de Joseph, Coreea de Sud

După ce am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu, am participat mereu la adunări cu frați și surori care crezuseră de multă vreme în Dumnezeu. Când am văzut că toți puteau vorbi despre corupția pe care o dezvăluiau când aveau părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu, că puteau să se examineze și să reflecteze asupra lor și-și puteau analiza corupția conform cuvintelor lui Dumnezeu, am devenit cu-adevărat invidios și am început să-i imit. Treptat, am ajuns să fiu și eu capabil să mă examinez pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și să-mi recunosc corupția în cadrul adunărilor. Credeam că asta înseamnă cunoaștere de sine. Unii frați și unele surori au văzut că, deși credeam în Dumnezeu de numai doi sau trei ani, când vorbeam despre cunoașterea de sine, o făceam într-un mod destul de coerent și de profund, astfel încât mă priveau cu admirație. Mă simțeam foarte mândru, crezând că am calibru bun, că știu cum să mă cunosc pe mine însumi și că, dacă urmăream în continuare această cale, nu eram departe de o schimbare a firii și de mântuire. După aceea, m-am axat pe a-mi îndrepta strădaniile asupra părtășiei despre cunoașterea mea de sine, citând adesea cuvintele aspre ale lui Dumnezeu care îi expuneau pe oameni pentru a mă examina, ca să-i fac pe ceilalți să vadă că înțelegerea mea era profundă și pătrunzătoare și că intrarea mea în viață era mai bună decât a altora. Nu-mi puneam niciodată întrebarea dacă acest mod de înțelegere era cel corect, și abia mai târziu, după ce fusesem emondat de mai multe ori, mi-am dat seama că întreaga mea cunoaștere de sine era falsă.

În noiembrie 2020, revizuiam împreună cu alte două surori videoclipuri realizate de unii frați și unele surori. În acea perioadă, primeam multe videoclipuri, iar frații și surorile aduceau în discuție multe chestiuni, printre care unele pe care nu știam cum să le rezolv. Cu acel prilej, a ieșit la iveală atitudinea mea superficială. M-am gândit: „Răspund de mai multe grupuri, așa că sunt destul de ocupat; și mai trebuie revizuite și câteva videoclipuri care s-au adunat. Dacă stau să analizez și să evaluez cu grijă fiecare videoclip pe baza principiilor și încerc să rezolv cu seriozitate fiecare aspect adus în discuție de frați și surori, o să fie ceva de muncă. Cât timp liber o să-mi mai rămână după asta? Deocamdată, o să las deoparte unele din chestiunile asupra cărora nu sunt lămurit. În plus, cele două surori cu care colaborez revizuiesc videoclipurile destul de încet, așa că, dacă eu le verific rapid, nu-mi fac singur un deserviciu? O să merg, pur și simplu, în pas cu toți ceilalți. În afară de asta, nimeni nu-și poate face perfect datoria. Există multe adevăruri pe care nu le înțeleg nici eu pe deplin. E imposibil să rezolvi complet fiecare chestiune, așa încât destul de bine e îndeajuns de bine.” Gândind așa, nu am depus prea mult efort să rezolv unele dintre chestiunile legate de videoclipuri sau nelămuririle fraților și surorilor. Mai târziu, am terminat de revizuit toate videoclipurile care îmi fuseseră încredințate, și întrucât revizuisem mai multe decât surorile cu care colaboram, m-am simțit oarecum mulțumit de mine și m-am gândit că eram destul de sârguincios și de responsabil în datoria mea. După un timp, însă, supraveghetorul a revizuit videoclipurile pe care le predaserăm, a găsit multe probleme bazate pe principii și ne-a scris o scrisoare aspră pentru a ne emonda: „Faceți această datorie de atâta vreme, și totuși aceste chestiuni de bază legate de principii continuă să se repete. Asta chiar n-ar trebui să se întâmple! Nu e vorba că nu pricepeți principiile, ci este mai degrabă un caz grav de comportament superficial. Trebuie să chibzuiți cum se cuvine la atitudinea pe care o aveți față de datoria voastră!” Auzind emondarea aspră a supraveghetorului, m-am simțit nedreptățit și m-am împotrivit. M-am gândit: „Am investit destul de mult efort în datoria mea în ultima vreme. De ce nu spui nimic pozitiv despre noi și te axezi numai pe a ne expune problemele? În plus, nimeni nu-și poate face datoria perfect, iar neajunsuri există întotdeauna. Avem o înțelegere superficială a adevărului și nu putem desluși anumite chestiuni, așa că e normal ca unele dintre videoclipurile pe care le-am predat să conțină probleme; de ce nu poți înțelege asta?” În inima mea, tot ripostam. În timpul unei conversații cu surorile cu care colaboram, am sfârșit prin a-mi exprima părerile, intenționat sau din alt motiv, și am spus: „Supraveghetorul e prea exigent. Nu există perfecțiune. Indiferent de câte ori verifici un videoclip, tot vor mai rămâne probleme…” Ulterior, când le-am văzut pe cele două surori scriind despre reflecțiile și înțelegerea lor, mi-am dat seama că avusesem o atitudine complet potrivnică și că îmi dorisem să ripostez când am fost emondat; asta nu era nicidecum cunoaștere de sine! Această emondare venise de la Dumnezeu, iar eu trebuia s-o accept, să reflectez și să mă cunosc. Așadar, am găsit cuvinte ale lui Dumnezeu potrivite pentru a aborda starea superficială cu care îmi îndeplineam datoria și am cugetat la cum puteam scrie despre introspecția mea într-un mod mai profund. Am citat cuvintele mai aspre ale lui Dumnezeu care expun superficialitatea oamenilor, spunând lucruri precum că a-mi trata datoria cu nepăsare era o trădare gravă a lui Dumnezeu, că faptul de a fi superficial în datoria mea arăta o umanitate slabă și că răspândirea de idei false pentru a-i induce pe oameni în eroare făcea din mine un măr putred. După ce am scris, mi-am comparat reflecțiile cu acelea ale celor două surori și mi s-a părut că reflecțiile mele erau mai profunde. M-am simțit destul de mulțumit de mine, gândindu-mă că puteam să reflectez asupra mea și să mă cunosc atunci când eram emondat și că puteam să mă disec temeinic în lumina cuvintelor lui Dumnezeu; eram convins că îmi însușisem o lecție. M-am simțit, de asemenea, un pic mândru, gândindu-mă că, după ce-mi va fi citit reflecțiile, supraveghetorul va crede cu siguranță că eu, în calitate de conducător al echipei, aveam o înțelegere mai profundă decât surorile cu care colaboram și că intrarea mea în viață era mai bună decât a lor. În plus, scrisesem despre mine într-un mod atât de negativ, încât supraveghetorul n-ar fi avut prea multe de spus de data asta. Spre surprinderea mea însă, câteva zile mai târziu, am primit o altă scrisoare de la supraveghetor. Aceasta era încă și mai aspră decât precedenta, declarând fără înconjur că introspecția și cunoașterea mea erau superficiale, că nu mă cunoșteam cu-adevărat și că părerile mele false le induseseră în eroare pe surori și îi făcuseră pe toți să neglijeze cunoașterea de sine. Spunea, de asemenea, că acest lucru avea consecințe grave și că trebuia să reflectez mai mult. Mi-a fost greu să accept aceste cuvinte de expunere aspre și m-am gândit: „Cum se face că n-am reușit să mă cunosc cu-adevărat? M-am inspirat din cuvintele lui Dumnezeu pentru a reflecta asupra corupției mele și a o diseca, iar înțelegerea mea este mai profundă decât a surorilor cu care lucrez. Nu este asta cunoaștere de sine autentică? Dacă surorile nu se cunosc pe ele însele, cum a fost posibil să le induc eu în eroare? Eu pur și simplu vorbeam liber, cum anume le induceam în eroare?” Timp de mai multe zile, m-am simțit cuprins de împotrivire și profund nedreptățit, crezând că supraveghetorul mă luase la ochi și încerca să-mi facă viața grea. Mi-am îndreptat toată atenția asupra lui și n-am reflectat cum se cuvine asupra mea, nici nu m-am cunoscut. În sinea mea, am devenit din ce în ce mai trist și mai descurajat, nu-mi puteam liniști inima făcându-mi datoria, iar rugăciunile mele nu-L puteau găsi pe Dumnezeu. Mi-am dat seama că era ceva în neregulă cu starea mea. Atunci mi-am amintit de scrisoarea pe care i-o trimisesem supraveghetorului. Scrisesem bine acea scrisoare; recunoșteam că răspândisem negativitate și că le făcusem pe surorile cu care lucram să-mi țină partea și să devină nemulțumite de supraveghetor, și recunoșteam și faptul că răspândirea de idei false și inducerea oamenilor în eroare făceau din mine un măr putred; dar care era motivul pentru care, atunci când supraveghetorul mă expusese și mă emondase în felul acela, n-am fost în stare să accept și am simțit atâta împotrivire? Oare nu însemna asta că înțelegerea mea anterioară fusese falsă? Nu fusese o cunoaștere de sine autentică! De asemenea, mi-am dat seama că mă silisem să scriu câteva cuvinte prin care mă examinam și mă cunoșteam numai pentru a-i face supraveghetorului o impresie bună. Oare nu era fals și înșelător acest tip de cunoaștere de sine? Atunci mi-am dat treptat seama că nu acceptasem cu adevărat emondarea și că, de fapt, nu aveam nicio cunoaștere de sine autentică și că tristețea și descurajarea pe care le simțeam în inima mea erau din cauză că Dumnezeu era dezgustat de ce făcusem și Își ascundea fața de mine. Am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat, cerându-I să mă lumineze ca să văd limpede problemele dinlăuntrul meu.

Ulterior, am citit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu: „Când unii oameni au părtășie despre cunoașterea de sine, primul lucru care iese din gura lor este: «Sunt un diavol, o satană vie, cineva care se împotrivește lui Dumnezeu. Mă răzvrătesc împotriva Lui și Îl trădez; sunt o viperă, o persoană rea care ar trebui să fie blestemată.» Este aceasta adevărata cunoaștere de sine? Ei vorbesc doar în termeni generali. De ce nu oferă exemple? De ce nu scot la lumină, pentru disecare, lucrurile rușinoase pe care le-au făcut? Unii oameni lipsiți de discernământ îi aud și se gândesc: «Acum, aceasta este adevărata cunoaștere de sine! Să se cunoască pe ei drept diavoli și chiar să se blesteme pe ei înșiși – ce înălțimi au atins!» Mulți oameni, în special noii credincioși, sunt predispuși să fie induși în eroare de această discuție. Ei cred că vorbitorul este pur și are înțelegere spirituală, că acesta este cineva care iubește adevărul și este calificat pentru conducere. Cu toate acestea, odată ce interacționează cu el pentru o perioadă, constată că nu este așa, că persoana nu este cea pe care și-au imaginat-o, ci este excepțional de falsă și înșelătoare, pricepută la deghizare și prefăcătorie, ceea ce vine ca o mare dezamăgire. […] De exemplu, o persoană poate să știe că ei sunt înșelători, plini de urzeli și comploturi meschine și poate, de asemenea, să își dea seama când alții dau dovadă de înșelăciune. Așadar, ar trebui să vă uitați dacă se căiesc cu adevărat și dacă se eliberează de înșelăciunea lor după ce recunosc că sunt înșelători. Și dacă ei dezvăluie din nou înșelăciunea, vedeți dacă își fac reproșuri