de Qin Mo, China

Acum mai mulți ani, într-o iarnă, o conducătoare superioară mi-a zis că liderii și lucrătorii dintr-o biserică vecină fuseseră arestați de polițiști. În biserică, rămăseseră niște lucrări de monitorizare care trebuiau făcute, iar frații și surorile nu aveau pe nimeni să îi sprijine. Unii erau timorați, negativi și slabi și nu puteau participa la viața bisericii. A întrebat dacă aș fi dispusă să mă ocup de lucrarea acelei biserici. Când m-a întrebat, am fost într-o dilemă: „Câțiva frați și surori tocmai fuseseră arestați la acea biserică. Dacă preiau lucrarea de acolo, ce se va întâmpla dacă mă vor aresta și pe mine? Întrucât sunt în vârstă, cum ar putea trupul meu să suporte tortura și bătăile de la marele balaur roșu? Dacă nu pot suporta tortura și devin o iudă, trădându-L pe Dumnezeu, oare toți anii mei de credință nu vor fi fost în van?” Dar apoi m-am gândit că, dată fiind vitregia circumstanțelor curente, lucrarea bisericii avea nevoie de cineva care să iasă în față în acel moment crucial, așa că spus da, fără tragere de inimă.

Când am ajuns la biserică, sora Wang Xinjing m-a informat că liderii, lucrătorii și câțiva frați și surori fuseseră arestați și că ea nu putuse contacta decât câțiva frați și surori din întreaga biserică. N-a putut contacta majoritatea membrilor bisericii, așa că nu s-au putut întruni. Auzind asta, mi-am spus: „Ce situație îngrozitoare! Acum, marele balaur roșu se folosește de vecinii noștri ca să ne supravegheze. Dacă, atunci când mă duc să-i sprijin pe acești frați și surori, vecinii observă și mă denunță la poliție? În plus, atât de mulți frați și surori au fost arestați. Dacă oricare dintre ei n-a putut suporta tortura și i-a turnat pe alți frați și surori, poliția îi va supraveghea. Prin urmare, dacă mă duc să-i văd pe acești frați și surori, nu aș merge direct în capcana lor? Dacă sunt arestată, dacă nu pot suporta tortura și devin o iudă, oare viața mea de credincioasă nu se va sfârși? Atunci sigur nu voi obține mântuirea.” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă temeam mai tare și credeam că pur și simplu e prea periculos să-mi fac datoria acolo. Simțeam că merg pe teren minat – un pas greșit și totul se sfârșea. Pe atunci, chiar regretam că am venit să gestionez lucrarea acolo și nu puteam găsi motivația să-mi fac datoria. Apoi m-am gândit că Wang Xinjing era membră a bisericii și cunoștea mai bine situația globală de acolo, așa că ar fi fost mai convenabil ca ea să-i viziteze pe frați și pe surori. Eu abia ajunsesem și încă nu eram la curent cu toate. Pot să o pun pe Wang Xinjing să-i viziteze pe frați și pe surori. Astfel, nu ar mai trebui să risc eu însămi. Dar apoi m-am gândit: „Wang Xinjing nu înțelege bine multe principii și nu are experiență. Date fiind toate acestea, oare chiar ar putea face bine lucrarea de monitorizare? Va fi capabilă să rezolve problemele fraților și surorilor? Pe de altă parte, dacă mă duc personal, oare nu mă îndrept spre dezastru?” După ce am întors chestiunea pe toate părțile, am decis s-o pun pe Wang Xinjing să îndeplinească lucrarea. Însă, după câteva zile, ea tot nu făcuse niciun progres. Văzând asta, am știut că trebuia să merg să-i sprijin eu însămi pe frați și pe surori. Altfel, problemele lor n-ar fi rezolvate, iar intrarea lor în viață ar suferi pierderi. Însă, din cauza circumstanțelor curente înșelătoare, aș fi în pericol să fiu arestată oricând aș lua legătura cu frații și surorile. Așa că pur și simplu n-am îndrăznit să fac eu însămi lucrarea. Drept urmare, a trecut mai mult de o lună, iar noi nu făcuserăm prea multe progrese în lucrarea bisericii. Wang Xinjing trăia într-o stare de negativitate. Însă eu trăiam în timorare și frică, așa că n-am îndrăznit să colaborez cu ea în lucrare.

