O rușine din trecut

ianuarie 6, 2023

de Li Yi, China

În august 2015, m-am mutat cu familia în Xinjiang. Partidul Comunist avea în vigoare măsuri stricte de supraveghere și control, sub pretextul că lupta împotriva revoltelor minorității Uyghur. Era un mediu periculos. Când am ajuns în Xinjiang, atmosfera părea și mai tensionată decât îmi închipuisem. Poliția patrula peste tot. La supermarket, trebuia să trecem printr-un control de securitate și un detector de metale. În stațiile de autobuz, patrulau polițiști, purtându-și armele pe spate. Toate astea m-au neliniștit. Fiind credincioși, deja înfruntăm arestarea și persecuția din partea PCC. Mă simțeam foarte tensionată din cauza supravegherii și a controlului de aici, ca și cum eram în pericol de a fi arestată sau a-mi pierde viața oricând. Prin octombrie, două surori au fost arestate și condamnate la 10 ani pentru că au transferat cărți conținând cuvintele lui Dumnezeu. Și pe mine m-a șocat să aud asta. Nu erau conducătoare, dar au primit 10 ani doar pentru că au transferat cărțile cuvintelor lui Dumnezeu. Eram responsabilă de lucrarea bisericii, așa că, dacă eram arestată, primeam cel puțin 10 ani. Pe atunci, îmi veneau mereu în minte imagini cu frații și surorile torturate în închisoare. Mi-era foarte frică. Mă temeam că aveam să fiu arestată și torturată până aveam să regret ziua în care m-am născut. Mi s-a făcut și mai frică și n-am îndrăznit să mă mai gândesc la asta. Dar am auzit și părtășia unor frați și surori despre felul în care priveau spre Dumnezeu și se bazau pe El ca să-și facă datoria în mediul acela, cum I-au văzut stăpânirea atotputernică și au simțit grija și protecția Lui. Asta mi-a dat curaj și credință ca să pot depăși situația.

În februarie 2016, am aflat că Wang Bing, un om rău dintr-o biserică de care răspundeam, critica mereu liderii, perturbând grav viața bisericii. Am discutat cu câțiva colegi și am decis că ar trebui să merg la acea biserică pentru a mă ocupa de problemă. Însă îmi era cam frică. Cele două surori cu sentințe de 10 ani fuseseră arestate în acea biserică. PCC chiar adunase sătenii ca să le anunțe vestea condamnării surorilor, intimidând și amenințând localnicii să nu creadă în Dumnezeu. Era un mediu periculos. Dacă mă duceam, aveam să fiu arestată? Am găsit scuze să nu mă duc. Dar apoi am văzut că partenera mea, sora Xin Qin, era pregătită și dispusă să meargă și mi-a fost rușine. Xin Qin nu credea de mult timp și abia începuse instruirea ca să devină lider. Erau atât de multe probleme în acea biserică și nu era un mediu bun. Mă simțeam prost s-o trimit pe ea. Așa că am spus: „Poate-i mai bine să merg eu.” Când am ajuns acolo, am văzut că Wang Bing nu putea să comunice o înțelegere a cuvintelor lui Dumnezeu și mereu critica liderii, perturbând grav viața bisericii. Am discutat cu predicatoarea și am decis ca, mai întâi, să izolăm acest răufăcător și să avem părtășie despre adevăr cu ceilalți ca să-i ajutăm să capete discernământ pentru a preveni viitoare tulburări. Apoi, o puteam instrui repede pe sora Zhong Xin, ca să preia lucrarea bisericii. Însă rezolvarea problemelor acelei biserici probabil avea să ia cam mult timp. Cam jumătate dintre frații și surorile din biserică fuseseră arestate, deci cu cât stăteam mai mult acolo, cu atât mai periculos devenea. De vreme ce hotărâserăm soluția problemei, m-am gândit că puteam lăsa predicatoarea să se ocupe mai departe. M-am grăbit să predau sarcinile rămase și m-am întors acasă. Predicatoarea a raportat mai târziu că răufăcătorul devenea tot mai îndrăzneț, formând o facțiune în biserică pentru a-i ataca pe lideri, perturbând grav viața bisericii. Am avut părtășie cu predicatoarea despre câteva soluții, dar problema a rămas nerezolvată. M-am simțit puțin vinovată. Era responsabilitatea mea să mă ocup de încurcăturile din biserică, dar nu voiam să stau acolo de teamă să nu fiu arestată. Nu era corect. Dar m-am gândit și la sora care scăpase de arestare ca prin urechile acului, când se urca în tren ca să participe la o întrunire din biserica noastră. Dacă mă urcam într-un tren și mi se întâmpla același lucru? Mă gândeam că, fiind lider, nu-mi puteam face treaba decât dacă eram în siguranță. Așadar, i-am pasat predicatoarei problemele acelei biserici, dar, de vreme ce priceperea ei era limitată, acestea au rămas nerezolvate.

