O renaștere

octombrie 10, 2019

de Yang Zheng, provincia Heilongjiang

M-am născut într-o familie săracă rurală, a cărei gândire era înapoiată. Am fost orgolios de la o vârstă fragedă, iar dorința mea pentru statut a fost deosebit de puternică. De-a lungul timpului, prin influența mediului social și a educației culturii tradiționale, am acceptat în inima mea tot felul de reguli de supraviețuire de-ale Satanei. Tot felul de sofisme, cum ar fi „Faima te va face nemuritorˮ, „Să-ți meargă bine și să-ți onorezi strămoșiiˮ, „Oamenii au nevoie de față cum are un copac nevoie de scoarțăˮ, „Fii învingătorˮ și „Construiește-ți o casă frumoasă cu propriile mâiniˮ, mi-au hrănit dorința de faimă, câștig și statut. Treptat, acestea au devenit viața mea și m-au făcut să cred cu tărie că, atât timp cât trăim în această lume, trebuie să muncim pentru a fi văzuți în mod onorabil de ceilalți. Indiferent de grupul din care facem parte, trebuie să avem statut, ar trebui să fim cei mai de seamă. Numai trăind astfel putem avea integritate și demnitate. Numai trăirea unei vieți în acest fel are valoare. Pentru a-mi îndeplini dorința de a reuși, am studiat foarte sârguincios încă de când eram în școala primară; în ciuda furtunilor și a bolilor, nu am lipsit niciodată de la ore. În acel mod, zi după zi, am reușit, în cele din urmă, să ajung la gimnaziu. Când am văzut că mă apropiam din ce în ce mai mult de visul meu, nu am îndrăznit să îmi reduc pretențiile. Mi-am spus frecvent că trebuie să perseverez, că trebuie să mă prezint bine în fața profesorilor mei și a colegilor. Cu toate acestea, tocmai atunci, s-a întâmplat ceva neașteptat. A avut loc un scandal care a cauzat mare tărăboi între diriginta noastră și directorul școlii. Toți profesorii și elevii știau despre el. Într-o zi, la oră, profesoara aceea ne-a întrebat dacă am auzit despre scandal și toți ceilalți elevi au spus „Nu.ˮ Eu am fost singurul care a răspuns sincer „Am auzit.ˮ De atunci, acea profesoară m-a văzut ca pe un ghimpe în coastă, și adesea a căutat scuze ca să-mi îngreuneze situația, să devină mai aspră cu mine. Colegii mei de clasă au început să păstreze distanța față de mine și să mă excludă. M-au ridiculizat și m-au umilit. În cele din urmă, nu am mai fost în stare să tolerez genul acela de suferință și am renunțat la școală. Visul de a-mi merge bine și de a fi de succes, după care tânjisem să se îndeplinească, era nimicit. Gândindu-mă la viitorul meu, cu fața la pământ și spatele la cer, am simțit o tristețe și-o melancolie de nespus. M-am gândit: „Se poate ca viața mea să treacă atât de neremarcabil? Fără statut, fără prestigiu, fără viitor. Ce rost are să trăiești așa?ˮ Nu eram cu adevărat dispus să accept atunci faptul acela, dar eram incapabil să-mi schimb împrejurările. Tocmai când trăiam în durerea și neajutorarea de care nu eram capabil să scap, mântuirea lui Dumnezeu Atotputernic a venit asupra mea și a reaprins în inima mea speranța care se stinsese. De atunci, am început o viață cu totul nouă.

Era martie 1999 și, cu o ocazie neașteptată, am auzit Evanghelia zilelor de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Am aflat că Dumnezeu întrupat venise personal pe pământ ca să rostească adevărul, să judece și să purifice omenirea și să o conducă de sub domeniul Satanei, ca să-și poată lepăda viața de durere și degradare și să trăiască liber și eliberată. Și, din părtășia răbdătoare și minuțioasă a surorilor și fraților mei, am aflate multe adevăruri pe care nu le mai auzisem niciodată până atunci, cum ar fi: planul de gestionare (planul mântuirii) de și degradare și să trăiască liber și eliberată. Și, din părtășia răbdătoare și minuțioasă a surorilor și fraților mei, am aflate multe adevăruri pe care nu ar trebui să aibă creațiile Sale, cum să se închine Domnului întregii creații, cum să trăiască umanitatea cuviincioasă și ce înseamnă, cu adevărat, viața omenească. Am fost profund atras de aceste adevăruri și ele m-au făcut să cred cu hotărâre că aceasta era lucrarea adevăratului Dumnezeu. Frații și surorile mele au cântat și un cântec, „Dumnezeu ne iubește cel mai profund”: „Dumnezeule Atotputernic, mă încredințez Ție. Gândindu-mă la cum am cutreierat prin lume, simt profund nestatornicia și indiferența oamenilor. M-am zbătut și-am bâjbâit prin întuneric. Suferința vieții nu are sfârșit; cu ochii plini de lacimi, am lâncezit de-a lungul anilor. Lipsit de speranță, am trăit doar ca un neajutorat, în disperare. Dumnezeule Atotputernic, Tu ne iubești cel mai mult. Cuvintele Tale mă trezesc. Mă întorc în sfârșit la Tine și mă lepăd de viața mea dureroasă. Cuvintele Tale mă iluminează, văd o viață luminoasă. Mă bucur de cuvintele Tale și trăiesc în prezența Ta, inima mea e plină de pace și bucurie” (Urmați Mielul și cântați cântări noi). Acesta mi-a animat sufletul, de mult aflat în întuneric, precum o rază de lumină, iar eu nu m-am putut abţine să nu izbucnesc în lacrimi. Mulţi ani de reprimări, nedreptăţi şi tristeţe au părut deodată descătuşaţi. Mi-am simţit inima mult mai uşoară. În afară de acest entuziasm, am fost şi mai recunoscător lui Dumnezeu pentru că m-a ales şi i-a permis sufletului meu trist şi obosit să găsească un adăpost călduros. De atunci, viaţa mea s-a schimbat radical. Nu am mai fost neconsolat şi abătut, ci m-am concentrat întru totul să citesc cuvântul lui Dumnezeu, să mă duc la întruniri şi să părtăşesc despre adevăr. Fiecare zi era plină şi fericită.