Într-o zi, m-am îmbolnăvit din senin, iar cauza bolii nu a putut fi determinată. Atunci mi-am dat seama că probabil Dumnezeu mă disciplina, aș că m-am rugat Lui, cerându-I să mă lumineze ca să-I aflu intenția. Ulterior, am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Tristețea Lui se datorează omenirii, pentru care El nutrește speranțe, dar care a căzut în întuneric și asta pentru că lucrarea Lui asupra omului nu se ridică la înălțimea intențiilor Sale, fiindcă nu toată omenirea pe care El o iubește poate trăi în lumină. El simte tristețe pentru omenirea inocentă, pentru omul onest, dar ignorant și pentru cel care este bun, dar cu deficiențe în ceea ce privește concepțiile proprii. Tristețea Lui este un simbol al bunătății și milei Lui, un simbol al frumuseții și bunătății” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este extrem de important să înțelegeți firea lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au afectat profund. Mai ales când le-am citit pe acestea: „Tristețea Lui se datorează omenirii, pentru care El nutrește speranțe, dar care a căzut în întuneric”, M-am simțit profund vinovată. Din cauza arestărilor făcute de marele balaur roșu, frații și surorile nu puteau trăi o viață bisericească normală, așa că au căzut în deznădejde și întuneric, iar viețile lor au suferit pierderi. Văzând asta, Dumnezeu S-a simțit neliniștit și tulburat și a sperat cu ardoare că cineva va ține cont de intenția Lui și va veni repede să-i ajute și să-i sprijine pe frați și pe surori, ca ei să poată trăi o viață a bisericii normală. Cât despre mine, i-am pasat lucrarea surorii mele, ca să fiu în siguranță și m-am retras în carapace ca să duc o viață rușinoasă. Îmi era clar că frații și surorile nu puteau trăi o viață bisericească normală și că viețile lor suferiseră pierderi, dar nu am luat atitudine ca să rezolv problema. Eram atât de egoistă și detestabilă! M-am gândit că, în mod normal, când nu eram într-o situație periculoasă, credeam că sunt loial, capabil să mă lepăd de mine și să mă consum. Adesea chiar aveam părtășie cu ceilalți despre cum ar trebui să-L iubim și să-L satisfacem pe Dumnezeu. Dar când am înfruntat această situație, nu m-am putut gândi decât la siguranța mea. Nu m-am gândit deloc la intenția lui Dumnezeu sau dacă viețile fraților sau surorilor au suferit pierderi. Am văzut că vorbisem doar despre cuvinte și doctrine – Îl înșelam atât pe Dumnezeu, cât și pe oameni. Realizând asta, am avut remușcări profunde și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dragă Dumnezeule, mereu îmi apăr interesele și nu am reușit să țin cont de intenția Ta. Chiar îmi lipsesc conștiința și rațiunea! Dumnezeule, sunt gata să mă țin cont de intenția Ta și să fac tot ce pot ca să-mi sprijin frații și surorile.” După aceea, am mers să-i ajut și să-i sprijin, încercând să le rezolv problemele și dificultățile.