În septembrie 2016, am primit din senin o scrisoare care spunea că patru frați și surori din acea biserică fuseseră arestate fiindcă transferaseră cărți conținând cuvintele lui Dumnezeu. Una dintre ele, Zhong Xin, fusese bătută cu brutalitate. Câteva zile mai târziu, a venit altă scrisoare spunând că polițiștii o omorâseră în bătaie. Vestea m-a lovit ca un fulger din senin. Pur și simplu, nu puteam accepta. Știam că metodele de tortură ale PCC erau absolut nemiloase, dar nu-mi închipuisem că cineva care era în viață și bine avea să fie omorât în bătaie în doar câteva zile. Era îngrozitor! Am simțit că aerul din jurul meu a înghețat și am izbucnit în lacrimi. Mă întristam tot mai mult gândindu-mă la asta și mă tot întrebam cum se putuse întâmpla așa ceva. Știam de ceva vreme că un răufăcător perturba acea biserică și că membrii ei nu puteau duce o viață bisericească adecvată. Eram conducătoare de biserică, dar eșuasem să rezolv până la capăt problema, de frică să nu fiu arestată. Dacă aș fi fost puțin mai responsabilă sau dacă aș fi dat directive din culise și aș fi rezolvat problemele, amintindu-le fraților și surorilor să se păzească mai bine, poate că Zhong Xin n-ar fi fost ucisă în bătaie de polițiști. Moartea ei mă făcea să mă simt foarte vinovată și eram îngrozită. Simțeam că era un mediu foarte opresiv, ca și cum nori întunecați mă apăsau și abia puteam să respir. Dar știam că într-o asemenea situație critică, nu puteam să tot fug, așa că m-am grăbit să ajut predicatoarea cu consecințele. Dar situația din acea biserică încă nu fusese rezolvată și am aflat că o soră cu care lucrasem recent fusese și ea arestată, iar polițiștii aflaseră niște lucruri despre liderii și lucrătorii principali ai bisericii noastre. Luasem legătura des cu acei frați și surori, deci dacă polițiștii urmăreau imaginile de supraveghere, mi-era teamă că puteam fi arestată oricând. Dacă eram arestată și închisă, cine știe dacă aveam să scap cu viață? Puteam chiar să ajung ca Zhong Xin, ucisă în bătaie de tânără, de către polițiști. Cu cât mă gândeam la asta, cu atât îmi era mai teamă și nu voiam să păstrez acea datorie. Nici măcar nu mai voiam să rămân acolo. Întrucât nu m-am ocupat de acea stare și nu am reușit să rezolv problema răufăcătorului care a perturbat biserica mai multe luni, am ajuns să fiu suspendată. După aceea, am preluat lucrarea textuală a bisericii, dar tot simțeam că era periculos. Mă temeam că puteam fi arestată oricând și chiar îmi doream să fac o datorie în orașul meu natal. Frații și surorile au avut părtășie cu mine, sperând că într-un asemenea moment critic, puteam să rămân și să-i ajut să se ocupe de consecințe. Dar eu eram copleșită de frică și nu voiam să-i ascult cum mă îndemnau să rămân, așa că am ajuns să plec de acolo.

