de Jiahao, China

Într-o zi, în iulie 2017, am primit o scrisoare de la un lider. Biserica îi înlătura pe necredincioși și-mi cerea să scriu despre comportamentul fratelui meu. Am fost foarte surprinsă și oarecum neliniștită. Voiau să îl dea afară pe fratele meu? Altfel, de ce mi-ar cere să scriu despre el? Știam că nu citea cuvintele lui Dumnezeu, nici nu mergea la adunări în timpul liber, ci ieșea mereu cu prietenii să se distreze, urmând trenduri rele, iar chestiunile despre credință nu îl interesau. Îmi spusese și mie să nu fiu atât de axată pe religie, ci să ies în lume, ca el. Am avut părtășie cu el, dar n-a ascultat, ba chiar s-a enervat și a spus: „Ajunge, vorbești tot timpul despre asta, iar mie nu-mi pasă!” Apoi, a plecat să se culce. Frații și surorile au avut părtășie cu el de multe ori, sfătuindu-l să citească din cuvintele lui Dumnezeu și să meargă la adunări, dar el nu voia să accepte. A spus că era constrângător să-l urmeze pe Dumnezeu, că trebuia să găsească mereu timp pentru adunări. Se alăturase bisericii cu reticență, ca să-i facă pe plac mamei. Așa a fost el întotdeauna. Părea că era într-adevăr un necredincios și ar fi în conformitate cu principiile dacă ar fi înlăturat din biserică. Dar tot timpul fusesem apropiați. De mici, mereu îmi punea deoparte ceva bun de mâncat și îmi dădea jumătate primiți de la oricine. Odată, un profesor mi-a dat o pedeapsă la școală, iar el a plâns de supărare. În satul nostru, nu mai erau frați atât de apropiați ca noi. La acel gând, n-am suportat să scriu despre problemele lui. Nu am vrut să rup legătura. Dacă eram sinceră despre comportamentul lui și biserica îl dădea afară, n-avea nicio șansă la mântuire. N-ar fi fost crud și nemilos din partea mea? Dacă ar fi aflat ce scrisesem despre el și nu mi-ar mai fi vorbit niciodată? Am decis să scriu ceva mai pozitiv, că uneori citea cuvintele lui Dumnezeu și că avea credință în existența lui Dumnezeu, chiar dacă nu mergea la adunări. Asta i-ar asigura puțină toleranță și, dacă liderul ar vedea asta, probabil că ar avea mai multă părtășie cu el. Poate că ar avea o șansă să rămână în biserică. Dar dacă nu eram sinceră despre acest comportament înseamnă că mințeam și ascundeam adevărul. Asta i-ar fi indus în eroare pe frați și surori și ar fi perturbat progresul normal al lucrării. Pe de o parte era lucrarea bisericii, pe cealaltă, fratele meu. Ce puteam să fac? Eram foarte supărată și nu mă puteam calma să-mi fac datoria. Gândul de a scrie despre el mi-a golit mintea și nu am știut nici cum să încep. Gândindu-mă la asta, mă frământam tot mai tare, așa că m-am rugat în tăcere: „Dumnezeule, vreau să fiu corectă în evaluarea fratelui meu, dar acum sunt constrânsă de emoții și nu pot să o fac. Te rog, îndrumă-mă să nu fie condusă de emoții în abordarea mea, ci să-Ți urmez cuvintele.”

