de Zhongxin, China

Dumnezeu Atotputernic spune: „Faptele Mele sunt mai numeroase decât firele de nisip de pe plajă, și înțelepciunea Mea mai mare decât cea a tuturor fiilor lui Solomon, totuși oamenii Mă cred un simplu medic fără importanță și un învățător necunoscut al oamenilor! Atât de mulți cred în Mine doar ca să-i vindec. Atât de mulți cred în Mine doar ca să Îmi folosesc puterile pentru a alunga spiritele necurate din trupurile lor, și atât de mulți cred în Mine doar pentru a putea primi pace și bucurie de la Mine. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a pretinde de la Mine mai multă bogăție materială. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a-și petrece această viață în pace și pentru a fi teferi și nevătămați în lumea care vine. Atât de mulți cred în Mine doar pentru a evita suferința iadului și pentru a primi binecuvântările cerești. Atât de mulți cred în Mine doar pentru confort temporar, totuși nu caută să câștige nimic în lumea care vine. Când Mi-am revărsat mânia asupra omului și i-am luat toată bucuria și pacea pe care o avea la început, omul a devenit plin de îndoieli. Când am dat omului suferința iadului și am revendicat binecuvântările cerești, rușinea omului s-a transformat în mânie. Când Mi-a cerut să îl vindec, iar Eu nu i-am acordat atenție și, mai mult decât atât, am simțit dezgust față de el, omul s-a îndepărtat de Mine și a căutat calea leacurilor rele și a vrăjitoriei. Când am retras tot ceea ce omul ceruse de la Mine, el a dispărut fără nicio urmă. De aceea, zic că omul are credință în Mine pentru că îi dau prea mult har și are mult mai mult de câștigat” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ce știi despre credință?”). Înainte, când am citit aceste lucruri, am spus doar că tot ceea ce spune Dumnezeu aici este un fapt, dar nu le-am înțeles niciodată cu adevărat. Am crezut că, de vreme ce crezusem în Dumnezeu de ani buni, renunțasem la slujba și familia mea, mă sacrificasem și suferisem mult pentru datoria mea, atunci când vor veni încercările, nu-L voi învinovăți sau trăda pe Dumnezeu. Însă, când am trecut printr-o încercare a bolii, L-am înțeles greșit și L-am învinovățit pe Dumnezeu. Motivația mea de a fi binecuvântată și de a face târguri cu Dumnezeu a fost expusă la lumina zilei. Abia atunci am fost pe deplin convinsă de cuvintele lui Dumnezeu care îi expun pe oameni, iar perspectiva despre căutarea din credința mea a trecut printr-o schimbare.

Într-o zi din iulie 2018, am găsit o umflătură mică și tare pe sânul stâng. Nu i-am dat mare importanță și mi-am închipuit că niște antiinflamatoare o vor rezolva. Însă, pe parcursul următoarelor două luni, situația s-a înrăutățit. Transpiram noaptea, nu aveam energie deloc, iar zona din jurul umflăturii mă durea foarte tare. Am început să mă întreb dacă nu cumva ceva chiar era în neregulă, dar m-am consolat iarăși că nu e mare lucru. Aveam credință în Dumnezeu și eram ocupată în fiecare zi în biserică, făcându-mi datoria. Mi-am închipuit că Dumnezeu mă va proteja. Într-o noapte, am fost trezită de o durere ascuțită. Din sânul meu curgea un lichid galben, iar eu am știut că ceva nu era în regulă. Soțul meu și cu mine ne-am grăbit la spital pentru o consultație. Au venit rezultatele: aveam cancer la sân. Când l-am auzit pe doctor spunând asta, mi-a stat inima. „Cancer la sân?” m-am gândit. „Am puțin peste 30 de ani! Cum se poate una ca asta?” Pur și simplu, continuam să-mi spun: „În niciun caz. Nu mi se poate întâmpla asta. Sunt credincioasă și îmi fac datoria în biserică de ani de zile. Dumnezeu va avea grijă de mine și mă va proteja. Probabil că doctorul a greșit.” Speram atât de mult să nu fie adevărat. Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă de la spital în ziua aceea. Soțul meu a văzut expresia stupefiată de pe fața mea și a încercat să mă consoleze, spunând: „Acesta este un spital mic, iar doctorii nu sunt atât de pricepuți. S-ar putea să se înșele. Hai să mergem la un spital mare pentru o a doua părere.” Am simțit o licărire de speranță când a spus asta. Din păcate, doctorul de la spitalul mare a confirmat diagnosticul: era cancer la sân. De asemenea, a spus că era în stadiu mediu spre avansat și că trebuia să fiu internată pentru chimioterapie și operație, mi-ar putea pune viața în pericol. Mintea mi s-a golit și am simțit un gol în stomac. M-am gândit: „Cât vor costa toate astea? Dacă mor pe parcursul chimioterapiei? Cum se va descurca familia mea cu toate acele datorii?” Eram disperată și mă simțeam complet neajutorată.