În aprilie 2017, din cauza purtării mele, biserica nu mi-a mai permis să particip la întruniri, m-a izolat și m-a pus să reflectez asupra mea acasă. Când am auzit vestea, nu mi-am putut stăpâni lacrimile, dar întrucât îmi abandonasem datoria și devenisem o dezertoare într-un moment atât de critic, știam că faptul că am fost izolată și pusă să reflectez asupra mea era dreptatea lui Dumnezeu. Eram dispusă să mă supun. Într-o zi, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă joci un rol important în răspândirea Evangheliei și-ți părăsești postul fără permisiunea lui Dumnezeu, nu există o fărădelege mai mare. Nu este acesta considerat un act de trădare față de Dumnezeu? Prin urmare, în viziunea voastră, cum ar trebui să-i trateze Dumnezeu pe dezertori? (Ar trebui să fie dați la o parte.) A fi dat la o parte înseamnă a fi ignorat, lăsat să faci ce vrei. Dacă oamenii care sunt dați la o parte au remușcări, este posibil ca Dumnezeu să vadă că atitudinea lor este suficient de plină de remușcări și să-i vrea totuși înapoi. Însă față de cei care își abandonează datoria – și numai față de acești oameni – Dumnezeu nu are această atitudine. Cum tratează Dumnezeu asemenea oameni? (Dumnezeu nu-i mântuiește; Dumnezeu îi disprețuiește și îi respinge.) 100% corect. Mai precis, oamenii care îndeplinesc o datorie importantă au fost însărcinați de către Dumnezeu și, dacă își părăsesc postul, atunci oricât de bine s-ar fi descurcat înainte sau o vor face ulterior, în ochii lui Dumnezeu sunt oameni care Îl trădează și nu li se va mai oferi niciodată posibilitatea de a îndeplini o datorie(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Răspândirea Evangheliei este datoria de onoare a tuturor credincioșilor”). „Dumnezeu are cel mai mare dispreț față de oamenii care își abandonează datoria sau o tratează ca pe o glumă, față de nenumăratele comportamente, acțiuni și manifestări ale trădării față de Dumnezeu, întrucât în mijlocul diferitelor contexte, al oamenilor, problemelor și lucrurilor rânduite de Dumnezeu, acești oameni joacă rolul de a împiedica, de a dăuna, de a întârzia, de a perturba sau de a afecta progresul lucrării lui Dumnezeu. Și, din acest motiv, cum Se simte și cum reacționează Dumnezeu față de dezertori și față de oamenii care Îl trădează? Ce atitudine are Dumnezeu? Una doar de dispreț și ură. Îi este milă? Nu – El nu ar putea niciodată să simtă milă. Unii oameni spun: «Nu este Dumnezeu iubire?» Dumnezeu nu iubește astfel de oameni, acești oameni nu sunt vrednici de iubire. Dacă tu îi iubești, atunci iubirea ta este nesăbuită și doar pentru că tu îi iubești, asta nu înseamnă că o face și Dumnezeu; se poate să-i prețuiești, dar Dumnezeu, nu, căci în astfel de oameni nu există nimic demn de prețuire. Și, prin urmare, Dumnezeu abandonează cu hotărâre astfel de oameni și nu le oferă a doua șansă. Este acest lucru rațional? Acest lucru nu numai că este rațional, ci este, mai presus de toate, un aspect al firii lui Dumnezeu și reprezintă, totodată, adevărul(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Răspândirea Evangheliei este datoria de onoare a tuturor credincioșilor”). Judecata și revelația cuvintelor lui Dumnezeu erau dureroase, ca un pumnal în inima mea. Zhong Xin a fost ucisă în bătaie, iar partenera mea a fost arestată. Într-un moment atât de important, ar fi trebuit să lucrez cu frații și surorile pentru a înfrunta consecințele, dar în schimb, eu am fugit. Niciun om cu o fărâmă de conștiință n-ar face așa ceva. Pur și simplu nu mă puteam ierta fiindcă făcusem asta. Înainte, credeam că orice greșeală aș face, lui Dumnezeu I-ar fi milă de mine, atât timp cât mă căiam Lui. Dar apoi am realizat că asta era numai noțiunea mea, închipuirea mea. Dumnezeu spune că El renunță la cei care-și abandonează datoria și-I întorc spatele într-un moment critic și că nu le va mai da șanse. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că există principii ale milei și toleranței Lui. Dumnezeu nu va ierta și nu va oferi orbește milă oricărui om, pentru orice ofensă. Dumnezeu este și drept, măreț și nu va tolera ofensă. Din clipa în care am fugit, m-am simțit ca și cum Dumnezeu renunțase deja la mine. Nu eram deloc împăcată, eram plină de regrete. Nu știu de câte ori m-am rugat, de câte ori am plâns din cauza asta. Fie că Dumnezeu mă abandonase sau nu, eram pregătită să-I fac servicii ca să-mi plătesc datoria și știam că oricum mă trata, orice făcea era drept. N-aveam să mă plâng nici dacă mă trimitea în iad, fiindcă ceea ce făcusem fusese atât de ofensator, atât de dureros pentru El. Crezusem toți acei ani, făcusem câteva sacrificii și voiam să urmăresc mântuirea, dar nu-mi închipuisem că în fața arestării și persecuției din partea Partidului Comunist, aveam să fiu atât de avidă de viață, să-mi abandonez datoria și să-L trădez pe Dumnezeu, comițând o fărădelege cumplită. Gândindu-mă la asta, mă simțeam nefericită și disperată. Nu-mi puteam stăvili lacrimile. Eram copleșită de vină și regret. Dacă n-aș fi stăruit să părăsesc zona, ci aș fi putut să-mi fac datoria când a fost nevoie, înfruntând consecințele împreună cu ceilalți, ar fi fost mult mai bine. Atunci n-aș mai trăi într-o asemenea nefericire și disperare. Nu așa voiam să decurgă lucrurile! Dar atunci, era oricum prea târziu. Mi-o făcusem cu mâna mea. M-am urât că am vrut doar să-mi salvez pielea, că am fost egoistă și ticăloasă. Un om ca mine nu era vrednic de toleranța și mila lui Dumnezeu. Consideram că, de vreme de biserica nu mă exclusese, trebuia să fac servicii cât puteam de bine, ca să-mi răscumpăr fărădelegea.