După rugăciune, am citit acest pasaj din cuvintele Lui: „Toți aceia care își târâie copiii și rudele complet necredincioase la biserică sunt extrem de egoiști și pur și simplu își arată bunătatea. Acești oameni se concentrează doar la a fi iubitori, indiferent dacă ei cred sau nu și indiferent dacă este sau nu voia lui Dumnezeu. Unii își aduc soțiile în fața lui Dumnezeu sau își târâie părinții înaintea lui Dumnezeu și, chiar dacă Duhul Sfânt este sau nu de acord cu asta sau lucrează asupra lor, ei continuă orbește să «adopte oameni înzestrați» pentru Dumnezeu. Ce beneficiu poate fi câștigat din oferirea generozității către acești necredincioși? Chiar dacă ei, cărora le lipsește prezența Duhului Sfânt, se străduiesc să Îl urmeze pe Dumnezeu, tot nu pot fi mântuiți așa cum s-ar putea crede. Aceia care pot să primească mântuire nu sunt atât de ușor de obținut. Oamenii care nu au trecut prin lucrarea și încercările Duhului Sfânt și care nu au fost desăvârșiți de Dumnezeul întrupat, nu pot nici în ruptul capului să fie făcuți compleți. De aceea, din momentul în care încep să Îl urmeze convențional pe Dumnezeu, acei oameni sunt lipsiți de prezența Duhului Sfânt. Ținând cont de condițiile și stărilor lor actuale, ei pur și simplu nu pot fi făcuți compleți. Prin urmare, Duhul Sfânt decide să nu consume multă energie asupra lor și nici nu le oferă luminare sau nu îi călăuzește în vreun fel; El doar le permite să urmeze și, în cele din urmă, le va dezvălui finalurile – lucrul acesta este suficient” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Am învățat din cuvintele lui Dumnezeu că faptul că voiam să spun lucruri frumoase despre fratele meu pentru a-l păstra în biserică și a-i da o șansă la mântuire era propria mea dorință deșartă. Cuvintele lui Dumnezeu ne spun clar că aceia care nu Îl urmează cu adevărat, care cred doar cu numele, nu pot fi mântuiți. Dumnezeu îi mântuiește pe cei care iubesc și acceptă adevărul. Doar acel fel de om poate să câștige prezența și lucrarea Duhului Sfânt, să înțeleagă și să dobândească adevărul, să-și schimbe firea vieții și, în cele din urmă, să fie mântuit de Dumnezeu și să rămână. În esență, necredincioșilor le este lehamite de adevăr. Nu acceptă niciodată adevărul și, indiferent cât de mult au crezut, perspectivele, viziunile asupra vieții și valorile lor nu se schimbă niciodată. Sunt exact ca necredincioșii. Dumnezeu nu îi recunoaște și nu vor câștiga niciodată luminarea sau îndrumarea Duhului Sfânt. Chiar dacă urmează credința până la sfârșit, nu-și vor schimba firile – nu pot fi mântuiți. Gândindu-mă la fratele meu, el nu iubea adevărul, îl detesta. Petrecea cu necredincioși tot timpul, nu citea cuvintele lui Dumnezeu, nici nu mergea la adunări. Nu voia nici să facă o datorie, crezând că nu avea nimic de câștigat. Spunea mereu că a avea credință în Dumnezeu era plictisitor și că era totuna dacă credea sau nu. Nu asculta de părtășia nimănui și prea multă părtășie îl enerva. Pe baza comportamentului său, era un credincios cu numele, un necredincios, iar Dumnezeu nu l-ar recunoaște deloc. N-ar câștiga niciodată lucrarea Duhului Sfânt sau înțelege adevărul. Oricât de frumos l-aș descrie eu pentru a-l păstra în biserică, n-ar fi niciodată mântuit. Cum stabilisem deja că era necredincios, dacă mă lăsam pradă emoțiilor și îl protejam ca să rămână în biserică, oare nu mă împotriveam lui Dumnezeu? Dacă nu-mi scriam evaluarea corect, cu acuratețe, bazându-mă pe fapte, ci îi înșelam pe ceilalți, cu scopul de a nu fi înlăturată la timp o persoană care trebuia înlăturată, oare nu împiedicam lucrarea bisericii? Am știut că trebuia să renunț la sentimentele mele, să urmez principiile și să-i raportez bisericii situația lui actuală cu acuratețe – doar asta ar urma voia lui Dumnezeu. Am avut un sentiment de ușurare după ce i-am descris comportamentul, iar biserica chiar a ajuns să-l înlăture. Am accept cu calm acel final. Datorită luminării și îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu, nu mi-am protejat fratele condusă de emoții, ci am fost capabilă să-l evaluez corect și obiectiv. I-am mulțumit lui Dumnezeu.

