de Xiao Yi, Spania

Când eram copilă, pentru că părinții mei erau ocupați cu munca și nu aveau timp să aibă grijă de mine, m-au trimis acasă la bunica mea, ca să mă crească. Asta se întâmpla în perioada recensământului de planificare familială și, cum nu eram înregistrată la domiciliul bunicii, pentru a evita amenzile, de fiecare dată când se făceau controale în sat, bunica mă lua în brațe și mă ascundea. Vecinii își băteau joc de mine pentru că nu eram înregistrată, îmi spuneau că sunt „un mic nimeni” și un copil fără mamă. Deși eram doar o copilă, îmi puteam da seama că mă luau în derâdere. Eram foarte rănită. Nu voiam să-i văd sau să mă joc cu ceilalți copii. De cele mai multe ori, stăteam închisă în casă de una singură și mă uitam la televizor sau mă jucam cu bunica. Copilăria mea a fost destul de apăsătoare și de monotonă. Mai târziu, când am ajuns la vârsta școlară, părinții m-au adus înapoi acasă. Pentru că eram introvertită, nu-mi plăcea să vorbesc și nu salutam oamenii, mama spunea că sunt înceată la minte și nu la fel de isteață ca sora mea mai mică. Și eu credeam că am multe lipsuri, așa că am devenit și mai puțin dornică să comunic cu oamenii. Treptat, mi s-a părut dificil să comunic cu ceilalți și, când vorbeam cu ei, nu știam ce să spun sau cum să încep o conversație. Uneori aveam în minte lucruri și păreri pe care voiam să le exprim, dar când vorbeam, mă bâlbâiam din cauza emoției și a fricii. Mai ales când vorbeam cu oameni necunoscuți în grupuri mari, mă emoționam atât de mult, încât mă înroșeam la față. Așa că de fiecare dată când veneau rude în vizită sau trebuia să merg la o cină festivă, încercam mereu să evit, dacă puteam, iar dacă nu puteam refuza, pur și simplu stăteam în liniște într-un colț, privindu-i pe ceilalți cum vorbesc și râd.

Eram la fel și după ce L-am găsit pe Dumnezeu. Îmi amintesc că odată, la o adunare, am văzut că participau 50 sau 60 de oameni. M-am simțit imediat intimidată și, cu atâția oameni, nu am îndrăznit să vorbesc. Nu mă pricepeam să mă exprim, așa că simțeam că, dacă aș vorbi neclar sau ceilalți nu ar înțelege, ar fi foarte penibil și jenant. Așa că de fiecare dată când supraveghetorul îmi cerea să am părtășie, alegeam să tac și doar să ascult. Uneori, când învățam deprinderi profesionale cu frații și surorile, supraveghetorul ne cerea să ne împărtășim gândurile, iar eu nu mă puteam abține să nu mă emoționez și nu îndrăzneam să am părtășie, de teamă că voi vorbi neclar. De câteva ori, nu am avut de ales decât să am părtășie după ce mi-a cerut-o supraveghetorul și, în timp ce aveam părtășie, eram atât de emoționată, încât mi se schimba vocea, iar fața mi se încingea din ce în ce mai tare pe măsură ce vorbeam. În final, nu am putut vorbi clar și m-am simțit foarte jenată. M-am gândit: „De ce sunt atât de incapabilă? Doar îmi exprim părerile, deci de ce este atât de greu și de stresant? Nici măcar nu pot vorbi clar, sunt o proastă!” Văzând surorile cu care cooperam având părtășie atât de natural și de fluent, m-am simțit atât de invidioasă: „De ce nu am atâta încredere și atât curaj? De ce îmi este atât de greu să vorbesc sau să-mi exprim gândurile?” Mai târziu, supraveghetorul mi-a rânduit să fiu lider de echipă. M-am gândit în sinea mea: „Sunt introvertită și nu mă pricep la cuvinte, iar când sunt prea mulți oameni, nu îndrăznesc să vorbesc. Dacă au frații și surorile întrebări și nu le pot răspunde clar? Nu va fi penibil?” Voiam doar ca supraveghetorul să găsească pe altcineva și aș fi preferat să fiu, în liniște, doar o membră a echipei. Dar mi-a fost teamă că supraveghetorul își va face o impresie proastă despre mine dacă refuzam datoria, așa că am renunțat la acest gând. În timp ce urmăream lucrarea fraților și a surorilor ulterior, eram încă intimidată și, când îmi puneau întrebări, voiam mereu să răspundă alții, deoarece îmi era teamă că nu voi explica lucrurile clar sau că nu le voi putea rezolva problemele. Când nu puteam evita, mă forțam să spun câteva cuvinte, dar eram încă foarte emoționată. Văzându-mă astfel, m-am simțit foarte frustrată și mi-am dat seama că această stare îmi afecta grav comunicarea normală cu ceilalți și capacitatea de a-mi face îndatoririle. Dacă nu schimbam curând această situație, aș fi devenit din ce în ce mai pasivă în îndatoririle mele, iar acest lucru cu siguranță ar fi întârziat lucrarea. Așa că am căutat în mod conștient adevărul pentru a-mi rezolva problemele.

