Am văzut că mă săturasem de adevăr

iulie 26, 2022

de Li Xiang, Statele Unite

Într-o zi, la începutul acestui an, am descoperit că o nou-venită, care tocmai se alăturase bisericii, deja ratase două întruniri, așa că am întrebat-o de ce pe conducătoarea de grup, dar aceasta nu a răspuns. Ulterior, nou-venita a reînceput să vină la adunări, așa că nu am întrebat-o pe conducătoarea de grup care era motivul. M-am gândit: „Câtă vreme nou-venita participă la întruniri în mod normal, e în regulă. Sunt foarte ocupat acum cu îndatoririle mele, iar verificarea în detaliu presupune mult timp și efort. Voi întreba din nou despre asta când voi avea timp.” Dar, ulterior, am uitat. La o altă adunare, am observat că această nou-venită a plecat la mijlocul întrunirii. Am întrebat-o de ce pe conducătoarea de grup, dar ea tot nu mi-a răspuns, iar eu tot n-am lămurit chestiunea. Nici n-am mers la nou-venită să întreb dacă avea vreo stare sau dificultate. După o vreme, am observat deodată că această nou-venită nu participase la mai multe adunări consecutive. Atunci am început să mă îngrijorez. Am contactat-o repede pe nou-venită, dar ea nu a răspuns. M-am îngrijorat că nou-venită avea să părăsească biserica, așa că am contactat-o pe conducătoarea de grup să văd dacă putea să ia legătura cu nou-venita, dar conducătoarea de grup mi-a zis: „Această nou-venită nu mi-a aprobat cererea de prietenie, așa că n-o pot contacta.” Am regretat puțin. Dacă aș fi cercetat problema mai devreme, m-aș fi putut gândi la moduri de a o remedia, dar acum era prea târziu. Era vina mea că nu verificasem. Curând după aceea, am citit arhiva mesajelor cu nou-venita, sperând să aflu mai multe despre situația ei. Se pare că după ce i-am zis câteva cuvinte de bun venit acestei nou-venite, n-am mai vorbit cu ea despre nimic altceva. Nu știam nimic despre ea. Mi-am dat seama că speranța de a o aduce înapoi era slabă. Motivul pentru care s-a întâmplat asta e că am făcut lucrurile de mântuială. Dar, pe atunci, nu am reflectat serios asupra mea din cauza chestiunii acesteia. M-am gândit la ea pentru puțin timp, admițând că fusesem puțin nepăsător și atât.

N-a durat mult ca supraveghetoarea să mă-ntrebe despre această nou-venită și despre motivul pentru care părăsise biserica. Asta m-a neliniștit foarte mult. M-am gândit: „Vai, sunt pe cale să fiu expus!” Supraveghetoarea sigur va spune că am făcut lucrurile de mântuială în datoria mea și că nu sunt de încredere. Ce-aș face dacă aș fi demis? Bineînțeles că supraveghetoarea a semnalat problema după ce a văzut arhiva mesajelor, spunând că am făcut lucrurile mecanic și nu mi-a păsat sau nu am încercat să aflu despre starea nou-venitei. Când am auzit asta, am încercat să mă justific repede: „Nou-venita nu a răspuns la salutul meu, așa că nu am putut continua conversația.” Supraveghetoarea m-a tratat, spunând: „Nu-i vorba că nu ai putut vorbi, ci că nu ți-a păsat deloc de nou-venită.” M-am îngrijorat că, dacă recunoșteam că am făcut lucrurile de mântuială, ar fi trebuit să-mi asum răspunderea, așa că am explicat rapid: „Conducătoarea de grup era principală responsabilă pentru acea nou-venită. Am crezut că ține legătura cu nou-venita, așa că nu am întrebat la timp despre situația acesteia. Am întrebat-o pe conducătoarea de grup, dar nu mi-a răspuns la timp.” I-am arătat supraveghetoarei mesajele pe care i le-am trimis conducătoarei de grup, ca să demonstrez că, de fapt, îmi păsa de nou-venită. I-am arătat supraveghetoarei și mesajele pe care i le-am trimis ulterior nou-venitei, ca să demonstrez că eu am fost cel care a descoperit că nu venea la întruniri și că am încercat să iau legătura cu ea la timp, dar nu mi-a răspuns. Ba chiar am găsit un motiv să spun că n-am putut lua legătura telefonic cu ea și că predicatorul Evangheliei nu a oferit numărul ei de telefon. Pe atunci, nu mă gândeam decât la un mod să nu-mi asum răspunderea. Am oferit multe motive obiective, sperând că supraveghetoarea va crede că exista un motiv pentru problemă, că nu era vina mea sau măcar că ceilalți vor fi și ei vinovați, nu numai eu. Supraveghetoarea a văzut că nu-mi recunoșteam problemele și mă feream de răspundere și m-a tratat spunând: „Această nou-venită a fost la mai multe adunări, ceea ce arată clar că tânjește după adevăr, dar tu n-ai întrebat la timp despre situația și dificultățile ei, iar acum te ferești de răspundere spunând că nu ai avut numărul ei. Asta e puțin absurd!” Mi-am dat seama că supraveghetoarea mi-a văzut problemele clar și cu nu puteam evita să-mi asum răspunderea. Eram îngrijorat și m-am gândit: „Ce va crede supraveghetoarea despre mine? Oare va spune că nu fac lucrare practică? Oare voi fi demisă?” Eram foarte neliniștit și nu mă puteam calma. După aceea, am reexaminat în mintea mea tot ce a condus la asta și mi-am dat seama că nu eram un om cinstit în această chestiunea și nu acceptam emondarea și tratarea. În mod clar, nu-mi făcusem datoria, făcusem lucrurile de mântuială, dar tot îi păcăleam pe ceilalți și căutam scuze ca să mă justific. Ba chiar am încercat să dau vina pe predicatorul Evangheliei fiindcă nu oferise numărul de telefon. Refuzam să recunosc faptul că-mi făcusem de mântuială datoria și nu am reflectat asupra mea. Când m-am uitat la comportamentul meu, m-am simțit foarte inconforbabil. Deși citeam cuvântul lui Dumnezeu zilnic, când niște circumstanțe reale s-au abătut asupra mea, când am fost tratat, tot am trăit după firile mele corupte și n-am acceptat adevărul. Simțeam că era prea profundă corupția mea și am decis că mi-ar fi greu să mă schimb, așa că m-am simțit puțin pesimist.