Într-o zi, am auzit-o pe o soră spunând: „Acum doi ani, mai mult de zece frați și surori din biserica asta au fost arestați. Chiar și acum, unii dintre ei tot n-au fost eliberați. Polițiștii chiar au amenințat că ne vor distruge biserica din temelii.” Când am auzit asta, m-am înfuriat cumplit. Acești demoni erau atât de despotici! Însă, inconștient, m-am și temut, gândindu-mă: „După numai doi ani, veniseră și arestaseră atât de mulți alți membri. Și chiar au amenințat că vor distruge biserica din temelii. Dacă polițiștii află că sunt conducătoarea bisericii, oare nu voi deveni ținta lor principală?” Gândul la torturarea fraților și surorilor după arestare m-a făcut să mă cutremur de frică: „Dacă mă arestează, oare voi putea suporta tortura? Dacă mă omoară în bătaie sau devin o iudă, oare acela n-ar fi sfârșitul meu?” Atunci am auzit că și mai mulți frați și surori fuseseră arestați și mi s-a părut pur și simplu prea periculos să-mi fac datoria într-un astfel de mediu. Credeam că puteam fi arestată de polițiști în orice clipă, lucru care mă făcea să mă simt incredibil de timorată și speriată. M-am rugat lui Dumnezeu și I-am citit cuvintele: „Indiferent de cât de «puternic» este Satana, indiferent de cât de insolent și ambițios este, indiferent de cât de mare îi este abilitatea de a provoca pagube, indiferent de cât de cuprinzătoare sunt tehnicile cu care strică și ademenește omul, indiferent de cât de istețe sunt păcălelile și uneltirile cu care îl sperie pe om, indiferent de cât de schimbătoare este forma în care există, nu a fost niciodată capabil să creeze o singură ființă vie, nu a fost niciodată capabil să stabilească legi sau reguli pentru existența tuturor lucrurilor și nu a fost niciodată capabil să conducă sau să controleze vreun obiect, fie el însuflețit sau neînsuflețit. În cosmos și pe bolta cerească, nu există o singură persoană sau obiect care să fie născut din el sau să existe datorită lui; nu există o singură persoană sau obiect condus de el ori controlat de el. Dimpotrivă, nu doar că trebuie să trăiască sub stăpânirea lui Dumnezeu dar, mai mult decât atât, trebuie să se supună tuturor ordinelor și poruncilor lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, este dificil pentru Satana să atingă fie și un strop de apă sau un grăunte de nisip de pe pământ; fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu este liber să miște furnicile de pe pământ, ca să nu mai vorbim de omenire, care a fost creată de Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, Satana este inferior crinilor de pe munte, păsărilor ce zboară în aer, peștilor din mare și viermilor de pe pământ. Rolul acestuia între toate lucrurile este să servească toate lucrurile, să servească omenirii și lucrării lui Dumnezeu și planului Său de gestionare” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”). Datorită cuvintelor lui Dumnezeu, am realizat că toate lucrurile sunt sub suveranitatea lui Dumnezeu. Oricât de sălbatic ar fi Satana, tot sunt în mâinile lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana n-ar îndrăzni să facă ce vrea. Mi-am amintit cum, atunci când Iov a fost încercat, fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana n-a putut decât să-i rănească trupul, dar nu a îndrăznit să-i ia viața lui Iov. În situația în care mă aflu, oare arestarea mea nu depinde doar de Dumnezeu? Oricât de sălbatic sau feroce este Satana, fără permisiunea lui Dumnezeu, n-ar putea face ce vrea, chiar dacă marele balaur roșu încearcă să mă prindă. Dacă Dumnezeu și-ar da consimțământul, atunci n-aș fi capabil să-i scap, chiar dacă aș încerca. Viața mea este în mâinile lui Dumnezeu, iar Satana nu are nicio putere asupra ei. Chibzuind la cuvintele lui Dumnezeu, am început să-i cunosc autoritatea și suveranitatea și m-am simțit mai puțin timorată și mult mai liberă. Am vrut să aranjez ca frații și surorile să înceapă cât mai curând posibil să-și trăiască iar viața bisericească. În perioada aceea, eu și Wang Xinjing ne-am rugat și ne-am bazat pe Dumnezeu. Ne-am gândit la moduri de a-i contacta pe frați și pe surori și le-am oferit sprijin. Drept urmare, au început treptat să participe la adunări, să-și trăiască viața bisericească și să-și facă îndatoririle cât de bine puteau.

