de Yihan, China

În decembrie 2021, am început să practic inspecții video. La început, am studiat și am cugetat cu tot sufletul. De fiecare dată când aveam dubii, căutam soluții la sora care colabora cu mine. Și ea discuta adesea cu mine problemele pe care le identifica în înregistrările video. Eu îmi rezumam de fiecare dată neajunsurile și abaterile, apoi încercam să caut și să învăț principii relevante. În timpul discuțiilor în echipă cu privire la principii, ascultam cu atenție părtășia fiecăruia și cugetam atent pentru a-mi compensa neajunsurile. După ce am practicat astfel o perioadă de timp, mi-am îmbunătățit oarecum competențele de specialitate și am reușit să mă ocup de unele sarcini. Am început să mă simt mulțumită, crezând că am înțeles unele principii. De atunci, rareori am luat inițiativa de a studia. Atunci când aveam părtășie despre principii și discutam probleme cu alți membri ai echipei, nu mai cugetam serios ca înainte și nici nu mă concentram pe rezumarea problemelor din lucrare. Am început să-mi abordez pasiv îndeplinirea datoriei.

Îmi amintesc că, într-un timp, erau frați și surori noi în îndatoririle lor, iar videoclipurile pe care le trimiteau aveau multe probleme. Trebuia să am părtășie cu ei și să le răspund pe rând pentru a rezolva aceste probleme. În inima mea au apărut câteva gânduri viclene: „Dacă verific cu atenție fiecare videoclip și caut principiile relevante ca să am părtășie cu ei și ca să le răspund, o să necesite mult timp și mult efort. Când să termin de prelucrat atât de multe videoclipuri? Poate că ar trebui doar să le evidențiez problemele pe scurt și să-i las să-și dea seama singuri cum să și le rezolve. Astfel, n-o să mă mai chinui atât.” Așadar, doar am menționat problemele din videoclipuri și am indicat direcția generală pentru efectuarea modificărilor. Altă dată, am inspectat un videoclip și am descoperit niște probleme în el. Dar nu eram sigură de ele, așa că am discutat cu sora care colabora cu mine. Ea a spus că nu vede nicio problemă, dar eu tot mă simțeam neliniștită. După ce am cugetat o vreme, tot nu știam sigur dacă erau probleme. Apoi m-am gândit să fiu superficială și mi-am zis: „Poate ar trebui să las lucrurile așa. Sora înțelege principiile mai bine decât mine. Chiar și ea spune că este în regulă, așa că nu ar trebui să existe probleme. Nu trebuie să mă mai gândesc la asta. În plus, e doar impresia mea. Dacă mă înșel și întârzii lucrarea?” Gândind astfel, nu mi-am mai bătut capul cu acest lucru și n-am mai căutat răspunsul. Apoi am trimis videoclipul așa cum era. Câteva zile mai târziu, supraveghetoarea noastră a subliniat că erau unele probleme cu videoclipul și că acestea trebuiau rezolvate. Ulterior, frații și surorile mele au raportat unul după altul că au avut un sentiment negativ după ce au citit sugestiile noastre. Considerau că erau prea multe probleme în videoclipurile pe care le realizaseră și nu știau cum să le rezolve. Confruntându-mă cu aceste probleme expuse, m-am simțit complet dezorientată. Cu toate acestea, mi-am amintit că oamenii, evenimentele și lucrurile pe care le întâlnesc în fiecare zi sunt rânduite de Dumnezeu și se află sub suveranitatea Sa. Faptul că mă confruntam cu aceste circumstanțe nu era întâmplător. Erau cu siguranță lecții pe care trebuia să le învăț, așa că m-am rugat lui Dumnezeu și i-am cerut îndrumarea.