Ulterior, în datoria mea, am mers oriunde au rânduit liderii să merg. Dacă mi se spunea să sprijin bisericile în pericol, mă duceam pur și simplu și, după o vreme, am obținut câteva rezultate. Dar nu am vrut să mai menționez vreodată chestiunea. Voiam doar să mă apăr de ea, să o uit. Totuși, n-am putut să fac asta. Simțeam că aveam pe inimă un stigmat de neșters. Sufeream când mă gândeam la asta și mă simțeam profund vinovată. Într-o zi, am citit ceva în cuvintele lui Dumnezeu care mi-a edificat starea. Dumnezeu Atotputernic spune: „De dragul propriei siguranțe și pentru a evita să fie arestați, pentru a scăpa de orice asuprire și pentru a se poziționa într-un mediu sigur, antihriștii imploră și se roagă adesea pentru propria siguranță. Numai când vine vorba de propria siguranță se bazează cu adevărat pe Dumnezeu și se lasă în seama Lui. Când vine vorba de acest lucru, au credință reală, iar încrederea lor în Dumnezeu este autentică. Singurul lucru pentru care se deranjează este să se roage lui Dumnezeu cerându-I să-i țină în siguranță, fără să se gândească câtuși de puțin la lucrarea bisericii sau la datoria lor. În lucrarea lor, siguranța personală reprezintă principiul care îi călăuzește. Oriunde există un loc sigur, acela este locul în care vor face o oarecare lucrare și, într-adevăr, vor fi proactivi și pozitivi în munca lor, etalându-și grozavul «simț al responsabilității» și «loialitatea». Dacă o anumită lucrare implică riscuri și există probabilitatea să meargă prost, să fie găsită persoana care a făcut-o de către marele balaur roșu, ei își caută scuze și o pasează altcuiva și găsesc o ocazie pentru a fugi de aceasta. De îndată ce există pericol sau de îndată ce există o urmă de pericol, se gândesc la modalități de a se sustrage și de a-și abandona datoria, fără să le pese de frați și surori. Le pasă doar să scape de pericol. S-ar putea să fie deja pregătiți în sinea lor. De îndată ce apare pericolul, ei renunță imediat la lucrarea pe care o fac, fără să se preocupe de modul în care se desfășoară lucrarea bisericii sau de ce pierdere poate reprezenta pentru interesele casei lui Dumnezeu sau pentru siguranța fraților și surorilor. Ceea ce contează pentru ei este fuga. Au chiar și un «as în mânecă», un plan pentru a se proteja: de îndată ce pericolul se abate asupra lor sau sunt arestați, spun tot ceea ce știu, eliberându-se și absolvindu-se de orice responsabilitate, ca să-și păstreze siguranța. Acesta e planul pe care-l au la îndemână. Acești oameni nu sunt dispuși să îndure persecuția pentru credința în Dumnezeu; le este frică să nu fie arestați, torturați și condamnați. Realitatea este că ei au cedat de mult în fața Satanei. Sunt îngroziți de puterea regimului satanic și se tem chiar mai mult de lucruri precum tortura și interogatoriile aspre care le abat asupra lor. Prin urmare, în cazul antihriștilor, dacă totul decurge fără probleme și nu există nicio amenințare la adresa siguranței sau vreo problemă cu aceasta și niciun hazard nu este posibil, își pot oferi zelul, «loialitatea» și chiar bunurile lor. Însă dacă împrejurările sunt nefaste și ar putea fi arestați în orice moment pentru credința în Dumnezeu și pentru că și-au îndeplinit datoria și în cazul în care credința lor în Dumnezeu îi poate face să fie concediați din funcția lor oficială sau abandonați de cei apropiați, atunci vor fi extrem de atenți și nu vor predica Evanghelia și nu vor mărturisi pentru Dumnezeu și nici nu-și vor îndeplini datoria. Când există un mic semn că ar putea să apară necazuri, ei se ascund după deget; când există un mic semn de necazuri, doresc să returneze imediat bisericii cărțile lor conținând cuvintele lui Dumnezeu și orice este legat de credința în Dumnezeu, pentru a rămâne în siguranță și nevătămați. Nu este periculoasă o astfel de persoană? Dacă ar fi arestată, nu ar deveni o iudă? Un antihrist este atât de periculos încât poate să devină o iudă în orice moment; există întotdeauna posibilitatea ca el să-I întoarcă spatele lui Dumnezeu. În plus, este extrem de egoist și de răutăcios. Acest lucru este determinat de natura și esența unui antihrist(Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a doua)”). „Antihriștii sunt extrem de egoiști și