de Muchen, China

Într-o zi, în 2018, conducătoarea mea a aranjat să sprijin o biserică recent înființată. Când am primit această veste, am fost atât surprinsă, cât și neliniștită. Se părea că părerea conducătoarei mele despre mine era foarte bună; dar cum m-ar privi frații și surorile mele dacă n-aș putea face deloc lucrare practică? Oare ar crede că nu eram o conducătoare atât de bună? Dacă s-ar întâmpla așa ceva, ce demnitate mi-ar rămâne? Imediat ce m-am gândit la aceste lucruri, am devenit agitată și îmi era greu să mă simt în largul meu în timp ce-mi îndeplineam îndatoririle. O săptămână mai târziu, cu inima plină de incertitudine, am plecat la noua biserică. La început, când frații și surorile puneau întrebări, am reușit să le lămuresc, combinând în părtășie cuvintele și principiile lui Dumnezeu cu experiența proprie. Dar, mai târziu, s-au confruntat cu unele probleme pe care nu le puteam înțelege pe deplin și nici nu știam cum să le rezolv, așa că am început să devin agitată.

Îmi amintesc că, la o anumită adunare, frații și surorile aduseseră în discuție unele întrebări și dificultăți cu care se confruntau în lucrarea lor, iar eu pur și simplu nu-mi dădeam seama despre care aspect al adevărului ar trebui să am părtășie ca să rezolv aceste probleme. Mă temeam că aveau să mă desconsidere și eram cu nervii la pământ. Îmi storceam creierii, încercând să mă gândesc la pasaje din cuvintele lui Dumnezeu sau la principii despre care să am părtășie cât mai rapid posibil, dar cu cât deveneam mai agitată, cu atât mai tare mi se golea mintea. Văzând că frații și surorile stăteau și așteptau în tăcere răspunsul meu, m-am panicat și mai tare, gândindu-mă: „Dacă nu le pot rezolva problemele, nu înseamnă asta că nu înțeleg adevărul și că nu sunt capabilă să realizez lucrarea practică? Ce vor crede frații și surorile despre mine? Ar fi atât de stânjenitor!” În cele din urmă, mi-am luat inima în dinți și am selectat pentru părtășie un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. În realitate, îmi era clar ca lumina zilei că recitam doar cunoștințe doctrinare și că asta nu avea să le rezolve problemele. Dar, văzând că frații și surorile mele ascultau și aprobau din cap și că n-au mai făcut alte comentarii, nu m-am mai gândit la asta. Altă dată, o soră m-a întrebat despre fiica ei, care era atât de ocupată cu munca, încât nu putea să participe în mod obișnuit la întruniri. Sora își făcea griji că, întrucât fiica ei nu căuta adevărul, avea să-și piardă șansa de a dobândi mântuirea, așa că îi amintea deseori fiicei ei să citească cuvintele lui Dumnezeu și să participe la mai multe adunări. Dar, în același timp, se temea că fiica ei s-ar supăra dacă ar fi presată prea mult. Această problemă chiar o frământa pe soră și nu știa cum ar trebui să procedeze. La acel moment, nu eram sigură cum ar trebui să am părtășie cu sora pentru a-i rezolva problema. Mi-am spus în sinea mea: „N-ar exista nicio justificare dacă n-aș putea avea nicio părtășie pentru această soră în fața tuturor. Este prima mea participare la acest grup de adunare. Dacă nu pot rezolva niciuna dintre problemele lor, nu mă vor desconsidera frații și surorile și vor spune că sunt incapabilă să rezolv probleme prin părtășia despre adevăr? Orice ar fi, trebuie să salvez cumva această situație.” Prin urmare, am avut părtășie, spunând: „În privința acestei probleme, trebuie să căutăm adevărul și să discernem voia lui Dumnezeu. Dumnezeu îi mântuiește pe cei care au credință adevărată în El și care iubesc adevărul. El nu ne obligă niciodată să venim la adunări sau să ne îndeplinim îndatoririle, prin urmare, dacă fiica ta nu caută adevărul, nu o poți forța să facă asta. Ar trebui să te supui rânduielilor lui Dumnezeu și să te abții