Apoi, în iulie 2021, un lider de biserică mi-a cerut să scriu o evaluare despre mama mea. Mă gândeam că de curând nu împărtășea Evanghelia pe baza principiilor și era să pună în pericol biserica. Când alții evidențiau problema, nu voia să accepte. Contesta la infinit ce era corect și greșit, așa că nimeni nu îndrăznea să emită vreo părere. Nu era prima dată când provoca probleme în acest mod. La o adunare, un lider i-a cerut altei sore să citească cuvintele lui Dumnezeu, nu ei. A început să spună că liderul o oprima și că era unul fals. O soră a observat că făcea tărăboi la adunare și i-a cerut să nu ridice tonul și să fie conștientă de mediu. Mama mea a spus că acea soră contesta ce era corect și greșit și că nu trebuia să revină dacă ea mai făcea asta. Mama mea se certa la infinit pentru orice lucru mărunt și era o instigatoare la adunări. Deja devenise perturbatoare pentru viața bisericească. Alții avuseseră părtășie cu ea și o emondaseră de multe ori, sperând că va învăța despre ea și se va căi, dar ea nu accepta nimic. Ba chiar distorsiona faptele, spunând că oamenii se legau de o greșeală banală spusă de ea. Nu accepta adevărul. Principiile despre asta spun că ar trebui izolată pentru a reflecta asupra ei, pentru a o împiedica să mai provoace tulburări și să afecteze adunările obișnuite ale celorlalți. Știam că trebuia să-i raportez bisericii comportamentul său cât mai curând. Dar m-am gândit că îi păsa mult cum o văd ceilalți și la temperamentul ei exploziv. Intra în conflict și îi întorcea spatele oricui o critica. Dacă ar ști că o raportasem, ar fi capabilă să accepte? N-ar fi umilitor pentru ea dacă ar afla că am spus asta despre ea? Ar putea deveni deprimată și renunța la credința ei. Eram foarte supărată și mă tot gândeam la toate modurile în care îmi arătase iubirea și grija ei. Odată, când eram mică și aveam febră foarte mare în miezul nopții, m-a luat în spate și m-a cărat până la medicul din satul vecin. Febra era atât de mare încât medicul n-a vrut să mă consulte, așa că, în aceeași noapte, m-a cărat până la spitalul din oraș. M-a ajutat întotdeauna să-mi fac ordine în viață, ocupându-se de toate detaliile. Mi-a dat naștere și m-a crescut, mi-a împărtășit Evanghelia și m-a adus înaintea lui Dumnezeu. M-a sprijinit în datoria mea. A fost atât de bună cu mine – dacă aș expune-o, nu ar însemna că n-am conștiință, nu ar fi dureros pentru ea? Dacă ar afla ceilalți că eu personal expusesem felul în care perturba viața bisericească, s-ar putea să mă critice pentru că am fost atât de necruțătoare cu propria mamă, să spună că aveam sânge rece și că eram o fiică netrebnică și nerecunoscătoare. Știam că mama mea nu era cineva care accepta adevărul, dar fusese atât de grijulie cu mine și, la urma urmei, era mama mea. Așadar, deși liderul mă tot presa, am tot amânat să scriu acea evaluare despre mama mea. Înainte, fusesem o familie de credincioși – era un sentiment de fericire. Cântam imnuri și ne rugam împreună, citeam cuvintele lui Dumnezeu și vorbeam despre ce simțeam. Uneori, acele amintiri îmi reveneau în minte. Dar fratele meu fusese înlăturat, iar mama mea se confrunta cu izolarea pentru a reflecta asupra sa. Eram foarte nefericită și nu știam cum să fac față acelei situații. N-aveam credința să fac vreo căutare și niciun imbold pentru datoria mea. Nu simțeam nicio povară să caut să-i ajut pe ceilalți cu problemele lor, doar făceam totul mecanic la adunări, distrasă și incapabilă să am vreo părtășie. Zilnic, făceam totul de mântuială în acest mod, suferind mult. Știam că nu eram într-o stare bună, așa că am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat, cerându-I să mă îndrume să ies din acea negativitate, ca să nu mă împiedic de emoții.

