de Zhou Ming, China

Dragă Huijuan,

Am primit scrisoarea ta. În ea spuneai cum copiii noștri au fost îndepărtați din biserică. La început n-am putut accepta asta. Îmi amintesc că acum câțiva ani, când am venit acasă, Xiaotao și Xiaomin încă mergeau la adunări și îndeplineau îndatoriri, deci cum au ajuns să fie îndepărtați? Deși nu urmăreau realmente adevărul, amândoi erau credincioși adevărați. Oare conducătorul le cerea prea mult? Oare înlăturarea lor a fost o greșeală? Ba chiar mi-am îndreptat plângerile către tine. Copiii noștri urmau tendințele lumești, le păsa doar de bani și nu voiau să facă o datorie sau să mănânce și să bea cuvintele lui Dumnezeu. M-am întrebat de ce nu ai făcut un efort să ai părtășie cu ei. Dac-aș fi fost acasă, i-aș fi putut ajuta și sprijini mai mult și nu i-aș fi lăsat să ajungă să fie îndepărtați. În acele zile, acesta era genul de gânduri care-mi umpleau mintea și stăteam noaptea în pat, fără să pot dormi, bântuit de amintiri fericite în care eram toți împreună, cântând laude lui Dumnezeu și mâncând și bând cuvântul Său. Îmi amintesc că ți-am spus că speram ca familia noastră să poată urmări adevărul cu sârguință, să fie mântuită de Dumnezeu, să trăiască în Împărăția Sa și cât de minunat ar fi acest lucru. Nu mă așteptasem ca, la finele lucrării lui Dumnezeu, copiii noștri să fie dezvăluiți drept neîncrezători și îndepărtați din biserică. Nu însemna asta că își pierduseră șansa la mântuire? Gândul la asta mă mâhnea tot mai mult. Când am văzut dezastrele sporind și pandemia înrăutățindu-se, mi-am făcut multe griji în legătură cu viitorul copiilor noștri. Ba chiar am vrut să-i scriu o scrisoare conducătorului bisericii, să-l întreb dacă ei puteau să rămână să muncească pentru biserică, astfel încât să existe o fărâmă de speranță pentru mântuirea lor. Din cauza urmăririi PCC, am fost mulți ani plecat să-mi fac datoria, am simțit că nu am avut grijă de ei și că nu mi-am îndeplinit responsabilitățile de tată. Mă simțeam îndatorat față de ei. Huijuan, știai că, în vreme ce trăiam în starea aceea, inima îmi era întunecată și deznădăjduită și nu mă puteam concentra la datoria mea? Mi-am dat seama că starea mea era greșită, așa că m-am rugat: „Dumnezeule! Mă doare să știu despre copiii mei că au fost îndepărtați din biserică. Deși știu că Tu permiți asta și că ar trebui să mă supun, pur și simplu nu pot renunța la copiii mei. Mă simt foarte îndatorat față de ei. Dumnezeule, Te rog să mă luminezi ca să înțeleg adevărul în această chestiune și să nu fiu constrâns de atașamentele mele.”