După prima rundă de chimioterapie, tot trupul îmi era distrus de durere. Nu voiam să fac nimic și eram mereu amețită. Abia după ce efectul medicamentelor a trecut, câteva zile mai târziu, am început să-mi revin. Crezusem în Dumnezeu de ani buni, făcusem sacrificii și mă jertfisem pentru datoria mea. La bine și la greu, mi-am făcut mereu datoria și nu am ratat niciodată o adunare. I-am ajutat mereu pe frații și surorile mele cu problemele lor. Muncisem din greu și pentru ce? De ce nu mă proteja Dumnezeu? Acum nu mai puteam face nicio datorie. Eram, practic, în pragul morții. Oare Dumnezeu voia să mă elimine? Mai aveam de făcut cinci runde de chimioterapie și apoi o operație. Cum aveam să mă descurc? Pe lângă toată durerea și suferința, dacă muream, nu ar fi însemnat acest lucru că toți anii mei de credință fuseseră o pierdere de timp? Asta m-a făcut să izbucnesc în plâns. Am fost foarte chinuită pe parcursul acelor câteva zile. Citeam cuvintele lui Dumnezeu, dar nu le înțelegeam și încetasem să mă rog. Sufletul îmi era atât de întunecat și mă îndepărtam din ce în ce mai mult de Dumnezeu.

Într-o zi, sora Li de la biserică a venit să mă vadă și a întrebat cu amabilitate despre starea mea. Văzându-mă atât de îndurerată și deprimată, mi-a oferit părtășie. A spus: „Dumnezeu îngăduie bolii să se abată asupra noastră și asta este o încercare. Trebuie să ne rugăm și să cercetăm mai mult, iar Dumnezeu ne va conduce, fără îndoială, spre înțelegerea voii Sale…” Când am auzit-o rostind cuvântul „încercare”, inima mi s-a tulburat. Poată că Dumnezeu nu voia să mă elimine, ci voia doar ca eu să trec prin această încercare! După ce a plecat, am mers înaintea lui Dumnezeu să mă rog, spunând: „Dumnezeule, am trăit în durere de când m-am îmbolnăvit, neînțelegându-Te și învinovățindu-Te. Astăzi, sora mea mi-a amintit că aceasta este încercarea Ta, dar tot nu știu cum să depășesc această situație. Te rog să mă îndrumi ca să-Ți pot cunoaște voia!”

După aceea, am mers înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat Lui în felul acesta în fiecare zi. Într-o zi, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Intrarea în încercări te lasă fără iubire sau credință, îți lipsește rugăciunea și nu ești capabil să cânți imnuri și, fără să realizezi, în toiul acestora, ajungi să te cunoști pe tine însuți. Dumnezeu are multe mijloace de desăvârșire a omului. El utilizează toate tipurile de medii pentru a Se ocupa de firea coruptă a omului și utilizează diverse lucruri pentru a da în vileag omul; într-o privință, El îl tratează pe om, în alta, îl dă în vileag, iar în alta, El îl dezvăluie pe om, săpând și dezvăluind „tainele” din adâncurile inimii omului și arătându-i omului natura sa prin dezvăluirea multora din stările lui. Dumnezeu îl desăvârșește pe om prin multe metode – prin dezvăluire, prin tratarea omului, prin rafinarea omului și prin mustrare – astfel încât omul să știe că Dumnezeu este practic” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar cei care se concentrează pe practică pot fi desăvârșiți”). În timp ce cugetam la cuvintele lui Dumnezeu, am început, în sfârșit, să-I înțeleg voia. Dumnezeu lucrează în zilele de pe urmă pentru a desăvârși oamenii, expunându-ne firile corupte prin tot felul de situații și folosind judecata și revelațiile cuvintelor Sale pentru a ne face să ne înțelegem firile satanice, să căutăm și să practicăm adevărul și, în cele din urmă, să ni se curățească și să ni se schimbe firile corupte. Am înțeles că Dumnezeu îngăduise să mă îmbolnăvesc nu pentru că voia să mă elimine și să mă rănească intenționat, ci pentru a mă curăți și schimba. Nu mai puteam să-L înțeleg greșit pe Dumnezeu și să mă complac în starea aceea. Trebuia să mă supun, să caut adevărul în boala mea, să reflectez asupra mea și să mă cunosc. Odată ce am înțeles voia lui Dumnezeu, nu m-am mai simțit atât de descurajată și nu m-a mai durut atât de mult. I-am spus lui Dumnezeu o rugăciune de supunere.