Apoi, am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „Ce chestiuni sunt legate de emoții? Numărul unu este cum îți evaluezi propria familie, cum reacționezi la lucrurile pe care le fac. «Lucrurile pe care le fac» includ situațiile în care tulbură și întrerup lucrarea bisericii, în care judecă oamenii pe la spate, fac lucrurile necredincioșilor și așa mai departe. Ai putea fi imparțial față de lucrurile făcute de familia ta? Dacă ți s-ar cere să-ți evaluezi familia în scris, ai face-o în mod obiectiv și corect, lăsându-ți deoparte emoțiile? Acest lucru are legătură cu modul în care ar trebui să-ți privești membrii familiei. Și ești sentimental față de cei cu care te înțelegi sau care te-au mai ajutat? Ai fi obiectiv, imparțial și precis în privința acțiunilor și comportamentului lor? I-ai raporta sau expune imediat ce ai descoperit că perturbă și întrerup lucrarea bisericii?” („Identificarea liderilor falși”). „Să spunem, de exemplu, că rudele sau părinții tăi sunt credincioși în Dumnezeu și, din cauza faptelor rele, a influenței perturbatoare sau a neacceptării adevărului, ei sunt înlăturați. Tu nu înțelegi de ce și te simți deosebit de supărat. Așadar, ar trebui să te rogi lui Dumnezeu și să cauți adevărul, iar apoi să evaluezi exact, pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, ce fel de oameni sunt aceste rude. Dacă realmente înțelegi adevărul, vei fi capabil să-i definești cu precizie și, astfel, vei vedea că Dumnezeu nu greșește niciodată, că este un Dumnezeu drept – situație în care nu vei avea nicio plângere și vei fi capabil să te supui rânduielilor lui Dumnezeu și nu vei încerca să-ți aperi rudele sau părinții. […] Prin urmare, dacă oamenii vor să obțină compatibilitatea cu Dumnezeu, în primul rând, viziunea lor asupra lucrurilor trebuie să fie conformă cuvintelor lui Dumnezeu, ei trebuie să fie capabili să vadă oamenii și lucrurile pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, să accepte că aceste cuvinte ale lui Dumnezeu sunt adevărul și trebuie să poată lăsa deoparte noțiunile tradiționale ale omului. Când așa stau lucrurile, atunci, indiferent de oamenii sau problema cu care te confrunți, vei putea menține aceeași viziune și perspectivă ca Dumnezeu, iar acestea vor fi în armonie cu adevărul. Iar în acest caz, perspectivele tale și felul în care îi abordezi pe oameni nu vor fi ostile față de Dumnezeu, iar tu vei fi capabil de ascultare și de compatibilitate în ceea ce-L privește. Astfel de oameni nu s-ar mai putea împotrivi vreodată lui Dumnezeu; ei sunt exact oamenii pe care Dumnezeu dorește să-i câștige” („Cum să discernem natura și esența lui Pavel” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat că nu putem vedea lucrurile sau oamenii dintr-o perspectivă trupească, emoțională. Trebuie să discernem clar natura și esența lor conform cuvintelor lui Dumnezeu și adevărului. Când vedem oamenii în acest mod, nu riscăm să fim controlați de afecțiune. Mereu am evaluat lucrurile dintr-o perspectivă emoțională, gândindu-mă că era mama mea și la felul în care m-a iubit și îngrijit, așa că n-am putut să iau stiloul și să scriu acea evaluare. Dar Dumnezeu spune s-avem discernământ asupra oamenilor pe baza naturii și esenței lor și a vedea clar aceste lucruri e singura cale de a aplica principiile corect și de a nu fi condus de emoții. Așadar, ce fel de om era, de fapt, mama mea? De obicei, era foarte entuziasmată și grijulie în viața de zi cu zi, dar asta nu însemna decât că era inimoasă. A avut mare grijă de mine, ceea ce înseamnă doar că și-a îndeplinit responsabilitatea de mamă. Dar prin natură, era arogantă, foarte protectivă cu reputația ei și nu accepta adevărul deloc. Își făcea prejudecăți și se împotrivea oricui îi evidenția problemele sau o critica și se bosumfla din cauza asta. Când era grav, intra în conflict deschis cu ei și se opunea oricui o expunea, ceea ce îi constrângea pe ceilalți. Pe baza comportamentului său, dacă ar continua să meargă la adunări cu frați și surori, sigur ar perturba viața bisericească și ar întârzia intrarea celorlalți în viață. Dacă ar fi izolată ca să reflecteze asupra ei, conform principiului, toți ar putea să aibă adunări cuvenite și acea rânduială ar fi un avertisment pentru ea. Dacă ar reflecta cu adevărat asupra ei și ar învăța despre ea, i-ar prii vieții. Dar dacă s-ar împotrivi, n-ar accepta sau chiar și-ar părăsi credința, ar fi expusă și eliminată. Atunci, aș vedea mai clar natura și esența ei, dacă este grâu sau neghină, dar ar trebui să rămână. În acel moment, am înțeles voia lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat această situație ca să mă ajute să am discernământ și să învăț să văd natura și esența oamenilor conform cuvintelor Lui, ca să pot să renunț la emoții în ceea ce fac și să-i tratez pe oameni conform principiului.