Într-o zi, am citit cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Indiferent ce li se întâmplă, când oamenii lași se confruntă cu o oarecare dificultate, ei se eschivează. De ce fac asta? Un motiv al acestui lucru este emoția lor de inferioritate. Pentru că se simt inferiori, nu îndrăznesc să meargă în fața oamenilor, nu pot nici măcar să-și asume obligațiile și responsabilitățile pe care se cuvine să și le asume, nici nu pot să-și asume ceea ce sunt efectiv capabili să realizeze în limitele propriilor abilități și calibru și în sfera experienței propriei umanități. Această emoție de inferioritate afectează fiecare aspect al umanității lor, le afectează integritatea și, desigur, le afectează și personalitatea. Când sunt în preajma altor oameni, rareori își exprimă propriile puncte de vedere și aproape că nu-i auzi niciodată clarificându-și poziția sau opinia. Când întâmpină o problemă, nu îndrăznesc să vorbească, ci, în schimb, se eschivează și se retrag permanent. Când sunt prezenți puțini oameni, se simt suficient de curajoși să se așeze printre ei, dar, când sunt mulți, caută un colț și se îndreaptă unde lumina este slabă, neîndrăznind să vină printre alți oameni. Ori de câte ori simt că ar dori să spună ceva în mod pozitiv și activ și să-și exprime propriile puncte de vedere și opinii pentru a arăta că ceea ce cred ei este corect, nici măcar nu au curajul să facă asta. Ori de câte ori au astfel de idei, emoția lor de inferioritate se revarsă dintr-o dată și îi controlează, îi înăbușă, spunându-le: «Nu zice nimic, nu ești bun. Nu-ți exprima punctele de vedere, păstrează-ți ideile pentru tine. Dacă există în inima ta un lucru pe care vrei cu adevărat să-l spui, doar notează-l pe computer și chibzuiește singur la el. Nu trebuie să lași pe nimeni altcineva să afle despre asta. Dacă ai spune ceva greșit? Ar fi atât de jenant!» Această voce îți tot zice să nu faci asta, să nu faci cealaltă, să nu spui asta, să nu spui cealaltă, determinându-te să-ți înghiți fiecare cuvânt pe care dorești să-l spui. Când vrei să spui un lucru pe care l-ai cântărit mult timp în inima ta, bați în retragere și nu îndrăznești să-l spui sau, altminteri, te simți jenat să-l spui, crezând că nu se cuvine să o faci și, dacă o faci, atunci simți că ai încălcat vreo regulă sau legea. Iar când, într-o zi, chiar îți exprimi în mod activ propria părere, te simți peste măsură de perturbat și neliniștit în adâncul tău. Chiar dacă acest sentiment de mare neliniște se estompează treptat, emoția ta de inferioritate înăbușă încet ideile, intențiile și planurile pe care le ai de a-ți dori să vorbești, să-ți exprimi propriile opinii, să fii o persoană normală și să fii pur și simplu la fel ca toți ceilalți. Cei care nu te înțeleg cred că ești o persoană tăcută, liniștită, cu o personalitate timidă, cineva căruia nu-i place să iasă în evidență. Când vorbești în fața multor alți oameni, te simți jenat și roșești la față; ești oarecum introvertit și numai tu, de fapt, știi că te simți inferior. […] Chiar dacă nu se poate spune că emoția este o fire coruptă, el a provocat deja un efect negativ grav; dăunează grav umanității lor și are un impact negativ imens asupra diferitelor emoții și a discursului și acțiunilor umanității lor normale, cu consecințe foarte grave. Influența sa minoră este de a le afecta personalitatea, predilecțiile și ambițiile; influența sa majoră este de a le afecta obiectivele și direcția în viață. Din perspectiva cauzelor acestei emoții de inferioritate, a procesului său și a consecințelor pe care le aduce asupra unei persoane, din orice aspect ai privi, nu e acesta un lucru la care oamenii ar trebui să renunțe? (Ba da.)” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că mă simțeam cu adevărat inferioară. Starea și manifestările inferiorității pe care le expunea Dumnezeu se regăseau în mine. Inima îmi era înlănțuită de sentimente de inferioritate și simțeam mereu că nu sunt suficient de bună în diverse privințe. Când interacționam cu oamenii, îmi era teamă să vorbesc când erau prea mulți sau mă ascundeam într-un colț, tăcând. În îndatoririle mele, ori de câte ori trebuia să-mi exprim gândurile, mă emoționam involuntar, iar gândurile mele nu erau despre cum să cooperez cu toți pentru a-mi îndeplini îndatoririle, ci simțeam că abilitățile mele de exprimare erau inadecvate, că discursul meu nu era la obiect și aș fi preferat să aibă alții părtășie. Când aveam opinii sau gânduri despre anumite probleme, ezitam mereu, gândindu-mă: „Să vorbesc sau nu? Părerea mea este corectă? Vor fi ceilalți de acord cu mine? Las-o baltă, mai bine nu spun nimic. Cel mai bine e doar să ascult părerile celorlalți.” Eram adesea influențată de aceste gânduri, de parcă aș fi avut gura pecetluită și gâtul blocat, ceea ce mă făcea incapabilă să-mi exprim părerile și poziția în multe situații. Supraveghetorul m-a rugat să fiu lider de echipă și știam că, asumându-mi această datorie, ar trebui să-mi îndeplinesc responsabilitățile, dar de fiecare dată când trebuia să urmăresc lucrarea, nu puteam scoate un cuvânt, temându-mă că nu voi putea explica lucrurile clar și că ceilalți nu vor înțelege. Ar fi fost atât de penibil! Așa că voiam mereu să răspundă cineva cu abilități de comunicare mai bune la întrebările fraților și surorilor, iar eu doar ascultam și aprobam de pe margine. Drept urmare, nu am putut să-mi îndeplinesc responsabilitățile pe care ar fi trebuit să le îndeplinesc și am devenit tot mai pasivă în îndatoririle mele. Acest sentiment negativ de inferioritate a avut cu adevărat un impact uriaș asupra mea, făcându-mă din ce în ce mai timidă și mai pasivă și chiar incapabilă să comunic normal cu ceilalți. Mi-am pierdut simțul responsabilității și elanul, mă judecam negativ din ce în ce mai mult și dădeam verdicte asupra mea, iar dorința mea de a da înapoi era tot mai puternică. Am văzut cât de dureros era să fiu înlănțuită și constrânsă de aceste sentimente de inferioritate.

Ulterior, am căutat soluții pentru această problemă. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „La suprafață, inferioritatea este o emoție care se manifestă în oameni; dar, de fapt, cauza ei fundamentală este corupția Satanei, mediul în care trăiesc oamenii și motivele obiective ale oamenilor. Toată omenirea se află sub puterea celui rău, profund coruptă de Satana și nimeni nu instruiește generația următoare în concordanță cu adevărul, cu cuvintele lui Dumnezeu; mai degrabă, face asta în conformitate cu lucrurile care vin de la Satana. Așadar, consecința faptului de a instrui generația viitoare și omenirea cu lucrurile Satanei, pe lângă a corupe firile și esența oamenilor, este că face să apară emoții negative în oameni. Dacă emoțiile negative care apar sunt temporare, atunci nu vor avea un efect extraordinar asupra vieții unei persoane. Cu toate acestea, dacă o emoție negativă devine profund înrădăcinată în adâncul inimii și sufletului unei persoane și ajunge să fie blocată acolo în mod permanent, dacă acea persoană este complet incapabilă să o uite sau să scape de ea, atunci îi va afecta negreșit fiecare decizie, modul în care abordează tot felul de oameni, evenimente și lucruri, ceea ce alege atunci când se confruntă cu chestiuni majore de principiu și calea pe care va merge în viața sa – acesta este efectul pe care adevărata societate umană îl are asupra fiecărei persoane. Celălalt aspect îl reprezintă motivele obiective ale oamenilor. Adică, educația și învățăturile pe care ei le primesc pe măsură ce cresc, toate gândurile și ideile, alături de modalitățile de a se purta pe care le acceptă, precum și diferitele zicale umane, toate vin de la Satana, până în punctul în care oamenii nu au nicio capacitate de a gestiona și înlătura din perspectiva și poziția corecte aceste probleme pe care le întâmpină. Prin urmare, sub influența neștiută a acestui mediu aspru și fiind oprimat și controlat de el, omul nu poate face altceva decât să înceapă să aibă diverse emoții negative și să le folosească pentru a încerca să se împotrivească unor probleme pe care nu are capacitatea de a le rezolva, schimba sau înlătura. Să luăm ca exemplu emoția de inferioritate. Părinții tăi, profesorii, persoanele mai în vârstă și ceilalți din jurul tău au cu toții o evaluare nerealistă a calibrului, umanității și integrității tale și, în cele din urmă, ceea ce îți face acest lucru este să te atace, să te prigonească, să te sufoce, să te limiteze și să te constrângă. În cele din urmă, când nu mai ai puterea de a rezista, nu ai altă opțiune decât să alegi o viață de acceptare în tăcere a insultelor și