea ta de a cânta reprezintă practicarea adevărului? Înseamnă că tu cânți conform principiilor? Nu înseamnă asta. Să presupunem, de exemplu, că ai un talent înnăscut pentru cuvinte și că ești un bun scriitor. Dacă nu înțelegi adevărul, poate scriitura ta să fie conform adevărului? Înseamnă neapărat că ai o mărturie bazată pe experiență? (Nu, nu înseamnă asta.) Prin urmare, darurile și talentele sunt diferite de adevăr și nu pot fi comparate. Indiferent ce dar ai, dacă nu urmărești adevărul, nu îți vei îndeplini bine datoria. Unii oameni își etalează adesea darurile și, în general, consideră că sunt mai buni decât alții, așa că îi disprețuiesc pe ceilalți și nu sunt dispuși să coopereze cu alții când își îndeplinesc îndatoririle. Vor să fie mereu la conducere, și, din această cauză, încalcă adesea principiile când își îndeplinesc îndatoririle și nici nu le este prea eficientă lucrarea. Darurile i-au făcut aroganți și neprihăniți de sine, i-au făcut să îi disprețuiască pe ceilalți și să considere mereu că sunt mai buni decât ceilalți și că nimeni nu este la fel de bun ca ei, iar din această cauză devin îngâmfați. Nu cumva acești oameni au fost ruinați de darurile lor? Ba chiar așa s-a întâmplat. Oamenii cu daruri și talente au toate șansele să fie aroganți și neprihăniți de sine. Este un lucru foarte periculos să nu urmărească adevărul și să trăiască mereu conform darurilor lor. Indiferent ce datorie îndeplinește o persoană în casa lui Dumnezeu, indiferent ce fel de talent are, dacă nu urmărește adevărul, atunci cu siguranță nu-și va îndeplini datoria. Indiferent de darurile și talentele pe care le are o persoană, ea ar trebui să îndeplinească bine acel tip de datorie. Dacă poate și să înțeleagă adevărul și să facă lucrurile în conformitate cu principiile, atunci darurile și talentele sale vor juca un rol în îndeplinirea acelei datorii. Cei care nu acceptă adevărul, nu caută adevărurile-principii și se bazează doar pe darurile lor pentru a face ceva nu vor obține niciun rezultat din îndeplinirea îndatoririlor personale și riscă să fie eliminați. […] Oamenii care sunt înzestrați și au talente cred că sunt foarte isteți, că înțeleg totul, dar nu știu că darurile și talentele nu reprezintă adevărul, că aceste lucruri nu au nicio legătură cu adevărul. Când oamenii se bazează pe darurile și închipuirile lor atunci când acționează, gândurile și opiniile acestora sunt adesea contrare adevărului – însă ei nu pot vedea acest lucru și cred în continuare: «Uite ce isteț sunt; am făcut alegeri atât de deștepte! Am luat decizii atât de înțelepte! Niciunul dintre voi nu se poate ridica la nivelul meu.» Trăiesc veșnic într-o stare de narcisism și apreciere de sine. Le este greu să-și liniștească inima și să contemple ceea ce le cere Dumnezeu, ceea ce este adevărul și care sunt adevărurile-principii. Așadar, le este greu să înțeleagă adevărul și, deși îndeplinesc îndatoriri, nu sunt capabili să practice adevărul și astfel, le este, totodată, foarte greu să pătrundă în adevărul-realitate. Pe scurt, dacă o persoană nu poate să urmărească și să accepte adevărul, atunci, indiferent de darurile sau talentele pe care le are, nu va fi capabilă să-și îndeplinească bine datoria – în privința acestui lucru nu poate exista nici cea mai mică îndoială” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pe ce anume se bazează oamenii ca să trăiască?”). După ce am reflectat la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că a avea talente și daruri, nu e totuna cu a deține adevărul. Dacă nu înțelegi adevărul sau îți îndeplinești datoria fără a căuta principiile și îți folosești mereu talentele și darurile ca pe un capital, cu timpul, ajungi tot mai arogant. Mi-am dat seama că trăiam pe baza darurilor mele de când mi-am început datoria. Cunoșteam bine Biblia și aveam experiență în predicarea Evangheliei, astfel că am folosit aceste lucruri ca pe un capital, devenind tot mai arogantă. Îi priveam pe toți ceilalți de sus. Îi tratam pe toți ca și cum nu contau. Conducătoarea m-a emondat