După ce m-am rugat, am citit cuvântul lui Dumnezeu: „Au existat detalii specifice practicilor lui Iov? În primul rând, să vorbim despre modul în care și-a tratat copiii. Scopul lui era să se supună rânduielilor și orchestrărilor lui Dumnezeu în toate lucrurile; nu a încercat să forțeze lucrurile pe care Dumnezeu nu le-a făcut, nici nu și-a făcut calcule și planuri bazate pe voința umană. A ascultat și a așteptat rânduielile și orchestrările lui Dumnezeu în toate lucrurile. Acesta a fost un principiu general. […] Cum și-a tratat Iov copiii? El doar și-a îndeplinit responsabilitatea de tată, împărtășind Evanghelia și având cu ei părtășie despre adevăr. Cu toate acestea, fie că l-au ascultat sau nu, fie că s-au supus sau nu, Iov nu i-a obligat să creadă în Dumnezeu – el nu a tras de ei cu de-a sila, nici nu s-a amestecat în viața lor. Ideile și opiniile lor erau diferite de ale lui, așa că el nu a intervenit în ceea ce făceau ei și în privința tipului de cale pe care o urmau aceștia. Le-a vorbit rar Iov copiilor săi despre credința în Dumnezeu? Cu siguranță, schimbase destule cuvinte cu ei despre asta, dar ei au refuzat să asculte și nu le-au acceptat. Care a fost atitudinea lui Iov față de acest lucru? «Mi-am îndeplinit responsabilitatea; în ceea ce privește calea pe care o urmează, acest lucru depinde de ceea ce aleg și de orchestrările și rânduielile lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu lucrează asupra lor sau nu îi emoționează, nu voi încerca să-i forțez.» Prin urmare, Iov nu s-a rugat pentru ei înaintea lui Dumnezeu, nici nu a vărsat lacrimi de suferință pentru ei, nici nu a postit pentru ei și nici nu a suferit în vreun fel. El nu a făcut aceste lucruri. De ce nu a făcut Iov niciunul dintre aceste lucruri? Pentru că niciunul dintre acestea nu reprezenta o modalitate de a se supune suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu; toate proveneau din idei umane și erau modalități de a forța în mod activ lucrurile. […] Metoda lui de practicare era corectă; în toate felurile în care a practicat, în punctul de vedere, atitudinea și starea cu care a tratat totul, el s-a aflat mereu într-o postură și stare de supunere, așteptare, căutare și apoi de dobândire a cunoașterii. Această atitudine este foarte importantă. Dacă oamenii nu au niciodată acest tip de atitudine în ceea ce fac și au idei personale deosebit de puternice și pun intențiile și beneficiile personale înainte de orice, atunci oare se supun cu adevărat? (Nu.) În cazul unor astfel de oameni nu se poate vedea supunerea autentică; sunt incapabili să dobândească o supunere autentică” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile de practică ale supunerii față de Dumnezeu”). Citind acest fragment din cuvântul lui Dumnezeu, m-am simțit umilit și rușinat. Iov nu se baza pe atașamente când se ocupa de copiii lui și putea fi rațional. Deși spera că ei aveau să creadă în Dumnezeu și să se ferească de rău, ca să nu păcătuiască prea mult și să meargă pe calea distrugerii, când a văzut că nu-L venerau pe Dumnezeu și se ospătau în fiecare zi, el nu i-a forțat să-și schimbe obiceiurile și nici să meargă pe o anumită cale. El doar s-a supus orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și s-a abținut să păcătuiască împotriva Lui. Ulterior, când copiii lui au fost zdrobiți, Iov nu L-a învinuit pe Dumnezeu. Am văzut că, în relația cu copiii lui, Iov se temea de Dumnezeu și I se supunea. Totuși, când am aflat că fiul meu părăsise biserica pentru țeluri lumești și că fiica mea fusese îndepărtată, m-am axat pe afecțiunea trupească față de familia mea. M-am gândit cum ar putea păstra speranța de a fi mântuiți. Indiferent dacă ei credeau sincer sau nu sau dacă urmăreau sau nu adevărul, voiam doar să poată rămâne în cadrul bisericii. Ba chiar voiam să-l fac pe conducător să le mai dea o șansă, lăsându-i să rămână să muncească pentru biserică în orice mod posibil. Când era vorba de copiii mei, voiam să folosesc metode umane ca să salvez situația. Nu mă supuneam suveranității sau rânduielilor lui Dumnezeu. Mai ales când am aflat că ei au fost caracterizați drept neîncrezători, nu numai că n-am căutat adevărul ca să le discern esențele, dar am și trăit în neînțelegere, îndoindu-mă de faptul că acel conducător s-a ocupat de lucruri în mod corect, și mi-am pierdut impulsul de a-mi face datoria. În inima mea era loc doar pentru copiii mei, nu și pentru Dumnezeu. Mi-am amintit una dintre cerințele clare din decretele administrative ale lui Dumnezeu, care spune: „Rudele care nu sunt credincioase (copiii tăi, soțul sau soția ta, surorile sau părinții tăi și așa mai departe) nu ar trebui să fie forțate în biserică. Casa lui Dumnezeu nu este lipsită de membri și nu este nevoie să își constituie numărul cu oameni care nu au niciun folos. Toți aceia care nu cred cu bucurie nu trebuie să fie conduși în biserică. Acest decret este adresat tuturor oamenilor. Ar trebui să vă verificați, să vă monitorizați și să vă reamintiți unii celorlalți de această chestiune; nimeni nu o poate încălca” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cele zece decrete administrative care trebuie respectate de aleșii lui Dumnezeu în Epoca Împărăției”). Îmi amintesc că ai spus în scrisoarea ta că frații și surorile îi sprijiniseră mult și că ei înșiși au ales să nu se căiască, nu au citit deloc cuvintele lui Dumnezeu și nu au mers la adunări de mult. Asta a arătat deja că erau neîncrezători, totuși, eu am ignorat cuvintele lui Dumnezeu și am vrut să mă bazez pe atașamentele mele ca să-i țin în biserică. Am fost foarte răzvrătit! Nu pot continua să mă bazez pe atașamentele mele. Față de copiii mei, trebuie să fiu ca Iov, să caut adevărul și să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Aceasta e rațiunea pe care ar trebui s-o am.