Ulterior, o soră care fusese arestată și apoi eliberată m-a informat că fusesem turnată. Polițiștii știau deja că eram conducătoare și satul în care trăiam și chiar au zis că vor pune Biroul de Securitate să emită un mandat pe numele meu. Când am aflat, am simțit un nod în gât; am fost foarte neliniștită și speriată. Dat fiind că poliția avea deja atât de multe informații despre mine, puteam fi arestată în orice clipă și în orice loc. Și dacă m-ar aresta, sigur m-ar tortura. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă temeam mai tare și, pentru moment, m-am simțit slabă. Părea că a crede în Dumnezeu în șara marelui balaur roșu era ca mersul pe gheață subțire, pericole mortale mă așteptau la fiecare pas. Atunci m-am gândit: „Mă pot duce să mă ascund un timp la rude. Odată ce lucrurile se liniștesc aici, îmi pot continua datoria.” Dar apoi mi-am amintit că unii frați și surori se simțeau timorați, negativi și slabi și aveau mare nevoie de udare și sprijin. Dacă-mi părăseam slujba în acel moment crucial, oare nu m-aș fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și I-aș fi rănit inima? Agonizam și mă chinuiam, nu știam ce să fac, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să-mi dea putere și credință ca să continui să-mi fac datoria. Ulterior, am văzut acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „În China continentală, marele balaur roșu a suprimat, arestat și persecutat constant și brutal credincioșii în Dumnezeu, punându-i adesea în medii periculoase. De exemplu, guvernul folosește diverse pretexte pentru a prinde credincioși. Oricând zona în care locuiește un antihrist este descoperită, care este primul lucru la care se gândește antihristul? Nu este vorba de rânduitul corect al lucrării bisericii, ci să scape din această situație periculoasă. Când biserica înfruntă suprimarea și arestul, antihriștii nu fac niciodată lucrare de verificare a urmărilor. Ei nu fac rânduieli pentru resursele sau personalul esențial al bisericii. În schimb, găsesc scuze și motive ca să-și asigure un adăpost și gata. […] În adâncul inimii antihriștilor, siguranța personală este mereu pe primul loc. Este o problemă în inimile lor și reprezintă o grijă permanentă pentru ei. Se gândesc în sinea lor: «Nu trebuie să intru în necazuri. Oricine ar putea fi prins, nu-mi permit să fiu eu – trebuie să rămân în viață. Încă aștept să am parte de gloria lui dumnezeu atunci când se va încheia lucrarea lui. Dacă sunt prins, mă voi comporta ca o iudă și totul se va sfârși pentru mine. Nu va exista un final bun pentru mine. Voi fi pedepsit.» […] După ce se stabilesc și simt că sunt în afara pericolului, că acesta a trecut, antihriștii încep să facă puțină lucrare superficială. Antihriștii sunt destul de meticuloși în rânduielile lor, dar depinde cu cine au de-a face. Se gândesc foarte atent la chestiunile care au legătură cu propriile interese, dar, când vine vorba de lucrarea bisericii sau de îndatoririle lor, își arată egoismul și josnicia și nu dau deloc dovadă de responsabilitate, lipsindu-le orice urmă de conștiință sau rațiune. Tocmai din cauza acestor comportamente sunt clasificați drept antihriști” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”]. Dumnezeu a expus cum antihriștii sunt deosebit de egoiști, detestabili și lipsiți de umanitate. Lor le pasă numai de propriile interese și de siguranța personală și nu se gândesc deloc la lucrarea bisericii. În perioade de pace, ei le pot da oamenilor falsa impresie că sunt pasionați de