meschini. Nu au credință adevărată în Dumnezeu, cu atât mai puțin devotament față de Dumnezeu; când întâmpină o problemă, se protejează și se apără doar pe ei înșiși. Pentru ei, nimic nu e mai important decât propria siguranță. Nu le pasă cât de mult rău se face lucrării bisericii – atât timp cât ei sunt încă în viață și nu au fost arestați, asta e tot ce contează. Acești oameni sunt extrem de egoiști, ei nu se gândesc deloc la frați și surori sau la lucrarea bisericii, se gândesc doar la propria siguranță. Sunt antihriști(Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a doua)”). Fiecare cuvânt al lui Dumnezeu de judecată și revelație îmi mergea drept la inimă. Nu aveam unde să mă ascund, nu puteam să scap. Eram felul acela de om, care vrea doar să se protejeze pe sine în fața pericolului, fără să țină cont de lucrarea bisericii sau de viețile fraților și surorilor. Eram egoistă și josnică! Când am ajuns în Xinjiang, am văzut că peste tot era un mediu groaznic. Eram în pericol de a fi arestată sau de a-mi pierde viața la orice pas. Am regretat că mersesem acolo pentru o datorie. Când am aflat că exista un om rău care perturba o biserică și că trebuia să mă ocup de asta, am găsit scuze să nu mă duc, de teamă să nu fiu arestată și torturată. M-am dus, fără tragere de inimă, dar din moment ce m-am gândit doar la siguranța mea, am plecat prea devreme, înainte ca lucrurile să fie rezolvate. Știam prea bine că erau probleme grave în biserica aceea și că trebuia să mă ocup de ele, dar am vrut să-mi salvez propria piele. M-am folosit de funcția mea ca să dau ordine în loc să lucrez cu adevărat și chiar am îndemnat frații și surorile să se ocupe de situație, în vreme ce eu m-am ascuns la loc sigur, ducând o viață rușinoasă, lucru care a făcut ca problemele bisericii să nu fie rezolvate timp de mai multe luni. Ba chiar am găsit scuza aparent rezonabilă că, fiind lider, trebuia să fiu în sigurață ca să-mi fac lucrarea, dar de fapt, căutam o scuză să fug din calea pericolului. Iar când Zhong Xin a fost arestată și ucisă în bătaie, eu tot la siguranța mea m-am gândit, temându-mă că era posibil să fiu arestată și torturată până la moarte. Ba chiar am vrut să găsesc o ocazie să-mi abandonez datoria și să plec din acel loc periculos. După ce am fost suspendată, nu am vrut să ajut cu consecințele și am fugit înapoi în orașul meu natal. Frații și surorile nu m-au mustrat, dar în adâncul sufletului, am simțit abandonul, dezgustul și condamnarea lui Dumnezeu pentru mine. Ce regretam cel mai mult era că biserica mi-a dat o șansă să fiu conducătoare, încredințându-mi atât de mulți frați și surori, dar într-un moment dificil, am fugit, indiferent dacă ceilalți trăiau sau mureau, fără să țin cont de felul în care ar fi fost zădărnicită lucrarea bisericii. Am devenit o dezertoare, o trădătoare avidă de viață și obiectul batjocurii Satanei. Mai mult de atât, asta a devenit o rană veșnică în inima mea. Prin ceea ce au arătat faptele, am văzut că eram o lașă și trăiam într-un mod egoist, fără nicio umanitate. Cuvintele lui Dumnezeu au pus punctul pe i, dezvăluind motivele ascunse și josnice din inima mea. Nu puteam să mai fug de realitate. În acel moment, am simțit profund păcatul meu de a-L trăda pe Dumnezeu, că nu meritam mântuirea Lui. M-am gândit și cum Dumnezeu S-a întrupat de două ori ca să mântuiască omenirea, la faptul că a dat totul. Acum două mii de ani, Domnul Isus a fost răstignit pentru răscumpărarea omenirii, dându-Și și ultima picătură de sânge. Acum, în zilele de pe urmă, Dumnezeu S-a întrupat din nou ca să mântuiască omenirea coruptă, riscându-Și viața ca să lucreze în bârlogul marelui balaur roșu, urmărit și persecutat mereu de Partidul Comunist. Dar Dumnezeu nu a renunțat niciodată la mântuirea omenirii. A continuat să exprime adevăruri ca să ne ude și aprovizioneze. Dumnezeu a dat totul pentru om. Iubirea Sa pentru noi e atât de reală, atât de altruistă. Dar eu am fost incredibil de egoistă și josnică. În datoria mea, m-am protejat numai pe mine, neluând deloc în seamă lucrarea bisericii. Îi eram foarte îndatorată lui Dumnezeu și nu meritam să trăiesc înaintea Lui. Nu voiam decât să-I fac servicii lui Dumnezeu ca să-mi pot reduce puțin păcătoșenia.