După aceea m-am gândit la toți oamenii care fuseseră dezvăluiți și eliminați în ultimii ani. Nu aveam noțiuni despre asta fiindcă știam că Dumnezeu e drept și că, în casa Lui, adevărul stăpânește și nimeni nu e nedreptățit. Dar când am văzut că sunt îndepărtați copiii noștri, de ce nu m-am supus lui Dumnezeu și nu I-am lăudat dreptatea, ci m-am bazat, în schimb, pe atașamentele mele și m-am îndoit că biserica luase decizia corectă?

Am continuat să citesc cuvântul lui Dumnezeu: „Prin ce se caracterizează sentimentele? Cu siguranță, prin nimic pozitiv. Este un accent pe relațiile fizice și satisfacerea predilecțiilor trupului. Favoritismul, apărarea neajunsurilor celorlalți, adorația, răsfățul și îngăduința, toate se încadrează în categoria sentimentelor. Unii oameni investesc mult în sentimente, reacționează la orice li se întâmplă pe baza sentimentelor lor; în inimile lor, ei știu foarte bine că acest lucru este greșit și totuși sunt încă incapabili să fie obiectivi, cu atât mai puțin să acționeze conform principiilor. Când oamenii sunt întotdeauna constrânși de sentimente, sunt ei capabili să practice adevărul? Acest lucru este extrem de dificil! Incapacitatea multor oameni de a practica adevărul se reduce la sentimente; ei le consideră ca fiind deosebit de importante, le pun pe primul loc. Sunt oameni care iubesc adevărul? Cu siguranță nu. Ce sunt sentimentele, în esență? Sunt un fel de fire coruptă. Manifestările sentimentelor pot fi descrise folosind mai multe cuvinte: favoritism, protejarea neprincipială a altora, menținere a relațiilor fizice și părtinire; asta reprezintă sentimentele. Care sunt consecințele probabile ale faptului că oamenii au sentimente și trăiesc după ele? De ce detestă Dumnezeu cel mai mult sentimentele oamenilor? Unii oameni sunt mereu constrânși de sentimentele lor, nu pot pune adevărul în practică și, deși doresc să se supună lui Dumnezeu, nu pot, așa că se simt chinuiți de sentimentele lor. Există mulți oameni care înțeleg adevărul, dar nu îl pot pune în practică și acest lucru se întâmplă tot pentru că sunt constrânși de sentimente. De exemplu, unii oameni pleacă de acasă pentru a-și îndeplinii îndatoririle, dar se gândesc mereu la familia lor, zi și noapte, și nu-și pot îndeplini bine îndatoririle. Nu este aceasta o problemă? Unii oameni au pasiuni secrete, iar în inima lor nu există loc decât pentru acea persoană, ceea ce le afectează îndeplinirea îndatoririlor lor. Nu este aceasta o problemă? Unii oameni îi admiră și îi idolatrizează pe alții, ei nu vor asculta de nimeni în afară de acele persoane, până într-acolo încât nu ascultă nici măcar ceea ce spune Dumnezeu. Chiar dacă altcineva are părtășie despre adevăr cu ei, aceștia nu-l vor accepta; ei ascultă doar cuvintele acelei persoane, cuvintele idolului lor. Unii oameni au un idol în inimile lor și nu permit altora să vorbească despre idolul lor sau să se atingă