și au un sentiment de rușine pentru că au făcut acest lucru, dacă regretă sincer. Dacă nu au niciun simț al rușinii, cu atât mai puțin al căinței, atunci cunoașterea lor de sine este o chestiune superficială, de mântuială. Ei doar fac totul mecanic; cunoașterea lor nu este cunoaștere adevărată. Ei nu simt că înșelăciunea e un lucru atât de rău sau că e demonică și cu siguranță nu simt ce purtare nerușinată și dezgustătoare e înșelăciunea. Ei se gândesc: «Toți oamenii sunt înșelători. Singurii care nu sunt în acest fel sunt netoții. Puțină înșelăciune nu te face o persoană rea. Nu am făcut rău; nu sunt cea mai înșelătoare persoană.» Chiar poate o asemenea persoană să se cunoască pe sine însăși? Cu siguranță nu poate. Aceasta se întâmplă pentru că nu își cunoaște deloc firea înșelătoare, nu detestă înșelăciunea și tot ceea ce spune despre cunoașterea de sine este amăgitor, sunt vorbe goale. A nu-ți recunoaște firile corupte nu înseamnă adevărata cunoaștere de sine. Motivul pentru care oamenii înșelători nu se pot cunoaște cu adevărat pe ei înșiși e că nu le este ușor să accepte adevărul. Așadar, oricât de multe cuvinte și doctrine pot debita, ei nu se vor schimba cu adevărat” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai cunoașterea de sine este de ajutor în căutarea adevărului”). „Cum putem distinge dacă o persoană iubește sau nu adevărul? Pe de o parte, trebuie să vedem dacă această persoană poate ajunge sau nu să se cunoască pe baza cuvântului lui Dumnezeu, dacă poate sau nu să reflecteze asupra ei și să aibă adevărate remușcări; pe de altă parte, trebuie să ne uităm dacă poate sau nu să accepte și să practice adevărul. Dacă poate să facă acest lucru, este într-adevăr o persoană care iubește adevărul și care se poate supune lucrării lui Dumnezeu. Dacă doar recunoaște adevărul, dar nu îl acceptă sau nu îl practică niciodată, așa cum spun unii: «Înțeleg tot adevărul, dar nu pot să-l practic», acest lucru dovedește că nu este o persoană care iubește adevărul. Unii oameni recunosc cuvântul lui Dumnezeu ca fiind adevărul și că au firi corupte și, totodată, spun că sunt dispuși să se căiască și să devină oameni noi, dar, ulterior, nu există nicio schimbare. Cuvintele și acțiunile lor sunt aceleași ca înainte. Când vorbesc despre a se cunoaște pe sine, este ca și cum ar spune o glumă sau ar striga un slogan. Ei nu reflectează și nici nu ajung să se cunoască deloc în adâncul inimii lor; aspectul esențial este nu au nicio atitudine de remușcare. Și mai puțin se destăinuie cu privire la corupția lor într-un mod onest, pentru a reflecta cu adevărat asupra lor. Mai degrabă, ei pretind că se cunosc parcurgând procesul și făcând lucrurile de formă. Nu sunt oameni care într-adevăr se cunosc sau acceptă adevărul. Când astfel de oameni vorbesc despre a se cunoaște pe sine, ei fac lucrurile de formă; se dedau deghizării, fraudei și spiritualității false. Unii oameni sunt înșelători și, când îi văd pe alții având părtășie despre cunoașterea de sine, se gândesc: «Toți ceilalți se destăinuie și își disecă propria înșelăciune. Dacă nu spun nimic, toată lumea va crede că nu mă cunosc. Va trebui să fac lucrurile de formă, atunci!» După care, își descriu propria înșelăciune ca fiind extrem de gravă, ilustrând-o într-un mod dramatic, iar cunoașterea lor de sine pare deosebit de profundă. Toți cei care aud acest lucru simt că aceștia se cunosc cu adevărat și, apoi, îi privesc cu invidie, ceea ce, la rândul său, îi face să se simtă glorioși, de parcă tocmai s-ar fi împodobit cu o aureolă. Această manieră de autocunoaștere, obținută prin facerea lucrurilor de formă, împreună cu deghizarea și frauda, îi induce în eroare pe ceilalți” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai cunoașterea de sine este de ajutor în căutarea adevărului”). În urma expunerii din cuvintele lui Dumnezeu și examinându-mă pe baza acesteia, mi-am dat seama că această cunoaștere de sine a mea nu era decât ipocrizie și viclenie. Cunoașterea mea de sine nu fusese decât de fațadă, pentru a-i face pe plac supraveghetorului meu. M-am gândit că el semnalase problemele noastre, spunând că ne făceam îndatoririle în mod iresponsabil și superficial, și, dat fiind că surorile cu care lucram reflectau toate asupra lor, dacă nu mă cunoșteam, aș fi lăsat impresia că nu accept să fiu emondat. Eu fiind conducător de echipă, dacă reflecția mea era mai superficială decât a altora, oare nu lăsa asta impresia că intrarea mea în viață era nesatisfăcătoare? Având această intenție, am scris cu reticență câteva cuvinte de reflecție și cunoaștere de sine, însă nu era vorba de o cunoaștere autentică, izvorâtă din inimă, nici de o înțelegere reală, provenită din acceptarea judecății și a mustrării din cuvintele lui Dumnezeu. Nu am simțit nici urmă de durere sau de îndatorare. Era pur și simplu ceva făcut de ochii lumii, ca și cum recitam niște sloganuri ori lozinci bombastice. Îmi recunoșteam verbal atitudinea superficială, dar, în sinea mea, nu credeam de fapt asta. Chiar mă gândeam: „Nu-i mare lucru dacă sunt ceva probleme sau abateri în datoria mea. Cine își poate face datoria fără cusur? Supraveghetorul se folosește de fapt de o mică problemă legată de datoria mea ca să mă emondeze și să mă ia la rost. E prea exigent!” De asemenea, răspândeam nemulțumire față de supraveghetor pe la spatele lui. Ce fel de cunoaștere de