Ulterior, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Urmărirea adevărului este voluntară; dacă iubești adevărul, Duhul Sfânt lucrează. Atunci când, în inima ta, iubești adevărul – când, indiferent ce persecuție sau necaz se abate asupra ta, te rogi lui Dumnezeu și te bazezi pe Dumnezeu și reflectezi asupra ta și încerci să te cunoști – când, dacă descoperi o problemă, cauți în mod activ adevărul pentru o rezolvare — atunci vei fi capabil să rămâi ferm în mărturia ta. Aceste manifestări sunt toate un produs natural al oamenilor care iubesc adevărul și toate apar în mod voluntar, cu bucurie și fără constrângere și, de asemenea, sunt complet necondiționate. Dacă Îl poți urma pe Dumnezeu în acest fel, ceea ce câștigi în cele din urmă este adevărul, iar acel ceva în care pătrunzi este realitatea adevărului. […] Orice motive ai avea, indiferent dacă sunt adecvate, sau dacă sunt viabile la lumina zilei, nu contează — în concluzie, indiferent de motivele pe care le scoți la iveală sau de scuzele pe care le găsești și indiferent dacă, în credința ta în Dumnezeu, îndeplinești o datorie sau Îl urmezi pe Dumnezeu, finalitatea ta tot va fi determinată, în cele din urmă, în funcție de măsura în care ai dobândit adevărul. Dacă nu ai obținut adevărul, atunci niciunul dintre motivele sau scuzele pe care le-ai enunțat nu va fi plauzibil; lui Dumnezeu nu-i pasă de motivele tale. Încearcă să raționezi după cum dorești; frământă-te cât vrei — Îi pasă lui Dumnezeu? Ar discuta Dumnezeu cu tine? Ar dezbate și S-ar sfătui cu tine? S-ar consulta cu tine? Care este răspunsul? Nu. Categoric nu ar face-o. Motivul tău este invalid, oricât de solid ar fi. Oamenii nu trebuie să înțeleagă greșit voia lui Dumnezeu, crezând că pot oferi tot felul de motive și scuze pentru neurmărirea adevărului. Dumnezeu dorește ca tu să cauți adevărul în toate mediile și în fiecare chestiune care îți iese în cale, determinându-te în cele din urmă să dobândești intrarea în realitatea adevărului și să obții adevărul. Împrejurările specifice pe care Dumnezeu le-a rânduit pentru tine, oamenii și evenimentele pe care le întâlnești și mediul în care te afli sunt tocmai lecțiile pe care ar trebui să le înveți în căutarea adevărului. Ar trebui să te rogi lui Dumnezeu și să cauți adevărul pentru a găsi o soluție. Dacă tu cauți mereu să oferi scuze, să fii evaziv, să refuzi, să te împotrivești, atunci Dumnezeu va renunța la tine. Nu-ți va folosi să fii refractar sau dificil sau să-ți justifici raționamentul; Dumnezeu nu Se va preocupa de tine” („Ce înseamnă să urmărești adevărul (1)” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Am văzut în cuvântul lui Dumnezeu că a înlătura corupția și a intra în realitățile adevărului nu-i greu. Cheia e în felul în care oamenii aleg și dacă ei caută și practică adevărul. Oricare ar fi circumstanțele, fie că e emondare, tratare sau eșecuri și regrese, oamenii trebuie să fie capabili să reflecteze asupra lor și să caute în mod activ adevărul. Odată ce înțelegi puțin din el, pune-l în practică și acționează conform principiilor adevărului. Fă asta și vei vedea progrese și schimbare. Totuși, când ești emondat și tratat, dacă mereu te sustragi, refuzi și cauți scuze, nu numai că vei eșua în a câștiga adevărul, dar vei fi respins de Dumnezeu. Uitându-mă iarăși la mine, când am fost emondat și tratat, nu am acceptat, nu am ascultat, nu mi-am asumat cinstit, nu am reflectat asupra problemei mele și nu am căutat în mod activ adevărul ca să-mi înlătur firea coruptă. În schimb, am devenit pesimist, m-am împotrivit și am decis că era prea greu să mă schimb. Eram absurd și respingeam circumstanțele rânduite de Dumnezeu! Nu era o atitudine de acceptare a adevărului. Când am recunoscut asta, nu am vrut să trăiesc într-o stare negativă și să mă delimitez. Am vrut să caut adevărul ca să-mi rezolv problemele.