să te porți condusă de emoțiile tale.” Sora n-a spus nimic după ce mi-am terminat părtășia, dar tot avea fruntea încruntată. Văzând că problema sorei nu fusese rezolvată, conducătoarea, sora Wang, a oferit propria părtășie: „Ar trebui să-ți ajuți în continuare fiica și să ai părtășie cu dragoste. În timp, va deveni clar dacă fiica ta este o căutătoare a adevărului. Dacă este o adevărată credincioasă în Dumnezeu, chiar dacă are la început dorințe lumești și nu caută adevărul, trebuie să fii răbdătoare, îngăduitoare și să o sprijini cu dragoste. Apoi, odată ce începe să înțeleagă o parte din adevăr, va începe în mod natural să-i acorde mai multă importanță. Dacă nu iubește adevărul și are credință doar cu numele în Dumnezeu, cu scopul de a primi binecuvântări, atunci niciun ajutor sau nicio rugăciune nu-i va fi de vreun folos, pentru că Dumnezeu nu-i mântuiește pe necredincioși. Așadar, hai să o ajutăm și să o susținem mai întâi cu dragoste și, apoi, odată ce știm sigur ce fel de persoană este, putem hotărî cum să o tratăm în conformitate cu principiul.” Sora a aprobat în permanență din cap și am căpătat și eu o înțelegere mai clară asupra problemei. Părtășia sorei Wang a trasat o cale clară de practicare. Dar eu nu eram dispusă să recunosc nimic din asta cu voce tare; credeam că, dacă aș face o astfel de recunoaștere, frații și surorile ar fi și mai capabili să discearnă că am avut părtășie doar despre cunoștințe doctrinare, iar eu aș fi rușinată complet. Din acel moment, m-am simțit tot mai frământată, îngrozită că nu voi putea rezolva problemele ridicate de frații și surorile mele. Uneori, când întâmpinam dificultăți, voiam să am părtășie cu frații și surorile mele, ca să le aud ideile și opiniile. Dar apoi îmi aminteam că eram acolo pentru a-i uda și susține și, dacă aș inversa rolurile și aș merge la ei pentru ajutor, vor avea cu siguranță o părere mai proastă despre mine. Întorceam lucrurile pe toate părțile în mintea mea și, chiar când eram pe punctul de a spune ceva, mă răzgândeam și rămâneam tăcută. Erau momente când mă scuzam și mergeam la baie sau când inventam o scuză ca să mă ocup de altceva atunci când apărea o problemă dificilă și îi rugam pe frați și surori să discute mai întâi între ei. Când mă întorceam, ei ar fi ajuns deja la câteva soluții posibile, așa încât nimeni nu-mi putea vedea adevărata față. De fiecare dată când făceam așa ceva, mă certam aspru, știind că nu aveam o înțelegere fermă asupra problemei și, dacă doar aș fi sinceră în părtășie și aș căuta ajutor de la frații și surorile mele, atunci aș dobândi o înțelegere mai profundă. În astfel de momente, hotăram mereu să nu evit situații de genul acesta pe viitor, dar ori de câte ori apărea vreo dificultate, voiam în mod instinctiv să-mi protejez statutul și demnitatea. Fie orbecăiam într-o discuție, citând câteva cunoștințe doctrinare, fie evitam pur și simplu toată situația. În acea perioadă, starea mea s-a înrăutățit treptat – nu aveam nicio intuiție când aveam părtășie în timpul adunărilor, îmi simțeam mintea încețoșată când încercam să mă ocup de probleme și devenea tot mai anevoios să-mi îndeplinesc îndatoririle. Mă simțeam atât de împovărată și eram în agonie din cauză că trebuia în permanență să creez aparențe false și să mă prefac. Chiar m-am gândit că această datorie era poate prea mult pentru mine și că mi-ar fi mai bine să mă întorc la datoria mea anterioară. Mi-am dat seama că eram într-o stare proastă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Bunule Dumnezeu! Mi-am considerat lucrarea atât de dificilă în ultima vreme și îmi lipsește claritatea în gândire. Mi se pare că m-ai abandonat, dar nu știu unde am greșit. O, Dumnezeule, aș vrea să mă îndrumi ca să mă înțeleg mai bine.”