de el. Dacă cineva vorbește despre problemele idolului lor, ei se înfurie și trebuie să-și apere idolul și să răstălmăcească ce zice acea persoană. Nu vor permite ca idolul lor să sufere o nedreptate fără să-l apere și fac tot ce le stă în putință pentru a proteja reputația idolului lor; prin cuvintele lor, nedreptățile idolului lor devin drepte și nu-i lasă pe oameni să rostească cuvinte adevărate sau să îl dea în vileag. Acest lucru nu înseamnă dreptate, acestea se numesc sentimente” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). Din cuvântul lui Dumnezeu am înțeles că atașamentele aparțin unei firi satanice corupte și că, dacă ne bazăm pe ele, nu numai că nu putem vedea corect lucrurile sau oamenii, dar începem să avem prejudecăți și să facem favoritisme și încălcăm principiile ca să ne apărăm relațiile trupești. Ca atunci când am aflat că Xiaotao și Xiaomin fuseseră îndepărtați, iar eu nu am căutat intenția lui Dumnezeu, nici nu am cântărit lecțiile de învățat sau adevărul în care trebuia să pătrund. În schimb, am născocit ideea că liderul a acționat neprincipial. Am vrut să merg mai departe, scriindu-i conducătorului o scrisoare în care să-i cer să-i scutească pe copiii mei de acuze și să-i lase să continue să facă o datorie în biserică. Am văzut că a acționa pe baza sentimentelor cu privire la copiii mei era o formă de prejudecată și favoritism și un lucru neprincipial. După toți acești ani de credință, știam că biserica are principii pentru îndepărtarea oamenilor și că asta se face pe baza comportamentului consecvent al unei persoane, nu a unei manifestări de moment. O persoană va fi tratată conform principiilor numai dacă nu se căiește după ajutor și părtășie ample și este caracterizată, în cele din urmă, drept rea sau neîncrezătoare. O persoană poate fi îndepărtată doar cu aprobarea a cel puțin 80% dintre membrii bisericii. E corect și conform adevărului. M-am gândit la fiul nostru și cum îl întrebasem de ce a venit să facă o datorie. Mi-a spus: „Am venit să fac o datorie fiindcă-mi era dor de tine.” Am văzut că nu avea loc pentru Dumnezeu în inima lui, că nu iubea deloc adevărul și că nu-și făcea datoria ca să urmărească adevărul. Când a văzut cum casa lui Dumnezeu avea părtășie mereu despre adevăr și că asta nu-i satisfăcea dorințele, a vrut să renunțe la datoria lui. Conducătorii au avut foarte des părtășie cu el, dar n-a ascultat niciodată. După ce se întorcea acasă, când avea timp, prefera să se joace în loc să citească din cuvântul lui Dumnezeu. Era un neîncrezător! La fel și fiica noastră. Credea de mai mult de un deceniu, dar rareori mânca sau bea cuvintele lui Dumnezeu, iar părerile ei erau precum cele ale non-credincioșilor. Deși ocazional își făcea datoria, nu voia să facă lucruri care nu erau conform noțiunilor ei sau îi afectau interesele. Nu avea credință adevărată în Dumnezeu și era și ea, în esență, o neîncrezătoare.

