de Li Yang, China

Am fost arestat imediat după Anul Nou Chinezesc, în 2020, din cauza credinței mele. Când am intrat, la examenul fizic de rutină, mi-au găsit pete pe plămâni. Asta era când epidemia de coronavirus era gravă, așa că n-au îndrăznit să mă preia. Poliția a luat legătura cu familia mea ca să mă ia acasă. Pe drumul spre casă, sora mea mi-a zis: „Tata s-a îmbolnăvit grav anul trecut și are cancer la vezica urinară. Operația a durat peste șase ore. I-au scos jumătate dintr-un rinichi și aproape că n-a scăpat cu viață. L-au ținut în viață deocamdată, dar numai prin chimioterapie lunară. Nu știm cât va mai rezista.” Plângea în timp ce vorbea și mi-a mai spus câteva lucruri din ultimii doi ani. Nu pot descrie cât de îngrozitor m-am simțit și m-am rugat în gând: „Dumnezeule, sunt sigur că ceea ce am de înfruntat face parte din voia Ta. Te rog, protejează-mi inima și ajută-mă să mă supun fără să Te învinovățesc.”

Când am ajuns acasă, am văzut că tata arăta foarte fragil și fața îi era umflată. Parcă era altă persoană față de când am plecat. Asta m-a făcut să mă simt și mai rău. Am văzut că și o mare parte din pomii noștri fructiferi au murit din cauza secetei și aproape toate economiile familiei mele s-au cheltuit pe tratamentul tatălui meu. Pomii fructiferi, sigura lor sursă de venit, abia mai produceau ceva. Erau vremuri grele. Era foarte supărător pentru mine să văd toate astea și nu știam cum să fac față. Fără să-mi dau seama, am început să-L învinovățesc pe Dumnezeu. Cu câțiva ani în urmă, fusesem arestat și reținut pentru o lună din cauza credinței mele în Dumnezeu. De la eliberare, fusesem plecat din oraș ca să-mi fac datoria. Cum se putea întâmpla asta familiei mele după toate sacrificiile pe care le făcusem? Acest gând m-a demoralizat și mai tare și nu știam cum să trec peste asta. Nu mă puteam motiva orice aș fi făcut și eram preocupat doar de găsirea unei slujbe pentru a completa venitul familiei la finalul pandemiei. După un timp, am primit o scrisoare de la frați și surori spunând că nu eram în siguranță acasă și că trebuia să mă ascund la un alt membru al bisericii un timp. Știam că pandemia era singurul motiv pentru care nu eram în custodie și mă puteau reține în orice clipă. Ar fi mai sigur să plec de acasă, aș putea duce o viață a bisericii și să-mi fac datoria. Dar nu voiam să-mi fac datoria, văzându-mi familia la ananghie. Le-am răspuns la scrisoare spunând că nu aveam de gând să plec. M-am simțit foarte vinovat după ce am trimis-o, dar mi-am alungat gândul. A doua zi, în drum spre câmpul pe care lucram, m-am izbit cu bicicleta electrică și mi-am zdrobit piciorul. Am realizat că Dumnezeu îmi trimitea un mesaj. Am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „O, Dumnezeule, nu vreau să trăiesc în corupția mea satanică și să mă lupt cu Tine. Te rog, îndrumă-mă să mă cunosc ca să mă pot supune în aceste împrejurări.” După rugăciune, am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Ceea ce urmărești tu este să fii capabil să câștigi pacea după ce ai crezut în