Am început să reflectez și m-am întrebat de ce, de obicei, vorbeam atât de plăcut, dar când eram tratat, nu acceptam asta și deveneam pesimist și potrivnic. Ce fire revela acest lucru? În căutarea mea, am citit două pasaje din cuvântul lui Dumnezeu. „Există oameni care ar putea fi în stare să admită că sunt diavoli, Satana, urmașii marelui balaur roșu, care vorbesc destul de frumos despre cunoașterea lor de sine, dar când își dezvăluie firea coruptă și cineva îi dă în vileag, îi tratează, și-i emondează, ei încearcă din răsputeri să se justifice și nu acceptă câtuși de puțin adevărul. Care este problema aici? În acest caz, o persoană este expusă întru totul. Ei vorbesc atât de frumos când discută despre cunoașterea de sine, așadar, de ce atunci când se confruntă cu emondarea și tratarea, nu pot accepta adevărul? Există o problemă aici. Nu este acest gen de lucru destul de comun? Este ușor de identificat? De fapt, este. Sunt destul de mulți oameni care admit că sunt diavoli și Satana atunci când vorbesc despre cunoașterea lor de sine, dar nu se pocăiesc și nu se schimbă după aceea. Așadar, este adevărată sau falsă o astfel de discuție despre cunoașterea de sine? Sunt cunoștințele lor sincere sau un șiretlic menit să-i păcălească pe alții? Răspunsul este evident. Prin urmare, pentru a-ți da seama dacă o persoană se cunoaște în mod sincer, nu ar trebui doar să o asculți cum vorbește despre această cunoaștere – ar trebui să te uiți la atitudinea ei și să vezi dacă poate accepta adevărul atunci când se confruntă cu emondarea și tratarea. Acesta e cel mai important lucru. Cine nu acceptă să fie tratat și emondat are o esență a neacceptării adevărului, a refuzului de a-l accepta. Firea sa este a unuia sătul de adevăr. Acest lucru este în afară de orice îndoială. Unii oameni, indiferent cât de multă corupție au dezvăluit, nu permit altora să-i trateze. Nimeni nu poate să-i trateze sau să-i emondeze. Nu îi deranjează să vorbească despre propria cunoaștere de sine și vor spune orice, dar dacă altcineva îi dă în vileag, sau îi critică, sau îi tratează, oricât de obiectiv sau de faptic, ei nu acceptă acest lucru. Indiferent ce aspect al firii lor corupte dezvăluite este expus, ei sunt extrem de potrivnici și insistă să se justifice fățarnic, fără nici măcar un pic de supunere adevărată” („Ce înseamnă să urmărești adevărul (1)” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). „Principalele moduri în care se manifestă lehamitea de adevăr nu sunt doar sentimentele de aversiune față de adevăr atunci când îl auzi; printre acestea se numără, de asemenea, lipsa dorinței de a practica adevărul. Când este timpul să pună adevărul în practică, o astfel de persoană se retrage, iar adevărul nu are nicio legătură cu ea. Când unii oameni au părtășie în timpul adunărilor, par foarte animați, le place să repete cuvinte doctrinare și să facă declarații alese pentru a-i câștiga pe ceilalți de partea lor; asta îi face să dea bine și să se simtă bine, iar ei continuă la nesfârșit. Și apoi sunt cei ocupați toată ziua cu chestiuni care țin de credință: să citească cuvintele lui Dumnezeu, să se roage, să asculte imnuri, să ia notițe, de parcă nu ar putea să stea despărțiți de Dumnezeu nici măcar o clipă. Din zorii zilei și până la miezul nopții, ei sunt ocupați cu îndeplinirea îndatoririlor personale. Oare acești oameni chiar iubesc adevărul? Nu au nicio fire sătulă de el? Când poate cineva să le vadă adevărata stare? (Când vine timpul să practice adevărul, ei fug de acesta, iar atunci când se confruntă cu tratarea și emondarea, nu sunt dispuși să-l accepte.) Să fie oare din cauză că nu înțeleg ceea ce aud sau nu sunt dispuși să accepte adevărul pentru că nu-l înțeleg? Nici una, nici alta – sunt conduși de natura lor, iar problema este una a firii. În inimile lor, ei știu destul de bine că ale lui Dumnezeu cuvinte sunt adevărul și lucruri pozitive, că practicarea adevărului poate aduce o schimbare în firea cuiva și poate determina o persoană să mulțumească voia lui Dumnezeu, dar pur și simplu nu le acceptă sau nu le practică. Asta înseamnă să-ți fie lehamite de adevăr” („Pentru o schimbare în fire, trebuie înțelese șase aspecte ale unei firi corupte” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă).