Am citit alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Cine este Satana, cine sunt demonii și cine sunt dușmanii lui Dumnezeu, dacă nu cei ce se împotrivesc și care nu cred în Dumnezeu? Nu sunt ei acei oameni care nu Îl ascultă pe Dumnezeu? Nu sunt aceia care pretind că au credință și, totuși, sunt lipsiți de adevăr? Nu sunt ei aceia care doar caută să obțină binecuvântări, în timp ce nu sunt în stare să fie martori pentru Dumnezeu? Tu tot te amesteci cu acei demoni astăzi și acorzi importanță conștiinței și iubirii față de ei, dar, în cazul acesta, nu ai intenții bune față de Satana? Nu complotezi cu demonii? Dacă oamenii din zilele noastre sunt încă incapabili să distingă între bine și rău și continuă orbește să fie iubitori și miloși fără nicio intenție de a căuta voia lui Dumnezeu și fără a fi capabili în vreun fel de a nutri intențiile lui Dumnezeu ca pe ale lor, atunci sfârșiturile lor vor fi cu atât mai jalnice. Oricine nu crede în Dumnezeu întrupat este un dușman al lui Dumnezeu. Dacă tu poți să acorzi importanță conștiinței și iubirii față de un dușman, nu îți lipsește un simț al dreptății? Dacă tu ești compatibil cu aceia pe care Eu îi detest și îi dezaprob, și tot îi iubești sau ai sentimente personale față de ei, atunci nu ești tu neascultător? Nu te împotrivești intenționat lui Dumnezeu? Are o astfel de persoană adevărul? Dacă oamenii acordă importanță conștiinței față de dușmani, iubirii pentru demoni și îndurării față de Satana, atunci nu întrerup ei în mod intenționat lucrarea lui Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Cuvintele Lui au dezvăluit starea mea exactă. Știam că mama mea credea în Dumnezeu de mulți ani, dar nu accepta adevărul, iar când ceilalți încercau s-o ajute, emondeze și trateze, nu accepta asta de la Dumnezeu. Contesta tot timpul lucrurile și perturba viața bisericească, purtându-se ca marioneta Satanei. Dar eu n-am luat atitudine și n-am expus-o, doar am continuat s-o protejez. Credeam că dacă nu o expuneam sau nu scriam evaluarea însemna că aveam conștiință. De fapt, însemna c-aveam iubire și conștiință pentru Satana, fără să mă gândesc la lucrarea casei lui Dumnezeu sau la interesele celorlalți. Eram de partea Satanei și vorbeam în numele lui. N-a fost asta ceea ce Dumnezeu a numit: „te împotrivești intenționat lui Dumnezeu”? N-aveam principii în iubirea mea și nu deosebeam binele de rău – era iubire confuză. O protejam pe mama mea, permițându-i să tot perturbe viața bisericească. Am luat parte la răul ei. Îi răneam pe ceilalți și pe mine. Am fost orbită de afecțiunea mea, m-a legat de mâini. Liderul m-a îndemnat de multe ori să scriu evaluarea, dar eu am tot amânat-o, întârziind lucrarea bisericii. M-am simțit foarte vinovată când am realizat asta. M-am întrebat și de ce nu mă puteam abține să nu mă împiedic de emoții în astfel de situații. Care era adevărata problemă? Am venit înaintea lui Dumnezeu să mă rog și să caut, cerându-i să mă îndrume să găsesc calea de-a rupe lanțurile emoțiilor.