În timpul unui devoțional, am citit aceste fragmente din cuvintele lui Dumnezeu: „E un lucru specific firii corupte să te ocupi de lucruri într-un mod atât de neserios și iresponsabil: la mârșăvie se referă deseori oamenii. În toate lucrurile de care se ocupă, ei fac totul până în punctul în care «este aproximativ corect» și «cam așa»; este o atitudine a «posibilității», a «probabilității» și a cazurilor «patru din cinci»; ei fac lucrurile superficial, se mulțumesc să scape basma curată; nu li se pare că are vreun rost să ia lucrurile în serios sau să fie meticuloși, și mai puțin rost li se pare că are să caute adevărurile-principii. Nu este ceva specific unei firi corupte? Este o manifestare a umanității normale? Nu este. Este corect să o numim aroganță și, de asemenea, pe deplin potrivit să o numim dezmăț – dar, pentru a o surprinde perfect, singurul cuvânt potrivit este «mârșăvie». Mârșăvia se află în cei mai mulți oameni, doar că în măsuri diferite. În toate chestiunile, ei își doresc să facă lucrurile superficial și neglijent, să vadă de ce pot scăpa și tot ceea ce fac poartă un miros de înșelăciune. Îi înșală pe ceilalți când pot, apelează la scurtături când se poate, economisesc timp când e posibil. Gândesc în sinea lor: «Atâta vreme cât evit să fiu dat în vileag, nu provoc probleme și nu sunt chemat să dau socoteală, pot să fac totul de mântuială. Nu trebuie să fac o treabă foarte bună, e prea multă bătaie de cap.» Astfel de oameni nu învață să stăpânească nimic și nu se dedică sau nu suferă și nu plătesc un preț în studiile lor. Vor să cerceteze un subiect numai la suprafață și apoi să se numească experți, crezând că au aflat tot ce e de știut, și apoi să se bazeze pe acest lucru pentru a-și continua confuzi drumul. Nu este aceasta o atitudine pe care o au oamenii față de alții, față de evenimente și lucruri? Este o atitudine bună? Nu este. Pe scurt, înseamnă «a se descurca». O astfel de mârșăvie există în toată omenirea coruptă. Oamenii cu ticăloșie în umanitatea lor adoptă perspectiva «descurcatului» în orice fac. Sunt astfel de oameni capabili să-și facă datoria cum se cuvine? Nu. Sunt ei capabili să facă lucrurile principial? Și mai puțin probabil” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea a doua)”]. „Cum putem să facem diferența dintre oamenii nobili și cei josnici? Pur și simplu uitați-vă la atitudinea și acțiunile lor față de îndatoriri – uitați-vă la cum tratează lucrurile și cum se comportă atunci când apar probleme. Oamenii cu integritate și demnitate sunt meticuloși, conștiincioși și sârguincioși în acțiunile lor și sunt dispuși să plătească un preț. Oamenii fără integritate și demnitate sunt nepăsători și superficiali în acțiunile lor, mereu punând la cale un truc, dorindu-și întotdeauna doar să scape făcând lucrurile de mântuială. Indiferent ce tehnică studiază, nu o învață cu sârguință, sunt incapabili să o învețe și, oricât de mult timp petrec studiind-o, rămân din cale afară de ignoranți. Aceștia sunt oameni cu un caracter josnic” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea a doua)”]. „Îi înșală pe ceilalți când pot”, „fără integritate și demnitate” și „caracter josnic”; fiecare cuvânt din aceste propoziții mi-a străpuns inima. Am reflectat la comportamentul meu în îndeplinirea datoriei. Nu era prestația mea exact așa cum o expusese Dumnezeu? Când am observat că videoclipurile făcute de frați și de surori aveau multe probleme, nu m-am gândit cum să îi ajut să le rezolve și nici nu i-am îndrumat să înțeleagă adevărul și să intre în principii. În schimb, principalul meu gând a fost cum să mă scutesc de efort. M-am gândit că, dacă aș verifica atent fiecare videoclip și aș răspunde în detaliu, ar fi prea complicat și ar necesita multă gândire. Așadar, doar am menționat pe scurt problemele din videoclipuri, dar nu am avut părtășie cu ei cu privire la principii și nu am indicat soluții practice. În consecință, frații și surorile au avut un sentiment negativ după ce mi-au citit sugestiile. Nu cumva am provocat eu o perturbare făcând acest lucru? Când am inspectat acel videoclip, am avut senzația că există unele probleme, dar nu am vrut să reflectez asupra lor cu sârguință pentru că nu eram sigură. Chiar îmi găsisem scuze, gândindu-mă că s-ar putea să nu ajung neapărat la un rezultat prin cugetare. Sora înțelegea principiile mai bine decât mine. Chiar și ea a spus că este în regulă, deci nu ar trebui să fie probleme majore. Nu depusesem cu adevărat efortul de a căuta răspunsul înainte de a ajunge la concluzia că reflecția s-ar putea să nu ducă la niciun rezultat. Oare nu fusesem doar alunecoasă și leneșă? Chiar fusesem foarte înșelătoare! Această atitudine față de datoria mea era exact așa cum a expus-o Dumnezeu: „Atâta vreme cât evit să fiu dat în vileag, nu provoc probleme și nu sunt chemat să dau socoteală, pot să fac totul de mântuială. Nu trebuie să fac o treabă foarte bună, e prea multă bătaie de cap” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea a doua)”]. Aceste cuvinte mă descriau perfect. Trecusem prin fiecare zi pe pilot automat. Mă mulțumisem să evit greutățile fizice și doar să mă descurc. Nu mă gândisem niciodată la dificultățile fraților și surorilor mele sau dacă era eficient să-mi fac datoria în acest fel. Dacă puteam să isprăvesc ceva de bine, de rău, pur și simplu asta făceam, fără să dau dovadă de loialitate față de datoria mea. Cu o astfel de atitudine, fusesem total de neîncredere, exact așa cum descrie Dumnezeu: „fără integritate și demnitate” și „oameni cu un caracter josnic”. Nu era deloc o exagerare. M-am simțit profund tulburată și plină de remușcări, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, am o atitudine prea frivolă și complet iresponsabilă față de datoria mea. Nu mai vreau să trăiesc o astfel de viață josnică. Sunt dispusă să mă răzvrătesc împotriva trupului meu, să fiu sârguincioasă și serioasă și să plătesc un preț pentru a-mi face bine datoria.”

După ce m-am rugat, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o înțelegere mai bună a cerințelor Sale. Dumnezeu spune: „Atunci când face o datorie, o persoană trebuie să învețe să fie conștiincioasă, riguroasă, meticuloasă și responsabilă și să o facă între-o manieră cu picioarele ferm pe pământ, punând un picior înaintea celuilalt. O persoană trebuie să-și folosească toată puterea pentru a-și îndeplini bine acea datorie, până când este mulțumită de modul în care a îndeplinit-o. Dacă cineva nu înțelege adevărul, ar trebui să caute principiile și să acționeze în conformitate cu ele și cu cerințele lui Dumnezeu; ar trebui să depună de bunăvoie mai mult efort pentru a-și face bine datoria și să nu o facă niciodată într-o manieră superficială. Numai practicând în acest fel poate simți pace în inima sa, fără a avea mustrări de conștiință” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (5)”]. Dumnezeu ne cere să fim bine ancorați în îndatoririle noastre, să menținem o atitudine conștiincioasă și responsabilă în tot ceea ce facem, să căutăm adevărurile-principii și să facem tot ce ne stă în putință. Mi-am dat seama că nu mai puteam fi superficială. Trebuia să pun în practică cerințele lui Dumnezeu, inspectând cu grijă fiecare videoclip și oferind pentru probleme îndrumări detaliate, bazate pe principii. Deși asta ar necesita puțin mai multă suferință fizică și gândire, dacă duce la rezultate mai bune în datoria mea, atunci merită. După aceea, pe măsură ce am continuat să inspectez și să ofer soluții pentru problemele fraților și surorilor mele, m-am gândit cum să mă exprim pentru a obține cele mai bune rezultate. Implementând această abordare, nu m-am simțit foarte obosită și am reușit să aprofundez mai bine principiile. Cu toate acestea, din cauza firii mele extrem de corupte și a dorinței mele excesive de confort fizic, mă simțeam tentată în continuare să aleg calea mai ușoară și să fiu superficială când aveam de-a face cu probleme complicate.