Dumnezeu, pentru ca ai tăi copii să nu se îmbolnăvească, pentru ca soțul tău să aibă o slujbă bună, pentru ca fiul tău să-și găsească o soție bună, pentru ca fiica ta să-și găsească un soț decent, pentru ca boii și caii tăi să are pământul bine, pentru un an de vreme bună pentru recoltele tale. Asta e ceea ce cauți tu. Ce urmărești tu e doar să trăiești în confort, pentru ca niciun accident să nu se întâmple familiei tale, pentru ca vânturile să te ocolească, pentru ca fața ta să nu fie atinsă de praf, pentru ca recoltele familiei tale să nu fie inundate, pentru ca tu să nu fii afectat de vreun dezastru, să trăiești în îmbrățișarea lui Dumnezeu, să trăiești într-un cuibușor confortabil. Un laș ca tine, care întotdeauna urmărește trupul – ai o inimă, ai un duh? Nu ești o fiară? […] Viața ta este demnă de dispreț și josnică, trăiești în mijlocul murdăriei și desfrâului și nu urmărești niciun scop; nu este viața ta cea mai josnică dintre toate? Ai tupeul de a te uita la Dumnezeu? Dacă tu continui să experimentezi în acest mod, nu-i așa că nu vei obține nimic? Adevărata cale ți-a fost oferită, dar dacă poți sau nu să o câștigi depinde de propria ta căutare personală” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). „Relația omului cu Dumnezeu este doar una de interes personal. Este o relație dintre o persoană care primește și una care dă binecuvântarea. Pentru a spune lucrurilor pe nume, seamănă cu relația dintre angajat și angajator. Angajatul lucrează numai pentru a primi recompensele acordate de angajator. Într-o astfel de relație nu există nicio afecțiune, ci doar o tranzacție. Nu există a iubi sau a fi iubit, numai caritate și milă. Nu există înțelegere, doar indignare reprimată și înșelătorie. Nu există intimitate, numai o prăpastie de netraversat. Acum că lucrurile au ajuns până în acest punct, cine poate inversa o astfel de tendință? Și câți oameni sunt capabili să înțeleagă cu adevărat cât de cumplită a devenit această relație? Cred că atunci când oamenii se scufundă în bucuria de a fi binecuvântați, niciunul nu-și poate imagina cât de jenantă și de dizgrațioasă este o astfel de relație cu Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 3: Omul poate fi salvat numai în mijlocul gestionării lui Dumnezeu”). Dumnezeu expunea starea mea reală. M-am simțit rușinat. De când am văzut cât de bolnav era tata și toți pomii aceia uscați și cu familia căzută în vremuri grele, fusesem neînțelegător și Îl învinovățeam pe Dumnezeu, căutându-I chiar scuze. Simțeam că făcusem sacrificii și lucrasem din greu pentru El, fusesem închis și suferisem fără a-L trăda, așa că ar fi trebuit să mă protejeze și să-mi binecuvânteze familia. Am văzut că, în datoria mea, nu urmăream adevărul sau să-mi schimb firea, ci voiam să mă folosesc de sacrificiile mele pentru a negocia cu Dumnezeu pentru binecuvântări. Oare asta nu mi-a transformat datoria într-o tranzacție? Având credință și făcându-mi datoria în acel mod era ca oricare alt loc de muncă. Era la schimb pentru câștigul personal, fără vreun simțământ real.