sine reală era asta? Cel mai grav era faptul că, deși în sinea mea nu acceptam defel emondarea supraveghetorului, mă comportam de parcă aș fi acceptat-o, aplicându-mi mie însumi cuvintele lui Dumnezeu care expun superficialitatea oamenilor. Am văzut că starea mea interioară era în contradicție cu cea exterioară, ceea ce îi înșela pe alții și le crea o impresie falsă. Eram într-adevăr înșelător! Abia când faptele au fost dezvăluite m-am convins pe deplin. Chiar nu aveam o înțelegere de sine reală. Cunoașterea mea de sine era pur formală, vorbe goale, nimic altceva decât prefăcătorie și înșelăciune. Oricât de profundă sau de temeinică părea reflecția mea, era pur și simplu cu totul fățarnică și falsă. Dându-mi seama de asta, mi-a venit în sfârșit mintea la cap. În toți acești ani de când credeam în Dumnezeu, vorbisem întruna despre cunoașterea de sine și mă disecasem în timpul adunărilor, dar chiar și cu toată această cunoaștere, tot nu se produsese o schimbare semnificativă. Cunoașterea mea de sine nu avusese alt scop decât acela de a câștiga admirația și aprecierea altora, de a mă făli cu intrarea mea așa-zis bună în viață și chiar de a compara în secret, în cadrul adunărilor, părtășia și cunoașterea mea cu cele ale surorilor mele, pentru a vedea cine deține o înțelegere mai profundă și mai temeinică. Cunoașterea mea de sine era doar teoretică și, deși eram doldora de sloganuri mărețe și mă expuneam cu asprime, uneori chiar spunând despre mine că sunt un diavol, o satană și un antihrist, asta nu însemna cu-adevărat o acceptare a judecății din cuvintele lui Dumnezeu și nu izvora din inimă. În schimb, nu făceam decât să preiau citate din cuvintele lui Dumnezeu pentru a da glas unor doctrine mărețe care păreau profunde, dar care erau, de fapt, goale, fără prea multă înțelegere reală a stării mele corupte. Acest fel de cunoaștere de sine îi înșela pe alții, iar pe mine mă orbea. Mereu am crezut că, recunoscându-mi corupția și examinându-mă pe baza a ceea ce expun cuvintele lui Dumnezeu despre esența coruptă a oamenilor, mă cunoșteam cu adevărat pe mine însumi, și chiar mă admiram pentru asta. În realitate însă, nu eram în stare nici măcar să accept o opinie corectă, iar când eram emondat, ripostam și încercam să mă justific. Continuând pe calea aceasta, chiar dacă aș fi crezut în Dumnezeu toată viața și aș fi vorbit despre cunoașterea de sine în fiecare zi, tot nu aveam să dobândesc o căință sau o schimbare autentică, iar în final firea mea satanică ar fi rămas neschimbată, și eu aș fi fost cu siguranță părăsit și eliminat de Dumnezeu. Dându-mi seama de asta, am înțeles cât de nesăbuit eram și în ce mare primejdie mă găseam!

Ulterior, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Unii antihriști sunt experți în mod special în a simula, a-i înșela pe oameni și în a crea o fațadă. Când întâlnesc oameni care înțeleg adevărul, încep să vorbească de autocunoaștere și spun, de asemenea, că sunt un diavol și o satană, că umanitatea lor este rea și că merită să fie blestemați. Să spunem că întrebi: «Dacă spui că ești un diavol și o satană, ce fapte rele ai comis?» Îți va răspunde: «Nu am făcut nimic, dar sunt un diavol. Și nu sunt doar un diavol; sunt și o satană!» Tu îl întrebi apoi: «Din moment ce zici că ești un diavol și o satană, ce fapte rele ale unui diavol și ale unei satane ai comis și cum I te-ai împotrivit lui Dumnezeu? Poți spune adevărul cu privire la lucrurile rele pe care le-ai făcut?» Îți va răspunde: «Nu am făcut nimic rău!» Apoi insiști și întrebi: «Dacă nu ai făcut nimic rău, atunci de ce spui că ești un diavol și o satană? Ce încerci să realizezi spunând asta?» Când îl iei așa serios, va zice că nu are nimic de spus. De fapt, a făcut multe lucruri rele, dar sub nicio formă nu-ți va împărtăși informații despre asta. Va spune doar vorbe mari și va recita ceva doctrine pentru a vorbi despre cunoașterea de sine într-un mod găunos. Când vine vorba despre modul specific în care i-a atras pe oameni, i-a înșelat, s-a folosit de ei bazându-se pe sentimentele lor, despre cum nu a reușit să ia în serios interesele casei lui Dumnezeu, despre cum a procedat contra aranjamentelor lucrării, cum L-a înșelat pe Cel de mai sus, a ascuns lucrurile de frați și surori și cât de mult a dăunat intereselor casei lui Dumnezeu, nu va rosti un cuvințel despre aceste fapte. Reprezintă asta o adevărată cunoaștere de sine? (Nu.) Spunând că este un diavol și o satană, nu mimează cunoașterea de sine pentru a se preamări și a mărturisi despre sine? Nu este asta metoda folosită? (Ba da.) O persoană obișnuită nu poate distinge această metodă. […] Satana îi induce uneori pe oameni în eroare preamărindu-se și mărturisind despre sine, și uneori își poate admite greșelile într-un mod întortocheat când nu are altă opțiune, dar totul nu este decât o fațadă, și țelul este să câștige mila și înțelegerea oamenilor. Ba chiar va spune: «Nimeni nu este perfect. Toată lumea are firi corupte și toată lumea poate face greșeli. Atât timp cât îți poți corecta greșelile, ești o persoană bună.» Când oamenii aud asta, ei simt că este drept și continuă să îl venereze și să îl urmeze pe Satana. Metoda Satanei este să își recunoască greșelile în mod proactiv și să se înalțe pe sine pe ascuns și să ocupe o poziție mai înaltă în inimile oamenilor, astfel încât oamenii să accepte totul la el – chiar și