După rugăciune, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmează adevărul și care-I pot respecta voia. Aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot urma voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt disprețuiți de Dumnezeu și ar trebui să-i disprețuim și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. […] Dacă o persoană este blestemată de Dumnezeu, dar este un părinte sau o rudă de-ale tale, nu este un răufăcător din câte știi tu și te tratează bine, atunci s-ar putea să te trezești incapabil să urăști acea persoană, iar legătura cu ea s-ar putea să rămână neschimbată. Te va tulbura să auzi că Dumnezeu disprețuiește astfel de oameni și nu vei fi capabil să-i urăști. Ești tot timpul constrâns de emoție și nu poți renunța la ei. Care este motivul acestui lucru? Se întâmplă pentru că prețuiești prea mult emoția și te împiedică să practici adevărul sau să susții principiile. Acea persoană este bună cu tine și nu te-a rănit niciodată, așa că nu poți să o urăști. Ai putea să o urăști numai dacă te-ar răni. Ar fi acea ură în acord cu principiile adevărului? De asemenea, ești constrâns de noțiuni tradiționale, crezând că este un părinte sau o rudă, așa că, dacă o urăști, vei fi disprețuit și ponegrit de societate, condamnat ca fiind lipsit de sentimente filiale, de conștiință, ca nefiind nici măcar uman. Crezi că vei îndura condamnarea și pedeapsa divină. Chiar dacă vrei să o urăști, conștiința ta nu te va lăsa. De ce funcționează conștiința ta în acest mod? E un mod de gândire pe care l-ai învățat de la părinții tăi, pe care ți l-a inculcat și întipărit societatea. Este adânc înrădăcinat în inima ta, făcându-te să crezi în mod greșit că este un lucru pozitiv, că este ceva moștenit de la străbunii tăi și că este întotdeauna un lucru bun. E primul lucru pe care l-ai învățat și rămâne dominant, creând o mare piatră de poticnire și tulburare în credința ta și în acceptarea adevărului, făcându-te incapabil să pui cuvintele lui Dumnezeu în practică și să iubești ceea ce iubește Dumnezeu, să urăști ceea ce urăște Dumnezeu. În inima ta, știi că viața ta a venit de la Dumnezeu, nu de la părinții tăi, și ai văzut că aceștia nu numai că nu cred în Dumnezeu, ci I se și împotrivesc; Dumnezeu îi urăște, iar tu ar trebui să I te supui, să stai de partea Lui, dar tu pur și simplu nu poți să îi urăști, chiar dacă vrei asta. Nu poți face această schimbare radicală, nu-ți poți întări inima și nu poți practica adevărul. Care este rădăcina acestui lucru? Satana folosește acest gen de cultură tradițională și noțiuni de morală ca să-ți înlănțuie gândurile, mintea și inima, făcându-te incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu; ai fost posedat de aceste lucruri ale Satanei și făcut incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu. Chiar și atunci când vrei să practici cuvintele lui Dumnezeu, aceste lucruri îți provoacă neliniște, te fac să te opui adevărului și cerințelor lui Dumnezeu și te fac neputincios să scapi de robia culturii tradiționale. După ce te zbați o vreme, apelezi la un compromis: preferi să crezi că noțiunile tradiționale de moralitate sunt corecte și în acord cu adevărul și, astfel, respingi cuvintele lui Dumnezeu sau te lepezi de ele. Nu accepți cuvintele Lui drept adevărul și nu îți pasă de mântuire, simțind