Odată ce am terminat, mi-a venit în minte un rând din cuvintele Lui: „Ceea ce urmărești tu este să trăiești în confort, pentru ca niciun accident să nu se întâmple familiei tale, pentru ca vânturile să te ocolească, pentru ca fața ta să nu fie atinsă de praf, […]” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). L-am căutat degrabă în cartea mea conținând cuvintele lui Dumnezeu și am găsit acest pasaj: „Speri că credința ta în Dumnezeu nu va presupune nicio încercare și niciun necaz și nici cea mai mică greutate. Întotdeauna urmărești acele lucruri care sunt lipsite de valoare și nu acorzi valoare vieții, în schimb, pui propriile tale gânduri extravagante deasupra adevărului. Ești așa de lipsit de valoare! Trăiești ca un porc – ce diferență este între tine și între porci și câini? Nu sunt toți fiare aceia care nu urmăresc adevărul și care în schimb iubesc trupul? Nu sunt toți morții aceia fără suflete, cadavre umblătoare? Câte cuvinte au fost rostite în mijlocul vostru? A fost făcută doar puțină lucrare în mijlocul vostru? Cât de multe am oferit în mijlocul vostru? Și astfel, de ce nu ai câștigat-o? Ce motiv ai să te plângi? Nu este adevărat că nu ai câștigat nimic pentru că ești prea îndrăgostit de trup? Și nu este deoarece gândurile tale sunt prea extravagante? Nu este deoarece ești prea prost? Dacă ești incapabil să câștigi aceste binecuvântări, poți să-L condamni pe Dumnezeu că nu te-a mântuit? Ceea ce urmărești tu este să fii capabil să câștigi pacea după ce ai crezut în Dumnezeu – pentru ca ai tăi copii să fie sănătoși, pentru ca soțul tău să aibă o slujbă bună, pentru ca fiul tău să-și găsească o soție bună, pentru ca fiica ta să-și găsească un soț cât se poate de bun, pentru ca boii și caii tăi să are pământul bine, pentru un an de vreme bună pentru recoltele tale. Aceasta este ceea ce urmărești tu. Ceea ce urmărești tu este să trăiești în confort, pentru ca niciun accident să nu se întâmple familiei tale, pentru ca vânturile să te ocolească, pentru ca fața ta să nu fie atinsă de praf, pentru ca recoltele familiei tale să nu fie inundate, pentru ca tu să nu fii afectat de vreun dezastru, pentru a trăi în îmbrățișarea lui Dumnezeu, pentru a trăi într-un cuibușor confortabil. Un laș ca tine, care întotdeauna a urmărit trupul – ai o inimă, ai un suflet? Nu ești tu o fiară? Îți ofer calea adevărată fără a cere nimic la schimb, și tu tot nu cauți. Ești tu unul dintre aceia care cred în Dumnezeu? Îți acord viața umană reală, și tu tot nu cauți. Nu ești tu la fel cu un porc sau un câine? Porcii nu caută să realizeze viața omului, ei nu urmăresc să fie curățați și ei nu înțeleg ce este viața. În fiecare zi, după ce mănâncă pe săturate, ei doar dorm. Ți-am dat calea adevărată și tu tot nu ai câștigat-o: ești cu mâinile goale. Ești dispus să continui în această viață, viața unui porc? Care este însemnătatea existenței unor astfel de oameni? Viața ta este demnă de dispreț și josnică, trăiești în mijlocul murdăriei și desfrâului și nu urmărești niciun scop; nu este viața ta cea mai josnică dintre toate? Ai tupeul de a te uita la Dumnezeu? Dacă continui să experimentezi în acest mod, nu-i așa că nu vei obține nimic? Adevărata cale ți-a fost oferită, dar dacă poți sau nu să o câștigi depinde de propria