Din cuvântul lui Dumnezeu, am văzut că oamenii au o fire sătulă de adevăr. Se manifestă prin neacceptarea adevărului, a emondării și a tratării și prin nepracticarea adevărului. În fiecare zi, citeam cuvintele lui Dumnezeu și-mi îndeplineam datoria și, în timpul adunărilor, puteam recunoaște că aveam firi corupte conform cuvintelor lui Dumnezeu, că aparțineam Satanei, eram un copil al marelui balaur roșu și așa mai departe. La exterior, părea că accept adevărul, dar când am fost emondat și tratat fiindcă îmi făceam datoria de mântuială, mi-am dat seama că nu eram deloc un om care acceptă sau practică adevărul și că dezvăluisem firea sătulă de adevăr în toate. În calitate de lucrător în udare, știam că cerința de bază este să fiu responsabil și răbdător. Nou-veniții sunt ca nou-născuții. Încă nu au prins rădăcini pe adevărata cale și sunt foarte slabi în viață. Dacă nu vin la întruniri, trebuie să găsim repede un mod de a-i uda și de a-i sprijini. Înțelegeam aceste principii, dar când a venit vremea să practic, să sufăr și să plătesc prețul, n-am vrut s-o fac. Știam clar adevărul, dar nu-l practicam. Mi-am amintit că, în afară de puținele dăți când am salutat-o pe această nou-venită, nu i-am oferit deloc udare sau sprijin. Când am aflat că nu participa regulat la întruniri, nu m-am neliniștit, nu m-am gândit cum puteam s-o contactez repede sau să ajung să-i cunosc problemele și greutățile. Am fost neglijent și iresponsabil în prima fază crucială a udării unei nou-venite, ceea ce a făcut-o să se retragă. Însă nici atunci nu am reflectat asupra mea. Când supraveghetoarea mi-a subliniat problemele, am încercat toate modurile de a găsi scuze că am făcut lucrurile de mântuială, sperând să-i fac răspunzători pe conducătoarea de grup și pe predicatorul Evangheliei. Cum era aceasta o atitudine de acceptare și ascultare a adevărului? Nu am dezvăluit decât o fire sătulă de adevăr!