În decembrie 2021, am fost aleasă iar conducătoare de biserică. Dar gândindu-mă cum Îl trădasem pe Dumnezeu și nu meritam să fiu conducătoare, i-am spus, în lacrimi, unui conducător că fusesem o dezertoare în trecut. Conducătorul a zis: „Au trecut ani și tot ești blocată în starea asta de negativism și neînțelegere. Astfel e greu să câștigi lucrarea Duhului Sfânt.” Mă gândeam și că trecuseră mai mulți ani, de ce eram încă atât de deprimată în legătură cu fărădelegea mea și Îl înțelegeam greșit pe Dumnezeu? Cum să-mi rezolv starea? După aceea, am făcut eforturi să mă rog și să caut. Am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Chiar și atunci când sunt momente în care simți că Dumnezeu te-a părăsit și că ai fost cufundat în întuneric, nu-ți fie teamă: atât timp cât ești încă în viață și nu în iad, mai ai o șansă. Însă dacă ești ca Pavel, care în cele din urmă a mărturisit că pentru el a trăi este Hristos, s-a terminat totul pentru tine. Dacă te poți trezi, mai ai o șansă. Care este șansă pe care o ai? Faptul că ești capabil să vii înaintea lui Dumnezeu, poți încă să te rogi lui Dumnezeu și să cauți răspunsuri de la El, spunând: «O, Dumnezeule! Te rog, luminează-mă să înțeleg acest aspect al căii de practicare și acest aspect al adevărului». Atât timp cât ești unul dintre adepții lui Dumnezeu, ai speranță la mântuire și vei ajunge până la capăt. Sunt aceste cuvinte suficient de clare? Mai sunteți pasibili să fiți negativ? (Nu.) Când oamenii înțeleg voia lui Dumnezeu, calea lor este una largă. Dacă nu înțeleg voia Lui, este îngustă, în inimile lor există întuneric și nu au nicio cale pe care s-o apuce. Cei care nu înțeleg adevărul sunt după cum urmează: au mintea îngustă, despică mereu firul în patru și se plâng mereu de Dumnezeu și Îl interpretează greșit, rezultatul fiind acela că, cu cât înaintează mai mult, cu atât calea lor dispare. De fapt, oamenii nu-L înțeleg pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu i-ar trata pe oameni așa cum își închipuie aceștia, rasa umană ar fi fost distrusă de multă vreme(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să identificăm natura și esența lui Pavel”). „Nu vreau să văd pe nimeni că simte ca și cum Dumnezeu l-a lăsat afară, în frig, că l-a abandonat sau i-a întors spatele. Vreau doar să văd pe toată lumea pe drumul urmăririi adevărului și căutând să-L înțeleagă pe Dumnezeu, mărșăluind înainte cu îndrăzneală și cu o hotărâre neclintită, fără nicio îndoială sau povară. Indiferent ce nedreptăți ai comis, cât de departe ai mers pe un drum greșit sau dacă ai făcut fărădelegi grave, nu lăsa ca acestea să devină poveri sau bagaje în exces pe care să trebuiască să le porți în căutarea ta de a-L înțelege pe Dumnezeu: continuă să mergi mai departe. Tot timpul, El ține mântuirea omului în inima Lui; asta nu se schimbă niciodată. Este partea cea mai prețioasă a esenței lui Dumnezeu(Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). „Dumnezeu S-a înfuriat pe niniviteni deoarece faptele lor rele ajunseseră înaintea privirii Sale; în acel moment, furia Sa era derivată din esența Sa. Totuși, când furia lui Dumnezeu s-a risipit și El Și-a acordat îngăduința oamenilor din Ninive încă o dată, tot ceea ce a dezvăluit El reprezenta tot propria Lui esență. Această schimbare era datorată în întregime unei schimbări în atitudinea omului față de Dumnezeu. Pe tot parcursul acestei perioade, firea Sa de neofensat nu s-a schimbat, esența îngăduitoare a lui Dumnezeu și esența Sa iubitoare și miloasă nu s-au schimbat. Când oamenii vor face fapte rele și Îl vor ofensa pe Dumnezeu, El Își va trimite furia asupra lor. Când oamenii se vor căi cu adevărat, inima lui Dumnezeu se va schimba și furia Sa va înceta. Când oamenii vor continua să I se opună cu încăpățânare lui Dumnezeu, furia Lui va fi necontenită și mânia Lui va continua să se reverse asupra lor, puțin câte puțin, până ce vor fi distruși. Aceasta este esența firii lui Dumnezeu. Indiferent dacă Dumnezeu exprimă mânie, sau milă, sau generozitate iubitoare, comportamentul omului, conduita și atitudinea lui față de Dumnezeu în adâncul inimii sale dictează ceea ce este exprimat prin revelația firii lui Dumnezeu(Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul II”). Am fost foarte emoționată și m-am simțit profund vinovată citind aceste cuvinte de la Dumnezeu. Am realizat că, în toți acești ani, Îl înțelesesem greșit pe Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu e să mântuiască omenirea în cea mai mare măsură posibilă. N-ar renunța la cineva din cauza fărădelegilor sale de moment, ci Îi dă ample oportunități să se căiască. Întocmai ca ninivenii. Dumnezeu a spus că îi va distruge pentru că făceau rău, I se împotriveau și Îl ofensau. Însă înainte să distrugă Ninive, l-a pus pe Iona să meargă să împărtășească vorbele lui Dumnezeu, oferindu-le o ultimă șansă de a se căi. Când s-au căit cu adevărat lui Dumnezeu, El Și-a retras mânia și a preschimbat-o în toleranță și milă, iertându-le faptele rele. De aici, am putut vedea iubirea și mila mărețe ale lui Dumnezeu pentru oameni. Mânia profundă și mila generoasă ale lui Dumnezeu sunt principiale și se schimbă doar pe baza atitudinii oamenilor față de Dumnezeu. Deși cuvintele lui Dumnezeu de judecată și revelație sunt aspre, chiar condamnând și osândind, este doar o confruntare a cuvintelor, nu-s evenimente reale. Voia lui Dumnezeu era ca eu să-I înțeleg firea dreaptă, de neofensat, să am o inimă plină de venerație față de El și să mă căiesc cu adevărat Lui, ca oricând, în orice circumstanțe, să pot face o datorie cu devotament. Atunci am realizat că eram prea încăpățânată și răzvrătită. Ani de zile Îl înțelesesem greșit pe Dumnezeu, delimitându-mă pe baza noțiunilor, prinzându-mă într-o capcană. Dar, de fapt, Dumnezeu nu renunțase la mântuirea mea. Înțelegeam greșit intenția lui Dumnezeu de a mă mântui. Asta îmi amintește de un lucru spus de Dumnezeu: „Mila și toleranța lui Dumnezeu nu sunt rare – adevărata căință a omului este rară(Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul II”). Deși Dumnezeu are mânia, judecata și revelația Lui pentru noi și ne condamnă și blestemă, e plin de iubire și milă. Dacă nu-I înțelegem firea dreaptă, tindem să-L înțelegem greșit. Am regretat profund și m-am simțit vinovată după ce am înțeles dorința lui Dumnezeu de a mântui omenirea. Nu mai voiam să fug de fărădelegea mea din trecut sau să continui să-L înțeleg greșit pe Dumnezeu și să fiu precaută față de El. Eram gata să mă căiesc. Voiam să folosesc lecția acestui eșec drept avertisment. Fusesem egoistă, ticăloasă și avidă de viață. În fața pericolului, am devenit o dezertoare, neținând cont de lucrarea bisericii. Am realizat că punctul meu slab era frica mea de moarte. Trebuia să caut adevărul ca să rezolv acest lucru, să mă îndepărtez de el.