îndatoririle lor, dar la cel mai mic semn de pericol sau în orice situație riscantă pentru siguranța lor, se retrag în carapace și se ascund. Oricâte pierderi ar provoca acest lucru lucrării bisericii și fraților și surorilor, acestor antihriști nu le pasă deloc. Mi-am dat seama că propriile acțiuni nu erau diferite de cele ale unui antihrist. Când nu era niciun pericol, părea că puteam să sufăr și să mă consum în datoria mea, dar când lucrurile deveneau cu adevărat periculoase, mă eschivam, gândindu-mă numai să mă protejez și pasându-i datoria riscantă unei alte surori. Priveam pasiv cum lucrarea bisericii nu reușea să progreseze și cum frații și surorile erau lipsiți de viață bisericească. N-am făcut față situației, n-am făcut lucrarea bisericii și mi-am revenit abia când am fost disciplinată. Odată ce am auzit că fusesem turnată și polițiștii mă căutau, am vrut să-mi părăsesc slujba și nu am ținut cont deloc de lucrarea bisericii. Pur și simplu eram extrem de egoistă și detestabilă! Realitatea acelei situații a dezvăluit că eram la fel de egoistă ca un antihrist. Oricând mă simțeam în pericol, voiam să-mi abandonez datoria și să găsesc o cale de a fi în siguranță. Nu Îi eram deloc loială lui Dumnezeu, iar acesta era un lucru dezgustător pentru El. Realizând asta despre mine însămi, am avut remușcări și m-am simțit vinovată. Am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Este enorm de dificil pentru Dumnezeu să Își îndeplinească lucrarea în țara marelui balaur roșu – dar tocmai prin această dificultate Dumnezeu face o etapă a lucrării Sale, făcând ca înțelepciunea și faptele Lui minunate să se manifeste și folosind această oportunitate pentru a face complet acest grup de oameni. Tocmai prin suferința oamenilor, prin calibrul lor și prin toate firile satanice ale oamenilor din acest ținut murdar, Dumnezeu Își face lucrarea de purificare și cucerire, astfel încât, din asta, El să poată obține slavă și să îi poată câștiga pe cei care vor fi martori pentru faptele Lui. Aceasta este întreaga însemnătate a tuturor sacrificiilor pe care le-a făcut Dumnezeu pentru grupul acesta de oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). Chibzuind la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că era inevitabil și, de asemenea, prestabilit de Dumnezeu ca noi, credincioșii care trăim sub stăpânirea PCC, să fim persecutați și să trecem prin greutăți. Dumnezeu folosea persecuția din partea marelui balaur roșu ca o cale de a ne desăvârși credința și iubirea. Însă când am înfruntat o situație periculoasă, nu am căutat intenția lui Dumnezeu și m-am simțit timorată și speriată, preocupată doar de siguranța mea și chiar n-am vrut să-mi fac datoria. Am văzut că aveam o credință cu adevărat slabă și că, în loc să Îi aduc mărturie lui Dumnezeu, devenisem obiectul batjocurii Satanei. Realizând asta, am avut multe remușcări, m-am simțit foarte îndatorată și n-am mai vrut să-mi abandonez slujba și să duc o viață rușinoasă. Eram gata să mă supun și să mă las în mâinile lui Dumnezeu. Eram bucuroasă să-L las pe El să orchestreze dacă eram sau nu arestată, dacă trăiam sau muream. Dacă aș fi arestată de marele balaur roșu, ar fi cu permisiunea lui Dumnezeu și chiar dacă ar însemna să mor, aș rămâne fermă în mărturia mea pentru El. Dacă nu eram arestată, asta s-ar fi datorat milei și protecției lui Dumnezeu și aș fi și mai motivată să-mi fac datoria cum se cuvine. Realizând asta, m-am simțit mai împăcată, iar anxietatea și frica mea anterioară s-au risipit.