erorile – și să ierte aceste erori, să le uite treptat și, în cele din urmă, să îl accepte pe Satana în întregime, devenindu-i loiali până la moarte, fără să-l lase sau să-l abandoneze niciodată și urmându-l până la capăt. Nu este aceasta metoda Satanei de a face lucrurile? Astfel acționează Satana, iar antihriștii folosesc și ei acest tip de metodă atunci când acționează pentru a-și îndeplini ambițiile și țelurile lor de a-i face pe oameni să îi venereze și să îi urmeze. Consecințele la care duce asta sunt aceleași și nu sunt deloc diferite de consecințele inducerii în eroare și coruperii oamenilor de către Satana” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul patru: Ei se preamăresc și mărturisesc despre ei înșiși”). Reflectând asupra mea, eram exact așa cum expusese Dumnezeu. Când eram emondat, în sinea mea ripostam categoric și refuzam să mă supun, dar, pentru a-i determina pe alții să spună că sunt în stare să accept adevărul și pentru a schimba impresia negativă pe care și-o făcuse supraveghetorul despre mine în una favorabilă, m-am disecat și mi-am cunoscut problemele fără șovăire și am folosit cuvinte aspre pentru a mă examina, spunând despre mine că sunt „lipsit de umanitate”, că „îi induc în eroare pe alții” și că „tulbur și perturb lucrarea bisericii”, pentru a-i face pe alții să creadă că mă înțeleg în mod profund și temeinic. În realitate, făceam un pas înapoi pentru a putea face doi pași înainte, folosindu-mă de faptul că îmi recunoscusem imediat vina pentru a-i reduce la tăcere pe ceilalți și pentru a-i face pe toți să mă susțină, să mă admire și să spună că sunt în stare să accept adevărul, că am intrare în viață și că îmi îndrept greșelile de îndată ce devin conștient de ele. M-am folosit de aparențe false și de o doctrină goală pentru a mă înfățișa într-o lumină favorabilă， când tot ce voiam de fapt era să mă dau mare, să mă ridic în slăvi și să-i înșel pe alții. Am înțeles că această cunoaștere a mea ascundea multe motive și stratageme reprobabile menite să-mi ascundă adevărata față, să-i inducă în eroare pe alții și să-i facă să mă admire. Eram într-adevăr dezgustător! Mai mult decât atât, nu credeam efectiv că problemele mele erau așa de grave, însă m-am descris ca fiind monstruos și detestabil. În esență, ce făceam eu era aducere de mărturie falsă pentru a-i induce în eroare pe alții. Numai datorită acestei revelații am înțeles cât de înșelătoare era, de fapt, natura mea, de puteam să simulez și să falsific până și propria-mi cunoaștere de sine. Faptul că supraveghetorul mă expusese și mă emondase era pe deplin îndreptățit!

Ulterior, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o oarecare înțelegere cu privire la calea greșită pe care apucasem. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dintre cei care caută viața, Pavel era cineva care nu își cunoștea propria esență. El nu a fost în niciun caz umil sau supus, nici nu și-a cunoscut esența care era împotrivitoare lui Dumnezeu. Și prin urmare, era cineva care nu trecuse prin experiențe detaliate și cineva care nu pusese adevărul în practică. Petru a fost diferit. El și-a cunoscut imperfecțiunile, slăbiciunile și firea coruptă ca ființă creată, așa că avea o cale de practică prin care să-și schimbe firea; nu a fost unul din aceia care avea doar doctrină, dar nu trăia în realitate. Aceia care se schimbă sunt oameni noi care au fost mântuiți, ei sunt aceia calificați să caute adevărul. Oamenii care nu se schimbă aparțin acelora care sunt învechiți prin natură; ei sunt aceia care nu au fost mântuiți, adică, aceia care sunt disprețuiți și respinși de Dumnezeu. Ei nu vor fi ținuți minte de Dumnezeu indiferent cât de măreață este lucrarea lor. Când compari toate acestea cu propria ta căutare, ar trebui să fie de la sine evident dacă ești în final același tip de persoană ca și Petru sau Pavel. Dacă încă nu este niciun adevăr în ceea ce cauți, și dacă până și azi ești la fel de arogant și impertinent ca Pavel și ești la fel de nonșalant și lăudăros el, atunci ești fără îndoială un degenerat care eșuează. Dacă însă cauți la fel ca și Petru, dacă tu cauți practici și schimbări adevărate și nu ești arogant sau îndărătnic, ci cauți să îți îndeplinești datoria, atunci vei fi o ființă creată care poate obține victoria. Pavel nu și-a cunoscut propria esență sau stricăciune, cu atât mai puțin nu și-a cunoscut propria răzvrătire. El nu a menționat niciodată sfidarea lui detestabilă la adresa lui Hristos, nici nu a avut mari regrete. El a oferit doar o explicație sumară și, adânc în inima lui, nu I-a cedat pe deplin lui Dumnezeu. Chiar dacă a căzut pe drumul Damascului, el nu s-a uitat adânc în interiorul lui. El era mulțumit pur și simplu să continue să lucreze și nu s-a gândit să se cunoască pe sine și să-și schimbe firea veche care era cea mai critică dintre probleme. El era mulțumit pur și simplu să rostească adevărul, să-i aprovizioneze pe alții ca un remediu pentru propria conștiință și folosea faptul că nu mai persecuta ucenicii lui Isus pentru a se consola și a se ierta de păcatele lui trecute. Țelul pe care l-a urmărit nu a fost nimic mai mult decât o cunună viitoare și o lucrare tranzitorie; țelul pe care l-a urmărit a fost harul din abundență. El nu a căutat suficient adevărul, nici nu a căutat să înainteze mai adânc în adevărul pe care mai înainte nu-l înțelesese. Așadar, se