Ulterior, am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Din perspectiva noțiunilor omenești, dacă au plătit un preț atât de mare pentru a răspândi lucrarea lui Dumnezeu, ar fi trebuit ca măcar să primească o moarte bună. Dar acești oameni au fost torturați până la moarte înainte să li se împlinească sorocul. Acest lucru nu este conform noțiunilor omenești, dar Dumnezeu tocmai asta a făcut – Dumnezeu a lăsat să se întâmple asta. Ce adevăr poate fi căutat în faptul că Dumnezeu a lăsat acest lucru să se întâmple? Faptul că Dumnezeu i-a lăsat să moară în felul acesta a fost blestemul și condamnarea Lui sau planul și binecuvântarea Sa? Nici una, nici cealaltă. Atunci ce a fost? Acum oamenii reflectează asupra morții lor cu multă amărăciune, dar așa erau lucrurile pe atunci. Cei care credeau în Dumnezeu mureau în felul acela, iar asta îndurerează inimile oamenilor. Cum se explică acest lucru? Când abordăm acest subiect, vă puneți în locul lor; sunt inimile voastre triste atunci și simțiți o durere ascunsă? Vă gândiți: «Acești oameni și-au făcut datoria de a răspândi Evanghelia lui Dumnezeu și ar trebui considerați oameni buni, deci cum au putut avea un astfel de sfârșit, un astfel de final?» De fapt, acesta este felul în care trupurile lor au murit și au mers pe lumea cealaltă; acesta a fost modul în care au părăsit lumea omenească, dar asta nu înseamnă că finalul lor a fost același. Indiferent cum au murit sau au părăsit lumea, acesta nu este felul în care Dumnezeu a definit finalurile acelor vieți, acelor ființe create. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l vezi clar. Din contră, ei au folosit întocmai acele mijloace pentru a condamna această lume și a mărturisi pentru faptele lui Dumnezeu. Aceste ființe create și-au folosit viețile care sunt foarte prețioase – au folosit ultima clipă a vieții lor ca să mărturisească pentru faptele și extraordinara putere a lui Dumnezeu și să-i declare Satanei și lumii că faptele lui Dumnezeu sunt corecte, că Domnul Isus este Dumnezeu, că El este Domnul și Dumnezeu întrupat; până și în ultima clipă a vieții lor, ei nu au negat niciodată numele Domnului Isus. Nu a fost aceasta un fel de judecată asupra acestei lumi? Și-au folosit viețile ca să proclame lumii, ca să le confirme ființelor umane că Domnul Isus este Domnul, că Domnul Isus este Hristos, că El este Dumnezeu întrupat, că lucrarea de răscumpărare pe care a făurit-o pentru toată omenirea îi permite acesteia să trăiască mai departe – acest fapt nu se va schimba niciodată. În ce măsură și-au îndeplinit datoria? Până la extrem? Cum s-a manifestat extrema? (Și-au oferit viețile.) Așa este, ei au plătit cu viețile lor. Familia, averea și lucrurile materiale ale acestei vieți sunt toate lucruri exterioare; singurul lucru care este intern sinelui este viața. Pentru fiecare om viu, viața este lucrul cel mai demn de a fi prețuit, cel mai de preț lucru și, după cum se vede, acești oameni au fost capabili să ofere cea mai de preț avere a lor – viața – drept confirmare și ca mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru omenire. Până în ziua morții lor, ei nu au negat numele lui Dumnezeu și nici lucrarea lui Dumnezeu și și-au folosit ultima clipa din viață pentru a mărturisi existența acestui fapt – nu este aceasta cea mai înaltă formă de mărturie? Acesta este cel mai bun mod de a-ți face datoria; asta înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitatea. Când Satana i-a amenințat și i-a terorizat și, în cele din urmă, chiar și când i-a făcut să plătească cu prețul vieții, ei nu au renunțat la responsabilitatea lor. Asta înseamnă să-ți îndeplinești datoria în cea mai mare măsură. Ce vreau să spun prin asta? Vreau să spun că vă oblig să folosiți aceeași metodă ca să mărturisiți pentru Dumnezeu și să răspândiți Evanghelia? Nu e necesar să faci asta, dar trebuie să înțelegi că asta este responsabilitatea ta, că dacă Dumnezeu are nevoie de tine, ar trebui să accepți acest lucru ca pe o obligație morală(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Răspândirea Evangheliei este datoria de onoare a tuturor credincioșilor”). După ce am citit aceste cuvinte, mi-a fost foarte rușine. De-a lungul veacurilor, sfinții și-au închinat viețile, și-au vărsat sângele ca să răspândească Evanghelia. Nenumărați au fost martirizați pentru Dumnezeu. Unii au fost lapidați sau trași în urma cailor până la moarte. Unii au fost fripți în tigăi, unii răstigniți. Și atât de mulți misionari au știut că, venind în China, înfruntau pericolul de a fi uciși, dar tot și-au riscat viețile ca să răspândească Evanghelia lui Dumnezeu. Iar acum, foarte mulți credincioși au fost torturați și persecutați până la moarte de Partid fiindcă au răspândit Evanghelia, sacrificându-și viețile ca să fie mărturii răsunătoare pentru Dumnezeu. Persecuția lor a fost pentru dreptate, toate morțile lor sunt însemnate și aprobate de Dumnezeu. Înainte, n-am știut clar aceste lucruri, ci am fost mereu disperată să rămân în viață. Credeam că totul avea să se termine odată cu moartea mea, așa încât, cu persecuția nebună a Partidului, am renunțat la datoria mea și am dus o viață rușinoasă. Aceasta e o pată permanentă și o fărădelege gravă. Când doar înfruntasem situații groaznice, fără să fiu arestată, L-am trădat pe Dumnezeu fiindcă-mi era frică de moarte. Am văzut că nu înțelegeam deloc stăpânirea atotputernică a lui Dumnezeu. Orice trebuie să înfruntăm în viață, orice trebuie să suferim, toate sunt poruncite de Dumnezeu. Nu putem fugi de aceste lucruri. Sunt recunoscătoare pentru luminarea și îndrumarea lui Dumnezeu, care mi-au permis să înțeleg asta, ca să-mi pot schimba perspectivele greșite și să abordez moartea cum se cuvine. Acest gând mi-a dat mai multă credință. După aceea, orice aveam să înfrunt, eram gata să mă bazez pe Dumnezeu și să fiu martoră și n-aveam să-mi abandonez datoria sau să-L trădez.