ta căutare personală” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au expus cu precizie dorința de a fi binecuvântată în credința mea. M-am gândit retrospectiv la anii mei de credință: atunci când totul era în regulă acasă, eram sănătoasă și totul era bine, mă implicam activ în datoria mea și păream să am o energie inepuizabilă. Însă odată ce am făcut cancer, am devenit pesimistă, L-am înțeles greșit pe Dumnezeu și L-am învinuit pentru că nu m-a protejat. M-am folosit de lucrarea pe care o făcusem și m-am tocmit cu Dumnezeu. Ba chiar mi-am regretat toți anii de sacrificiu. Trăiam într-o stare de respingere și de trădare față de Dumnezeu. Abia când am fost rafinată și expusă prin îmbolnăvire, am văzut că nu-mi făcusem datoria și nici sacrificii pentru a căuta adevărul sau a îndeplini datoria unei ființe create, ci făcusem acele lucruri pentru a obține pace și binecuvântări. Mă târguisem cu Dumnezeu ca să fiu binecuvântată în schimbul sacrificiilor pe care le făcusem. Voiam totul în această viață și viață veșnică în următoarea. Acum aveam cancer, iar atunci când părea că voi muri și că nu voi fi binecuvântată, L-am învinovățit pe Dumnezeu considerându-L nedrept – nu aveam nicio umanitate. M-am gândit la anii mei de credință. Primisem atât de mult har și atât de multe binecuvântări de la Dumnezeu și fusesem udată și hrănită din plin de adevăr. Dumnezeu îmi oferise atât de multe, însă eu nu m-am gândit niciodată să-I răsplătesc iubirea. Atunci când m-am îmbolnăvit, nu m-am supus deloc lui Dumnezeu. Doar L-am înțeles greșit și L-am învinovățit. Eram total lipsită de conștiință și rațiune! În sfârșit, am înțeles că Dumnezeu îngăduise ca eu să mă îmbolnăvesc pentru a-mi expune și curăți motivația de a fi binecuvântată în credința mea și perspectiva greșită asupra căutării și pentru a mă face să mă axez pe căutarea adevărului și a unei schimbări în firea mea. Am simțit un regret imens și mi-am făcut reproșuri după ce am înțeles bunele intenții ale lui Dumnezeu. Am luat următoarea hotărâre în tăcere: „Fie că mă însănătoșesc sau nu, nu voi mai avea cerințe absurde de la Dumnezeu. Vreau doar să-mi pun viața și moartea în mâinile lui Dumnezeu și să mă supun rânduielilor Sale.” După aceea, m-am simțit mult mai calmă. Nu mai eram atât de neliniștită și mâhnită și puteam să mă liniștesc pentru a citi cuvintele lui Dumnezeu, a mă ruga și a căuta cu El.

Odată ce m-am supus, n-a mai fost atât de dureros să mă întorc la chimioterapie. Deși încă îmi era puțin greață, totul era bine. Ceilalți pacienți erau surprinși și invidioși. Știam, în inima mea, că aceasta era întru totul mila și protecția lui Dumnezeu. M-am simțit foarte recunoscătoare față de Dumnezeu. După mai multe runde de chimioterapie, tumora de mărimea unui ou s-a micșorat. Nu mă mai durea atât de tare și nu mai erau scurgeri. Doctorul a spus că recuperarea mea mergea bine și că, dacă lucrurile continuau în acel fel, după șase runde de chimioterapie, s-ar putea nici să nu mai am nevoie de operație. Am fost atât de fericită să aud asta și I-am tot mulțumit lui Dumnezeu. Credința mea în Dumnezeu a tot crescut și m-am gândit că, dacă reflectam asupra mea și încercam să mă cunosc cu seriozitate, atunci poate că m-aș însănătoși fără să am nevoie de operație.