Ulterior, am citit alt pasaj din cuvântul lui Dumnezeu. „Indiferent de împrejurările care determină tratarea sau emondarea unei persoane, care este cea mai importantă atitudine pe care trebuie să o ai față de acest lucru? În primul rând, trebuie să îl accepți, indiferent cine te tratează, din ce motiv, dacă ți se pare dur sau ce ton și formulare folosește, ar trebui să îl accepți. Apoi, ar trebui să recunoști ce ai greșit, ce fire coruptă ai dezvăluit și dacă ai acționat în conformitate cu principiile adevărului. Când ești emondat și tratat, aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o ai înainte de toate. Și au antihriștii o astfel de atitudine? Nu au; de la început până la sfârșit, atitudinea pe care o emană este una de împotrivire și aversiune. Având o astfel de atitudine, pot ei să vină înaintea lui Dumnezeu și să se liniștească, să asculte cu atenție și să fie moderat de receptivi? Asta nu se poate întâmpla. Așadar, ce vor face, atunci? În primul rând, vor discuta aprins și vor oferi justificări, apărând și contrazicând greșelile pe care le-au făcut și firea coruptă pe care au dezvăluit-o, în speranța de a câștiga înțelegerea și iertarea oamenilor, astfel încât să nu fie nevoiți să-și asume nicio responsabilitate sau să accepte cuvinte care-i tratează și emondează. Care este atitudinea de care dau dovadă atunci când se confruntă cu tratarea și emondarea? «Nu am păcătuit. Nu am greșit cu nimic. Dacă am făcut o greșeală, am făcut-o cu un motiv; dacă am comis o greșeală, nu am făcut-o intenționat; dacă am săvârșit o greșeală, nu ar trebui să fiu nevoit să-mi asum responsabilitatea pentru asta. Cine nu face câteva greșeli?» Ei se folosesc de aceste afirmații și expresii, agățându-se strâns de ele și fără să le lase, dar nu caută adevărul și nici nu recunosc firea coruptă pe care au dezvăluit-o când și-au comis fărădelegea – și cu siguranță nu recunosc faptul că au o astfel de esență. […] Indiferent cum scot faptele la iveală firea lor coruptă, ei nu o admit, ci continuă cu sfidarea și împotrivirea lor. Orice spun alții, ei nu acceptă sau recunosc acel lucru, ci gândesc: «Să vedem cine vorbește mai bine decât cine; să vedem cine vine cu cele mai bune argumente.» Acesta este un fel de atitudine cu care antihriștii privesc tratarea și emondarea lor” („Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a opta)” în Demascarea antihriștilor). Din ceea ce a dezvăluit cuvântul lui Dumnezeu, am văzut că, atunci când oamenii normali sunt emondați și tratați, ei pot primi asta de la Dumnezeu, pot accepta și asculta, pot reflecta asupra lor și pot obține căință adevărată. Chiar dacă nu-l pot accepta pe moment, după aceea, prin căutare și reflectare continue, ei pot învăța lecții din emondare și tratare. Dar natura unui antihrist e sătulă de adevăr și îl urăște. Când e emondat și tratat, nu reflectează niciodată asupra lui. Exprimă doar o atitudine de împotrivire, respingere și ură. Atunci m-am gândit la comportamentul meu. Am făcut lucrurile de mântuială și nu am verificat la timp nou-venita, făcând-o să se retragă. Asta era deja o fărădelege. Orice om cu ceva conștiință și rațiune s-ar simți nefericit și vinovat, ar reflecta asupra problemelor lui și asta ar fi tot. Însă nu numai că nu m-am simțit vinovat, dar nici nu mi-am recunoscut problemele. Înfruntam un fapt atât de evident și tot încercam, cu bună știință, să evit răspunderea, spunând mai întâi că nou-venita nu-mi răspundea și apoi că era iresponsabilă conducătoarea de grup și, în cele din urmă, am dat vina pe predicatorul Evangheliei, sperând să scap de răspundere și să obțin înțelegerea supraveghetoarei. Confruntat cu ceea ce a revelat Dumnezeu și cu emondarea și tratarea, nu am reflectat deloc asupra mea. În schimb, m-am împotrivit, m-am opus și am găsit diverse scuze ca să mă justific și să mă apăr, fiindcă n-am vrut să-mi asum răspunderea. Nu aveam deloc umanitate sau rațiune! Am văzut că ceea ce dezvăluiam erau firi încăpățânate și sătule de adevăr. Nu aveam deloc frică de Dumnezeu. Am văzut că, după ce am crezut în Dumnezeu atâția ani, firea mea nu se schimbase deloc și m-am simțit nefericit.