Pe 6 iulie 2022, partenera mea m-a căutat și mi-a spus agitată: „S-a întâmplat ceva. Trei conducători au fost arestați.” Când am auzit-o, m-am neliniștit. Avuseseră legături cu mulți oameni și multe gospodării, iar unul dintre ei luase legătura cu noi cu doar câteva zile mai devreme. Trebuia să ne ocupăm imediat de consecințe ca să prevenim pierderi și mai mari. Însă tot mă simțeam lașă și temătoare. Dacă poliția era cu ochii pe acei frați și surori, puteam cădea în plasa polițiștilor, dacă luam legătura cu ei. Dar apoi m-am gândit la lecția dureroasă pe care am învățat-o când am devenit o dezertoare, cum Îl trădasem pe Dumnezeu și-I ofensasem firea. Asta era o durere pe care n-aveam s-o uit niciodată și nu voiam să-mi repet greșeala. Așa că m-am tot rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, mi-e cam frică de ceea ce voi înfrunta astăzi, dar de data asta vreau să rămân devotată datoriei mele și să nu fug. Te rog să-mi dai credință și putere!”

Am anunțat frații și surorile să se păzească și am mutat cărțile cuvintelor lui Dumnezeu în locuri sigure. Apoi mi-am dat seama că nici casa mea nu era sigură, așa că am vrut să-i spun soacrei mele și să o pun să închirieze o cameră în ziua aceea. Imediat ce m-am apropiat de intrare, am văzut doi tineri în negru. N-am îndrăznit să intru, ci am mers acasă la o rudă ca să aflu ce se întâmpla. Am aflat că soacra mea fusese arestată deja și că acei bărbați în negru erau polițiști. Ulterior, am aflat că o soră care mersese să le spună fraților și surorilor să se mute nu se mai întorsese și că probabil fusese și ea arestată. Circumstanțele nu mi-au permis să mă gândesc prea mult la asta. M-am grăbit să mă ocup de o altă lucrare împreună cu sora care-mi era parteneră. Ulterior, am aflat că aceea a fost o operațiune de arestare coordonată de Partidul Comunist și că 27 de oameni fuseseră arestați între noaptea de 5 și ziua de 6. Într-o astfel de situație groaznică, am știut că Acesta era Dumnezeu Care-mi oferea o șansă să fac o alegere diferită. Înainte, fusesem o dezertoare, trădându-L pe Dumnezeu. Nu-L puteam dezamăgi pe Dumnezeu și de data asta, ci trebuia să mă bazez pe El și să lucrez cu ceilalți ca să ne ocupăm de consecințe și să-mi fac datoria. Când am văzut lucrurile așa, m-am simțit mai calmă și mai împăcată.

Când vorbesc iar despre fărădelegea mea, pot să înfrunt și să recunosc faptul că sunt avidă de viață, egoistă și josnică, dar nu vreau să mai fiu acel fel de persoană. Vreau ca acea fărădelege să fie ca un semnal de alarmă, să-mi amintească să nu mai fac aceeași greșeală. Acel eșec mă face să disprețuiesc acea fire coruptă a mea și să nu mai vreau să trăiesc cu egoism. Acum, când văd frați și surori în stări asemănătoare, le ofer părtășie, ca să poată înțelege firea dreaptă, de neofensat a lui Dumnezeu și să o ia ca pe un avertisment. Acea fărădelege e gravată în inima mea și e foarte dureroasă, dar a devenit o experiență prețioasă în viața mea. Slavă lui Dumnezeu!

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

Lasă un răspuns

Contactează-ne pe Messenger