Mai târziu, am început să-mi realizez datoria de a propovădui Evanghelia în biserică. Deoarece eram destul de entuziasmat și pozitiv, cât și datorită faptului că aveam un anumit calibru, munca mea dădea ceva roade. Am dobândit laudele conducătorului grupului meu dedicat Evangheliei, iar frații și surorile din biserică m-au admirat la rândul lor. Ei veneau mereu să mă roage să părtășesc și să rezolv lucruri pe care nu le înțelegeau în ceea ce privea propovăduirea Evangheliei. Fără să îmi dau seama, am început să devin un pic mulțumit de sine și m-am gândit: „În biserică am dobândit atât de repede reputația și statutul la care am sperat în lume vreme de atât de mulți ani. «Eroul» din mine și-a găsit, în cele din urmă, locul!” Văzându-mi „realizările”, m-am simțit foarte împlinit. Începând de atunci, mi-am realizat sarcina cu și mai mari eforturi. Indiferent de ce sarcină aranja biserica pentru mine, eu mă supuneam și-o îndeplineam cât mai bine posibil; indiferent de cât de considerabilă era dificultatea cu care mă confruntam în sarcina mea, îmi dădeam silința să o depășesc și nu mă plângeam niciodată de nicio greutate. Uneori, conducătorul bisericii mă emonda și trata cu mine deoarece nu-mi realizasem bine sarcina. Indiferent de cât eram de supărat, în aparență nu-mi inventam scuze. Cu toate că am suferit destul în această perioadă, m-am gândit că, atât timp cât aveam statut printre frații și surorile mele și ei mă respectau, merita din plin să plătesc prețul acesta.

Asta se întâmpla în 2003, când am fost ales drept conducător al grupului nostru dedicat Evangheliei. Odată cu această înălțare a statutului meu, și sfera lucrării mele s-a extins, iar eu m-am simțit și mai mulțumit de mine, gândindu-mă: „Aurul strălucește peste tot. Trebuie să-mi fac bine treaba și să mă înalț în mod constant, ca frații și surorile mele cu siguranță să mă admire și să mă adore mai mult. Asta ar fi atât de minunat!” Când am sosit unde trebuia să-mi realizez sarcina, conducătorul a luat în considerare faptul că tocmai începusem lucrarea aceasta și că-mi lipseau atât experiența, cât și metodologia, așa că a adunat alți câțiva conducători ai grupurilor menite Evangheliei din zonele din apropiere, ca să putem să învățăm unul de la altul. Dar, în timpul părtășiei, am văzut că toți erau mai în vârstă decât mine și că aveau un calibru mai umil. De asemenea, când părtășeau despre cuvintele lui Dumnezeu, nu comunicau la fel de clar cum o făceam eu. Nu m-am putut abține să nu devin arogant și nu am mai gândit nimic despre ei. Am simțit că în mod sigur aș putea să fac o treabă bună bazându-mă pe propria-mi putere. După întâlnire, m-am dus imediat la fiecare grup, ca să obțin o înțelegere a lucrării lor. Când am descoperit niște erori și omisiuni în lucrarea lor și că unii dintre ei nu erau în stare să propovăduiască Evanghelia și să fie martori pentru Dumnezeu, am fost atât neliniștit, cât și furios. Nu m-am putut abține să nu-mi dojenesc frații și surorile: „Poate îndeplinirea datoriei voastre să fie, cu adevărat, în conformitate cu voia lui Dumnezeu? Nu vreți să plătiți un preț, dar vreți să fiți mântuiți de Dumnezeu. Aveți vreun pic de judecată?…” Și, uneori, în timpul părtășiei, mă lăudam spunându-le tuturor cum făcusem lucrarea Evangheliei, cât de mult plătisem, și cât de bune erau rezultatele pe care le obținusem… Când vedeam invidia pe chipurile fraților și surorilor mele, eram foarte infatuat și simțeam că sunt mai capabil decât alții. De-a lungul timpului, frații și surorile mele discutau cu mine despre orice și nu se mai concentrau asupra faptului de a se ruga lui Dumnezeu sau de a se baza pe El. Dar eu nu mi-am dat seama că apucasem deja pe calea greșită, și nu mi-a fost teamă, ci, în schimb, m-am bucurat de asta. În cele din urmă, am pierdut cu totul lucrarea Duhului Sfânt și chiar nu am mai putut lucra. Am fost îndepărtat de îndatoririle mele și trimis acasă, pentru reflecție spirituală. Confruntat cu acest rezultat, a fost ca și când aș fi căzut foarte repede într-un hău fără fund. Întregul trup îmi era fără vlagă și slăbit din cauza unui intens sentiment de frustrare, și nu mă puteam abține să nu mă gândesc: „A fost atât de minunat când am început prima dată să-mi îndeplinesc datoria. Și acum, să mă întorc într-o asemenea dizgrație, cum aș putea să dau ochii cu familia și frații și surorile mele din orașul natal? Ce vor gândi despre mine? Mă vor ridiculiza, mă vor disprețui?