poate spune despre cunoașterea lui de sine că a fost falsă și că el nu a acceptat mustrarea sau judecata. Faptul că a fost capabil să lucreze nu înseamnă că el a deținut o cunoaștere a propriei naturi sau esențe; concentrarea lui era doar pe practici exterioare. Mai mult, el nu a năzuit spre schimbare, ci spre cunoștință. Lucrarea lui a fost rezultatul exclusiv al arătării lui Isus pe drumul către Damasc. Nu a fost ceva ce hotărâse să facă inițial, nici nu a fost o lucrare care să aibă loc după ce a acceptat emondarea firii sale vechi. Indiferent de cum a lucrat, firea lui veche nu s-a schimbat și, prin urmare, lucrarea lui nu a ispășit păcatele lui din trecut, ci a jucat pur și simplu un rol anume printre bisericile din acea vreme. Pentru o astfel de persoană, a cărei fire veche nu s-a schimbat – cu alte cuvinte, care nu a obținut mântuirea și a fost chiar mai mult fără adevăr – el a fost absolut incapabil să devină unul dintre aceia acceptați de Domnul Isus” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Succesul sau eșecul depinde de cărarea pe care umblă omul”). Cuvintele lui Dumnezeu expun căile pe care le-au urmat Petru și Pavel. Succesul credinței în Dumnezeu al lui Petru a avut la bază faptul că acesta urmărea cu seriozitate adevărul și se axa pe cunoașterea de sine. El se examina cu rigurozitate conform cuvintelor Domnului Isus care expuneau umanitatea și reflecta asupra lui însuși în lumina cuvintelor lui Dumnezeu, dobândind în cele din urmă o cunoaștere de sine autentică. Eșecul lui Pavel a fost cauzat de lipsa sa de cunoaștere a propriei esențe corupte. El s-a mulțumit cu o recunoaștere pur verbală, numindu-se pe sine un păcătos și o căpetenie a păcătoșilor. Însă el nu și-a disecat și nu și-a deslușit niciodată răzvrătirea și împotrivirea față de Domnul Isus și nici răul pe care îl săvârșise. Cunoașterea sa de sine era goală și falsă. Aceasta nu numai că nu i-a prilejuit o schimbare în viața-fire, dar l-a făcut încă și mai arogant, iar în final, el a adus cu nerușinare mărturie despre el însuși, spunând că trăiește asemenea lui Hristos. Datorită expunerii din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că eu urmam aceeași cale ca Pavel. În toți acești ani de credință în Dumnezeu, vorbisem despre cunoașterea de sine la adunări și în fața fraților și surorilor, spunând despre mine că sunt arogant, egoist, abject și lipsit de umanitate, declarând chiar că sunt un diavol și o satană; cuvintele despre cunoașterea de sine izvorau cu ușurință de pe buzele mele și, indiferent ce aspect al firii mele corupte recunoșteam, puteam vorbi despre asta între zece și douăzeci de minute. În inima mea, însă, nu simțeam nicio durere sau suferință. Nu m-am putut abține să nu mă întreb: „Cu toată această cunoaștere de sine, în toți acești ani, am reușit oare să accept cu adevărat judecata din vreunul dintre cuvintele lui Dumnezeu? Am ajuns oare cu adevărat să mă urăsc pe mine însumi? Ce aspect al firii mele corupte s-a schimbat efectiv?” La adunări sau când ceilalți mă expuneau, dezbăteam de fiecare dată ceva legat de cunoașterea doctrinară doar așa, de formă, însă în inima mea nu încercam niciun sentiment de vinovăție sau de îndatorare, iar după aceea nu mă gândeam niciodată cum să urmăresc schimbarea. Cu cât m-am recunoscut mai mult în felul acesta, cu atât am devenit mai neglijent și mi-am pierdut motivația de a progresa în îndatoririle mele. Cunoașterea mea de sine nu mi-a prilejuit absolut nicio schimbare. În schimb, m-a făcut să fiu mulțumit de mine și să mă admir. Am crezut că îmi admisesem superficialitatea, egoismul și josnicia și că îmi recunoscusem lipsa de umanitate. M-am gândit chiar că înțelegerea mea era mai profundă și mai temeinică decât a altora și că asta însemna că pătrunsesem adevărul. O cunoaștere de sine atât de ipocrită nu numai că îi înșela pe alții, dar mă inducea și pe mine în eroare, iar în final, eu am fost acela care a suferit o pierdere. De fapt, unii frați și unele surori au discernut această așa-zisă cunoaștere de sine a mea. Un frate chiar mi-a spus: „Cunoașterea de sine de care vorbești pare ceva măreț și care nu se găsește la îndemâna celor mai mulți oameni; la început, am admirat-o, însă, cu trecerea timpului, n-am văzut la tine cine știe ce schimbare ori intrare!” Dacă stai să te gândești, e într-adevăr deplorabil! De-a lungul anilor, în timp ce-mi făceam îndatoririle, Dumnezeu mi-a rânduit multe circumstanțe și m-am confruntat, de asemenea, cu multă emondare, însă am lăsat să-mi scape toate aceste ocazii și nu am reflectat cum trebuie asupra mea, nici nu m-am cunoscut pornind de la aceste chestiuni. Dumnezeu a rostit atât de multe cuvinte, care expun toate aspectele privind firile umane corupte, având speranța că oamenii pot accepta cu-adevărat judecata din cuvintele Sale, se pot elibera de firile lor corupte și pot dobândi mântuirea. Însă eu am folosit cuvintele propriu-zise ale lui Dumnezeu doar ca pe o unealtă pentru a mă da mare, m-am înarmat cu o grămadă de doctrine, însă nu mi-am schimbat defel firea coruptă. Eram exact la fel ca fariseii cei ipocriți. Gândindu-mă la asta, m-a cuprins o senzație de panică și mi-am dat seama că nu puteam continua în felul acesta; așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă călăuzească spre a-mi îndrepta năzuințele greșite și a mă cunoaște cu adevărat pe mine însumi.