a umilinței, acceptând în tăcere, împotriva judecății tale mai bune, acest tip de realitate incorectă și nedreaptă. Când accepți această realitate, emoțiile care apar în cele din urmă în tine nu sunt acelea fericite, mulțumite, pozitive sau progresive; nu trăiești cu mai multă motivație și direcție, cu atât mai puțin urmărești obiectivele exacte și corecte pentru viața umană, ci, mai degrabă, apare în tine o emoție profundă de inferioritate. Când această emoție se ivește în tine, simți că ești neajutorat. Când întâmpini o chestiune care-ți cere să exprimi o părere, cine știe de câte ori vei lua în considerare, în adâncul inimii tale, ceea ce dorești să spui și punctul de vedere pe care dorești să-l exprimi, totuși încă nu te poți convinge să le spui cu voce tare. Când cineva exprimă același punct de vedere pe care-l ai tu, îți permiți să simți o afirmare în inima ta, confirmarea că nu ești mai rău decât alți oameni. Însă, când aceeași situație are loc din nou, tot îți spui: «Nu pot să vorbesc la întâmplare, să fac ceva pripit sau să mă fac de râs. Nu sunt bun, sunt prost, sunt nesăbuit, sunt un idiot. Trebuie să învăț cum să mă ascund și doar să ascult, nu să vorbesc.» Din asta, oare nu putem vedea că, din momentul în care apare emoția de inferioritate până când devine adânc înrădăcinat în adâncul inimii unei persoane, ea este privată atunci de liberul arbitru și de drepturile legitime care i-au fost acordate de Dumnezeu? (Ba da.) A fost privată de aceste lucruri” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am început să reflectez asupra motivului pentru care eram atât de timidă și aveam astfel de sentimente de inferioritate și nu m-am putut abține să nu mă gândesc la trecutul meu. Când eram mică, pentru a evita recensământul de planificare familială, am fost crescută acasă la bunica mea și deseori trebuia să fug și să mă ascund cu ea. Acest lucru mi-a lăsat o umbră în suflet și am devenit foarte timidă. Pentru că părinții mei nu erau prin preajmă, o mătușă din familia vecinului meu își bătea joc de mine, spunându-mi că sunt „un mic nimeni”, iar copiii de vârsta mea își băteau joc de mine, spunându-mi că sunt un copil fără mamă. Simțeam că trăiesc sub un cer cenușiu și fără soare și mă simțeam foarte singură și ținută în frâu, gândindu-mă că sunt diferită de ceilalți copii. Ei îi aveau pe ambii părinți alături, dar eu nu. După toate acestea, nu mi-a mai plăcut să ies, mi-era teamă să întâlnesc oameni și am devenit din ce în ce mai tăcută. După ce am început școala, pentru că eram timidă și îmi lipsea sentimentul de siguranță, rareori vorbeam cu colegii mei în pauze. Îi priveam cum vorbesc, râd și se joacă după ore, dar nu puteam decât să mă uit și să-i invidiez, simțind mereu că sunt diferită de ei. O experiență care m-a marcat profund s-a întâmplat în timpul unei ore de limba chineză. Pentru că am răspuns la o întrebare cu o voce atât de slabă, profesoara mi-a spus în batjocură: „Ar trebui să-ți iau o portavoce”, și de îndată ce a spus asta, toată clasa a izbucnit în râs. În acel moment, am simțit că eram de râsul întregii clase și voiam doar să-mi ascund fața. Din cauza notelor mele mediocre și a disprețului profesoarei, după ce am fost batjocorită în acest fel, stima mea de sine a fost grav rănită. După ce m-am întors acasă la părinții mei, am văzut că se certau des și m-am simțit și mai ținută în frâu și mai singură. Pentru că am fost blocată în această stare emoțională pentru o lungă perioadă de timp, a trebuit să procesez singură, în inima mea, multe gânduri și sentimente. Deoarece eram mereu tăcută și păream stângace în relațiile cu oamenii sau în diverse situații, părinții mă abordau cu sentimente de furie și neajutorare și îmi spuneau: „Ești proastă? Nici măcar nu poți vorbi cum trebuie, parcă ai amuțit!” Cu timpul, am început să accept că nu sunt bună de nimic și că nu mă pricep la cuvinte, iar aceste evaluări s-au lipit de mine ca niște etichete, lăsându-mă cu un sentiment de inferioritate de durată. Chiar și acum, când trebuia să-mi exprim părerile în îndatoririle mele, deși aveam în mod clar opinii și idei, îmi era prea teamă să vorbesc, temându-mă mereu că vorbele mele ar putea fi nepotrivite și, prin urmare, respinse, ceea ce m-ar fi făcut să par și mai incapabilă. Dar, în realitate, multe dintre părerile și sugestiile mele s-au dovedit mai târziu a fi potrivite și demne de luat în considerare. Reflectând la aceste lucruri, am început să înțeleg mai clar motivele sentimentelor mele de inferioritate. Din cauza influenței circumstanțelor externe, mă judecam constant în mod negativ și dădeam verdicte asupra mea și, cu timpul, mi-am pierdut inițiativa, iar atât în comunicarea cu ceilalți, cât și în îndeplinirea îndatoririlor mele, am devenit din ce în ce mai pasivă și mai timidă.

Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent de situația care a făcut să apară emoția ta de inferioritate ori de cine sau ce eveniment a făcut-o să apară, ar trebui să ai înțelegerea corectă a calibrului tău, a punctelor tale forte, a talentelor și a propriului caracter. Nu e corect să te simți inferior, nici nu e corect să te simți superior – ambele sunt emoții negative. Inferioritatea poate să-ți încătușeze acțiunile, să-ți încătușeze gândurile și să-ți influențeze punctele de vedere și poziția. În mod similar, și superioritatea are acest efect negativ. Prin urmare, fie că e vorba de inferioritate sau de o altă emoție negativă, ar trebui să nutrești înțelegerea corectă a interpretărilor care duc la apariția acestei emoții. În primul rând, ar trebui să înțelegi că acele interpretări sunt incorecte și, fie că e vorba despre calibrul tău, talentul tău sau caracterul tău, evaluările și concluziile despre tine la care duc acestea sunt întotdeauna greșite. Deci, cum poți să te evaluezi și să te cunoști cu acuratețe și să te desprinzi de emoția de inferioritate? Ar trebui să iei cuvintele lui Dumnezeu ca bază pentru a dobândi cunoașterea de sine, a afla cum sunt umanitatea, calibrul și talentul tău și ce puncte forte ai. […] În acest tip de situație, trebuie să-ți faci o evaluare corectă și să te măsori în mod corect, conform cuvintelor lui Dumnezeu. Ar trebui să stabilești ce ai învățat și în ce constau punctele tale forte și să te duci să faci tot ce poți face; cât despre lucrurile pe care nu le poți face, neajunsurile și lipsurile tale, ar trebui să reflectezi asupra lor și să le cunoști și, de asemenea, ar trebui să evaluezi și să știi cu exactitate cum este calibrul tău și dacă este bun sau rău. Dacă nu poți să-ți înțelegi propriile probleme sau să dobândești o cunoaștere clară în privința lor, atunci cere-le acelora din jurul tău care au înțelegere să-ți facă o estimare. Indiferent dacă ceea ce spun ei este corect, cel puțin îți va oferi un punct de referință și îți va permite să ai o judecată sau o caracterizare de bază în ceea ce te privește. După aceea, poți să rezolvi problema esențială a emoției negative de inferioritate și să ieși treptat din ea. Emoția de inferioritate este ușor de rezolvat dacă cineva poate să o discearnă, să se lămurească în legătură cu ea și să caute adevărul” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am găsit calea de a renunța la sentimentele mele de inferioritate. Aceasta era să mă evaluez în mod obiectiv și drept, pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Nu puteam să mă complac continuu în aceste amintiri vechi, fiind constrânsă de umbrele trecutului și de evaluările greșite ale altora despre mine, până în punctul de a lăsa aceste lucruri să-mi controleze gândurile și viața. Ar trebui să mă măsor și să mă evaluez conform cuvintelor lui Dumnezeu și să-mi privesc corect punctele forte și slăbiciunile. Aș putea, de asemenea, să iau în considerare evaluările celor din jurul meu pentru a mă judeca în mod obiectiv. Mi-am amintit cum m-au evaluat frații și surorile cu care am cooperat. Ei au spus că am un calibru mediu, că înțelegerea mea nu era distorsionată, că aveam propriile gânduri când mă confruntam cu situații și că aveam un simț al poverii și al responsabilității în îndatoririle mele. Am văzut că, deși nu eram foarte capabilă și ageră și nu aveam un calibru foarte înalt, nu eram o persoană cu un calibru slab sau fără gânduri. Mai mult, frații și surorile mele nu m-au respins pentru că eram introvertită și nu mă pricepeam la vorbit. În schimb, când mă emoționam și nu puteam vorbi clar, m-au ajutat să clarific și să completez ceea ce încercam să spun. Acest lucru m-a făcut să simt ajutorul sincer dintre frați și surori, fără a mă lua în derâdere sau disprețui.