ˮ De îndată ce m-am gândit la pierderea imaginii și statutului meu în mintea altor oameni, am simțit o durere insuportabilă, ca și când întreaga mea ființă ar fi fost pe cale să se prăbușească. Trăiam într-o negativitate de care nu puteam scăpa și nici măcar nu puteam să mai continuusă citesc cuvintele lui Dumnezeu. În mijlocul acestei agonii, am putut doar să mă rog lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Am devenit atât de slab acum și duhul meu e în întuneric. Nu sunt capabil să accept faptul că am fost înlocuit. De asemenea, nu sunt dispus să mă supun aranjamentelor bisericii, dar știu că tot ceea ce faci Tu este bun și cuprinde voia Ta milostivă. Fie ca Tu să mă luminezi ca să-Ți înțeleg voia.” După ce m-am rugat, aceste cuvinte ale lui Dumnezeu mi-au adus luminare: „În căutarea voastră, aveți prea multe noțiuni individuale, speranțe și așteptări. Lucrarea actuală este pentru a trata dorința voastră de statut și dorințele voastre extravagante. Speranțele, statutul și noțiunile sunt toate reprezentări clasice ale firii satanice. […] Deși ați ajuns la acest pas astăzi, încă nu ați renunțat la statut, ci vă zbateți neîncetat să-l cercetați și îl observați zilnic, cu teama profundă că, într-o zi, statutul vostru va fi pierdut și numele vostru va fi ruinat. […] Acum sunteți adepți și ați înţeles oarecum acest stadiu al lucrării. Cu toate acestea, încă nu ați lăsat la o parte dorința de statut. Când statutul vostru este înalt, căutați bine, dar când statutul vostru este umil, nu mai căutați. Binecuvântările statutului sunt întotdeauna în mintea voastră. De ce majoritatea oamenilor nu pot ieși singuri din negativitate? Răspunsul nu e oare, invariabil, din cauza perspectivelor sumbre?” („De ce nu ești dispus să fii un contrast?” din Cuvântul Se arată în trup). Judecata revelată în cuvintele lui Dumnezeu mi-a oferit o trezire aspră și m-a făcut să înțeleg că, în momentul acela, lucrarea lui Dumnezeu era să trateze cu dorința mea pentru statut și să mă facă să văd clar calea greșită pe care o urmam în credința mea în Dumnezeu, ca să pot fi în stare să-mi admit greșeala, să mă întorc și să pornesc pe calea corectă în viață, în căutarea adevărului. Gândindu-mă retrospectiv la momentul în care începusem să-mi îndeplinesc datoria, eram foarte pozitiv în vremurile în care aveam statut. Eram extrem de încrezător și nu m-am temut de suferință sau greutăți. Când m-am confruntat cu faptul de a fi emondat sau tratat de cineva, nu am rezistat. Dar apoi, după ce mi s-a dat drumul și am fost nevoit să mă întorc acasă, nu am mai reușit să ies din negativitatea mea. În ceea ce privește datoria mea, pentru a-mi satisface dorința de reputație și statut, am făcut tot ce-am putut ca să ies în evidență și să mă afirm, și am lucrat și m-am sacrificat, fără să mă scutesc de vreo durere; când am văzut că frații și surorile își îndeplinesc deficitar datoriile, nu i-am ajutat și nu i-am sprijinit cu o inimă iubitoare, nici nu i-am condus să caute adevărul și să-și rezolve problemele prin cuvintele lui Dumnezeu, ci, în schimb, le-am făcut morală de la înălțime. De asemenea, m-am preamărit în mod deliberat și mi-am fost martor, pentru a-i face pe ceilalți să mă admire și să mă adore, și i-am condus pe frați și surori înaintea mea. Am văzut că, la suprafață, părea că-mi făceam datoria, dar, în realitate, eram implicat în propria-mi activitate în numele îndeplinirii datoriei mele, și foloseam cu desăvârșire oportunitatea de a-mi face datoria pentru a-mi satisfice ambiția și dorința de a-mi merge bine și de a-i face pe alții să mă admire. A trebuit să mă întreb: „Nu Îl sfidam cu nerușinare pe Dumnezeu? Omenirea a fost creată de Dumnezeu, așa că ar trebui să ne închinăm Lui și să-L tratăm cu respect. Inimile noastre ar trebui doar să conțină statutul lui Dumnezeu, dar eu, care eram o persoană imorală, coruptă și josnică, mi-am dorit mereu să am un loc în inimile celorlalți. Nu este acest lucru teribil de arogant? Nu este scandalos și contrar lui Dumnezu? Nu este aceasta o ofensă gravă împotriva firii lui Dumnezeu?ˮ Când m-am gândit la asta, nu m-am putut abține să nu tremur de frică din cauza propriilor fapte. Firea lui Dumnezeu este dreaptă și sfântă și nu tolerează ofensele omenirii. Cum a putut El să-mi permită să nu mă supun Lui şi să-L sfidez aşa? Abia atunci mi-am dat seama că înlăturarea mea era marea toleranţă şi iubire a lui Dumnezeu. Altfel, aş fi făcut lucruri mai multe şi mai grave ca să mă împotrivesc Lui şi, când s-ar fi ajuns în punctul în care El nu ar fi putut să mă ierte, ar fi fost prea târziu. Cu cât m-am gândit mai mult la asta, cu atât mai speriat am fost şi cu atât mai mult am simţit că Îi eram prea îndatorat lui Dumnezeu. Nu m-am putut abține să nu mă ploconesc în fața Lui și să mă rog: „O, Dumnezeule! Natura mea