Am realizat că eram atât de norocos să primesc lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, să mă bucur de susținearea și udarea cuvintelor Sale, să am parte de judecata și curățirea Sa și șansa de a fi mântuit în final. Ce binecuvântare nemaipomenită! Dar nu mă gândeam cum să urmăresc adevărul și să-mi fac bine datoria pentru a răsplăti iubirea Lui. Când am văzut greutățile familiei, nu m-am gândit cum să caut adevărul și să mărturisesc ferm. M-am gândit doar la câștigul personal și-mi calculam pierderile. L-am învinovățit și L-am înțeles greșit pe Dumnezeu și nu mai voiam să-mi fac datoria. Asta însemna trădarea Lui și lipsă completă de umanitate.

Apoi am citit alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Nimeni nu trece prin viață fără suferință. Pentru unii oameni, aceasta are de-a face cu familia, pentru unii, cu munca, pentru unii, cu căsătoria, iar pentru alții, cu boala fizică. Toată lumea suferă. Unii spun: «De ce trebuie să sufere oamenii? Cât de grozav ar fi să ne trăim întreaga viață într-un mod liniștit și fericit. Nu putem să nu suferim?» Nu – toată lumea trebuie să sufere. Suferința face ca fiecare persoană să experimenteze nenumăratele senzații ale vieții fizice, fie că aceste senzații sunt pozitive, negative, active sau pasive; suferința îți dă sentimente și aprecieri diferite, care, pentru tine, sunt toate experiențe de viață. Dacă poți căuta adevărul și înțelege voia lui Dumnezeu din acestea, atunci te vei apropia din ce în ce mai mult de standardul pe care ți-l cere Dumnezeu. Acesta e un aspect și are și rolul de a-i face pe oameni mai experimentați. Un alt aspect este responsabilitatea pe care Dumnezeu i-o dă omului. Ce responsabilitate? Trebuie să treci prin această suferință, să înduri această suferință și, dacă poți, atunci aceasta este mărturie, și nu ceva rușinos” („Doar când ne rezolvăm noțiunile putem intra pe calea cea bună a credinței în Dumnezeu (1)” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Asta mi-a arătat că deopotrivă credincioșii și necredincioșii întâmpină tot felul de dificultăți în viețile lor. De câtă suferință avem parte, câte eșecuri suferim în viață e determinat de Dumnezeu. Dumnezeu ne dă să gustăm dulcele, acrul, amarul, ca să ne testeze ăn viață, să ne dea mai multă experiență și să ne verifice rezolvarea adversităților. Astfel El ne dă, totodată, o responsabilitate. Să-l văd pe tatăl meu atât de bolnav și familia la anaghie, a fost un real chin, dar Dumnezeu nu-mi făcea doar lucrurile dificile. El scotea la lumină concepțiile greșite pe care le avusesem de-a lungul anilor în credința mea, de a urmări binecuvântările, ca să mă pot întoarce pe calea urmăririi adevărului. Însă neînțelegând voia lui Dumnezeu, încercam doar să-L conving și mă împotriveam Lui. Eram atât de rebel și-L dezamăgisem cu adevărat. Știam că trebuie să încetez cu văicăreala, să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să mărturisesc ferm.

Am reflectat asupra mea. Crezusem de mulți ani în Dumnezeu. Știam că e natural și drept să am credință și că n-ar trebui să mă târguiesc cu Dumnezeu. Atunci de ce nu mă puteam abține de la urmărirea binecuvântărilor și târguiala cu Dumnezeu? Care era sursa acestora? Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Toți oamenii corupți trăiesc pentru ei înșiși. Fiecare om pentru el însuşi şi diavolul îl ia pe cel mai din spate – aceasta este sintetizarea naturii umane. Oamenii cred în Dumnezeu de dragul propriilor interese; abandonează lucrurile, se sacrifică pentru El și Îi sunt credincioși, dar fac toate aceste lucruri tot de dragul interesului propriu. Pe scurt, totul este făcut cu scopul de a obține binecuvântări pentru ei înșiși. În societate, totul este făcut pentru beneficiul personal; a crede în Dumnezeu se face doar pentru a câștiga binecuvântări. Tocmai pentru a obține binecuvântări, oamenii se leapădă de toate și pot să îndure multă suferință: acestea sunt toate dovezi empirice ale naturii corupte a omului. Oamenii ale căror firi s-au schimbat sunt diferiți, simt că sensul vine din a trăi conform adevărului, că numai oamenii care îndeplinesc îndatoririle unei creaturi a lui Dumnezeu sunt potriviți să fie numiți oameni, că baza faptului de a fi om este supunerea față de Dumnezeu, teama de Dumnezeu și ferirea de rău, că acceptarea însărcinării date de Dumnezeu este o responsabilitate ordonată de cer și pământ – și că, dacă nu sunt capabili să-L iubească pe Dumnezeu și să-I răsplătească dragostea, nu sunt potriviți să fie numiți oameni; pentru ei, a trăi pentru sine este ceva gol și lipsit de sens. Ei simt că oamenii ar trebui să trăiască pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu, a-și îndeplini bine îndatoririle și a trăi vieți cu însemnătate, astfel încât, chiar și atunci când le vine vremea să moară, se vor simți mulțumiți și nu vor avea nici cel mai mic regret, și nu vor fi trăit în zadar” („Diferența dintre schimbările exterioare și schimbările firii” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Cuvintele Lui mi-au arătat de ce vânam binecuvântările chiar și după ani de credință. Otrăvurile Satanei precum „Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate” pătrunseseră adânc în inima mea și mă făcuseră să pun câștigul personal pe primul loc în toate. Mereu mi-am luat în considerare propriile interese. Puteam să continui să-mi fac datoria când PCC mă vâna și nu puteam merge acasă, dar asta nu însemna cu adevărat jertfirea pentru Dumnezeu și îndeplinirea datoriei. Era speranța de a fi binecuvântat de El și de a avea o destinație minunată. Când s-au ivit necazurile acasă și ai mei se luptau să răzbată, speranțele mele de a fi binecuvântat s-au năruit, așa că am devenit negativ și n-am mai vrut să-mi fac datoria. Am văzut, în credința și în datoria mea, că voiam doar să primesc binecuvântări uriașe la schimb pentru cel mai mic efort. Făceam calcule, folosindu-mă de Dumnezeu. Era atât de egoist și de josnic!