După aceea, am reflectat asupra motivelor pentru care, atunci când înfruntam pericole, în loc să țin cont de intenția lui Dumnezeu, mă gândeam doar la propriile interese. Într-o zi, am găsit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Toți oamenii corupți trăiesc pentru ei înșiși. Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate – aceasta este sintetizarea naturii umane. Oamenii cred în Dumnezeu pentru binele lor; când se leapădă de lucruri și se consumă pentru Dumnezeu, o fac pentru a fi binecuvântați, iar când Îi sunt loiali, o fac tot pentru a fi răsplătiți. Pe scurt, totul este făcut cu scopul de a fi binecuvântați, răsplătiți și de a intra în Împărăția Cerurilor. În societate, oamenii lucrează pentru beneficiul lor și, în casa lui Dumnezeu, fac o datorie pentru a fi binecuvântați. Tocmai pentru a obține binecuvântări, oamenii se leapădă de toate și pot să îndure multă suferință. Nu există dovadă mai bună a naturii satanice a omului. Oamenii ale căror firi s-au schimbat sunt diferiți, simt că sensul vine din a trăi conform adevărului, că baza faptului de a fi om este supunerea față de Dumnezeu, teama de Dumnezeu și ferirea de rău, că acceptarea însărcinării date de Dumnezeu este o responsabilitate perfect normală și justificată, că doar oamenii care îndeplinesc îndatoririle unei ființe create de Dumnezeu sunt vrednici să fie numiți umani – și că, dacă nu sunt capabili să-L iubească pe Dumnezeu și să-I răsplătească dragostea, nu sunt potriviți să fie numiți oameni. Ei simt că a trăi pentru sine este ceva gol și lipsit de sens, că oamenii ar trebui să trăiască pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, a-și îndeplini bine îndatoririle și a trăi vieți cu însemnătate, astfel încât, chiar și atunci când le vine vremea să moară, se vor simți mulțumiți și nu vor avea nici cel mai mic regret, și nu vor fi trăit în zadar” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Datorită cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut că motivul pentru care mă protejam continuu în situații periculoase, vrând să-mi abandonez datoria și să duc o existență rușinoasă, era că gândirea mea era dominată de filosofii satanice precum: „Fiecare om pentru el însuși și diavolul să-l ia pe cel mai din spate”, „Lasă lucrurile să treacă, dacă ele nu te afectează direct”, „Niciodată să nu ridici un deget fără recompensă” și tot așa. Aceste filosofii au devenit parte din natura mea și mereu, indiferent de situație, acționam pentru interesele mele. Oricând era vorba despre interesele mele, Îl trădam pe Dumnezeu. M-am gândit cum, de când venisem la această biserică și fusesem puse într-o situație periculoasă, nu m-am gândit decât la propria siguranță. Deși știam că trebuia să-i sprijin rapid pe acești frați și surori, ca ei să poată să-și trăiască viața bisericească, tot m-am ascuns fiindcă mi-a fost teamă de arestare și de tortură și i-am pasat lucrarea surorii mele, fără să țin cont deloc de lucrarea bisericii sau de siguranța surorii mele. Chiar dacă am văzut că era prea mult pentru soră să lucreze singură și că frații și surorile nu-și puteau trăi viața bisericească, tot n-am luat atitudine și nu mi-am făcut datoria. Trăiam conform filosofiilor Satanei. Am acționat egoist și detestabil, nu am avut deloc umanitate, conștiință sau rațiune. Dumnezeu îi mântuiește pe cei care Îi sunt loiali și supuși, pe cei care-și abandonează interesele personale și apără lucrarea bisericii în momente cruciale; doar astfel de oameni obțin aprobarea lui Dumnezeu. Dar în momente cruciale, am abandonat corabia și nu am fost sinceră cu Dumnezeu. Având în vedere cât de egoistă și detestabilă am fost, deși am putut evita poliția și am dus o viață rușinoasă, de ce ar alege atunci Dumnezeu să mă mântuiască? M-am gândit cum, pentru a mântui omenirea, Dumnezeu S-a întrupat în China și a îndurat umilințe și suferințe incredibile, a înfruntat pericole enorme ca să-Și exprime cuvintele și să-Și facă lucrarea, fiind supus mereu urmăririi și persecuției din partea marelui balaur roșu, precum și respingerii și calomnierii din partea lumii religioase, dar Dumnezeu nu a renunțat niciodată la mântuirea noastră. Dumnezeu a făcut tot ce a putut în încercarea Lui neabătută de a mântui omenirea. Esența lui Dumnezeu e altruistă, bună și frumoasă. Cât despre mine, nu eram sinceră cu Dumnezeu și tot trăiam după filosofia Satanei și eram egoistă, detestabilă, trădătoare și înșelătoare. N-am ținut cont decât de siguranța mea când mi-am făcut datoria și nu am apărat deloc lucrarea bisericii. Dacă nu m-aș pocăi, Dumnezeu m-ar detesta și m-ar elimina.