Mai târziu, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii care trăiesc în umanitatea normală sunt restricționați și de multe instincte și nevoi trupești. […] Uneori, oamenii pot fi constrânși de sentimente și nevoi trupești, iar alteori pot fi supuși unor restricții ale instinctelor trupești sau unor restricții de timp și de personalitate – acest lucru este normal și natural. De exemplu, unii oameni sunt destul de introvertiți din copilărie; nu le place să vorbească și le este greu să relaționeze cu ceilalți. Chiar și ca adulți, la 30 sau 40 de ani, tot nu pot birui această personalitate: nu sunt buni nici acum la oratorie sau nu se pricep la cuvinte și nici nu se pricep să relaționeze cu ceilalți. După ce ajung conducători, această trăsătură de personalitate le limitează și le împiedică într-o anumită măsură lucrarea, iar acest lucru le provoacă adesea tulburare și frustrare, făcându-i să se simtă foarte constrânși. Faptul că sunt introvertiți și că nu le place să vorbească sunt manifestări ale umanității normale. Întrucât sunt manifestări ale umanității normale, sunt ele considerate fărădelegi față de Dumnezeu? Nu, nu sunt fărădelegi, iar Dumnezeu le va trata corect. Orice probleme, defecte sau cusururi ai avea, niciuna dintre acestea nu este o problemă în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Se uită decât la felul în care cauți adevărul, cum practici adevărul, cum acționezi conform adevărurilor-principii și cum urmezi calea lui Dumnezeu în condițiile inerente ale umanității normale – acestea sunt lucrurile la care Se uită Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. M-am disprețuit mereu pentru că eram introvertită și nu mă pricepeam la vorbit și am fost adesea privită de sus și luată în derâdere de colegii de clasă și de serviciu, dar Dumnezeu spune că acestea sunt manifestări ale umanității normale. Am înțeles în sfârșit că a fi introvertită și a nu te pricepe la vorbit nu este greșit și că nu este ceva de care să-ți fie rușine. Personalitatea înnăscută a unei persoane nu poate fi schimbată, iar lucrarea lui Dumnezeu nu are menirea de a schimba personalitatea unei persoane, de a transforma introvertiții în extrovertiți sau pe cei care nu se pricep la vorbit în vorbitori elocvenți. Mai degrabă, lucrarea lui Dumnezeu se concentrează pe curățirea și schimbarea firii corupte a unei persoane, iar Dumnezeu nu condamnă neajunsurile și deficiențele din cadrul umanității normale. Ceea ce privește Dumnezeu este dacă o persoană poate urmări adevărul și dacă poate asculta și practica potrivit cuvintelor Sale. Înțelegând acest lucru, nu m-am mai simțit tulburată de personalitatea mea introvertită sau de abilitățile slabe de vorbire și nu m-am mai disprețuit. Ar trebui să-mi tratez corect neajunsurile și, când trebuie să-mi exprim opinia, nu ar trebui să gândesc mereu: „Nu pot s-o fac. Sunt introvertită și nu mă pricep la vorbit”, ci, în schimb, trebuie să-mi îndeplinesc responsabilitățile și să acționez conform principiilor. Înaintând în îndatoririle mele, am practicat în mod conștient conform cuvintelor lui Dumnezeu.