este prea arogantă, prea superficială. Nu am urmat adevărul cât mi-am îndeplinit datoria și nu m-am gândit să-Ți răsplătesc iubirea. Am fost ocupat alergând încoace și încolo, de dragul reputației și al statutului, am râvnit să-mi meargă bine în biserică și am urmat calea antihristului, așadar, cum aș putea să nu mă împiedic și să cad în cursul îndeplinirii datoriei mele în acest fel? Dacă judecata, mustrarea, emondarea și tratarea Ta nu ar fi venit la timp asupra mea, cu siguranță aș fi continuat pe calea antihristului. În cele din urmă, mi-aș fi năruit șansa la mântuire. O, Dumnezeule! Îți mulțumesc pentru mila Ta și pentru că M-ai mântuit. Începând cu ziua aceasta, sunt dispus să renunț la dorințele mele ambițioase, să caut adevărul și să accept mai mult din judecata și mustrarea Ta, ca să obțin curând schimbarea în firea mea coruptă.” Călăuzirea și luminarea lui Dumnezeu m-au condus în afara negativității mele și mi-au permis să-mi cunosc oarecum natura arogantă și esența împotrivirii față de Dumnezeu. De asemenea, am dobânit și o oarecare cunoaștere a firii drepte a lui Dumnezeu și am simțit o mare ușurare în inima mea. În plus, am fost dispus să continui să caut adevărul în orice mediu pe care Dumnezeu Îl pregătește pentru mine și să-I înțeleg mai profund voia.

În căutările mele de apoi, am văzut cuvinte prin care Dumnezeu spunea: „Eu decid destinația fiecărei persoane nu pe baza vârstei, a vechimii, a cantității de suferință, și cu atât mai puțin pe baza gradului în care cerșește mila, ci ținând cont de faptul că posedă sau nu adevărul. Nu există nicio altă alegere în afara acesteia. Voi trebuie să realizați că toți cei care nu respectă voința lui Dumnezeu vor fi pedepsiți. Este un adevăr care nu poate fi schimbat” („Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta” din Cuvântul Se arată în trup). „Ca și creatură a lui Dumnezeu, omul ar trebui să caute să îndeplinească datoria unei creaturi a lui Dumnezeu și să caute să-L iubească pe Dumnezeu fără să facă alte alegeri, pentru că Dumnezeu este vrednic de dragostea omului. Aceia care caută să-L iubească pe Dumnezeu, nu ar trebui să caute vreun beneficiu personal sau să urmărească ceva după care tânjesc în mod personal; aceasta este cea mai corectă metodă de a căuta” („Succesul sau eșecul depind de cărarea pe care umblă omul” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeule spuseseră deja oamenilor absolut clar și ușor de înțeles care erau voința și cerințele Lui, pentru ca omenirea să poată înțelege calea adecvată a căutării și care este calea greșită. Pe atunci, puneam reputația și statutul deasupra tuturor lucrurilor, dar, în realitate, Dumnezeu nu Se uita la cât de înalt este statutul cuiva, la ce fel de vechime are sau la cât de mult a suferit pentru credința sa în Dumnezeu. El analiza dacă au căutat sau nu adevărul și dacă Îl înțelegeau cu adevărat. Cei care au adevărul, dar fără un statut înalt pot, de asemenea, să dobândească lauda Lui, dar cei lipsiți de adevăr și cu un statut înalt sunt aceia pe care Dumnezeu îi detestă și îi respinge. Acest lucru este hotărât de firea dreaptă a lui Dumnezeu. Statutul nu poate determina soarta unei persoane, și nici nu este un simbol al salvării cuiva, în credința sa în Dumnezeu. În mod particular, nu este un semn al unei persoane desăvârșite de Dumnezeu. Însă eu mi-am folosit mereu statutul ca să-mi măsor valoarea, iar cea mai mare plăcere a mea fusese să fiu tratat cu respect și adorat de alții. Nu a fost acest lucru întru totul contrar cerințelor lui Dumnezeu? A crede astfel în Dumnezeu nu era cu totul inutil? Nu numai că nu aș fi fost capabil să fiu mântuit de Dumnezeu, dar, în cele din urmă, aș fi suferit pedeapsa lui Dumnezeu din cauza căilor mele rele. Dumnezeu mi-a dat o sarcină pentru a-mi permite să pătrund adevărul, să fiu capabil să urmăresc o schimbare a firii, să caut supunerea și iubirea față de Dumnezeu și, în final, să fiu mântuit și desăvârșit de El. Doar aceasta era calea potrivită. După ce am înţeles toate acestea, inima mi-a fost plină de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Mulțumită judecății și mustrării Lui, care m-au tras de pe calea greșită și mi-au permis să-I înțeleg voia, îngăduindu-mi să văd clar, în cele din urmă, pericolul și consecințele urmăririi statutului și reputației. Abia atunci am fost în stare să mă trezesc și să mă întorc în timp. Prin acea experiență, am dobândit o oarecare înțelegere a părerilor mele greșite asupra căutării, cât și a binevoitoarelor intenții ale lui Dumnezeu, și starea mea și-a revenit încă o dată. M-am avântat din nou în îndeplinirea datoriei mele.