După aceea, am dat peste acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Toți oamenii corupți suferă din cauza unei probleme comune: atunci când nu au statut, nu își dau aere când interacționează sau vorbesc cu cineva și nici nu adoptă un anumit stil sau ton în vorbirea lor; sunt pur și simplu obișnuiți și normali și nu au nevoie să pară altfel decât sunt. Ei nu simt nicio presiune psihologică și pot avea părtășie deschisă și din inimă. Sunt abordabili și este ușor de interacționat cu ei; ceilalți simt că aceștia sunt oameni foarte buni. De îndată ce dobândesc statut, devin tari și puternici, îi ignoră pe oamenii obișnuiți, nimeni nu-i poate aborda; simt că au un soi de noblețe, că ei și oamenii obișnuiți sunt din altă croială. Ei se uită de sus la oamenii de rând, își dau aere când vorbesc și încetează să aibă părtășie cu ceilalți în mod deschis. De ce nu mai au părtășie în mod deschis? Ei simt că acum au statut și sunt lideri. Cred că liderii trebuie să aibă o anumită imagine, să fie puțin mai semeți decât oamenii obișnuiți, au o statură mai înaltă și sunt mai capabili să-și asume responsabilități; ei cred că, în comparație cu oamenii obișnuiți, liderii trebuie să aibă mai multă răbdare, să fie capabili să sufere și să se sacrifice mai mult și să poată rezista oricărei ispite din partea Satanei. Chiar dacă părinții sau alți membri ai familiei lor mor, ei simt că trebuie să aibă autocontrolul de a nu plânge sau că trebuie să plângă cel mult în secret, departe de privirile celorlalți, astfel încât nimeni să nu le poată vedea neajunsurile, defectele sau slăbiciunile. Chiar consideră că liderii nu pot lăsa pe nimeni să afle dacă au devenit negativi; în schimb, trebuie să ascundă toate aceste lucruri. Ei cred că așa ar trebui să acționeze cineva cu statut. Când se reprimă la acest nivel, n-a devenit statutul Dumnezeul lor, Domnul lor? Și așa stând lucrurile, mai dețin ei o umanitate normală? Când au aceste idei – când se pun între aceste limite și pun în scenă acest gen de teatru – n-au devenit ei îndrăgostiți de statut?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să înlături tentațiile și robia statutului”). Prin revelația cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că motivul pentru care îmi găseam lucrarea atât de istovitoare și epuizantă era că devenisem prea obsedată de reputație și statut. Înainte să vin la acea biserică, mă simțisem atât de liberă și de neîngrădită la adunări cu frații și surorile mele – nu exista nicio presiune și, dacă nu înțelegeam ceva, aduceam subiectul în discuție pentru părtășie. Dar, de când venisem să susțin acea biserică, mă urcasem singură pe un piedestal, crezând că trebuia să fiu mai bună și mai pricepută decât oamenii de acolo, pentru că venisem să-i sprijin. Credeam că, doar rezolvând fiecare problemă ridicată de frații și surorile mele, mă voi purta în concordanță cu statutul meu. Pentru a câștiga admirația și acceptarea de către frații și surorile mele, m-am prefăcut și am creat aparențe false. Deși era clar că nu aveam o înțelegere fermă asupra problemelor, nu eram dispusă să mă destăinui și să caut, ci insistam în schimb să orbecăi cu prelegeri despre cunoștințe doctrinare, amăgindu-i pe frații și surorile mele și, uneori, chiar găsind scuze ca să evit complet situația. Nu luam deloc în considerare dacă problemele fraților și ale surorilor mele se rezolvaseră sau nu și nici măcar nu eram în stare să spun ceva simplu, precum: „Nu înțeleg această problemă.” Abia atunci mi-am dat seama că acordasem prea multă importanță statutului și că tot ce făceam era ca să-mi protejez acel statut. Dumnezeu mă preamărise ca să merg acolo și să lucrez împreună cu frații și surorile mele la rezolvarea problemelor și chestiunilor cu care se confrunta biserica respectivă, dar eu n-am analizat deloc cum să-mi îndeplinesc datoria și să realizez cât mai bine lucrarea practică, ci m-am gândit doar ce părere vor avea despre mine frații și surorile și cum să-mi protejez cât mai bine statutul și demnitatea. Ba chiar găseam moduri de a-i amăgi, ca să-mi păstrez demnitatea și statutul. Neglijându-mi îndatoririle, nu-mi provocam doar mie suferință, ci le făceam rău și fraților și surorilor mele și întârziam lucrarea bisericii. Din cauza asta, Dumnezeu m-a considerat cu siguranță detestabilă și demnă de dispreț. Căzusem în întuneric – aceasta era firea dreaptă a lui Dumnezeu care acționa asupra mea și aveam nevoie să reflectez cum se cuvine asupra propriei persoane și să mă căiesc în fața lui Dumnezeu.