Mai târziu, când am urmărit lucrarea, am observat că unii frați și unele surori erau pasivi în îndatoririle lor. M-am gândit să-i impulsionez, dar când eram pe punctul de a trimite un mesaj, m-am îngrijorat, gândindu-mă: „Cum ar trebui să spun asta? Vor răspunde activ la mesaj? Dacă îmi pun întrebări și nu le pot răspunde clar, va fi atât de penibil!” Gândind astfel, nu am îndrăznit să trimit mesajul. Mi-am dat seama că fusesem din nou înlănțuită de sentimentele mele de inferioritate. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu pe care le citisem cu câteva zile înainte: „Orice probleme, defecte sau cusururi ai avea, niciuna dintre acestea nu este o problemă în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu Se uită decât la felul în care cauți adevărul, cum practici adevărul, cum acționezi conform adevărurilor-principii și cum urmezi calea lui Dumnezeu în condițiile inerente ale umanității normale – acestea sunt lucrurile la care Se uită Dumnezeu” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. În acel moment, am simțit că aveam o direcție și o cale. Indiferent dacă frații și surorile mele răspundeau activ, ar trebui totuși să-mi îndeplinesc responsabilitatea. Așa că am trimis un mesaj pentru a-i îndemna în lucrarea lor. Când mi-au pus câteva întrebări, am răspuns atât cât am știut, iar practicând în acest fel m-am simțit liniștită. Am experimentat faptul potrivit căruia cuvintele lui Dumnezeu sunt cu adevărat direcția și criteriile după care oamenii ar trebui să acționeze.

Mai târziu, o soră mi-a amintit să reflectez: în afară de a fi afectată de sentimente de inferioritate, ce firi corupte mă constrângeau când eram mereu pasivă și dădeam înapoi în datoria mea? Sora mi-a trimis un fragment din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Familia condiționează oamenii nu numai cu una sau două zicale, ci cu o întreagă serie de citate și aforisme celebre. De exemplu, bătrânii din familia ta și părinții tăi menționează adesea zicala «Un om își lasă numele în urmă oriunde stă, așa cum gâsca scoate țipete oriunde zboară»? (Da.) Îți spun: «Oamenii trebuie să trăiască de dragul reputației lor. Oamenii nu ar trebui să caute nimic altceva în viața lor, în afară de a-și clădi o reputație bună și a lăsa o impresie bună în mintea celorlalți. Indiferent cu cine vorbești, spune-i cuvinte plăcute, rostește doar cuvinte de lingușire și bunătate și nu-l ofensa. În schimb, fă mai multe lucruri bune și acte de bunătate.» Acest efect de condiționare particular exercitat de familie are un anumit impact asupra comportamentului sau principiilor de conduită ale oamenilor, cu inevitabila consecință că ei dau mare importanță faimei și câștigului. Adică, dau mare importanță propriei reputații, prestigiului și impresiei pe care o creează în mințile oamenilor și evaluării de către ceilalți a tot ceea ce fac ei și a fiecărei opinii pe care o exprimă. Oamenii acordă o mare importanță faimei și câștigului, așa că vorbele acelor zicale bine-cunoscute și acelor principii pentru a gestiona lucrurile din cultura tradițională ajung să ocupe o poziție dominantă în inimile lor, ocupându-le chiar în întregime. Pe nesimțite, ajung să nu mai considere important dacă își fac datoria în conformitate cu adevărul și cu principiile și pot chiar să abandoneze complet astfel de considerente. În inimile lor, acele filosofii satanice și zicale bine-cunoscute ale culturii tradiționale, cum ar fi «Un om își lasă numele în urmă oriunde stă, așa cum gâsca scoate țipete oriunde zboară», devin deosebit de importante. […] Tot ce faci nu este de dragul practicării adevărului și nici ca să-L mulțumești pe Dumnezeu, ci de dragul propriei reputații. În felul acesta, ce a devenit, fără să-ți dai seama, tot ce faci tu? A devenit efectiv un act religios. Ce s-a ales de esența ta? Ai devenit arhetipul unui fariseu. Ce s-a ales de calea ta? A devenit calea antihriștilor. Așa o caracterizează Dumnezeu. Așadar, esența tuturor lucrurilor pe care le faci este întinată, nu mai este aceeași; nu practici adevărul și nu-l urmărești, ci în schimb, urmărești faima și câștigul. În cele din urmă, în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, felul în care îți îndeplinești datoria nu este – într-un cuvânt – conform standardului. De ce? Pentru că ești devotat numai reputației tale, în loc să fii devotat lucrurilor pe care ți le-a încredințat