În iulie 2004, m-am dus într-o zonă izolată în munți și am lucrat împreună cu un frate, pentru a lua în primire lucrarea Evangheliei. Încă de la bun început, am avut în minte eșecurile anterioare drept lecții. Mi-am amintit frecvent să nu caut reputația sau statutul, ci să-mi îndeplinesc onorabil datoria de creație deci, când existau chestiuni pe care nu le înțelegeam sau care nu-mi erau clare, mă dădeam la o parte și îmi căutam activ fratele pentru părtășie, ca să discutăm și le rezolvăm. Dar pe măsură ce lucrarea mea dădea din ce în ce mai multe roade, natura mea arogantă și-a înălțat din nou capul și eu am început iar să mă concentrez asupra propriei imagini și a propriului statut. O dată, în timpul unei întâlniri, un frate din grupul local al Evangheliei, mi-a spus fericit: „Mulțumită faptului că ai venit aici, am convertit mai mulți credincioși…” Gura mea a spus că acesta era rezultatul lucrării Duhului Sfânt, dar, în inima mea, eram foarte mulțumit de mine. După ce întrunirea s-a terminat și m-am întors acasă, la familia mea gazdă, m-am așezat pe pat și, în minte, am reluat fiecare scenă a îndeplinirii datoriei mele din acea vreme. Nu m-am putut abține să nu mă felicit, gândindu-mă: se pare că mă pricep cu adevărat la lucrarea aceasta. Câtă vreme continui să lucrez din greu, cu siguranță pot fi din nou promovat. Atunci, m-am văzut întru totul ca pe un erou, iar din inima mea, statutul lui Dumnezeu deja dispăruse. După aceea, îndeplinindu-mi datoria, am început să mă întrec pentru statut și să compar pozițiile cu ai mei colegi. Am început să o fac ostentativ pe grozavul în fața fraților și a surorilor mele, ca și când vreunul dintre rezultatele muncii noastre s-ar fi datorat numai eforturilor mele. Tocmai când alunecam din nou în abis, Dumnezeu mi-a întins încă o dată o mână a mântuirii. Într-o seară, am făcut brusc o gripă gravă. Temperatura mea a ajuns la 39 de grade Celsius și, chiar după ce am luat medicamente câteva zile, nu m-am simțit mai bine. M-am dus la spital să mi se facă o injecție, dar starea mea nu doar că nu s-a îmbunătățit, ci s-a agravat mai mult. Nu puteam să ingerez nimic, nici măcar apă. În cele din urmă, am căzut la pat și m-am simțit ca și când aș fi fost în pragul morții. Supus torturii acelei boli, nu m-am mai gândit la ce fel de statut aș fi avut a doua zi. Am îngenuncheat rapid și m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Boala aceasta care se abate asupra mea este atât voia Ta cea bună, cât și dreapta Ta fire. Nu vreau să Te înțeleg greșit sau să Te învinovățesc; Te implor doar să mă mai luminezi și iluminezi o dată, ca să pot să-Ți înțeleg voia și să-mi înțeleg mai profund stricăciunea.” După ce m-am rugat, inima mea a fost mult mai împăcată. Chiar atunci, aceste cuvinte ale lui Dumnezeu au venit deodată asupra mea: „Natura voastră arogantă și mândră vă împinge să vă trădați propria conștiință, să vă răzvrătiți și să vă opuneți lui Hristos și să vă dezvăluiți urâțenia, prin aceasta scoțând la lumină intențiile, noțiunile, dorințele voastre excesive și ochii plini de lăcomie” („Ești tu oare un adevărat credincios în Dumnezeu?” din Cuvântul Se arată în trup). Fiecare dintre aceste cuvinte ale lui Dumnezeu mi-au străpuns inima ca o sabie; mi-au lovit punctul muritor. Fiecare tip de urâțenie a aroganței pe care o dezvăluisem mi-a venit în minte cu o mare claritate. Inima mea suferea, iar eu eram incomensurabil de jenat și rușinat. Atunci am văzut clar că propria-mi natură arogantă era cea care a făcut ca a mea conștiință să-și piardă funcția inițială, astfel încât nu eram mereu capabil să mă supun și să-L slăvesc sincer pe Dumnezeu. Lucrul acesta mă făcea să nutresc mereu ambiții și dorințe și, de îndată ce aveam vreo ocazie, căutam statutul și voiam să mă laud și să-i controlez pe ceilalți. Nu puteam să fiu, pur și simplu, o persoană manierată. Era clar că roadele lucrării mele depindeau de lucrarea Duhului Sfânt; era binecuvântarea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, am furat fără rușine gloria lui Dumnezeu, am exploatat ocazia de a mă înălța și m-am bucurat de faptul de a fi respectat și adorat de frații și surorile mele; am devenit atât de arogant încât mi-am pierdut judecata. Numai atunci mi-am dat seama că această natură arogantă a mea era tocmai rădăcina împotrivirii mele față de Dumnezeu. Dacă nu aș fi găsit o soluție, nu aș fi atins ascultarea față de Dumnezeu sau devotamentul față de îndeplinirea datoriei mele.