pentru aroganța mea, însă eu nu am acceptat. Am continuat să-mi folosesc darurile ca pe un capital, respingându-i sugestiile. Când am predicat în altă parte, nu am căutat adevărurile-principii. M-am bazat pe darurile și experiența mea, încercând să realizez lucruri mari. Și, drept rezultat, am eșuat din nou și din nou. Însă nici atunci nu m-am gândit că atitudinea mea ar fi o problemă. Nu am reflectat. Am crezut, fără rușine, că de vreme ce aveam daruri și experiență, îmi puteam face bine datoria. Eram nespus de arogantă și de irațională. M-am gândit la Pavel, care era înzestrat cu daruri, inteligent și elocvent. El cunoștea în profunzime Scripturile și era neîntrecut în predicarea Evangheliei și în convertirea oamenilor. Dar s-a folosit de toate acestea ca de un capital. Firea lui a devenit tot mai arogantă, până ce a ajuns să-i desconsidere pe ceilalți. Susținea că nu este mai prejos de apostoli și lucra doar de dragul recompenselor și a cununii. Ba susținea chiar că, pentru el, Hristos este viața. În cele din urmă, a fost pedepsit de Dumnezeu. Povestea lui ne arată că a avea daruri nu înseamnă a deține adevărul-realitate. Dacă nu urmărești adevărul, firea ta coruptă nu se va schimba, și vei fi dezvăluit și eliminat. Mai târziu, am văzut un alt pasaj cu cuvintele lui Dumnezeu, care mi-a oferit mai multă claritate. Dumnezeu Atotputernic spune: „Sunteți capabili să simțiți călăuzirea lui Dumnezeu și luminarea Duhului Sfânt pe parcursul realizării datoriei voastre? (Da.) Dacă sunteți capabili să simțiți lucrarea Duhului Sfânt, însă tot aveți o părere foarte bună despre voi înșivă și credeți că aveți realitatea, ce se întâmplă aici? (Când îndeplinirea datoriei noastre a dat ceva roade, credem că jumătate din merit Îi aparține lui Dumnezeu și jumătate ne aparține nouă. Ne amplificăm cooperarea într-o măsură nelimitată, gândindu-ne că nimic nu a fost mai important decât cooperarea noastră și că luminarea lui Dumnezeu nu ar fi fost posibilă fără ea.) Deci, de ce te-a luminat Dumnezeu? Poate Dumnezeu să lumineze și alți oameni? (Da.) Când Dumnezeu luminează pe cineva, este prin harul lui Dumnezeu. Și ce este acea fărâmă de cooperare din partea ta? Este ceva pentru care ți se cuvin merite sau este datoria și responsabilitatea ta? (Este datoria și responsabilitatea noastră.) Când recunoști că este datoria și responsabilitatea ta, atunci ai mentalitatea corectă și nu te vei mai gândi să încerci să-ți asumi meritele pentru asta. Dacă întotdeauna te gândești: «Aceasta este contribuția mea. Ar fi fost posibilă luminarea lui Dumnezeu fără cooperarea mea? Această sarcină necesită cooperarea omului; cooperarea noastră reprezintă cea mai mare parte a îndeplinirii acestui lucru», atunci te înșeli. Cum ai fi putut coopera, dacă Duhul Sfânt nu te-ar fi luminat și dacă nimeni nu ar fi avut părtășie cu tine despre adevărurile-principii? Nu ai ști ceea ce cere Dumnezeu; nici nu ai cunoaște calea practicii. Chiar dacă ai vrea să I te supui lui Dumnezeu și să cooperezi, nu ai ști cum. Oare această «cooperare» a ta nu reprezintă doar cuvinte goale? Fără o adevărată cooperare, acționezi numai conform propriilor idei – și, în acest caz, ar putea datoria pe care o îndeplinești să fie la nivelul cerut? În niciun caz, ceea ce indică chestiunea în discuție. Care este chestiunea? Indiferent de datoria pe care o îndeplinește o persoană, dacă obține rezultate, își îndeplinește datoria potrivit standardelor și dobândește aprobarea lui Dumnezeu, depinde de acțiunile lui Dumnezeu. Chiar dacă îți îndeplinești responsabilitățile și datoria, dacă Dumnezeu nu lucrează, dacă Dumnezeu nu te luminează și nu te îndrumă, atunci nu îți vei cunoaște calea, direcția sau obiectivele. Ce se întâmplă în cele din urmă? După ce ai trudit atâta vreme, nu îți vei fi îndeplinit datoria cum se cuvine, nici nu vei fi dobândit adevărul și viața – totul va fi fost în zadar. Prin urmare, a-ți îndeplini datoria potrivit standardelor, a-i edifica pe frații și surorile tale și a obține aprobarea lui Dumnezeu, toate