În ziua următoare, m-am destăinuit fraților și surorilor despre starea mea recentă și, în plus, am adus în discuție câteva întrebări cu care aveam probleme în părtășie. Având părtășie împreună și cu îndrumarea lui Dumnezeu, am căpătat în cele din urmă o înțelegere mai bună asupra acestor probleme și am găsit o cale de practicare. După aceea, deoarece tot mă prefăceam instinctiv când întâmpinam dificultăți sau nu puteam înțelege anumite probleme, nedorind să-mi expun slăbiciunea în fața fraților și surorilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu, cerând îndrumare. Atunci, am dat peste un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-a oferit o cale de practicare. Dumnezeu Atotputernic spune: „Pentru a te elibera de controlul statutului asupra ta, ce trebuie să faci mai întâi? Trebuie mai întâi să-l elimini din intențiile tale, din gândurile tale și din inima ta. Cum se realizează lucrul acesta? Înainte, când erai fără statut, obișnuiai să-i ignori pe cei care nu te atrăgeau. Acum, că ai statut, dacă vezi pe cineva care este neatrăgător sau care are probleme, te simți responsabil să-l ajuți, așa că petreci mai mult timp având părtășie cu el, încercând să rezolvi o parte din problemele practice pe care le are. Și care e sentimentul din inima ta când faci astfel de lucruri? Este un sentiment de bucurie și pace. Tot astfel, și tu ar trebui să te încrezi în oameni și să te deschizi mai des față de ei când te afli în dificultate ori ai parte de eșecuri, având părtășie despre problemele și slăbiciunile tale, despre cum te-ai răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și cum ai ieșit la liman din asta și ai fost capabil să satisfaci intențiile lui Dumnezeu. Și care este efectul faptului de a te încrede în ei în felul acesta? Este, fără-ndoială, pozitiv. Nimeni nu te va desconsidera – și se prea poate ca ei să invidieze capacitatea ta de a trece prin aceste experiențe. Unii cred întotdeauna că atunci când oamenii au statut, ar trebui să se poarte mai mult ca niște oficiali și să vorbească într-un anumit fel pentru a fi luați în serios și respectați. Este corect acest mod de gândire? Dacă ești capabil să-ți dai seama că modul acesta de gândire este greșit, atunci ar trebui să te rogi lui Dumnezeu și să te răzvrătești împotriva lucrurilor trupești. Nu-ți da aere și nu umbla pe calea ipocriziei. De îndată ce ai un asemenea gând, ar trebui să-i acorzi atenție căutând adevărul. Dacă nu cauți adevărul, acest gând, acest punct de vedere va lua formă și se va înrădăcina în inima ta. Ca urmare, va ajunge să te domine, iar tu te vei preface și-ți vei meșteșugi imaginea într-atât încât nimeni nu va putea să te vadă dincolo de ea ori să-ți priceapă gândurile. Le vei vorbi altora ca printr-o mască ce-ți ascunde de ei inima adevărată. Trebuie să înveți să-i lași pe alții să-ți vadă inima și să înveți să-ți deschizi inima față de alții și să devii apropiat de ei. Trebuie să te răzvrătești împotriva dorințelor trupului și să te porți în acord cu cerințele lui Dumnezeu. Astfel, inima ta va cunoaște pacea și fericirea” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să înlături tentațiile și robia statutului”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să realizez că, pentru a scăpa din lanțurile reputației și statutului, trebuia să învăț să renunț la dorința din inima mea de a avea statut. De fapt, indiferent ce datorie îndeplineam sau cât statut aveam, eram în continuare profund coruptă de Satana și aveam multe neajunsuri și deficiențe. Era complet normal – nu e ca și cum devenind conducător și având statut, cineva devine brusc mai bun decât toți ceilalți, capătă statură, înțelege adevărul și poate pricepe și rezolva fiecare problemă. Trebuia să am o concepție adecvată despre mine însămi. Mai târziu, oricând doream să-mi protejez statutul și să-mi ascund neajunsurile, făceam exact opusul: vorbeam sincer și mă destăinuiam în fața tuturor, fără prefăcătorie, lăsându-i pe frații și surorile mele să-mi vadă adevărata statură. Când dădeam de o problemă pe care nu o puteam rezolva, recunoșteam în mod realist că nu am înțeles-o și căutam adevărul împreună cu frații și surorile mele, completându-ne reciproc punctele forte și slăbiciunile. Practicând în acest mod, m-am simțit mult mai liberă și mai relaxată, iar datoria mea nu mi s-a mai părut atât de istovitoare.