Într-o zi din martie, am avut ultima ședință de chimioterapie. Eram atât neliniștită, cât și plină de speranță. Când s-a terminat, doctorul a spus că tot mai aveam nevoie de operație, de încă două runde de chimioterapie și, apoi, de ceva radioterapie. Am simțit un gol în stomac, iar capul îmi vâjâia. M-am gândit: „Cum se poate una ca asta? Am reflectat cum trebuia și am înțeles ce trebuia. De ce nu sunt mai bine acum? Este o operație majoră și, în afară de cicatrice, chimioterapia și radioterapia de care voi avea nevoie vor fi foarte dureroase. Tot s-ar putea să mor...” M-am simțit din ce în ce mai nefericită și întregul trup mi-a rămas fără vlagă. Am început să plâng din cauza nedreptății. În noaptea de după operație, odată ce efectul anesteziei a trecut, durerea de la incizie era atât de rea încât m-a făcut să plâng. Nu puteam nici să respir profund. M-am simțit atât de neajutorată și nedreptățită și am început să-L învinovățesc iar pe Dumnezeu. Era prea mult pentru mine – când avea să se termine durerea? În suferința mea, am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Pentru toți oamenii, rafinarea este chinuitoare și foarte greu de acceptat – totuși, în timpul rafinării, Dumnezeu îi clarifică omului firea Sa cea dreaptă și face publice cerințele Lui pentru om și oferă mai multă luminare, precum și emondare și tratare mai reale; prin compararea faptelor cu adevărul, El dă omului o mai mare cunoaștere a sa și a adevărului și o mai bună înțelegere a voii Sale, permițându-i astfel omului să aibă o iubire adevărată și mai pură față de Dumnezeu. Acestea sunt obiectivele lui Dumnezeu în realizarea rafinării. Toată lucrarea pe care o face Dumnezeu în om are propriile scopuri și semnificații; Dumnezeu nu face o lucrare fără sens, și nici nu face o lucrare care este lipsită de beneficii pentru om. Rafinarea nu înseamnă îndepărtarea oamenilor din fața lui Dumnezeu, nici nu înseamnă distrugerea lor în iad. Mai degrabă, înseamnă schimbarea firii omului în timpul rafinării, schimbarea intențiilor sale, a vechilor sale păreri, schimbarea dragostei lui pentru Dumnezeu și schimbarea întregii sale vieți. Rafinarea este o adevărată testare a omului și o formă de pregătire reală, și numai în timpul rafinării iubirea lui poate servi funcției sale inerente” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai prin experimentarea rafinării poate omul să aibă adevărata iubire”). Fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu mi-a mers la inimă și m-am simțit foarte emoționată. Știam că voia lui Dumnezeu, atunci când mă rafina în felul acesta, era să mă facă să dezvolt puțină înțelegere de sine adevărată, să-mi permită să caut adevărul și să-mi curățească și schimbe firile corupte. Înainte, deși am realizat că nu trebuie să caut binecuvântările în credința mea, nu renunțasem pe deplin la motivația mea de a fi binecuvântată. Încă mai nutream, adânc în inima mea, cerințe extravagante de la Dumnezeu. Am crezut că, de vreme ce reflectasem asupra mea și ajunsesem să mă cunosc puțin, Dumnezeu ar trebui, apoi, să-mi ia boala. Reflecția asupra sinelui și cunoașterea acestuia îmi erau întinate de motive personale și erau doar o fațadă pentru dorința mea de a mă târgui cu Dumnezeu. Nu mă căisem cu adevărat deloc! Dumnezeu mi-a scrutat gândurile și s-a folosit de boala mea pentru a mă expune, a mă face să reflectez mai departe asupra mea și să mă căiesc cu adevărat. Aceasta era iubirea lui Dumnezeu pentru mine. După aceea, m-am rugat lui Dumnezeu spunând: „Iubite Dumnezeule, acum Îți înțeleg voia. Vreau să renunț la toate alegerile și cerințele personale și să caut adevărul în situația pe care ai rânduit-o. Te rog să mă îndrumi!”