depind de Dumnezeu! Oamenii pot face doar acele lucruri de care sunt capabili personal, pe care s-ar cuveni să le facă și care se încadrează în capacitățile lor inerente – nimic mai mult. Atunci, în esență, îndeplinirea îndatoririlor tale într-o manieră eficientă depinde de îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu și de luminarea și conducerea Duhului Sfânt; numai atunci poți să înțelegi adevărul și să finalizezi însărcinarea dată de Dumnezeu conform căii pe care El ți-a dat-o și principiilor pe care El le-a stabilit. Acest lucru reprezintă harul și binecuvântarea lui Dumnezeu, iar dacă oamenii nu pot vedea asta, sunt orbi” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). Citind cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că rezultatele pe care le-am obținut predicând Evanghelia și udându-i pe nou-veniți nu erau meritul și capitalul meu. Erau harul lui Dumnezeu și îndrumarea Duhului Sfânt. Dacă cuvintele lui Dumnezeu nu ar avea părtășie despre toate aspectele adevărurilor-principii pentru a ne oferi o direcție și o cale de practică, atunci ce aș înțelege eu? Fără luminarea Duhului Sfânt și fără îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, indiferent de elocvența, calibrul meu înalt sau familiaritatea mea cu Biblia, nu aș fi înlăturat niciodată noțiunile acelor oameni religioși. Odată cu dezvăluirea faptelor, am văzut că fără luminarea Duhului Sfânt, eram doar o nătângă care nu putea să rezolve nimic, care nu putea converti nici măcar o persoană. Crezusem mereu că obținerea unor rezultate în datoria mea însemna că am un calibru bun, că sunt capabilă. Când, de fapt, eu nu înțelegeam lucrarea lui Dumnezeu și nici nu mă cunoșteam. Mereu foloseam aceste lucruri drept capital ca să mă laud. Eram atât de nerușinată!

Mai târziu, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu iubește omenirea, are grijă, Se preocupă de aceasta și o aprovizionează fără încetare. El nu simte niciodată în inima Sa că aceasta este o lucrare în plus sau ceva ce merită o mare răsplată. Nici nu simte că mântuirea omenirii, alimentarea oamenilor și faptul că le oferă totul reprezintă o contribuție uriașă pentru omenire. El aprovizionează pur și simplu omenire în tăcere și în liniște, în propriul Său mod, prin propria Sa esență și prin ceea ce El are și ce este. Indiferent cât de multe provizii și cât de mult ajutor primește omenirea de la El, Dumnezeu nu Se gândește la asta niciodată și nu încearcă să-Și asume meritul. Acest lucru este determinat de esența lui Dumnezeu și este, de asemenea, o exprimare adevărată a firii Lui” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși I”). Citind cuvintele lui Dumnezeu, am fost mișcată. Firea lui Dumnezeu este atât de bună și frumoasă! Pentru a ne mântui pe noi, cei profund corupți de Satana, Dumnezeu S-a întrupat de două ori. A făcut atât de multă lucrare și a spus atât de multe și a îndurat o mare umilință și suferință. Dar Dumnezeu n-a exprimat-o niciodată în fața oamenilor. Nu a simțit niciodată că era cazul să câștige laude. Esența lui Dumnezeu nu dezvăluie nicio urmă de aroganță și fală. În schimb, El lucrează tăcut la desăvârșirea lucrării Sale. Smerenia și ascunderea lui Dumnezeu sunt admirabile. Nu sunt de folos nici măcar cât o furnică. Am avut câteva rezultate bune în datoria mea și m-am crezut grozavă. Credeam că realizasem atât de multe încât i-am privit de sus pe toți ceilalți. Când m-am gândit la cum mă purtasem când am ținut morală altor oameni și i-am desconsiderat, la tonul și la atitudinea mea, am fost dezgustată. Dacă Dumnezeu n-ar fi rânduit toate astea ca să mă dezvăluie și să mă emondeze, natura mea arogantă ar fi tulburat și perturbat lucrarea bisericii. Însă Dumnezeu m-a oprit să continui pe această cale rea și mi-a permis să mă căiesc și să mă schimb. Dumnezeu mă mântuia. I-am fost foarte recunoscătoare! Așadar, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Nu vreau să trăiesc potrivit firii mele arogante. Îndrumă-mă și mântuiește-mă și ajută-mă să trăiesc ca om!”