Cu toate acestea, mai erau momente când nu reușeam să pun adevărul în practică. Odată, sora Wang, conducătoarea, a ajuns la o adunare înaintea mea. M-am gândit în sinea mea: „Sora Wang e deja la curent cu neajunsurile și deficiențele mele din ultima mea părtășie, când am discutat doar cunoștințe doctrinare. Dacă iarăși nu reușesc să rezolv problemele fraților și surorilor, atunci va avea cu siguranță o părere și mai proastă despre mine. Cum o să-mi mai arăt fața atunci?” Am devenit puțin neliniștită după ce m-am gândit la asta și am simțit că va fi multă presiune asupra mea să conduc adunarea cu ea. I-am spus sorei Wang: „Dacă ai alte îndatoriri de care să te ocupi, poți să pleci, mă pot ocupa eu de această adunare.” Sora Wang a plecat fără să răspundă. Spre surpriza mea, câteva zile mai târziu, sora Wang mi-a spus: „În acea zi, intenționasem inițial să discut despre câteva probleme și abateri din lucrare la sfârșitul adunării, dar imediat ce am ajuns la locul de adunare, ai spus că nu era nevoie de mine acolo. M-am gândit la asta și am decis că ar trebui să-ți atrag atenția asupra unor probleme pe care le ai. Va fi ceva benefic pentru tine și pentru lucrarea casei lui Dumnezeu.” Sora Wang mi-a spus că îmi protejam statutul și demnitatea în tot ce făceam, ascunzându-mi mereu neajunsurile și prefăcându-mă, și că nu reușeam să mă implic în nicio cooperare adevărată cu frații și surorile mele. Mi-ar fi greu să dobândesc lucrarea Duhului Sfânt și să obțin vreun rezultat în lucrarea mea, ținând cont că-mi fixasem intenții greșite în timp ce-mi îndeplineam îndatoririle. Comentariile sorei Wang m-au făcut să mă înroșesc, jenată. Îmi era rușine și mă simțeam cu adevărat groaznic. Avea dreptate în ceea ce spusese: slujba mea era să sprijin biserica, dar, întrucât mă temeam să nu fiu dată în vileag și făcută de ocară, am găsit o scuză ca să o trimit de acolo atunci când dorise să lucreze cu mine la identificarea și rezolvarea problemelor cât mai rapid posibil. Ea era mai familiarizată cu lucrarea bisericii, deci cum aș fi putut să obțin rezultate bune fără să cooperez cu ea la îndeplinirea îndatoririlor noastre? Sora Wang nu doar realizase că eram lipsită de realitatea adevărului și incapabilă să rezolv probleme, ci descoperise și cât de obsedată eram de statut și reputație. La acel moment, m-am simțit complet umilită. În toiul suferinței mele, am venit înaintea lui Dumnezeu în rugăciune: „Bunule Dumnezeu! Astăzi ai pus la cale această situație pentru mine, aranjând ca sora Wang să-mi arate problemele și deficiențele. Trebuie să învăț din această situație, prin urmare, Te implor să mă îndrumi ca să dobândesc o mai bună înțelegere a mea, astfel încât să-mi pot rectifica firea coruptă și să cunosc o transformare adevărată.” După rugăciune, am dat peste un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-a expus starea de la acel moment. Dumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii înșiși sunt ființe create. Pot ființele create să dobândească omnipotență? Pot ele să dobândească desăvârșirea și să fie fără cusur? Pot ele să dobândească excelența în toate, să ajungă să înțeleagă toate lucrurile, să vadă totul așa cum este de fapt și să fie capabile de orice? Nu pot. Însă, în oameni, sunt firi corupte și o slăbiciune fatală: de îndată ce deprind o meserie sau o profesie, oamenii au sentimentul că sunt capabili, că au poziție și valoare personală, că sunt profesioniști. Oricât de obișnuiți sunt, toți vor să pară altfel, niște indivizi faimoși sau excepționali, să devină niște mici celebrități și să-i facă pe oameni să creadă că ei sunt perfecți și fără niciun defect; în ochii celorlalți, își doresc să devină cunoscuți, puternici, sau niște figuri mărețe, și vor să devină grandioși, capabili de orice, fără să existe niciun lucru pe care ei să nu-l poată face. Ei simt că, dacă ar căuta ajutorul altora, ar părea incapabili, slabi și inferiori și că oamenii i-ar privi de