Câteva zile mai târziu, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „În primul rând, când oamenii încep să creadă în Dumnezeu, cine nu are propriile scopuri, motivații și ambiții? Deși o parte din ei crede în existența lui Dumnezeu și a văzut existența Lui, credința lor în Dumnezeu tot conține acele motivații, iar scopul lor final în a crede în Dumnezeu este de a primi binecuvântările Sale și lucrurile pe care și le doresc. […] Fiecare persoană face constant și deseori astfel de calcule în inima sa și îi cere lui Dumnezeu lucruri care au motivații și ambiții și o mentalitate de târguială. Ceea ce înseamnă că, în inima sa, omul Îl testează în mod constant pe Dumnezeu, face constant planuri despre Dumnezeu și își susține argumentele pentru sfârșitul său cu Dumnezeu și încearcă să obțină o declarație de la Dumnezeu, să vadă dacă Dumnezeu îi poate da ceea ce își dorește. În timp ce Îl caută pe Dumnezeu, omul nu Îl tratează ca pe Dumnezeu. El a încercat întotdeauna să facă târguri cu Dumnezeu, cerându-I lucruri neîncetat și chiar presându-L la fiecare pas, încercând să Îi ia toată mâna, după ce i s-a dat un deget. În același timp în care încearcă să se târguiască cu Dumnezeu, omul se și ceartă cu El, și există chiar unii oameni care, când se abat încercări asupra lor sau când se află în anumite situații, deseori devin slabi, pasivi și neglijenți în lucrarea lor și plini de plângeri în privința lui Dumnezeu. De când a început prima oară să creadă în Dumnezeu, omul L-a considerat un corn al abundenței, un instrument bun la toate, și s-a considerat a fi cel mai mare creditor al lui Dumnezeu, ca și cum obligaț‏ia și dreptul lui inerent erau să încerce să obțină binecuvântări și promisiuni de la Dumnezeu, în timp ce responsabilitatea lui Dumnezeu era de a proteja și a avea grijă de om și de a-l aproviziona. Așa este înțelegerea de bază a „credinței în Dumnezeu” a tuturor celor care cred în Dumnezeu și înțelegerea cea mai profundă a conceptului de credință în Dumnezeu. De la esența naturii omului până la urmărirea sa subiectivă, nu există nimic care să aibă legătură cu frica de Dumnezeu. Scopul omului în a crede în Dumnezeu nu ar putea avea nimic de a face cu a-L venera pe Dumnezeu. Adică, omul nu a luat în considerare și nu a înțeles niciodată că a crede în Dumnezeu necesită frica de Dumnezeu și venerarea Lui. În lumina acestor condiții, esența omului este evidentă. Și care este această esenţă? Este faptul că inima omului este malițioasă, nutrește trădare și înșelăciune, nu iubește dreptatea și cinstea sau ceea ce este pozitiv și este demnă de dispreț și lacomă. Inima omului nu ar putea fi mai închisă pentru Dumnezeu; el nu I-a dat-o deloc. Dumnezeu nu a văzut niciodată adevărata inimă a omului, nici nu a fost venerat de om” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). M-am simțit atât de rușinată când am citit acest lucru. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au revelat întocmai adevărata stare. Crezusem în Dumnezeu atât de mulți ani și voisem mereu să fiu binecuvântată, făcând mereu târguri cu Dumnezeu. Credeam că, de vreme ce credeam în Dumnezeu, îmi făcusem mereu datoria și mă sacrificasem în biserică, Dumnezeu ar trebui să aibă grijă de mine, să mă protejeze și să mă apere de orice boală și rău. Credeam că acest lucru era doar corect și potrivit. Când am aflat că aveam cancer, am început imediat să mă plâng lui Dumnezeu și am vrut să profit de anii mei de suferință și sacrificiu pentru a mă tocmi cu El. Când am început să mă însănătoșesc, am spus din buze: „Mulțumesc, Dumnezeule!”, dar, în inima mea, voiam și mai mult. Voiam ca Dumnezeu să-mi ia boala cu totul ca să nu mai trebuiască să sufăr. Atunci când dorința mea extravagantă nu a fost satisfăcută, natura mea diavolească a apărut din nou și, încă o dată, L-am învinovățit pe Dumnezeu și am încercat să mă tocmesc cu El. Comportamentul meu era întocmai precum Dumnezeu revelează în cuvintele Sale: „Cei fără umanitate sunt nevrednici să Îl iubească pe Dumnezeu cu adevărat. Atunci când mediul este sigur și protejat sau ei pot obține profituri, ei ascultă întru totul de Dumnezeu dar, atunci când ceea ce doresc este compromis sau este respins, ei se revoltă imediat. Chiar și pe parcursul unei singure nopți, ei se pot transforma dintr-o persoană zâmbitoare, „bună la suflet”, într-un ucigaș urât și feroce, care își tratează binefăcătorul de ieri ca pe inamicul lor de moarte, fără niciun motiv” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu și practica omului”). Am fost distrusă. Deși crezusem de ani de zile în Dumnezeu, nu-L veneram și nu mă supuneam Lui așa cum trebuia. În schimb, Îl tratam ca pe un doctor puternic, ca pe un refugiu. Îl foloseam pe Dumnezeu pentru a-mi îndeplini propriile scopuri, încercând să obțin pacea în această viață și binecuvântări viitoare de la El. Am văzut cum credința mea în Dumnezeu nu fusese decât o târguire nerușinată și că Îl folosisem ca să obțin har și binecuvântări de la El. Oare nu-L înșelam pe Dumnezeu și mă împotriveam Lui? Am văzut exact cât de egoistă și vicleană am fost, fără o fărâmă de umanitate, trăind numai firi satanice. Cum trebuie Dumnezeu să mă fi disprețuit și urât!