Sub călăuzirea lui Dumnezeu, m-am gândit încă o dată la cuvintele Lui: „Când o persoană recunoaște care este adevărata sa natură – cât de urâtă, cât de demnă de dispreț și cât de demnă de milă este – atunci ea nu este peste măsură de mândră de sine, nu este prea arogantă și nu este prea încântată de ea însăși ca înainte. O astfel de persoană simte: «Trebuie să fiu cinstit și realist și să practic ceva din cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu, atunci nu mă voi ridica la standardul de a fi uman și mă voi rușina să trăiesc în prezența lui Dumnezeu.» Ea se vede cu adevărat ca fiind măruntă, cu adevărat neînsemnată. În acest moment, devine ușor pentru ea să îndeplinească adevărul și va părea că este oarecum așa cum trebuie să fie un om” („Cunoașterea proprie este îndeosebi cunoașterea naturii umane” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat calea practicii și a intrării și că, dacă voiam să scap cu totul de gândurile mele despre reputație și statut, trebuia să depun un efort în a-mi cunoaște natura. Când puteam să văd cu adevărat cât de umil, cât de insignifiant și de inutil eram, nu aveam să mai fiu arogant. Când venea timpul acela, aveam să fiu în stare să devin o persoană calmă și să caut adevărul, cu picioarele ferme pe pământ. În realitate, faptul că Dumnezeu administra această judecată și mustrare, această lovitură și disciplină, era pentru ca eu să-mi înțeleg cu adevărat esența coruptă și identitatea și statutul meu inerent. Era ca să-mi permită să am cunoaștere de sine în fața lui Dumnezeu, să-mi recunosc sărăcia duhului, propria nimicnicie. Era ca să-mi permită să știu că lucrul de care aveam nevoie era adevărul, mântuirea lui Dumnezeu, din care puteam să cad în fața lui Dumnezeu și să fiu o persoană bine-crescută. Era ca să-mi pot îndeplini datoria de a-L mulțumi pe Dumnezeu și de a nu mai urmări statutul, rănindu-I inima. Sub călăuzirea cuvintelor Lui, aveam o cale înainte, cât și încrederea de a urmări adevărul. Cu toate că fusesem profund corupt de Satana și că natura mea arogantă era profund înrădăcinată, câtă vreme eram capabil să accept și să mă supun judecății și mustrării și încercării și rafinării lui Dumnezeu, din asta să ajung să-mi cunosc natura și esența, și apoi să urmăresc neostenit adevărul, cu siguranță aveam să fiu în stare să mă lepăd de legăturile și chinul reputației și statutului și să intru pe calea de a fi mântuit, de a fi desăvârșit. După ce m-am întors înapoi la Dumnezeu, în două zile mi-am revenit după boala mea. Lucrul acesta m-a făcut chiar mai mult să-mi dau seama că El folosise boala aceea ca pe o cale de a mă disciplina. Nu a fost ca să mă facă intenționat să sufăr, nici nu a fost vreo pedeapsă în asta – a fost ca să-mi trezească inima înghețată, ca să mă facă să renunț la căutările mele greșite cât mai curând posibil și să pășesc pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu. Am fost profund mișcat și entuziasmat de iubirea lui Dumnezeu. I-am oferit sincer mulțumirile și laudele mele lui Dumnezeu.