Odată, în timp ce inspectam un videoclip, am observat câteva probleme care erau dificil de rezolvat. M-am gândit: „Dacă fac sugestii, trebuie să studiez și să cercetez mai întâi pentru a găsi o cale de rezolvare. Acest lucru va fi problematic. Doar gândindu-mă la asta mă apucă durerea de cap! Dacă pierd atâta timp cu asta și tot nu reușesc să-i dau de cap, nu ar fi oare o risipă de efort? Las-o baltă! Mă voi concentra pe alte videoclipuri deocamdată și mă voi ocupa de acestea mai târziu, când voi avea timp.” După ceva timp, conducătorii noștri au observat o scădere a eficacității în lucrarea noastră video și au verificat din nou videoclipurile trimise de către frați și surori pe parcursul ultimelor trei luni. Conducătorii au constatat că destul de multe videoclipuri fuseseră lăsate așa, că nu ne-am ocupat de ele prompt și că n-am oferit îndrumare fraților și surorilor ca să le modifice conform principiilor, provocând întârzieri semnificative lucrării video. Văzând acest rezultat, am fost stupefiată. Nu erau toate acestea din cauza neglijenței și superficialității cu care îmi îndeplineam datoria? N-aș putea să descriu ce simțeam în sufletul meu. Parcă aveam un bolovan pe piept, care-mi tăia respirația. Mai târziu, am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Felul în care privești însărcinările date de Dumnezeu este extrem de important și este o chestiune foarte serioasă. Dacă nu poți duce la bun sfârșit ceea ce a încredințat Dumnezeu oamenilor, atunci nu ești vrednic de a trăi în prezența lui Dumnezeu și ar trebui să fii pedepsit. Este perfect natural și justificat faptul că oamenii ar trebui să ducă la bun sfârșit orice însărcinări le încredințează Dumnezeu. Aceasta este responsabilitatea supremă a omului și este la fel de importantă ca propria viață. Dacă nu iei în serios însărcinările de la Dumnezeu, atunci Îl trădezi în modul cel mai cumplit. Făcând asta, ești mai jalnic decât Iuda și ar trebui să fii blestemat” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Citind aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, am simțit firea Lui cea dreaptă. Faptul că îmi abordam datoria cu o atitudine dezinvoltă, fiind mereu superficială, alunecoasă și leneșă, indica o trădare gravă a lui Dumnezeu, iar eu aș fi nedemnă să mă aflu în prezența Lui, meritând să fiu blestemată și pedepsită. Îmi era frică, simțeam că mă aflu într-o postură periculoasă. Gândindu-mă că biserica rânduise ca eu să inspectez videoclipuri, se presupunea că aveam să-mi pun tot sufletul și toată puterea în lucrare, făcând-o bine. Dar eu eram neglijentă în îndatoririle mele și căutam modalități de a mă fofila. Atunci când mă confruntam cu probleme pe care nu le înțelegeam sau nu le puteam desluși, nu reușeam să cuget asupra lor cu sârguință. Mai degrabă, atunci când întâmpinam probleme care necesitau un volum semnificativ de efort și gândire, alegeam să mă scutesc de efort și să las filmările deoparte, nereușind să cercetez și să studiez cu promptitudine sau să caut principii relevante pentru a-i îndruma pe ceilalți membri ai echipei. Nu îmi îndeplinisem responsabilitățile. Ceea ce făcusem împiedicase total lucrarea video. Gândindu-mă la prima dată când mi-am asumat această sarcină, am hotărât în fața lui Dumnezeu să prețuiesc ocazia de a face această datorie și să fiu loială pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu. Însă acum, dacă reușeam doar să mă descurc cumva, o făceam fără niciun sentiment de responsabilitate. Nu era aceasta o înșelăciune ostentativă față de Dumnezeu? Îl dezamăgisem cu adevărat și nu eram demnă de încredere! Gândindu-mă la asta, m-am simțit cuprinsă de regret și vinovăție și chiar mai îndatorată față de Dumnezeu. Am plâns în timp ce mă rugam Lui: „O, Dumnezeule, acțiunile mele n-au făcut decât să împiedice și să perturbe lucrarea. Sunt dispusă să mă pocăiesc și să-mi corectez atitudinea față de datoria mea. Te rog, călăuzește-mă!”