Apoi am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Iov nu s-a târguit cu Dumnezeu și nu a avut cereri sau pretenții de la El. Lăudarea numelui lui Dumnezeu a existat datorită marii puteri și autorități ale lui Dumnezeu în conducerea tuturor lucrurilor și nu a depins de faptul dacă primea binecuvântări sau era lovit de nenorociri. El credea că, indiferent dacă Dumnezeu îi binecuvântează pe oameni sau aduce nenorociri asupra lor, puterea și autoritatea lui Dumnezeu nu se vor schimba și, prin urmare, indiferent de circumstanțele unei persoane, numele lui Dumnezeu ar trebui lăudat. Faptul că omul este binecuvântat de Dumnezeu se întâmplă datorită suveranității lui Dumnezeu și, când nenorocirea se abate asupra omului, este tot datorită suveranității lui Dumnezeu. Puterea și autoritatea lui Dumnezeu conduc și aranjează tot ceea ce este al omului; capriciile sorții omului reprezintă manifestarea puterii și autorității lui Dumnezeu; și, indiferent de punctul de vedere al unei persoane, numele lui Dumnezeu ar trebui lăudat. Aceasta este ceea ce Iov a experimentat și a ajuns să cunoască în timpul anilor vieții sale. Toate gândurile și acțiunile lui Iov au ajuns la urechile lui Dumnezeu și au ajuns înaintea lui Dumnezeu și au fost considerate importante de către Dumnezeu. Dumnezeu a prețuit această cunoaștere a lui Iov și l-a prețuit pe Iov pentru că avea o asemenea inimă. Această inimă aștepta întotdeauna porunca lui Dumnezeu și în toate locurile și indiferent de timp sau loc, primea tot ceea ce se abătea asupra ei. Iov nu a avut cerințe pentru Dumnezeu. Ceea ce a cerut de la sine însuși a fost să aștepte, să accepte, să confrunte și să respecte toate aranjamentele care veneau de la Dumnezeu; Iov credea că aceasta este datoria lui și era exact ceea ce dorea Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). În timp ce contemplam cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit atât de emoționată! M-am gândit: „Dumnezeu este Creatorul. El poate dărui har și binecuvântări, ne poate judeca, mustra, încerca și rafina. Oare nu ne dă încercări doar pentru că ne iubește?” M-am gândit la Iov. Dumnezeu i-a dăruit o mare avere, iar el I-a mulțumit lui Dumnezeu și L-a lăudat, dar nu a râvnit la bogăția materială. Atunci când Dumnezeu i-a luat totul, el tot a putut preaslăvi numele lui Dumnezeu pe parcursul încercării lui, spunând: „Să primim de la Dumnezeu doar binele şi să nu primim şi răul?” (Iov 2:10). Iov știa că tot ce avea venise de la Dumnezeu și că Dumnezeu era drept, fie că îi dădea sau îi lua lucruri. Credința lui Iov în Dumnezeu nu era întinată de motive personale și lui nu-i păsa dacă avea să fie binecuvântat sau să se confrunte cu dezastrul. Indiferent de ce a făcut Dumnezeu, el nu s-a plâns. A fost capabil să-și ia locul de ființă creată pentru a I se închina și supune lui Dumnezeu. Văzând umanitatea și rațiunea lui Iov, m-am simțit foarte rușinată. M-am uitat la tot ce aveam. Dumnezeu îmi dăduse tot, chiar și propria suflare. Însă nu fusesem deloc recunoscătoare ci, dimpotrivă, L-am învinovățit pe Dumnezeu când m-am îmbolnăvit. Nu aveam niciun fel de conștiință sau rațiune! Credeam în Dumnezeu, dar nu-L cunoșteam și nu-mi știam locul potrivit înaintea Lui sau cum să mă