După ce mi-am revenit în urma bolii, m-am cufundat încă o dată în muncă. În inima mea, am hotărât liniștit că, atunci când voi întâlni ceva care are legătură cu reputația sau statutul, cu siguranță voi mărturisi ferm pentru Dumnezeu. După mai multe luni, am aflat că un alt grup al Evangheliei obținea rezultate foarte bune și că ei trăiseră câteva acțiuni minunate de-ale lui Dumnezeu, și că își rezumaseră câteva dintre experiențele de succes și calea lor de practică. Totuși, lucrarea pentru care eram responsabil era în declin. Când am văzut dezamăgirea de pe chipurile fraților și surorilor mele, mai ales când am auzit o soră spunând „Acum ne bucurăm de o mântuire atât de măreață de la Dumnezeu, dar nu suntem în stare să fim martori pentru lucrarea Lui. Îi suntem cu adevărat îndatorați”, și niciunul nu s-a putut abține să nu plângă, am simțit foarte multă durere în inima mea. Nu știam cum să ies din acea situație dificilă, și m-am rugat în mod repetat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Toți suntem slabi când ne confruntăm cu dificultățile practice, dar știu că aceasta înseamnă că Tu ne încerci încrederea, ne testezi devotamentul. Dar statura mea e prea mică și eu nu pot să suport cu adevărat acea greutate. Te implor să mă luminezi ca să-Ți înțeleg voia. Sunt dispus să acționez potrivit călăuzirii Tale.” După rugăciune, deodată mi-a venit un gând: „Ar trebui să-l rog pe colegul de acolo să vină să se întâlnească cu noi în părtășie, ca să putem să ne inspirăm din puterile și experiențile lui. În felul acela, frații și surorile vor putea, de asemenea, să se bucure de luminarea și îndrumarea Duhului Sfânt, și să știe cum să propovăduiască Evanghelia pentru a obține rezultate bune.ˮ Știam că ideea aceasta venea din călăuzirea Duhului Sfânt, dar tot aveam niște îndoieli în inima mea. M-am gândit: „Obțineam rezultate mai bune ale lucrării decât fratele acela în toate privințele și, când eram împreună la întruniri, mereu îl socoteam inferior, dar, acum, randamentul lui este mai bun decât al meu. Oare dacă mă vede părând disperat și rușinat acum, va râde de mine? Frații și surorile mă vor socoti inferior? Cum rămâne cu faptul de a nu mă face de rușine?ˮ… M-am gândit și m-am tot gândit, și tot nu am putut să renunț la ideea aparenței și a statutului, dar, de îndată ce m-am gândit la voia imperioasă a lui Dumnezeu de a mântui omenirea și că frații și surorile nu aveau călăuzirea și conducerea lucrării Duhului Sfânt, am fost mustrat în inima mea. Tocmai când șovăiam, aceste cuvinte de la Dumnezeu m-au luminat: „Duhul Sfânt nu numai că lucrează în anumiți oameni care sunt folosiți de Dumnezeu, dar, și mai mult, El lucrează în biserică. El ar putea să lucreze în oricine. El poate lucra în tine în prezent și după ce tu ai experimentat, El va putea apoi lucra în altcineva. Grăbește-te să urmezi; cu cât urmezi mai îndeaproape lumina prezentă, cu atât viața ta se poate maturiza și crește mai mult. Indiferent despre ce fel de om ar putea fi vorba, atât timp cât Duhul Sfânt lucrează în el, asigură-te că-l urmezi. Primește experiențele sale prin prisma experiențelor tale și vei primi lucruri chiar mai mari. Făcând astfel vei progresa mai repede. Aceasta este calea desăvârșirii pentru om și o cale prin care viața crește. Poți ajunge la calea spre desăvârșire prin supunerea față de lucrarea Duhului Sfânt. Tu nu știi prin ce fel de persoană va lucra Dumnezeu pentru a te desăvârși, nici prin ce persoană, întâmplare sau lucru îți va permite El să intri în stăpânire și să capeți puțină înțelegere” („Cei care se supun lui Dumnezeu cu o inimă sinceră vor fi negreșit câștigați de Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Sub călăuzirea din cuvintele lui Dumnezeu, I-am înțeles voința și am dobândit o oarecare înțelegere a modului în care Duhul Sfânt lucrează pentru a-i conduce și a-i desăvârși pe oameni. Mi-am dat seama: lucrarea lui Dumnezeu și înțelepciunea Lui sunt minunate și de nepătruns. Nu știu prin ce tip de persoană sau lucru mă va ghida El ca să-I înțeleg voia, și nici prin ce tip de mediu îmi va trata El firea coruptă. Trebuie să învăț să mă supun lucrării Duhului Sfânt și, indiferent de cât de înalt sau umil e statutul cuiva, oricare ar fi vârsta sa ori de cât de multă vreme a crezut în Dumnezeu, câtă vreme părtășia sa se conformează adevărului, e voința actuală a lui Dumnezeu și poate arăta calea practică, aceea care vine din lucrarea și luminarea Duhului Sfânt. Trebuie să accept, să mă supun și să practic – acestea sunt umanitatea și rațiunea pe care trebuie să le am. Dacă nu mă supun lucrării Duhului Sfânt, atunci sunt dispus să permit ca lucrarea mea să fie compromisă, pentru a-mi întreține propria vanitate. Sunt dispus să le permit fraților și surorilor mele să trăiască în întuneric, pentru a-mi păstra imaginea și propriul statut. În cazul acesta, sunt un adevărat rău slujitor și un antihrist! Când mi-am dat seama de asta, nu m-am putut abține să nu mă simt temător și nu am îndrăznit să mai fiu încă o dată încăpățânat și să mă împotrivesc luminării și călăuzirii Duhului Sfânt. Eram dispus să mă lepăd de propria natură satanică și să alin inima lui Dumnezeu prin acțiuni practice. Așadar, i-am scris imediat acelui coleg și l-am rugat să vină să comunice cu noi. Ceea ce m-a