în inima ta că încă trăiești în această lume, că încă trebuie să te bazezi pe acești oameni pentru a supraviețui. Incapabil să suporți incriminarea societății, ai alege mai degrabă să renunți la adevăr și la cuvintele lui Dumnezeu, abandonându-te noțiunilor tradiționale de moralitate și influenței Satanei, preferând să-L ofensezi pe Dumnezeu și să nu practici adevărul. Nu este omul demn de milă? Nu are el nevoie de mântuirea lui Dumnezeu?” („Doar prin recunoașterea părerilor tale nechibzuite te poți cunoaște pe tine însuți” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Am văzut din cuvintele lui Dumnezeu că El ne cere să iubim ce iubește El și să urăm ce urăște El. Și Domnul Isus a spus odată: „Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei? […] Căci oricine face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă” (Matei 12:48, 50). Dumnezeu îi iubește pe cei care caută adevărul și sunt capabili să-l accepte. Doar ei sunt frați și surori și cei pe care ar trebui să-i iubesc și ajut din iubire. Cei care disprețuiesc adevărul și nu-l practică niciodată sunt toți necredincioși, nu frați și surori. Chiar dacă sunt din familie, ar trebui să-i vedem și să-i expunem pe baza principiilor adevărului. Asta nu înseamnă că nu îți asculți părinții și că nu-ți pasă de ei, ci că ar trebui să-i tratezi rațional și corect, conform naturii și esenței lor. Dar „Sângele apă nu se face” și „Omul nu este neînsuflețit; cum poate el să fie lipsit de emoții?” erau otrăvuri satanice în care eram cufundată. N-am fost principială, ci mi-am protejat familia și i-am ținut partea din afecțiune trupească. Când scriam despre fratele meu, știam că se arătase deja ca fiind necredincios și că ar trebui înlăturat din biserică, dar m-am lăsat pradă afecțiunii și n-am vrut să scriu adevărul. Am vrut să tăinuiesc faptele și să-i înșel pe ceilalți. Când liderul m-a pus să scriu despre mama mea, am știut că ea perturba viața bisericească și că ar fi trebuit să scriu o evaluare exactă și obiectivă, ca să-l ajut pe lider să o expună și limiteze. Dar gândindu-mă la ea ca la mama mea și la cât de bună a fost cu mine, m-am temut că scriind așa ceva, m-aș fi simțit mereu vinovată și n-aș fi putut trăi cu asta. M-am temut și să nu spună ceilalți că eram necruțătoare și cu sânge rece. Plină de îndoieli și rețineri, am tot amânat să scriu. Aceste otrăvuri satanice erau adânc înrădăcinate în inima mea, așa că eram prizoniera afecțiunii. Nu eram principială cu ceilalți, nici nu susțineam lucrarea bisericii. Eram de partea Satanei, răzvrătindu-mă împotriva lui Dumnezeu. Mama și fratele meu erau necredincioși. Era un lucru drept să le expun comportamentul. Însemna că protejez lucrarea bisericii și că fac voia lui Dumnezeu. Însemna că iubesc ce iubește Dumnezeu și că urăsc ce urăște El și era o mărturie a practicării adevărului. Dar eu am văzut ceva negativ în practicarea adevărului și expunerea Satanei, crezând că ar fi nemilos, lipsit de conștiință, trădător. Am fost foarte confuză. Confundam ce era corect cu ce era greșit, binele cu răul. Ba chiar am fost constrânsă de emoții, m-am simțit deprimată și n-am avut chef să-mi fac datoria. Fără îndrumarea oportună a lui Dumnezeu, afecțiunea mea m-ar fi terminat. Faptul că am trăit condusă de emoții era să fie sfârșitul meu. E foarte periculos!