Mi-am amintit de un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Atunci când s-a definit cu adevărat în ochii lui Dumnezeu că o persoană s-a retras, în realitate, ideea nu este că doar a părăsit casa Lui, că nu mai este văzută, sau că a fost scoasă din registrele bisericii. Realitatea este că dacă o persoană nu citește cuvintele lui Dumnezeu, atunci, indiferent de însemnătatea credinței sale și indiferent dacă se recunoaște a fi credincioasă în Dumnezeu, asta dovedește că ea nu recunoaște în inima sa că Dumnezeu există și nici că toate cuvintele Sale sunt adevărul. Pentru Dumnezeu, acea persoană deja s-a retras și nu mai este considerată un membru al casei Lui. Cei care nu citesc cuvintele lui Dumnezeu sunt un fel de oameni care s-au retras. […] Mai există un fel: cei care refuză să facă îndatoriri. Orice le-ar cere casa lui Dumnezeu, indiferent ce fel de lucrare ar vrea ca ei să facă, indiferent de datoria pe care le-ar da-o de făcut, în ceea ce privește chestiuni importante și neînsemnate deopotrivă, chiar și în ceva atât de simplu cum ar fi să transmită ocazional un mesaj – ei nu vor să o facă. Ei, autoproclamați credincioși în Dumnezeu, nu pot îndeplini nici măcar sarcini cu privire la care un non-credincios ar putea fi căutat să ajute. Acesta este un refuz de a accepta adevărul și un refuz de a face o datorie. Indiferent cum îi îndeamnă frații și surorile, ei refuză acest lucru și nu-l acceptă; când biserica le rânduiește o anumită datorie pe care să o facă, ei o ignoră și oferă scuze din abundență ca s-o refuze. Aceștia sunt oameni care refuză să facă îndatoriri. Pentru Dumnezeu, astfel de oameni s-au retras deja. Retragerea lor nu reprezintă o chestiune care ține de faptul că i-a îndepărtat sau i-a scos din registre casa lui Dumnezeu; mai degrabă, înseamnă că ei înșiși nu au credință adevărată – ei nu se recunosc a fi credincioși în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul doisprezece: Vor să se retragă atunci când nu au statut sau nu au speranța de a câștiga binecuvântări”). „Cine este Satana, cine sunt demonii și cine sunt dușmanii lui Dumnezeu, dacă nu cei ce se împotrivesc și care nu cred în Dumnezeu? Nu sunt ei acei oameni care sunt răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu? Nu sunt aceia care pretind că au credință și, totuși, sunt lipsiți de adevăr? Nu sunt ei aceia care doar caută să obțină binecuvântări, în timp ce nu sunt în stare să fie martori pentru Dumnezeu? Tu tot te amesteci cu acei demoni astăzi și îi tratezi cu conștiință și iubire, dar, în cazul acesta, nu ai intenții bune față de Satana? Nu complotezi cu demonii? Dacă oamenii au ajuns până în acest punct și sunt încă incapabili să distingă între bine și rău și continuă orbește să fie iubitori și miloși fără nicio dorință de a căuta intențiile lui Dumnezeu și fără a fi capabili în vreun fel de a considera intențiile lui Dumnezeu ca pe ale lor, atunci sfârșiturile lor vor fi cu atât mai jalnice” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”).

Huijuan, după ce-am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, am realizat cât de jalnic de prost am fost. Am vrut să folosesc mijloace omenești ca să-i țin pe copiii noștri în biserică, gândind că poate, în final, aveau să supraviețuiască dacă munceau puțin în biserică. Însă, prin prisma cuvântului lui Dumnezeu, văd cât de absurd am fost. De fapt, toți cei ce cred în Dumnezeu, dar nu-I citesc cuvântul sau nu fac o datorie, nu sunt recunoscuți deloc de Dumnezeu drept credincioși, chiar dacă încă nu au fost îndepărtați, fiindcă în ochii lui Dumnezeu s-au retras deja. Am comparat asta cu purtarea copiilor noștri. După toți anii lui de credință, Xiaotao încă urma tendințele lumești, nu citea cuvintele lui Dumnezeu și nu făcea o datorie. Am văzut că nu iubea deloc adevărul, că era scârbit de el și era neîncrezător. Xiaomin credea de mulți ani, dar nu s-a axat niciodată pe citirea cuvintelor lui Dumnezeu și, doar pentru asta, ar fi putut fi îndepărtată drept o neîncrezătoare. Casa lui Dumnezeu nu are nevoie de astfel de oameni ca să-și îngroașe rândurile, darămite de munca unor astfel de neîncrezători. Chiar dacă biserica nu i-ar fi îndepărtat, Dumnezeu nu i-ar fi recunoscut drept credincioși. Realizând aceste lucruri, am înțeles pe deplin că îndepărtarea lui Xiaotao și a lui Xiaomin era în totalitate conform cuvintelor lui Dumnezeu și adevărurilor-principii. Ar trebui să am discernământ cu privire la ei, să stau alături de Dumnezeu, privind lucrurile în conformitate cu adevărurile-principii, și să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. Dar eu m-am bazat pe atașamente în relația cu copiii noștri și, fără să știu faptele, am bănuit că au fost îndepărtați în mod greșit de către conducător și am vrut ca acești neîncrezători să rămână și să îngroașe rândurile membrilor bisericii. Mereu îmi protejam relațiile trupești. Oare nu mă amestecam cu demoni, oferind Satanei bune intenții și iubire, exact cum a expus Dumnezeu? Nu știam ce e bine și ce-i rău, mă asociam cu demoni și, în esență, mă împotriveam lui Dumnezeu.