În timpul devoțiunii mele spirituale, am găsit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Aceia care Îi slujesc lui Dumnezeu ar trebui să fie apropiații lui Dumnezeu, să fie plăcuți Lui și să fie capabili de o loialitate fără de margini față de Dumnezeu. Indiferent dacă acționezi în privat sau în public, ești capabil să dobândești bucuria de la Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu, ești capabil să stai drept în fața lui Dumnezeu și, indiferent de cum te tratează ceilalți, vei merge întotdeauna pe calea pe care ar trebui să mergi și te vei îngriji cu atenție de povara Lui. Numai oamenii ca aceștia sunt apropiații lui Dumnezeu. Dacă apropiații lui Dumnezeu sunt în măsură să-L slujească în mod direct, este pentru că lor le-a fost dată marea însărcinare și povară a lui Dumnezeu, pot să ia inima și povara lui Dumnezeu ca și cum ar fi ale lor și nu acordă atenție propriilor perspective: chiar și atunci când nu vor avea perspective și nu vor câștiga nimic, ei vor crede întotdeauna în El cu o inimă iubitoare de Dumnezeu. Și astfel, acest tip de persoană este un apropiat al lui Dumnezeu. Apropiații lui Dumnezeu sunt, de asemenea, și confidenții Lui; numai confidenții lui Dumnezeu ar putea împărtăși neliniștea și gândurile Lui, și, deși trupul lor este dureros și slab, ei sunt capabili să îndure durerea și să renunțe la ceea ce le place pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Dumnezeu dă mai multe poveri unor asemenea oameni și ceea ce Își dorește să facă Dumnezeu se naște din mărturia unor astfel de persoane. Astfel, acești oameni sunt plăcuți lui Dumnezeu, sunt slujitorii lui Dumnezeu, care se conformează intențiilor Lui, și numai astfel de oameni pot domni împreună cu Dumnezeu. Când ai devenit cu adevărat apropiatul lui Dumnezeu, atunci vei domni împreună cu Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum să slujim lui Dumnezeu în armonie cu intențiile Lui”). Datorită cuvintelor lui Dumnezeu, am realizat că El îi iubește pe cei care țin cont de intențiile Lui și-I poartă poverile. Orice situație ar apărea, oricât de mare ar fi suferința pe care ar îndura-o și chiar dacă drumul înainte pare sumbru, ei pot să renunțe la ce iubesc pentru a-L satisface pe Dumnezeu și nu se gândesc la propriile interese și nu se gândesc la propriile interese. Doar astfel de oameni sunt cei pe care Dumnezeu îi va câștiga, la final. În acel moment crucial, când frații și surorile erau arestați, știam că ar trebui să țin cont de intenția lui Dumnezeu, să-I împărtășesc neliniștea și gândurile, să apăr lucrarea bisericii și să-mi îndeplinesc responsabilitățile și îndatoririle. Realizând asta, am hotărât: orice pericol ar apărea, îmi voi face bine datoria ca să alin inima lui Dumnezeu.