Mai târziu, am început să cuget. La început, am vrut să-mi fac bine datoria, dar cum s-a ajuns aici? În timp ce căutam răspunsuri, am găsit aceste fragmente din cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii leneși nu pot face nimic. Într-un cuvânt, sunt netrebnici; au o ușoară dizabilitate cauzată de lene. Oricât de bun ar fi calibrul oamenilor leneși, acesta nu este decât o fațadă; calibrul lor bun nu este de niciun folos. Sunt prea leneși: știu ce ar trebui să facă, dar nu o fac; chiar dacă știu că un lucru reprezintă o problemă, nu caută adevărul pentru a o rezolva; știu ce greutăți ar trebui să îndure pentru ca lucrarea să fie eficientă, dar nu sunt dispuși să îndure astfel de greutății care se cuvine să fie îndurate. Drept urmare, ei nu pot să dobândească niciun adevăr și nu pot să facă lucrare reală. Nu doresc să îndure greutățile pe care oamenii ar trebui să le îndure; știu doar să se desfete în confort, să savureze momentele de bucurie și tihnă și o viață liberă și relaxată. Nu cumva sunt inutili? Oamenii care nu pot îndura greutăți nu sunt vrednici să trăiască. Cei care își doreșc mereu să trăiască precum niște paraziți sunt niște persoane lipsite de conștiință sau de rațiune; sunt niște fiare, iar astfel de oameni nu sunt potriviți nici măcar să muncească. Întrucât nu pot îndura greutăți, chiar și atunci când muncesc, nu reușesc să o facă în mod corespunzător, iar dacă doreșc să dobândească adevărul, speranța este și mai mică. O persoană care nu poate îndura și care nu iubește adevărul este netrebnică; nu este calificată nici măcar pentru a munci. Este o fiară, fără nicio fărâmă de umanitate. Astfel de oameni trebuie eliminați; numai acest lucru este în acord cu intențiile lui Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. „Ești mulțumit să trăiești sub influența Satanei, cu pace și bucurie și puțin confort trupesc? Nu ești tu cel mai josnic dintre toți oamenii? Nu e nimeni mai nesăbuit decât aceia care au zărit mântuirea, dar nu urmăresc să o câștige; aceștia sunt oamenii care își răsfață trupul și se bucură de Satana. Speri că a ta credință în Dumnezeu nu va presupune nicio provocare și niciun necaz și nici cea mai mică greutate. Întotdeauna urmărești acele lucruri care sunt lipsite de valoare și nu acorzi valoare vieții, în schimb, pui propriile tale gânduri extravagante înaintea adevărului. Ești așa de lipsit de valoare! Trăiești ca un porc – ce diferență este între tine și porci și câini? Nu sunt toți fiare aceia care nu urmăresc adevărul și care în schimb iubesc trupul? Nu sunt toți morții aceia fără duhuri, cadavre umblătoare? Câte cuvinte au fost rostite în mijlocul vostru? A fost făcută doar puțină lucrare în mijlocul vostru? Cât de multe am oferit în mijlocul vostru? Deci, de ce nu le-ai câștigat? Ce motiv ai să te plângi? Nu este adevărat că nu ai câștigat nimic pentru că ești prea îndrăgostit de trup? Și nu e deoarece gândurile tale sunt prea extravagante? Nu este deoarece ești prea prost? Dacă ești incapabil să câștigi aceste binecuvântări, poți să-L învinuiești pe Dumnezeu că nu te-a mântuit? […] Îți ofer adevărata cale fără să-ți cer nimic în schimb, dar tu tot n-o urmezi. Ești tu unul dintre aceia care cred în Dumnezeu? Îți acord viața umană reală, și tu tot nu cauți. Nu ești tu la fel cu un porc sau un câine? Porcii nu urmăresc viața omului, ei nu urmăresc să fie curățiți și nu înțeleg ce este viața. În fiecare zi, după ce mănâncă pe săturate, ei doar dorm. Eu ți-am dat calea adevărată și tu tot nu ai câștigat-o: ești cu mâinile goale. Ești dispus să continui în această viață, viața unui porc? Care este însemnătatea existenței unor astfel de oameni? Viața ta este demnă de dispreț și josnică, trăiești în mijlocul murdăriei și desfrâului și nu urmărești niciun scop; nu este viața ta cea mai josnică dintre toate? Ai tupeul de a te uita la Dumnezeu? Dacă tu continui