Prin rugăciune și căutare, am găsit o cale de practică și de pătrundere a cuvintelor lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Dacă autocunoașterea voastră implică doar recunoașterea sumară a unor lucruri superficiale – dacă spuneți doar că sunteți aroganți și neprihăniți de sine, că vă răzvrătiți și vă împotriviți lui Dumnezeu – atunci aceasta nu este o cunoaștere adevărată, ci o doctrină. Trebuie să integrezi faptele în acest lucru: trebuie să scoți la lumină orice chestiuni asupra cărora ai intenții și păreri greșite sau opinii denaturate, pentru părtășie și disecare. Doar asta e adevărata cunoaștere de sine. Nu trebuie să dobândești o înțelegere a ta doar pe baza acțiunilor tale; trebuie să înțelegi care este cheia și să înlături rădăcina problemei. După ce a trecut o perioadă de timp, trebuie să reflectezi asupra ta și să rezumi care sunt problemele pe care le-ai rezolvat și care mai rămân. La fel, trebuie să cauți adevărul pentru a rezolva aceste probleme. Trebuie să nu fii pasiv, să nu ai mereu nevoie de alții care să te convingă sau să te împingă să faci ceva sau chiar să te ducă de nas; trebuie să ai propria ta cale de intrare în viață. Trebuie să te examinezi frecvent pentru a vedea ce lucruri ai spus și ai făcut care sunt în contradicție cu adevărul, care dintre intențiile tale sunt greșite și ce firi corupte ai dezvăluit. Dacă practici și pătrunzi mereu în acest mod – dacă îți impui cerințe stricte față de tine însuți – atunci vei putea înțelege treptat adevărul și vei avea intrare în viață. Când vei înțelege realmente adevărul, vei vedea că într-adevăr nu ești nimic. Pe de o parte, ai o fire profund coruptă; pe de altă parte, ai prea multe lipsuri și nu înțelegi niciun adevăr. Dacă va veni o zi în care vei avea cu adevărat o astfel de cunoaștere de sine, nu vei mai fi capabil de aroganță, iar în multe chestiuni vei avea bun simț și vei fi capabil de supunere. Care este problema-cheie în acest moment? Prin părtășia și analiza esenței noțiunilor, oamenii au ajuns să înțeleagă motivul pentru care formează noțiuni; ei sunt capabili să înlăture unele noțiuni, dar asta nu înseamnă că pot vedea clar natura-esență a fiecăreia dintre ele, ci doar că au o anumită cunoaștere de sine, dar cunoașterea lor nu este încă suficient de profundă sau de clară. Cu alte cuvinte, ei încă nu pot vedea clar esența propriei naturi și nici nu pot vedea ce firi corupte au prins rădăcini în inimile lor. Există o limită în ceea ce privește cât de multă cunoaștere de sine poate dobândi cineva în acest fel. Unii oameni spun: «Sunt conștient că firea mea este extrem de arogantă – nu înseamnă asta că mă cunosc pe mine însumi?» O astfel de cunoaștere este prea superficială; ea nu poate rezolva problema. Dacă te cunoști cu adevărat, atunci de ce mai cauți avansarea personală, de ce mai râvnești la statut și distincție? Asta înseamnă că natura ta arogantă nu a fost eradicată. Prin urmare, schimbarea trebuie să pornească de la gândurile și părerile tale și de la intențiile din spatele cuvintelor și acțiunilor tale” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum intră omul în noua epocă?”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, calea spre cunoașterea de sine mi-a devenit ceva mai limpede. Am reflectat asupra mea și m-am recunoscut în privința acestei chestiuni; m-am întrebat: „De ce am fost atât de superficial în îndeplinirea datoriei mele? De ce nu am fost dispus să accept atunci când supraveghetorul m-a expus și m-a emondat pentru iresponsabilitatea mea? Ce intenții și păreri mă făceau să mă port astfel?” Reflectând, mi-am dat seama de următorul lucru: pe de o parte, țineam prea mult cont de trup și voiam, pur și simplu, să mă fofilez de fiecare dată când aveam de îndurat o suferință a trupului. Mai mult, aveam ideea detestabilă că, de vreme ce datoria era împărțită între trei persoane, dacă aș fi revizuit mai mult, aș fi depus mai mult efort sau aș fi suferit mai mult decât surorile mele, aș fi fost un fraier și mi-aș fi făcut singur un deserviciu. Îmi tratam datoria de parcă aș fi lucrat pentru un angajator, cântărind mereu câștigurile și pierderile și simțindu-mă păgubit dacă lucram ceva mai mult sau sufeream ceva mai mult decât alții. Părea că îmi fac datoria, însă, în realitate, aveam capul plin de stratageme ticăloase și mă gândeam numai la propriul beneficiu. Eram atât de egoist și de detestabil! Mai mult chiar, am descoperit că aveam un alt punct de vedere greșit, și anume credeam că nimeni nu e perfect, că nimeni nu-și poate face datoria fără cusur și că e firesc să ai unele probleme sau abateri; prin urmare, când am fost emondat, nu am reflectat asupra mea și nu m-am cunoscut, ci m-am gândit în schimb că, de fapt, supraveghetorul era prea exigent. Când am reflectat cu adevărat asupra mea și m-am disecat, mi-am dat seama că acest punct de vedere nu era conform cu adevărul. Deși Dumnezeu nu ne cere să ne facem perfect îndatoririle, El speră totuși ca noi să ne dăm toată silința în îndeplinirea lor. Acesta este principiul pe care ar trebui să-l adoptăm când ne facem îndatoririrle. Însă eu mă agățam de părerile mele eronate și nu eram dispus să depun efort nici măcar atunci când ceva mai multă atenție ar fi putut preveni unele probleme. Nu îmi dădeam toată silința, darămite să-mi fac treaba din toată inima. Astfel, au apărut din ce în ce mai multe probleme, care au prejudiciat în mod direct datoria mea și i-au provocat pierderi. Dându-mi seama de asta, am reușit să înțeleg câte ceva despre starea mea interioară.