După o vreme, starea mi se îmbunătățise puțin. Conducătoarea mea rânduise ca eu să ud iar nou-veniții. La un moment dat, una dintre surorile mele nu reușea să ude un nou-venit și nu știa ce să facă. Așa că a venit la mine, pentru părtășie. S-a dovedit că nu înțelesese bine esența problemelor acelui nou-venit și începeam să simt dispreț față de ea. M-am gândit: „Calibrul tău e prea slab. Nici nu vezi problemele nou-venitului. Dacă toată lumea ar uda nou-veniții ca tine, asta n-ar întârzia lucrarea bisericii?” Dar, de data asta, am fost conștientă că-mi dezvăluiam firea arogantă. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, răzvrătindu-mă împotriva mea. Mai târziu, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „În calitate de persoană care stăpânește bine cunoștințe profesionale, nu trebuie să îți dai aere sau să îți etalezi calificările; ar trebui să predai începătorilor abilitățile și cunoștințele tale în mod proactiv, astfel încât toți să își poată realiza bine îndatoririle împreună. Se poate să fii cel mai priceput în profesia ta și să primezi în ceea ce privește abilitățile, dar acesta e un dar pe care ți l-a dat Dumnezeu și ar trebui să-l folosești pentru a-ți realiza datoria și a-ți întrebuința punctele forte. Indiferent cât de priceput sau talentat ești, nu poți prelua lucrarea singur; o datorie e realizată mai eficient dacă toată lumea este capabilă să deprindă abilitățile și cunoașterea unei profesii. După cum se spune, un om competent are nevoie de sprijinul altor trei oameni. Indiferent cât de capabil este un individ, fără ajutorul tuturor celorlalți, nu e suficient. Prin urmare, nimeni nu ar trebui să fie arogant și nimeni nu ar trebui să-și dorească să acționeze sau să ia decizii pe cont propriu. Oamenii ar trebui să se răzvrătească împotriva trupului, să-și lase deoparte propriile idei și opinii și să lucreze în armonie cu toți ceilalți. Cine are cunoștințe profesionale ar trebui să-i ajute cu dragoste pe ceilalți, pentru ca și ei să stăpânească aceste abilități și cunoștințe. Acest lucru este benefic realizării datoriei. […] Dacă ești atent la intențiile lui Dumnezeu și ești dornic să fii loial lucrării casei Sale, ar trebui să-ți oferi toate punctele forte și abilitățile, astfel încât alții să poată să le învețe și să le înțeleagă și să-și realizeze mai bine îndatoririle. Asta este în acord cu intențiile lui Dumnezeu; numai astfel de oameni au umanitate și sunt iubiți și binecuvântați de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Îndeplinirea adecvată a datoriei necesită o cooperare armonioasă”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat o cale de a practica. Sora mea abia învăța să ude nou-veniții. Era normal să nu poată înțelege și rezolva anumite chestiuni. Ar trebui să fac tot ce pot ca s-o ajut și s-o învăț cum să rezolve acele probleme. Așadar, am avut părtășie cu ea și împreună am găsit pasaje relevante din cuvintele lui Dumnezeu. Mai târziu, problemele nou-venitului s-au rezolvat și a devenit dispus să propovăduiască Evanghelia. Eu și sora mea am fost foarte fericite. După aceea, când am lucrat cu frații și surorile mele, am fost mai smerită. Uneori, când propovăduiesc Evanghelia și udă nou-veniții, ei nu reușesc să rezolve problemele candidaților la evanghelizare și ale nou-veniților. Dar nu-i mai desconsider. În schimb, avem părtășie și căutăm principii împreună. Când oferă alte sugestii, mă lepăd de mine conștient și îi ascult. Nu le mai ordon și nu-i mai desconsider. Acest lucru mi-a adus pace și eliberare în suflet.