să experimentezi în acest mod, nu-i așa că nu vei obține nimic? Adevărata cale ți-a fost oferită, dar dacă poți sau nu să o câștigi depinde de propria ta căutare personală” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). În trecut, nu m-am asociat niciodată cu termeni precum „gunoi” sau „parazit”, și în niciun caz nu mi-am imaginat că, în ochii lui Dumnezeu, comportamentul meu putea fi aidoma cu cel al unui cadavru ambulant, neexistând nicio deosebire între mine și porci sau câini. Această revelație a fost sfâșietoare și tristă. Dar ceea ce expuneau cuvintele lui Dumnezeu era întocmai comportamentul meu. Tratasem ca pe un țel bucuria confortului fizic, căutând mereu să trăiesc o viață ușoară și liniștită. Când mă confruntam în datoria mea cu dificultăți ce presupuneau să mă străduiesc și să plătesc un preț, recurgeam la viclenie și trândăvie. Fie lucram de mântuială ca să mă descurc cumva, fie ignoram videoclipurile și le lăsam cum erau, făcând tot posibilul să mă scutesc de efort. Nu mi-am îndeplinit responsabilitățile, provocând întârzieri în lucrare. Oare nu eram chiar un gunoi, un parazit care trăia pur și simplu pe spinarea altora? Decăzusem la această stare pentru că fusesem otrăvită și influențată de toxine satanice precum „Trăiește momentul pentru plăcere, pentru că viața este scurtă”, „Bea azi vinul de azi” și „Răsfață-te cât timp ești în viață”. Aceste ideologii toxice m-au determinat să prioritizez confortul meu fizic mai presus de orice, eu nefăcând decât să mă asigur că nu mă epuizez sau stresez. Cât despre faptul dacă-mi îndeplineam responsabilitățile și obligațiile sau dacă Dumnezeu aproba modul în care-mi făceam datoria, nu-mi păsa deloc. Trăind conform acestor toxine, am devenit tot mai egoistă și degenerată, lipsită de orice hotărâre de a urmări lucruri pozitive. Deși această abordare mi-a făcut viața mai ușoară, nu a condus la nicio dezvoltare sau câștig. Mai degrabă, a împiedicat lucrarea, ducând la fărădelege. Să mă complac în confort fizic echivalează cu autodistrugerea!

Mai târziu, am fost aleasă lider de echipă. Pe atunci, două surori tocmai începuseră să practice realizarea de videoclipuri. Pe lângă faptul că realizam videoclipuri singură, trebuia să le îndrum și lor lucrarea și să gestionez lucrarea generală a grupului. Câteodată, văzând că problemele din unele videoclipuri erau complicate, mă gândeam din nou să o iau pe scurtătură. Mă gândeam: „Dacă aș căuta principiile pentru fiecare problemă și aș cugeta, ar trebui să gândesc mult. Când aș putea să termin toate aceste sarcini pe care le am? Doar gândindu-mă la asta mă simt epuizată. E prea multă bătaie de cap! Poate că nu ar trebui să fiu atât de meticuloasă. Atât timp cât arată acceptabil, ar trebui să fie suficient.” Mi-am dat seama că iar căutam confortul fizic. Amintindu-mi de atitudinea lui Noe față de datoria sa, am căutat cuvintele lui Dumnezeu legate de aceasta. Dumnezeu Atotputernic spune: „Din momentul în care Dumnezeu i-a încredințat lui Noe construcția arcei, Noe nu s-a gândit niciodată în sinea lui: «Când va distruge Dumnezeu lumea? Când îmi va oferi un semnal că o va face?» În loc să chibzuiască la astfel de chestiuni, Noe a pus cu toată convingerea la inimă fiecare lucru pe care i-l spusese Dumnezeu și apoi l-a îndeplinit. După ce a acceptat ceea ce Dumnezeu i-a încredințat, Noe a pornit să realizeze și să execute construcția arcei despre care vorbise Dumnezeu ca fiind cel mai important lucru din viața lui, fără cea mai mică urmă de neglijență. Au trecut zile, au trecut ani, zi după zi, an după an. Dumnezeu nu îl supraveghea niciodată pe Noe, împingându-l de la spate, dar, în toată această vreme, Noe a perseverat în sarcina importantă care i-a fost încredințată de Dumnezeu. Fiecare cuvânt și fiecare frază pe care le rostise Dumnezeu erau întipărite în inima lui Noe precum cuvintele cioplite într-o tablă