Într-o zi, am auzit că un conducător de la biserica vecină fusese arestat. Mi-am dat seama că trebuiau mutate urgent cărțile de la acea biserică, altfel aveau să ajungă în mâinile marelui balaur roșu. Așadar, am contactat-o imediat pe sora Zhang Yi ca să mă ajute să le mutăm împreună. Când am ajuns la locul de întâlnire, a venit repede la mine, cu o expresie îngrijorată, și mi-a spus că fusese urmărită. Îi fusese dificil să scape în cele din urmă și mi-a spus să mut cărțile cât de repede posibil. Auzind asta, am simțit un nod în gât. Eram neliniștită și speriată. M-am gândit: „Polițiștii se ascund în taină, în vreme ce noi suntem complet expuse. Dacă polițiștii mă găsesc și mă arestează, sigur mă vor omorî în bătaie!” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai frică îmi era și voiam să pun pe altcineva să transfere cărțile. Dar apoi mi-am amintit că Zhang Yi deja stabilise o întâlnire cu frații și surorile care au avut grijă de cărți și că nu mai era timp să găsesc un înlocuitor. În plus, cu cât erau mai multe întârzieri în transfer, cu atât riscul era mai mare. În vreme ce mă tot gândeam și răzgândeam, mi-am dat seama că eram timorată, așa că L-am tot chemat pe Dumnezeu în inima mea, ca să-mi dea credință și putere. Tocmai atunci m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Când aceia care sunt loiali lui Dumnezeu știu clar că un mediu este periculos, ei tot înfruntă riscul de a face lucrarea de gestionare a consecințelor și reduc la minimum pierderile casei lui Dumnezeu, înainte de a se retrage ei înșiși. Ei nu dau prioritate propriei siguranțe. Spune-Mi, în această țară ticăloasă a marelui balaur roșu, cine s-ar putea asigura că nu există niciun pericol în a crede în Dumnezeu și a face o datorie? Indiferent de datoria pe care și-o asumă o persoană, aceasta implică un oarecare risc – totuși, îndeplinirea datoriei reprezintă însărcinarea dată de Dumnezeu și, în timp ce Îl urmează pe Dumnezeu, o persoană trebuie să-și asume riscul de a-și face datoria. Ar trebui să dea dovadă de înțelepciune și este nevoie să ia măsuri pentru a-și asigura securitatea, dar nu ar trebui să pună siguranța personală pe primul loc. Ar trebui să țină cont de intențiile lui Dumnezeu, punând pe primul loc lucrarea casei Sale și răspândirea Evangheliei. Ceea ce contează cel mai mult este să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu, iar acesta este primul lucru pe care ar trebui să-l facă” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”]. Cei care-i sunt loiali lui Dumnezeu pot ține cont de intențiile Lui. Oricât de periculoase sunt circumstanțele, ei pot risca totul ca să termine lucrarea de monitorizare necesară și să-și îndeplinească responsabilitățile. M-am gândit cum, în anii mei de credință, mă bucurasem de atât de multă udare și aprovizionare din cuvintele lui Dumnezeu, așadar, acum că era timpul să-mi fac datoria, nu puteam să-mi trădez conștiința și să stau deoparte în vreme ce interesele bisericii erau compromise. Oricât de periculoase erau circumstanțele, trebuia să găsesc o cale să transfer cărțile. Nu le puteam lăsa să ajungă în mâinile marelui balaur roșu. M-am gândit la cuvintele Domnului Isus care spun: „Oricine vrea să-și salveze viața o va pierde, dar cel ce-și pierde viața pentru Mine, acela o va salva” (Luca 9:24). Chiar dacă eram arestată și omorâtă în bătaie în timp ce-mi îndeplineam datoria, ar fi fost un lucru însemnat și aprobat de Dumnezeu. M-am gândit cum Petru a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu și nu a ținut cont de propria viață, fiind mărturie puternică și răsunătoare pentru Dumnezeu. Știam că trebuia să-l imit, să-i fiu loială lui Dumnezeu în orice situație și să-mi fac bine datoria ca să alin inima lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu mi-a dat credința și puterea de a nu mai trăi în frică. M-am alăturat celorlalți frați și surori, folosindu-ne înțelepciunea ca să evităm poliția, și, cu grija și protecția lui Dumnezeu, am mutat cu succes cărțile. Slavă Ție, Dumnezeule!