Am reflectat mai târziu că mai exista o concepție greșită în reticența mea de-a scrie despre mama. Am simțit că a fost întotdeauna foarte grijulie cu mine, așa că orice discuție despre expunerea ei îmi tulbura conștiința. Am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care mi-a schimbat perspectiva asupra acestui lucru. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Dumnezeu a creat această lume și a adus în ea omul, o ființă vie căreia El i-a dăruit viață. Mai departe, omul a ajuns să aibă părinți și rude și nu a mai fost singur. Încă de când omul a zărit prima oară această lume materială, a fost menit să existe sub predestinarea lui Dumnezeu. Suflarea vieții de la Dumnezeu susține fiecare ființă vie în parte pe parcursul creșterii sale și până la maturitate. În acest proces, nimeni nu simte că omul crește sub îngrijirea lui Dumnezeu; mai degrabă, el consideră că omul face asta sub dragostea grijulie a părinților săi și că este propriul său instinct al vieții cel care îi dirijează creșterea. Acest lucru e cauzat de faptul că omul nu știe cine i-a dăruit viața sau de unde a venit aceasta, cu atât mai puțin felul în care instinctul vieții creează miracole. El știe doar că hrana este baza pe care viața sa continuă, că perseverența este sursa existenței sale și că acele credințe din mintea lui sunt capitalul de care depinde supraviețuirea lui. Cu privire la harul și aprovizionarea lui Dumnezeu, omul e total uituc, și astfel el își irosește viața oferită lui de Dumnezeu… Nimeni din această omenire, de care Dumnezeu are grijă zi și noapte, nu ia hotărârea de a I se închina. Dumnezeu doar continuă, așa cum a plănuit, să lucreze asupra omului, de la care El nu are nicio așteptare. El face acest lucru în speranța că, într-o zi, omul se va trezi din visul lui și va realiza brusc valoarea și semnificația vieții, prețul pe care Dumnezeu l-a plătit pentru tot ce i-a dat și bunăvoința sârguincioasă cu care Dumnezeu așteaptă ca omul să se reîntoarcă la El” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Din afară, părea că mama mea mi-a dat naștere și m-a crescut și fusese cea care avusese grijă de mine în viață. Dar, de fapt, sursa vieții umane este Dumnezeu și toate lucrurile de care mă bucurasem mi-au fost date de El. Sunt vie tocmai datorită acestei răsuflări pe care mi-o dăduse Dumnezeu. Dumnezeu mi-a dat viață și m-a adus pe lume și mi-a rânduit o familie și o casă. Rânduielile lui Dumnezeu au fost cele care mi-au permis să-I aud glasul și să vin înaintea Lui. Dacă aș fi rezonabilă, ar trebui să mă gândesc la Dumnezeu și ar trebui să practic adevărul pentru a-L mulțumi când se întâmplă ceva, ca să-I răsplătesc iubirea. N-ar trebui să fiu de partea familiei lumești și să acționez pentru Satana, împiedicând lucrarea bisericii. Realizând asta, m-am trezit la realitate. Trebuia să vin înaintea lui Dumnezeu să mă căiesc și nu mai puteam să-mi urmez sentimentele. Biserica mi-a cerut să scriu despre mama mea, așa că ar trebui să-i descriu comportamentul exact, conform faptelor și apoi să accept orice ar decide biserica. Așadar, am scos la lumină purtările mamei care perturbau viața bisericească.

O lună mai târziu, am fost aleasă lider de biserică. Am aflat că unii membri ai bisericii încă n-o percepeau clar pe mama mea. Mă gândeam că ar trebui să le spun despre modul în care mama mea perturbase viața bisericească, ca să aibă discernământ și să poată să o trateze conform principiilor. Dar chiar când să o fac, am simțit un conflict interior. Dacă aș expune-o și analiza-o și ei ar dobândi discernământ asupra ei, oare ar vedea-o în mod diferit? Oare asta ar supăra-o? N-am vrut să spun nimic. Mi-am dat seama că iar trăiam condusă de emoții și mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu, că ar trebui să iubesc ce iubește El și să urăsc ce urăște El. Mama mea provocase probleme în viața bisericească, iar Dumnezeu urăște asta. Nu puteam să o protejez din afecțiune. Era responsabilitatea mea să expun și să analizez asta pe baza principiilor adevărului, ca toți ceilalți s-aibă discernământ. Așadar, am detaliat modul în care perturbase viața bisericească, iar ceilalți au dobândit puțin discernământ și au învățat câteva lecții. Majoritatea au ajuns să voteze pentru a fi izolată ca să reflecteze asupra ei. M-am simțit foarte relaxată și împăcată după ce am pus asta în practică.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu din inimă pentru îndrumarea și luminarea cuvintelor Lui, care m-au ajutat să înțeleg adevărul, să găsesc principiile și să știu cum să-mi tratez membrii familiei. Fără asta, m-aș împiedica și acum de emoții și aș face lucruri împotriva Lui. Această experiență mi-a arătat într-adevăr că în cazul oamenilor și al chestiunilor din casa Lui, totul trebuie făcut pe baza principiilor adevărului. E în acord cu voia lui Dumnezeu. Este și o cale de a câștiga sentimentul de pace interioară. Slavă Ție, Dumnezeule!