supun Creatorului. Crezând în Dumnezeu cu noțiunile, închipuirile și ideile mele despre târguri, m-am plâns lui Dumnezeu și m-am împotrivit Lui în fața încercărilor. Cu toate acestea, mereu mi-am dorit binecuvântări și har de la Dumnezeu și am vrut să intru în Împărăția Sa. Realmente nu aveam nicio rușine! Chiar de era să mor atunci, pe loc, am văzut că asta ar fi dreptatea lui Dumnezeu pentru răzvrătirea și corupția mea. Am găsit calea de a practica în experiențele lui Iov. Indiferent de câtă vreme voi fi bolnavă sau dacă mă voi însănătoși sau nu, voiam numai să mă supun domniei și rânduielilor lui Dumnezeu. Aceasta era rațiunea pe care trebuia s-o am în calitate de ființă creată. Acest gând mi-a adus un sentiment puternic de eliberare.

La scurt timp, a venit vremea pentru radioterapie. Ceilalți pacienți cu cancer au spus că radioterapia era foarte dăunătoare pentru organism și că îmi va arde carnea. Au spus că îmi va fi greață și voi ameți de fiecare dată și că-mi voi pierde gustul. Când am auzit toate acestea, am început să-I cer lui Dumnezeu să mă ajute să scap din situația asta din nou, dar mi-am dat seama repede că starea mea era greșită și m-am rugat lui Dumnezeu. Mi-au venit în minte câteva versuri dintr-un imn al cuvintelor lui Dumnezeu: „Din moment ce ești o ființă creată, ar trebui să te supui Domnului care te-a creat, deoarece ești prin natură fără stăpânire de sine și nu ai nicio capacitate să-ți controlezi destinul. Din moment ce ești o persoană care crede în Dumnezeu, ar trebui să cauți sfințenia și schimbarea” („Ce ar trebui să urmeze un credincios în Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Știam că această situație însemna că Dumnezeu mă testează și că nu-I mai puteam cere lucruri lui Dumnezeu necugetat și nu-L mai puteam răni. Știam că trebuie să mă supun rânduielilor Sale. Odată ce m-am supus, deși trebuia să fac radioterapie în fiecare zi, iar trupul mă durea în unele locuri, nu era atât de rău pe cât spuseseră ceilalți pacienți. Știam că aceasta era mila și grija lui Dumnezeu pentru mine. Când am terminat radioterapia, recuperarea mea fizică a fost foarte rapidă. Arătam și mă simțeam foarte bine. Frații și surorile mele din biserică au spus că nu arătam deloc ca un bolnav de cancer. Ceva timp mai târziu, am început să-mi fac datoria din nou. Credința mea în Dumnezeu a crescut de-a lungul acestei experiențe, iar eu am început să prețuiesc și mai mult șansa de a-mi face datoria.

Acești ultimi doi ani au zburat, dar, ori de câte ori mă gândesc retrospectiv la acele zece luni în care am fost bolnavă, mi se pare că s-a întâmplat chiar ieri. Deși trupul mi-a suferit un pic, am ajuns să-mi înțeleg motivația pentru binecuvântări și perspectiva greșită asupra a ceea ce să caut. Acum știu că trebuie să caut adevărul și să urmăresc să mă supun lui Dumnezeu în credința mea. Fie că sunt binecuvântată sau mă confrunt cu dezastrul, trebuie să mă supun întotdeauna orchestrărilor, conducerii și rânduielilor lui Dumnezeu. Acesta este simțul rațiunii pe care ar trebui să-l aibă o ființă creată. Nu aș fi putut dobândi toate acestea dacă toate în viața mea ar fi decurs lin. Aceasta este bogăția vieții pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu Atotputernic!