Dumnezeu sau datoriei tale în calitate de ființă creată. […] Pentru că, în esență, toate lucrurile pe care le faci sunt doar de dragul reputației tale și doar pentru a pune în practică zicala «Un om își lasă numele în urmă oriunde stă, așa cum gâsca scoate țipete oriunde zboară». Nu urmărești adevărul, totuși tu însuți nu știi asta. Crezi că nu e nimic în neregulă cu această zicală, pentru că n-ar trebui oamenii să trăiască de dragul reputației lor? Cum spune zicala cunoscută, «Un om își lasă numele în urmă oriunde stă, așa cum gâsca scoate țipete oriunde zboară.» Această zicală pare foarte pozitivă și legitimă, așa că îi accepți, în mod inconștient, efectul de condiționare și o vezi ca pe un lucru pozitiv. Odată ce vezi această zicală ca pe un lucru pozitiv, o urmărești și o pui în practică fără să știi. În același timp, în mod inconștient și confuz, o interpretezi greșit ca fiind criteriul adevărului. Când o vezi drept criteriul adevărului, nu mai asculți și nici nu poți înțelege ce spune Dumnezeu. Pui în practică orbește acest motto: «Un om își lasă numele în urmă oriunde stă, așa cum gâsca scoate țipete oriunde zboară» și acționezi în conformitate cu el și ceea ce obții din asta, în final, este o reputație bună. Ai câștigat ceea ce ai vrut să câștigi, dar făcând asta, ai încălcat și ai abandonat adevărul și ai pierdut șansa la mântuire” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (12)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că fusesem mereu profund influențată de ideea „Un om își lasă numele în urmă oriunde stă, așa cum gâsca scoate țipete oriunde zboară” și că prețuisem mereu foarte mult reputația mea, păsându-mi mult de ceea ce ar gândi alții despre mine. Eram exact ca o marionetă, înlănțuită de mândrie și de statut. M-am gândit că faptul că supraveghetorul m-a desemnat lider de echipă a fost în realitate o ocazie excelentă de instruire pentru mine. Când comunicam și învățam împreună cu frații și surorile, aceasta a fost, de asemenea, o bună ocazie pentru mine de a compensa ceea ce îmi lipsea. Dacă părerile mele erau greșite, frații și surorile mă puteau ajuta să corectez orice abateri. Dar am fost mereu constrânsă de mândria mea și, când vedeam că erau mulți oameni și trebuia să-mi împărtășesc părerile, prima mea reacție era mereu: „Nu pot face asta.” Mi-era teamă să-mi expun neajunsurile și să nu-și facă frații și surorile o impresie proastă despre mine și să mă privească de sus. Drept urmare, nu am spus ceea ce ar fi trebuit spus și nu am îndeplinit responsabilitățile pe care ar fi trebuit să le îndeplinesc, ceea ce m-a făcut foarte pasivă în îndeplinirea îndatoririlor mele. Am acordat prea multă importanță mândriei și statutului personal. Pentru a-mi proteja mândria și statutul, am ratat multe ocazii de a practica adevărul și de a-mi îndeplini responsabilitățile și am ratat foarte multe șanse de a primi lucrarea Duhului Sfânt. Trebuia să practic în mod conștient adevărul și să nu mai trăiesc pentru mândrie sau statut.

Mai târziu, din cauza nevoilor lucrării, a trebuit să-mi fac îndatoririle în altă echipă, iar liderul de echipă m-a rugat să urmăresc lucrarea fraților și a surorilor și să conduc adunările de grup. M-am gândit în sinea mea: „Nu mă pricep la vorbit. Dacă nu explic lucrurile clar și frații și surorile nu înțeleg, nu mă vor privi oamenii de sus?” M-am simțit puțin emoționată și tensionată. Dar mi-am dat seama că Dumnezeu a permis ca această datorie să îmi revină pentru a-mi da o povară și pentru a mă lăsa să mă instruiesc mai mult. Prin urmare, am acceptat această datorie. La început, când mă adunam cu frații și surorile, eram gazdă împreună cu partenera mea și încă eram emoționată înainte de a avea părtășie, îngrijorându-mă că, dacă nu voi avea o părtășie bună, frații și surorile mă vor privi de sus. Dar când m-am gândit că aceasta era datoria mea, am simțit un simț al responsabilității și am putut să am părtășie cu curaj. Deși încă aveam emoții în timpul părtășiei, după câteva adunări, am descoperit că, după ce cugetam cu atenție la cuvintele lui Dumnezeu, nu mai eram la fel de emoționată când aveam părtășie. Nu-mi păsa prea mult dacă părtășia mea era bună sau rea și mă simțeam mult mai liniștită. Faptul că am putut face chiar și această mică schimbare a fost un rezultat al faptului că m-au îndrumat cuvintele lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!