M-am întrebat și de ce m-am simțit atât de vinovat și mi-am reproșat când am aflat că au fost îndepărtați copiii noștri și de ce am simțit că nu-mi îndeplinisem responsabilitățile de tată, presupunând că, dacă aș fi găsit vreme să mă întorc acasă, să am mai multă părtășie cu ei și să-i ajut mai mult, ei n-ar fi ajuns niciodată în acest punct. Huijuan, ești în aceeași stare ca mine? Ulterior am citit cuvântul lui Dumnezeu care analiza și expunea gândirea tradițională și am văzut că fusesem influențat de noțiunea tradițională că „A hrăni fără a instrui este vina tatălui.” Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Ce fel de expresie este «A hrăni fără a educa este vina părintelui»? În ce fel este greșită? Această expresie înseamnă că, în cazul în care copiii sunt neascultători sau imaturi, este responsabilitatea părinților care nu i-au educat bine. Însă chiar așa stau lucrurile? (Nu.) Unii părinți se comportă cum se cuvine și, totuși, fiii lor sunt huligani, iar fiicele lor sunt prostituate. Cel care joacă rolul părintelui se înfurie teribil și spune: «A hrăni fără a educa este vina părintelui. I-am răsfățat!» Este sau nu corect să spună asta? (Nu, este greșit.) În ce fel este greșit? Dacă poți înțelege ce este în neregulă cu această expresie, asta dovedește că înțelegi adevărul și că înțelegi ce este în neregulă cu problema din această expresie. Dacă nu înțelegi adevărul din această chestiune, atunci nu o poți explica în mod clar” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea întâi)”]. „Primul lucru care trebuie clarificat este că e greșit să spui: «Eșecul copiilor de a urma calea cea dreaptă are legătură cu părinții lor.» Oricine ar fi, dacă este un anumit tip de persoană, va merge pe o anumită cale. Nu este acest lucru o certitudine? (Ba da.) Calea pe care o urmează o persoană determină cine este aceasta. Depinde de ea ce cale urmează și ce tip de persoană devine. Acestea sunt lucruri care sunt predestinate, înnăscute și au legătură cu natura persoanei. Așadar, care este rostul educației părintești? Poate guverna natura unei persoane? (Nu.) Educația părintească nu poate guverna natura umană și nu poate rezolva problema căii pe care o urmează o persoană. Care este singura educație pe care o pot oferi părinții? Câteva comportamente simple în viața de zi cu zi a copiilor, câteva gânduri și reguli de comportament destul de superficiale – acestea sunt lucrurile care au legătură cu părinții. Înainte să ajungă la maturitate copiii lor, părinții ar trebui să-și îndeplinească responsabilitatea care le revine, aceea de a-i educa să urmeze calea cea dreaptă, să învețe pe brânci și să se străduiască să fie capabili să se ridice mai presus decât restul după ce cresc, să nu facă lucruri rele și să nu devină oameni răi. De asemenea, părinții ar trebui să reglementeze comportamentul copiilor lor, să-i învețe să fie politicoși și să-și salute bătrânii de câte ori îi văd și să-i învețe alte lucruri legate de comportament – aceasta este responsabilitatea pe care se cuvine să o îndeplinească părinții. Să aibă grijă de viața copilului lor și să-l educe cu niște reguli de bază de comportament – asta înseamnă influența părintească. Cât despre personalitatea copilului lor, părinții nu-l pot învăța asta. Unii părinți sunt relaxați și fac totul într-un ritm tihnit, pe când copiii lor sunt foarte nerăbdători și nu pot sta într-un loc nici măcar pentru scurt timp. Pleacă pe cont propriu ca să-și câștige traiul când au 14 sau 15 ani, iau propriile decizii în toate, nu au nevoie de părinții lor și sunt foarte independenți. Au învățat aceste lucruri de la părinții lor? Nu. Prin urmare, personalitatea unui