de piatră. Nepăsător la schimbările din lumea exterioară, la batjocura din partea celor din jurul lui, la greutățile implicate sau la dificultățile pe care le-a întâmpinat, el a perseverat, în tot acest timp, în ceea ce i-a fost încredințat de Dumnezeu, fără să dispere sau să se gândească vreodată să renunțe. Cuvintele lui Dumnezeu erau întipărite în inima lui Noe și deveniseră realitatea lui de zi cu zi. […] În inima lui Noe, cuvintele lui Dumnezeu reprezentau cea mai importantă instrucțiune pe care trebuia s-o urmeze și s-o ducă la bun sfârșit și ele erau direcția și scopul lui pe viață. Așadar, orice i-a zis Dumnezeu, orice i-a cerut să facă, orice i-a ordonat să facă, Noe a acceptat acel lucru pe deplin și l-a pus la inimă; l-a privit ca pe cel mai important lucru din viața lui și l-a tratat pe măsură. Nu numai că nu l-a uitat, nu numai că l-a păstrat în inima sa, ci l-a înfăptuit în viața sa de zi cu zi, folosindu-și viața ca să accepte și să ducă la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu. Și în felul acesta, scândură cu scândură, arca a fost construită. Fiecare mișcare, fiecare zi a lui Noe era dedicată cuvintelor și poruncilor lui Dumnezeu. Poate nu părea că Noe îndeplinea o sarcină importantă, dar, în ochii lui Dumnezeu, tot ceea ce a întreprins Noe, fiecare pas pe care l-a făcut pentru a realiza ceva, fiecare lucrare săvârșită de mâna lui – toate au fost prețioase, demne de a fi amintite și vrednice de a fi imitate de această omenire” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Anexa doi: Cum Noe și Avraam au ascultat de cuvintele lui Dumnezeu și I s-au supus (Partea întâi)”]. Atitudinea lui Noe față de datoria sa m-a făcut să mă simt rușinată. N-a contat cât de dificil a fost să construiască arca sau ce sacrificii a necesitat. Noe avea în minte un singur țel: să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu pentru a-L mulțumi. Pentru a atinge acest țel, Noe chiar a îndurat greutăți și a plătit un preț, adunând toate materialele necesare și construind arca bucată cu bucată, cu ciocanul și dalta, stăruind timp de 120 de ani. Am fost profund inspirată de experiența lui Noe. Nu mai puteam să caut confortul și să-mi tratez datoria cu superficialitate. Trebuia să mă rog și să mă bazez pe Dumnezeu și să iau drept pildă atitudinea lui Noe față de datoria sa. Indiferent de dificultățile sau de prețul pe care le presupunea îndeplinirea datoriei mele, trebuia să fac tot posibilul să cooperez. După aceea, am adus starea mea în fața lui Dumnezeu în rugăciuni. Uneori, când găseam multe probleme în unele videoclipuri, mai întâi reflectam cu atenție la ele aplicând principiile și le discutam cu partenera mea, iar apoi comunicam cu frații și cu surorile noastre. Când mă confruntam cu probleme complexe în unele videoclipuri, în loc să le ignor, căutam informații ca să învăț și ca să găsesc soluții, făcând tot posibilul să am părtășie cu frații și cu surorile despre căile de practicare. Și în gestionarea întregii lucrări am făcut tot posibilul să țin cont de toate aspectele, comunicând cu partenera mea pentru a aborda orice abatere sau problemă întâlneam în lucrare. După o perioadă de colaborare în acest mod, atât sora, cât și eu am progresat întrucâtva. Înainte, aveam doar o înțelegere superficială a unor principii. Dar, prin părtășie cu frații și cu surorile mele, am dobândit o înțelegere mai profundă a acestor probleme, ceea ce m-a ajutat să-mi îmbunătățesc abilitățile de specialitate. De asemenea, aveam în datoria mea un simț al poverii mai mare decât înainte. Abia atunci mi-am dat seama că, prin procesul de îndeplinire a îndatoririlor noastre, Dumnezeu ne luminează și ne îndrumă să înțelegem puțin câte puțin adevărurile-principii, oferindu-ne poveri și oportunități de practicare. Poate că trupul nostru suferă puțin, dar, în cele din urmă, noi avem de câștigat. Slavă lui Dumnezeu!