sus. Din acest motiv, ei doresc întotdeauna să păstreze aparențele. […] Ce fel de fire este aceasta? Aroganța unor astfel de oameni nu cunoaște limite, și-au pierdut complet rațiunea. Ei nu își doresc să fie ca toți ceilalți, nu vor să fie oameni obișnuiți, oameni normali, ci supraoameni, indivizi de excepție sau mari șefi. Aceasta este o problemă atât de uriașă! În ceea ce privește slăbiciunile, neajunsurile, ignoranța, nesăbuința și lipsa de înțelegere în cadrul umanității normale, ei le vor împacheta pe toate și nu-i vor lăsa pe alții să vadă aceste lucruri, iar apoi vor continua să se deghizeze. […] Nu știu cine sunt ei înșiși și nici cum să trăiască umanitatea normală. Ei nu au acționat nici măcar o dată ca niște ființe umane practice. Dacă îți petreci zilele cu capul în nori, lucrând de mântuială, nefăcând nimic cu picioarele pe pământ, trăind mereu după propria-ți imaginație, atunci e de rău. Drumul în viață pe care îl alegi nu este corect. Dacă procedezi așa, atunci, oricum crezi în Dumnezeu, nu vei pricepe adevărul și nici nu vei putea să-l dobândești. Ca să fiu sincer cu tine, nu poți să dobândești adevărul pentru că punctul tău de plecare este greșit” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cele cinci condiții care trebuie îndeplinite pentru a porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu”). Revelația cuvintelor lui Dumnezeu m-a ajutat să realizez că motivul pentru care mă prefăcusem dintotdeauna din instinct pentru a câștiga admirația celorlalți era faptul că eram controlată de firea mea arogantă. Eram doar un obiect al creației, prin urmare, nu era posibil să înțeleg totul și să-mi fie limpede orice problemă. Era perfect normal să întâlnesc probleme și dificultăți pe parcursul îndeplinirii datoriei mele. Cu toate acestea, imediat ce am dobândit un anumit statut, m-am considerat „extraordinară” și nu am reușit să-mi recunosc sinele adevărat și să-mi confrunt neajunsurile. Încercam mereu să devin o persoană măreață, importantă, un model de perfecțiune și, de aceea, m-am prefăcut și am creat aparențe false la fiecare pas, ca să-mi protejez imaginea și statutul în ochii fraților și surorilor mele. Eram coruptă și profund influențată de maxime satanice precum: „Un om își lasă numele în urmă oriunde stă, așa cum gâsca scoate țipete oriunde zboară” și „Așa cum un copac trăiește pentru scoarța lui, un om trăiește pentru demnitatea și prestigiul său”. Indiferent cu ce grup de persoane mă asociam, voiam mereu să las cea mai bună impresie și să câștig admirația și lauda tuturor, crezând că doar astfel aș trăi cu demnitate și renume. Apoi, când deficiențele și neajunsurile mele au fost expuse în fața tuturor, am suferit mult și am găsit moduri de a ascunde și masca acele neajunsuri. Această situație din urmă a fost un exemplu perfect: deoarece mă îngrijorasem că sora Wang s-ar putea prinde de șarada mea, iar imaginea pe care o cultivasem despre mine în ochii ei s-ar pierde, am trimis-o intenționat de acolo, ca să ascund faptul că nu înțelegeam adevărul. În încercarea mea de a-mi proteja statutul și demnitatea, nu m-am gândit absolut deloc la lucrarea bisericii și nici la propria datorie. Fusesem atât de egoistă și de josnică! Mi-am dat seama că încă erau atât de multe probleme practice de rezolvat în biserică și, dacă nu cooperam cu sora Wang, atunci problemele nu aveau să fie rezolvate. Asta ar întârzia lucrarea întregii biserici și ar afecta viețile fraților și surorilor noastre. Sacrificam interesele bisericii, ca să-mi păstrez imaginea – oare nu făceam rău? Dumnezeu ne-a creat ca să trăim ca niște oameni normali, venerându-L, supunându-ne Lui, ocupându-ne în mod practic de treburile noastre și îndeplinindu-ne îndatoririle în conformitate cu cererile Sale. Însă eu, în aroganța mea nestăpânită, devenisem lipsită de raționalitatea pe care ar trebui să o aibă orice om normal, încercând mereu să proiectez o imagine perfectă despre mine, pentru a