Ulterior, am citit alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-au oferit mai multă cunoaștere asupra problemei mele de a nu accepta emondarea și tratarea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Atitudinea arhetipală a antihriștilor față de tratare și emondare este de a refuza vehement să le accepte ori să le admită. Indiferent cât de mult rău au făcut lucrării casei lui Dumnezeu și intrării în viață a aleșilor lui Dumnezeu, nu simt nici cea mai mică remușcare sau că datorează ceva. Din acest punct de vedere, antihriștii au umanitate? Categoric nu. Ei au cauzat tot felul de pagube aleșilor lui Dumnezeu, au dăunat atât de mult lucrării bisericii – aleșii lui Dumnezeu pot să vadă lucrul acesta limpede ca lumina zilei și au văzut faptele rele ale antihriștilor, una după alta. Și totuși, antihriștii nu acceptă sau recunosc acest fapt, refuză cu încăpățânare să admită că se înșală sau că sunt responsabili. Nu este acesta un indiciu că s-au săturat de adevăr? Aceasta este măsura în care antihriștii s-au săturat de adevăr și, oricât de multe rele comit, ei refuză să accepte și rămân neînduplecați până la sfârșit. Aceasta dovedește că antihriștii nu au luat niciodată în serios lucrarea casei lui Dumnezeu sau acceptarea adevărului. Nu au ajuns să creadă în Dumnezeu – sunt slujitorii Satanei, veniți să tulbure și să perturbe lucrarea casei lui Dumnezeu. În inimile antihriștilor există doar nume și statut. Ei cred că, dacă ar fi să-și recunoască greșeala, atunci ar trebui să accepte responsabilitatea, iar atunci statutul și prestigiul lor ar fi grav compromise. Prin urmare, ei se împotrivesc, afișând atitudinea celor care «neagă până la moarte» și, indiferent ce revelații au oamenii sau ce analize fac aceștia, ei se străduiesc din răsputeri să le nege. Indiferent dacă negarea lor este voită sau nu, pe scurt, într-o privință, acest lucru expune natura și esența antihristului de a fi sătul de adevăr și a-l urî. În altă privință, arată cât de mult își prețuiesc antihriștii statutul, prestigiul și interesele proprii. Între timp, care este atitudinea lor față de lucrarea și interesele bisericii? Una de dispreț și negare a răspunderii. Nu au deloc conștiință și rațiune. Faptul că antihriștii se eschivează de la a-și asuma responsabilitatea demonstrează aceste aspecte? Pe de o parte, faptul că se eschivează de la responsabilitate dovedește esența și natura lor de a le fi lehamite și a urî adevărul; în vreme ce, pe de altă parte, arată lipsa lor de conștiință, rațiune și umanitate. Indiferent cât de mult afectează amestecul și relele lor intrarea fraților și a surorilor în viață, nu se simt vinovați și nu pot fi niciodată deranjați de asta. Ce fel de creatură este asta? Chiar și recunoscându-și parțial greșeala s-ar considera că au un strop de conștiință și rațiune – însă antihriștii nu au nici măcar acea cantitate mică de umanitate. Așadar, ce ați spune că sunt? Esența antihriștilor este diavolul. Indiferent cât de mult rău au făcut intereselor casei lui Dumnezeu, ei nu văd asta; nu sunt nici pe departe deranjați în inimile lor, nici nu-și fac reproșuri și cu atât mai puțin se simt îndatorați. Asta nu este absolut deloc ceea ce ar trebui văzut la oamenii normali. Asta e diavolul, iar diavolul este lipsit de orice strop de conștiință sau rațiune” („Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a treia)” în Demascarea antihriștilor). Din cuvântul lui Dumnezeu, am văzut că antihriștii nu acceptă tratări și emondare din cauza naturii lor care e sătulă de adevăr și îl urăște și din cauză că își iubesc în mod special propriile interese. Odată ce un lucru le atinge reputația sau dacă aceasta este afectată, ei fac tot ce pot să se justifice și să găsească motive să evite răspunderea. Chiar și atunci când acțiunile lor afectează interesele casei lui Dumnezeu sau viețile altor oameni, ei nu-și fac reproșuri și nu au remușcări. Dacă sunt descoperiți, refuză cu încăpățânare să recunoască, de teamă că acceptarea răspunderii le va strica reputația. Am văzut că antihriștii sunt egoiști și demni de dispreț, nu au umanitate și sunt, în esență, diavoli. Când am vzut cuvântul „diavol”, inima mi-a fost sfâșiată, deoarece comportamentul și firile pe care le-am dezvăluit erau aceleași ca ale unui antihrist. În mod clar, greșisem și afectasem lucrarea bisericii, dar tot nu recunoșteam asta. Când am fost emondat și tratat, m-am justificat și am încercat să-i fac răspunzători pe alții. M-am gândit cât de greu le este nou-veniților să accepte Evanghelia. Acceptarea lor este rezultatul faptului că Dumnezeu rânduiește un mediu potrivit, luminându-i și îndrumându-i, precum și al timpului și efortului depus de frați și surori. Dumnezeu este responsabil, în mod special, de fiecare. Dintr-o sută de oi, dacă El pierde doar una, le va lăsa pe celelalte nouăzeci și nouă ca să-Și găsească oaia pierdută și El prețuiește profund viața fiecărui om. Dar când am fost repsonsabil de udarea nou-veniților, am tratat-o cu nepăsare. Când am văzut că nou-venita nu participa la adunări, nu m-am îngrijorat și nu mi-a păsat. Uneori, puneam întrebări mecanic și, atunci când verificam lucrarea conducătoarei de grup, o făceam de mântuială și eram iresponsabil. Când am văzut că nu mi-a răspuns de mai multe ori, nu am întrebat imediat de ce și nici nu am cercetat dacă avea probleme sau greutăți. Am tratat nou-venita cu o atitudine nepăsătoare și responsabilă și nu i-am luat deloc viața în serios. Dar chiar și atunci, tot nu am simțit remușcări sau vină și nu am încercat să remediez situația. Când supraveghetoarea a subliniat faptul că făceam lucrurile de mântuială și eram iresponsabil, am făcut tot ce-am putut ca să mă cert și să mă justific și am căutat motive să evit răspunderea, de teamă că, dacă îmi asumam răspunderea și-mi recunoșteam problemele, asta i-ar face o impresie proastă supraveghetoarei și aș fi demis. De la început până la sfârșit, nu am ținut cont de lucrarea bisericii deloc și nici nu m-am gândit că aș afecta viața nou-venitei. Nu m-am gândit decât să nu-mi fie afectate propriile interese și să-mi mențin imaginea și statutul. Am văzut că eram foarte egoist și nu-mi protejam decât interesele personale. Chiar nu aveam deloc umanitate și Dumnezeu mă detesta. Așadar, am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat, spunând: „Dumnezeule, mi-am făcut datoria de mântuială, am provocat consecințe groaznice și n-am recunoscut asta. Nu am ținut cont de viața nou-venitei, ci de propria reputație și statut. Chiar nu am deloc umanitate! Dumnezeule, vreau să mă căiesc.”