făcut să mă simt rușinat a fost că, după ce ne-am întâlnit personal, fratele acela nici pe departe nu m-a socotit inferior, nici nu a râs de mine. El ne-a părtășit foarte sincer cum lucraseră împreună în timp ce Duhul Sfânt lucra printre ei și cum se bazau pe Dumnezu și I se rugau când întâmpinau obstacole și eșecuri, ce acțiuni din partea lui Dumnezeu văzuseră după aceea, ce fel de înțelegere adevărată dobândiseră despre Dumnezeu, și multe altele. Văzând înfățișarea relaxată și veselă a fratelui meu, apoi văzând că frații și surorile mele păreau să asculte cu atenție și plăcere și văzând apoi zâmbetele apărându-le treptat pe chipuri, am simțit o durere acută, de parcă aș fi avut inima frântă. Totuși, de data aceasta, nu a fost de dragul de a-mi satisface înfățișarea sau propriul statut, ci, deoarece, în inima mea, eram dojenit ca urmare a îndatoririi față de Dumnezeu. Din această cauză, am experimentat sincer responsabilitatea și datoria asumate de un lider. Dacă drumul pe care-l apuc personal nu este corect, va dăuna și ruina viețile atât de multor oameni. Va aduce suferințe spirituale la atât de mulți frați și surori. În cazul acesta, nu voi deveni un vinovat principal în împotrivirea față de Dumnezeu? Când lucrarea lui Dumnezeu va fi încheiată, cum ar trebui să-I dau socoteală? În momentul acela m-am detestat, în cele din urmă, cu adevărat, din inimă. Am urât faptul că, în trecut, în timpul îndeplinirii datoriei mele, nu mă implicasem sincer în lucrarea mea, ci doar mă gândisem la căutarea reputației și a statutului și mă delectasem cu binecuvântările statutului. Nu numai că a interferat cu intrările în viață ale fraților și surorilor mele, dar chiar mai mult, a intervenit în îndeplinirea voinței lui Dumnezeu. De asemenea, pierdusem frecvent lucrarea Duhului Sfânt și căzusem în întuneric. Am văzut că a căuta reputația și statutul făcea mult mai mult rău decât bine. Dar, în timp ce simțeam vină și regret, simțeam și o fărâmă de ușurare. Acest lucru se întâmpla deoarece, sub călăuzirea lui Dumnezeu, renunțasem în cele din urmă la renumele personal, câștiguri și statut, pentru a pune, de această dată, adevărul în practică. Făcusem ceva care era folositor lucrării Evangheliei, vieții fraților și surorilor mele, și vieții mele. Îl făcusem de rușine pe Satana prin acțiuni practice și mărturisisem ferm pentru Dumnezu de această dată.

Din experiența proprie a lucrării lui Dumnezeu și din cauza urmăririi reputației și statutului, trecusem prin multe obstacole și eșecuri. Făcusem mulți pași greșiți și, din cauza aceasta, fusesem supus tratării și rafinării. Treptat, am văzut statutul drept mai puțin important, iar ceea ce crezusem înainte – fără statut nu exista niciun viitor și nimeni nu te-ar fi respectat – această perspectivă greșită s-a schimbat. Acum, sunt 15 ani de când Îl urmez pe Dumnezeu. De fiecare dată când mă gândesc la lucrarea lui Dumnezeu asupra mea, există întotdeauna un sentiment minunat care mă învăluie. Niciodată nu voi putea să uit dragostea și mântuirea lui Dumnezeu pentru mine. Dacă Dumnezeu nu mi-ar fi proiectat mediul și nu ar mi-ar fi tratat dorințele pentru faimă, câștiguri și statut în etapele timpurii ale vieții mele, cum aș fi fost dispus să renunț la credința pe care o trăisem mulți ani și care devenise viața mea? Dacă mântuirea lui Dumnezeu nu ar fi venit asupra mea la timp, aș fi continuat să trăiesc potrivit otrăvurilor Satanei și mi-aș fi risipit viața de dragul unui vis care nu putea fi îndeplinit niciodată. Și dacă nu ar fi fost revelările și rafinările repetate din partea lui Dumnezeu, aș fi continuat să înaintez pe calea greșită și nu aș fi devenit niciodată conștient de cât de gravă e propria-mi vanitate și cât de puternică e dorința mea pentru statut. În special, nu mi-aș fi dat seama că sunt vrăjmașul lui Dumnezeu. Lucrarea remarcabilă a lui Dumnezeu a fost cea care m-a făcut să văd o mare parte din esența și răul căutării faimei, câștigului și statutului. Le-a permis valorilor și perspectivelor mele eronate asupra vieții să sufere o schimbare și mi-a permis să înțeleg că numai căutarea adevărului și îndeplinirea datoriei de creație sunt o viață omenească adevărată, și că numai prin lepădarea de influența întunecată a Satanei și trăind în baza cuvintelor lui Dumnezeu pot să trăiesc cu semnificație și valoare. Faptul că sunt capabil să înțeleg și că astăzi sunt schimbat este în întregime rodul judecății și mustrării lui Dumnezeu. Deși faptul de a fi supus judecății și mustrării lui Dumnezeu a necesitat ca eu să trec prin durerea rafinării, am dobândit o oarecare înțelegere a lucrării lui Dumnezeu, a bunei Sale esențe și a firii dreptății și sfințeniei Lui. Acum sunt în stare să văd clar, să detest și să mă lepăd de otrăvurile Satanei care m-au rănit mulți ani și sunt capabil să am o viață omenească adevărată. Nimic nu a fost îndurat în van. A fost cel mai semnificativ și cel mai de preț lucru! Pe calea de azi înainte, sunt dispus să accept mai mult din judecata și mustrarea, încercările și rafinarea care vin din partea lui Dumnezeu, pentru ca fiecare tip din firea mea coruptă să poată fi purificat curând și să pot deveni cineva care se conformează voii lui Dumnezeu.

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.

Conținut similar

Lasă un răspuns