câștiga admirația celorlalți și a ocupa locul lui Dumnezeu în inimile fraților și surorilor mele. M-am luptat cu nerușinare împotriva lui Dumnezeu pentru statut și I-am ofensat firea. Arhanghelul s-a luptat cu Dumnezeu pentru statut și I-a ofensat firea, după care a fost alungat din rai. Nepurtându-mă cum se cuvinte și căutând mereu să câștig admirația și lauda altora, nu mă purtam întocmai precum arhanghelul? Mergeam pe calea împotrivirii față de Dumnezeu și, dacă nu mă căiam, urma să fiu în cele din urmă aruncată în iad, ca să-mi primesc pedeapsa. Când mi-am dat seama de toate acestea, am fost dezgustată și rușinată de mine însămi și m-am rugat lui Dumnezeu, fiind dispusă să mă căiesc și să-mi îndeplinesc datoria în mod onest și practic, ca o ființă creată.

După ce am realizat aceste lucruri, am căutat o cale de practicare pentru a-mi rezolva problemele. Am găsit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu, care spun următoarele: „În prezența lui Dumnezeu, indiferent cum te deghizezi, cum te ascunzi sau ce născocești pentru tine însuți, Dumnezeu are o înțelegere clară a tuturor gândurilor tale cele mai adevărate și a lucrurilor ascunse în părțile tale cele mai profunde, cele mai lăuntrice; nu există vreo persoană ale cărei lucruri ascunse, lăuntrice, să poată scăpa de controlul lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Șase indicatori ai progresului în viață”). „Trebuie să căutați adevărul pentru a rezolva orice problemă care se ivește, indiferent care e aceasta și, sub nicio formă, să nu vă deghizați sau să vă puneți o față falsă pentru alții. Neajunsurile voastre, deficiențele, defectele, firile voastre corupte – să fiți complet deschiși cu privire la ele și să aveți părtășie despre toate. Nu le țineți în voi. A învăța cum să te deschizi este primul pas spre intrarea în viață și e primul obstacol, care este cel mai dificil de depășit. Odată ce l-ai depășit, intrarea în adevăr e ușoară. Ce înseamnă a face acest pas? Înseamnă că tu îți deschizi inima și arăți tot ceea ce ai, bun sau rău, pozitiv sau negativ; te dezvălui pentru ca ceilalți și Dumnezeu să te vadă; fără a ascunde nimic de Dumnezeu, fără a tăinui nimic, fără a deghiza nimic, liber de înșelăciune și șiretlicuri și fiind, totodată, deschis și onest cu alți oameni. În acest fel, trăiești în lumină și nu numai că Dumnezeu te va examina, dar și alți oameni vor fi capabili să vadă că tu acționezi cu principiu și un anume grad de transparență. Nu trebuie să folosești nicio metodă ca să-ți protejezi reputația, imaginea și statutul, nici nu trebuie să-ți acoperi sau ascunzi greșelile. Nu trebuie să întreprinzi aceste eforturi inutile. Dacă poți să renunți la aceste lucruri, vei fi foarte relaxat, vei trăi fără constrângeri sau durere și vei trăi complet în lumină” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Dumnezeu cercetează inima și mintea omului – cât despre sinele meu adevărat, mizeria și stricăciunea mea, intențiile și impuritățile mele, Dumnezeu cunoștea fiecare aspect al acestor lucruri. Indiferent cum mă prefăceam și cream o fațadă falsă, firea mea coruptă rămânea, statura mea era neschimbată, iar eu tot nu înțelegeam adevărul și nu aveam realitatea adevărului. De fapt, nu doar Dumnezeu detectase încercarea mea de a mă deghiza, dar și orice soră sau frate care înțelegea adevărul ar fi putut vedea dincolo de șarada mea. Efortul meu de a mă deghiza într-o persoană perfectă era, pur și simplu, o formă de autoiluzionare și de autoamăgire. Abia atunci mi-am dat seama, în sfârșit, că a crea aparențe false și a mă preface de dragul statutului și demnității erau încercări lipsite de sens și, cu cât mă ascundeam mai mult, cu atât eram mai expusă. Acesta era un mod ridicol de a trăi. După ce am realizat toate aceste lucruri, am acceptat în mod conștient scrutarea lui Dumnezeu și, când aveam tendința de a-mi proteja statutul și demnitatea, mă destăinuiam și practicam în mod activ adevărul.