Ulterior, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu și am găsit o cale de a practica. Dumnezeu Atotputernic spune: „A dobândi adevărul nu este dificil, și nici a pătrunde în realitatea adevărului, dar dacă oamenilor le e mereu lehamite de adevăr, sunt ei în stare să-l câștige? Nu sunt. Așa că trebuie să vii întotdeauna înaintea lui Dumnezeu, să-ți cercetezi stările lăuntrice de om sătul de adevăr, să vezi cum expui această lehamite de adevăr, în ce moduri se maifestă ea și în ce privințe ai atitudinea unui om căruia i s-a acrit de adevăr — trebuie să cugeți adesea asupra acestor lucruri” („Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă”). „Dacă vrei să-L urmezi pe Dumnezeu și să-ți îndeplinești bine datoria, trebuie mai întâi să nu fii impulsiv atunci când lucrurile nu merg așa cum vrei. Calmează-te mai întâi și fii tăcut înaintea lui Dumnezeu și, în inima ta, roagă-te Lui și caută-L. Nu fi încăpățânat; vino să te supui primul. Numai cu o astfel de mentalitate se pot oferi problemelor soluții mai bune. Dacă poți să perseverezi în a trăi înaintea lui Dumnezeu și, orice ți s-ar întâmpla, poți să te rogi Lui și să-L cauți și să înfrunți acel lucru cu mentalitatea unui om supus, atunci nu contează câte expresii ale firii tale corupte există, și nici fărădelegile tale din trecut nu contează – vei putea să îl rezolvi căutând adevărul. Indiferent ce încercări se vor abate asupra ta, vei putea rămâne ferm. Atâta vreme cât ai mentalitatea corectă, ești în stare să accepți adevărul și să asculți de Dumnezeu în conformitate cu cerințele Sale, atunci ești pe deplin capabil să pui adevărul în practică. Deși câteodată se poate să fii puțin răzvrătit și potrivnic și uneori oferi un raționament defensiv și nu te poți supune, dacă poți să te rogi lui Dumnezeu și să-ți schimbi starea răzvrătită, atunci poți accepta adevărul. După ce faci acest lucru, gândește-te la motivul pentru care răzvrătirea și împotrivirea s-au născut în tine. Găsește motivul, apoi caută adevărul pentru a-l rezolva, iar acel aspect al firii tale corupte poate fi purificat. După mai multe reveniri în urma unor astfel de poticniri și căderi, până când vei putea pune adevărul în practică, firea ta coruptă va fi înlăturată treptat. Și, atunci, adevărul va domni înlăuntrul tău și va deveni viața ta și nu vei mai întâlni obstacole în calea practicării adevărului. Vei deveni capabil să te supui cu adevărat lui Dumnezeu și vei trăi realitatea adevărului” („Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă”). Din cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că, pentru a înlătura firea sătulă de adevăr, trebuie să reflectez asupra mea și să analizez dacă afirmațiile, practicile, intențiile, atitudinile și părerile mele denotă că aș fi sătul de adevăr. Când se întâmplă ceva, indiferent dacă este sau nu conform voinței mele, mai întâi trebuie să mă calmez și să nu mă împotrivesc. Dacă nu pot accepta ce spun ceilalți și să surprind vrând să caut motive să mă justific, trebuie să vin înaintea lui Dumnezeu, să mă rog și să caut mai mult, să văd ce spune cuvântul lui Dumnezeu și să reflectez asupra mea folosidu-l sau să caut părtășie cu frații și surorile care înțeleg adevărul. Astfel, treptat, pot să accept adevărul și să pătrund în realitățile lui și, apoi, să mă lepăd, puțin câte puțin, de firile mele corupte. Odată ce am înțeles calea de a practica, am hotărât să mă schimb.