om, firea și chiar esența lui, precum și calea pe care o va alege în viitor nu au nicio legătură cu părinții lui. […] Unii părinți cred în Dumnezeu și își învață copiii să creadă în Dumnezeu, dar, orice spun, copiii lor nu cred, iar părinții nu pot face nimic în privința asta. Unii părinți nu cred în Dumnezeu, pe când copiii lor cred. Odată ce aceștia încep să creadă în Dumnezeu, Îl urmează, se consumă pentru El, sunt capabili să accepte adevărul și câștigă aprobarea lui Dumnezeu și astfel destinul lor se schimbă. Este acesta rezultatul educației părintești? Deloc, are legătură cu predestinarea și selecția de la Dumnezeu. Există o problemă cu această expresie: «A hrăni fără a educa este vina părintelui.» Deși părinții au responsabilitatea de a-și învăța copiii, destinul unui copil nu este determinat de părinții lui, ci de natura lui. Poate rezolva educația problema naturii unui copil? Nu o poate rezolva deloc. Calea pe care o urmează o persoană în viață nu este determinată de părinții ei, ci este predestinată de Dumnezeu. Se spune că «soarta omului este determinată de Ceruri», iar această zicală este rezumată de experiența umană. Înainte ca o persoană să ajungă la maturitate, nu-ți poți da seama ce cale va urma. Odată ce devine adult și are gânduri și poate reflecta asupra problemelor, va alege ce să facă în comunitatea mai largă. Unii oameni spun că vor să fie funcționari superiori, alții spun că vor să fie avocați și alții spun că vor să fie scriitori. Fiecare are alegerile și ideile proprii. Nimeni nu spune: «Pur și simplu voi aștepta ca părinții mei să mă educe. Voi deveni orice mă educă părinții mei să devin.» Nimeni nu este atât de nesăbuit. După ce oamenii devin adulți, ideile lor se stârnesc și se maturizează treptat și astfel calea și obiectivele pe care le au înainte devin tot mai clare. În acel moment, puțin câte puțin, devine evident și vizibil ce fel de persoane sunt și din ce grup fac parte. De acolo înainte, caracterul fiecărei persoane devine treptat clar definit, la fel ca firea ei, precum și calea pe care o urmează, direcția în viață și grupul de care aparține. Pe ce se bazează toate acestea? În cele din urmă, asta a predestinat Dumnezeu – nu are nicio legătură cu părinții. Acum vedeți clar acest lucru?” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea întâi)”]. Cuvântul lui Dumnezeu a analizat clar noțiunea tradițională că „A hrăni fără a instrui este vina tatălui.” Viitorul copiilor noștri și calea pe care merg sunt decise doar de naturile lor. Nu au nicio legătură cu felul în care îi creștem. Felul în care îi creștem poate afecta doar viața de zi cu zi a copiilor sau câteva purtări externe ale lor, fără a le influența deloc naturile. Odată ce gândirea copiilor noștri se maturizează, ei aleg căi diferite, conform naturilor lor înnăscute, ajungând în categoriile de care aparțin. Acest lucru e predestinat de Dumnezeu și nu poate fi schimbat de nimeni. Dar eu n-am putut percepe natura-esență a copiilor noștri când era vorba de calea pe care au mers în credința lor. Ba chiar am vrut să îi ajut în felul meu, ca ei să rămână în credință și în biserică. Am sperat în van că mă puteam baza pe metodele mele ca să le salvez destinele. Mă împotriveam cu încăpățânare lui Dumnezeu. Sunt doar o ființă creată nesemnificativă și n-am control nici măcar asupra sorții mele, deci cum pot spera să controlez viitorul copiilor noștri sau să le schimb soarta? Am fost atât de arogant și ignorant și mi-am supraestimat abilitățile. Apoi m-am întrebat: „De ce gândesc așa?” Mi-am amintit cum, când erau mici, credeam cu toții în Domnul, iar când am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă i-am adus la biserică și i-am încurajat să-și asume o datorie. Am crezut că abilitatea lor de a crede în Dumnezeu era direct legată de felul în care îi creșteam. Așa că, atunci când am aflat că fuseseră îndepărtați, m-am gândit că nu-mi îndeplinisem responsabilitățile de tată și că, dacă le-aș fi fost mai mult alături ca să-i ajut și să am părtășie cu ei, poate nu și-ar fi abandonat credința și n-ar fi urmat lumea. Din cuvântul lui Dumnezeu, acum văd cât de absurde îmi erau părerile și cum nu erau deloc conform adevărului. Crezuseră în Dumnezeu mai mult de un deceniu, Îi citiseră cuvântul, ascultaseră predici și știuseră că o viață adevărată trebuia să fie trăită urmărind adevărul și făcând datoria unei ființe create. Dar ei nu erau deloc interesați de adevăr și, când au văzut că nu erau binecuvântați după ani de credință, au început să urmărească lucruri lumești să-și răsfețe trupul. L-au trădat pe Dumnezeu și au urmat tendințe lumești, deși știau adevărata cale și, chiar dacă ceilalți aveau adesea părtășie cu ei și îi ajutau, ei erau încăpățânați și nu se căiau. Asta arată că sunt scârbiți de adevăr de la natură și că venerează răul. Ei nu sunt printre cei ce vor fi mântuiți de Dumnezeu, ci aparțin lumii și diavolului. Când vor fi distruși în dezastrele care vin, va fi din cauză că L-au trădat pe Dumnezeu și va fi doar vina lor. M-am gândit și la numeroșii oameni din biserică pe care nu i-au convertit părinții lor. Au fost convertiți din întâmplare de colegi, prieteni sau chiar de străini care le-au împărtășit Evanghelia, iar persecuția părinților lor nu i-a putut împiedica să creadă sau să facă o datorie. Unii părinți se bazează pe atașamente ca să le tot predice copiilor lor, dar aceștia nu cred și chiar le poartă pică și li se împotrivesc părinților lor. Unii părinți sunt excluși fiindcă urmăresc statutul fără să se căiască și fac multe rele, totuși copiii lor nu sunt afectați și chiar pot discerne esența părinților lor conform cuvântului lui Dumnezeu și îi resping. La fel, mulți copii sunt îndepărtați și excluși, iar părinții lor le pot discerne esențele în lumina cuvântului lui Dumnezeu. De aici putem vedea că, dacă un om merge pe calea cea dreaptă sau pe cea greșită, dacă e bun sau rău, dacă iubește sau urăște adevărul și chiar finalul lui, toate acestea sunt determinate de natura-esență a lui și nu sunt rezultatul modului în care a fost crescut. Responsabilitatea pe care o pot îndeplini părinții este de a-și crește copiii până la maturitate și de a-i aduce înaintea lui Dumnezeu. Dar calea pe care merg și soarta lor nu sunt deloc în mâinile părinților lor. Copiii noștri au ales singuri să meargă pe calea greșită și nici măcar îndeplinirea responsabilităților mele de tată nu i-ar aduce înapoi. Asta n-are nicio legătură cu faptul că mi-am îndeplinit sau nu aceste responsabilități. Naturile lor sunt scârbite de adevăr. Chiar dacă rămâneam cu ei și îmi petreceam fiecare zi în părtășie cu ei, ar fi fost în zadar. Când i-am judecat pe copiii noștri conform cuvântului lui Dumnezeu, m-am simțit mult mai liber și n-am mai fost tulburat în datoria mea.

Huijuan, asta am câștigat din situație în aceste zile. Știu că atașamentele tale față de copiii noștri sunt puternice și că probabil ți-a fost foarte greu. Nu știu cum ai depășit această situație. Deși îndepărtarea copiilor noștri poate că nu s-a conformat noțiunilor noastre, sigur avem ceva de învățat din situația rânduită de Dumnezeu. Sper că vei putea căuta adevărul în asta și vei putea aborda corect chestiunea. Și tu îmi poți scrie dacă ai câștigat ceva din situația asta. Aștept cu nerăbdare răspunsul tău!

Al tău,

Zhou Ming

20 august 2022