Cu o zi înainte să părăsesc acea biserică, am vrut să o întreb pe sora Wang dacă mai avea probleme sau dificultăți de discutat, dar m-am și temut să nu mă fac de râs în fața ei dacă nu aș putea să o ajut să-și rezolve problemele. Mi-am spus în sinea mea: „Oricum o să plec de aici mâine; o să practic adevărul data viitoare.” Chiar atunci, mi-a venit în minte un pasaj al cuvintelor lui Dumnezeu: „Dacă, atunci când unele dificultăți deosebite se abat asupra ta sau te confrunți cu anumite contexte, atitudinea ta este de a le evita sau de a fugi de ele mereu, de a încerca cu disperare să le respingi și să scapi de ele – dacă nu vrei să te lași la mila orchestrărilor lui Dumnezeu, nu ești dispus să te supui lor și rânduielilor Sale și nu vrei să permiți adevărului să domine, dacă-ți dorești să iei mereu decizii și să controlezi totul în legătură cu tine, în funcție de firea ta satanică, atunci consecințele vor fi că, mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu te va pune, cu siguranță, deoparte sau te va preda Satanei. Dacă oamenii înțeleg această chestiune, trebuie să se întoarcă rapid și să își urmeze drumul în viață în conformitate cu drumul corect pe care îl cere Dumnezeu. Aceasta este calea corectă, iar atunci când ea este justă, înseamnă că direcția este, de asemenea, corectă” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să realizez că, deși părea lipsit de importanță să o întreb pe sora mea dacă avea probleme sau dificultăți, era totuși o șansă de a renunța la dorința mea de statut și demnitate și de a practica adevărul. Dacă aș continua să mă prefac și să arăt o față falsă ca să-i înșel pe ceilalți și să-mi protejez statutul și demnitatea, atunci n-aș putea niciodată să mă eliberez din lanțurile și constrângerile firii mele corupte. Nu mai puteam să cedez în fața dorințelor mele – trebuia să practic adevărul și să trăiesc o asemănare a umanității, ca să-l rușinez pe Satana. Prin urmare, înainte de a pleca, am întrebat-o în mod proactiv pe sora mea dacă avea probleme sau dificultăți. Când aș simți că îi înțeleg situația, aș avea părtășie cu ea, și când nu aș avea un răspuns, aș spune: „Nu știu cum să rezolv această problemă, hai să căutăm un răspuns împreună.” După ce am practicat astfel, m-am simțit foarte în largul meu și împăcată și am știut că asta era binecuvântarea lui Dumnezeu.

Dacă n-aș fi mers la biserica aceea pentru a-mi îndeplini îndatoririle, ceea ce a dus la expunerea mea prin această situație practică, n-aș fi realizat niciodată că aveam o astfel de obsesie pentru statut și că protejarea statutului și demnității sale este o cale de împotrivire față de Dumnezeu. Judecata și mustrarea lui Dumnezeu m-au ajutat să mă eliberez din lanțurile statutului și demnității și să mă opresc din a mă preface. Slavă lui Dumnezeu Atotputernic pentru mântuirea mea!