Știind că faptul că nu am cercetat la timp situația acestei nou-venite era deja o fărădelege, m-am grăbit să îndrept lucrurile. Am verificat să văd dacă nu am eșuat în a cunoaște sau a verifica vreun nou-venit trecut cu vederea. În timp ce vorbeam cu o nou-venită, am aflat că nu prea înțelegea adevărul privind întoarcerea Domnului și cele trei etape ale lucrării lui Dumnezeu. Mi-am întrebat conducătoaera dacă un predicator al Evangheliei ar trebui să aibă părtășie cu ea, dar aceasta mi-a spus să am eu părtășie cu ea. Deși știam că rezolvarea rapidă a problemelor nou-veniților era răspunderea mea, tot eram foarte potrivnic. Voiam să mă cert și nu voiam să ascult. Simțeam că asta s-a întâmplat fiindcă predicatorul Evangheliei nu a avut părtășie clară, deci de ce eram eu responsabil de verificare? Și acum, cu atât de mulți nou-veniți, nu aveam suficient timp, așa că predicatorul Evangheliei ar trebui să fie cel care a făcut-o. Apoi mi-am dat seama că starea mea era greșită. Ceea ce a spus conducătoarea era potrivit. Sugestia era corectă, deci de ce n-o puteam accepta? De ce tot voiam atât de mult să mă cert? De ce nu puteam asculta? Așadar, m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume ca să mă supun, să nu țin cont de interesele mele trupești și să fiu responsabil de nou-venită. Mi-am amintit că abilitatea fiecăruia de a primi este diferită. Unii aud părtășia unui predicator al Evangheliei și, pe moment, o înțeleg, dar mai târziu nu mai e la fel de clară. Pentru asta, lucrătorii din udare trebuie să verifice și să umple golurile. Asta înseamnă o cooperare armonioasă. Ca lucrător din udare, este treaba mea să rezolv probleme atunci când le găsesc. N-ar trebui să fiu pretențios, să fac ce-i ușor, să las problemele grele pentru alții și să mă străduiesc numai ca să scap de necazuri și să fiu liniștit. N-ar trebui să insist asupra condițiilor sau să găsesc scuze în datoria mea. Dacă îmi este atribuit un nou-venit, este responsabilitatea mea să-l ud bine, să mă asigur că a înțeles adevărul și să pun bazele pe adevărata cale. Aceasta este însărcinarea de la Dumnezeu, datoria mea. Asta înseamnă o practicare sinceră a adevărului și o schimbare reală. În momentul acela, mi s-a luminat inima. După adunare, am mers să găsesc această nou-venită și să am părtășie cu ea despre problema ei. Practicând în felul acesta, nu numai că nu m-am simțit deloc potrivnic, dar am fost și foarte fericit. Am înțeles că practicarea adevărului nu este o acțiune din exterior. În schimb, înseamnă acceptarea din inimă a cuvintelor lui Dumnezeu, acționarea conform principiilor adevărului și folosirea cuvântului lui Dumnezeu drept criteriu pentru cum vedem oamenii și chestiunile, pentru cum acționăm și ne purtăm. Astfel, intențiile și părerile noastre greșite și firile noastre corupte vor fi înlocuite, pe nesimțite, de cuvântul lui Dumnezeu și de adevăr.

După aceea, cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mai mult am simțit că a fost absolut necesar să fiu dezvăluit, emondat și tratat. Dumnezeu ne spune că motivul principal pentru care nu urmărim adevărul este că avem firi încăpățânate și sătule de adevăr. Totuși, înainte nu știam nimic despre aceste feluri de firi dinăuntrul meu. Dacă Dumnezeu nu ar fi rânduit niște împrejurări ca să mă dezvăluie sau nu m-ar fi judecat și dezvăluit în cuvântul Său, nu mi-aș fi recunoscut niciodată firea sătulă de adevăr și nu m-aș fi căit și schimbat niciodată. Dacă aș fi continuat așa, asta mi-ar fi obstrucționat grav urmărirea adevărului și progresul în viață. Dezvăluirea și judecata cuvântului lui Dumnezeu au fost atât de bune pentru mine. Slavă lui Dumnezeu!

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.

Conținut similar

Cum mi-am schimbat sinele arogant

de Jingwei, Statelor Unite Dumnezeu Atotputernic spune: „Fiecare pas al lucrării lui Dumnezeu – fie că sunt cuvinte dure ori judecată sau...

Rodul împărtășirii Evangheliei

de Chuxin, Coreea de Sud Cu ceva timp în urmă, am întâlnit online o creștină filipineză pe nume Teresa. Ajungând s-o cunosc, am văzut că...

Trezindu-mă din aroganța mea

de Xiangxin, Italia Am început să lucrez la răspândirea Evangheliei în 2015. Curând, am avut succes prin îndrumarea lui Dumnezeu. Uneori,...

Lasă un răspuns

Contactează-ne pe Messenger