Tocmai când eram pe cale să dobândesc o oarecare înțelegere, a venit supraveghetorul să țină o adunare cu noi, întrebându-ne cum înțeleseserăm emondarea și dezvăluirea de care avuseserăm parte recent. Am început să-mi organizez în minte ceea ce urma să spun, întrebându-mă: „Cum să vorbesc în așa fel încât să-l fac pe supraveghetor să creadă că am cunoaștere de sine? Cum pot face să pară că dețin o înțelegere profundă? Dacă înțelegerea mea pare prea superficială, oare supraveghetorul și surorile partenere mă vor desconsidera pentru faptul că am o intrare în viață nesatifăcătoare?” Când m-am gândit în felul acesta, mi-am dat seama imediat: „Oare nu încerc în continuare să mă prefac, folosindu-mă de doctrine profunde pentru a câștiga admirația celorlalți?” Am știut că asta era o ocazie pe care Dumnezeu o rânduise ca eu să practic adevărul și să fiu o persoană onestă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu în sinea mea, hotărând că, indiferent cum mă percepeau frații și surorile, trebuia să rostesc adevărul din inimă și să împărtășesc ceea ce înțelegeam. După aceea, am avut părtășie despre obiceiul meu de a mă prezenta într-o lumină favorabilă și de a-i induce în eroare pe alții, precum și despre intențiile din spatele acestuia. De asemenea, am mărturisit că, în momentul acela, recunoșteam doar că înțelegerea mea de până atunci fusese fățarnică și falsă și că eram conștient de intenția mea de a fi superficial, dar că nu înțelesesem încă pe deplin natura și consecințele superficialității mele. După ce mi-am exprimat adevăratele gânduri și înțelegerea, am simțit că inima mi s-a ușurat, deoarece îi lăsasem în sfârșit pe ceilalți să-mi vadă adevăratul sine și nu mai trebuia să-mi bat capul să mă prezint într-o lumină favorabilă. Ulterior, mâncam și beam adeseori cuvintele lui Dumnezeu de judecată și de expunere cu privire la starea mea superficială în îndeplinirea datoriei și reflectam asupra stării și comportamentului meu și le recunoșteam. Dacă nu puteam înțelege ceva, mă adresam fraților și surorilor. Datorită îndrumării și ajutorului din partea tuturor, am dobândit o oarecare înțelegere reală a mea, iar superficialitatea mea s-a diminuat atunci când mi-am făcut datoria din nou. Când mă confruntam în datoria mea cu probleme și cu dificultăți și nu știam cum să le rezolv, mă rugam lui Dumnezeu în legătură cu aceste chestiuni și mă bizuiam pe El, căutând adevăruri-principii potrivite, sau aveam părtășie cu surorile cu care lucram ori căutam ajutorul supraveghetorului, străduindu-mă să înțeleg și să clarific pe deplin aceste chestiuni. Deși faptul de a practica în felul acesta cerea mai mult timp și efort și mă făcea să sufăr ceva mai mult ca de obicei, prin căutare și părtășie, am ajuns să înțeleg mai limpede unele adevăruri, problemele au fost rezolvate rapid, iar eficiența lucrării s-a îmbunătățit treptat.

În urma acestei experiențe, am descoperit niște căi de practică asociate cunoașterii de sine. De asemenea, mi-am dat seama că doar pricepându-mi gândurile, intențiile și revelațiile privind corupția, reflectând asupra lor și înțelegându-le în lumina cuvintelor lui Dumnezeu puteam dobândi luminarea Duhului Sfânt, vedea natura problemelor, recunoaște firile și esența mea corupte, ajunge să mă urăsc cu-adevărat și deveni dispus să mă pocăiesc și să mă schimb. A-ți aplica singur etichete, a adera la reglementări și a te recunoaște în mod ipocrit pe tine însuți sunt lucruri pe care le faci pentru a-i impresiona pe alții și care nu conduc la remușcări ori căință autentice. Cel mult, acestea au ca rezultat respectarea reglementărilor și stăpânirea de sine, însă, după o vreme, vechile probleme vor reapărea. Cum se întâmplă cu oamenii religioși care păcătuiesc și apoi se spovedesc. Indiferent de câți ani cred în Dumnezeu, ei nu pot dobândi o schimbare a firii. Am înțeles cât este de important să te cunoști pe tine însuți cu adevărat, întrucât acest lucru este direct legat de faptul dacă poți sau nu să te căiești, să te schimbi și să fii mântuit. Privind în urmă la anii mei de credință în Dumnezeu, păream că mănânc și beau cuvintele lui Dumnezeu și că îmi fac îndatoririle în fiecare zi, însă nu acceptam cu adevărat judecata sau mustrarea din cuvintele lui Dumnezeu. Dacă nu aș fi trecut prin această experiență de emondare, aș trăi în continuare în mijlocul noțiunilor și închipuirilor mele, fără să mă cunosc. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a rânduit această situație pentru a îndrepta abaterile din căutarea mea.