Ce a spus Dumnezeu: „A avea o fire neschimbată înseamnă a fi în vrăjmășie cu Dumnezeu”, era în întregime adevărat. Deși făcusem sacrificii și mă jertfisem superficial de-a lungul anilor și suferisem în datoria mea, firea mea coruptă tot nu se schimbase, întrucât nu urmăream adevărul sau nu mă axam pe acceptarea judecății și mustrării cuvintelor lui Dumnezeu. Când s-au întâmplat lucruri contrare noțiunilor mele, m-am răzvrătit și m-am împotrivit lui Dumnezeu. Eram în vrăjmășie cu Dumnezeu. Perspectiva mea în credință era aceeași cu a oamenilor religioși care vor doar să-și umble burta și să folosească sacrificiile lor drept bilete spre Rai. Eram pe o cale potrivnică lui Dumnezeu, ca Pavel! Cei care chiar urmează adevărul și schimbarea firii nu-și profanează datoria cu târguieli, ci merg după adevăr și lucrează cu toată inima pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu. Ei caută să-L iubească și să-L mulțumească și duc vieți însemnate. Ei sunt ca Petru, care a căutat să aibă o iubire supremă față de Dumnezeu și să-L asculte până la moarte. Răstignit pentru Dumnezeu, a dat o mărturie frumoasă. Asta dobândește aprobarea lui Dumnezeu și e singura cale spre o viață însemnată și valoroasă.

Mai târziu, am văzut un film cu citiri din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Nu există o corelare între datoria omului și faptul dacă este binecuvântat sau blestemat. Datoria este ceea ce omul se cuvine să îndeplinească; reprezintă vocația sa de la ceruri și nu ar trebui să depindă de recompensă, condiții sau motive. Doar atunci el își face datoria. A fi binecuvântați este când cineva este desăvârșit și se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu după ce a experimentat judecata. A fi blestemați este când firea cuiva nu se schimbă după ce a experimentat mustrarea și judecata, adică atunci când nu experimentează desăvârșirea, ci este pedepsit. Dar, indiferent dacă sunt binecuvântate sau blestemate, ființele create ar trebui să-și facă datoria, să facă ceea ce se cuvine să facă și ceea ce sunt capabile să facă; acesta este minimul pe care o persoană, o persoană care-L caută pe Dumnezeu, ar trebui să-l facă. Nu ar trebui să-ți faci datoria doar pentru a fi binecuvântat și nu ar trebui să refuzi să acționezi din teama de a fi blestemat. Permiteți-Mi să vă spun acest lucru: îndeplinirea datoriei proprii este ceea ce omul se cuvine să facă, iar dacă nu este capabil să-și facă datoria, atunci asta este răzvrătirea lui. Tocmai prin procesul îndeplinirii datoriei sale omul se schimbă treptat și prin acest proces el își demonstrează loialitatea. Ca atare, cu cât ești mai capabil să-ți faci datoria, cu atât mai mult adevăr vei primi și cu atât mai reală va deveni expresia ta. Cei care își îndeplinesc datoria doar în mod mecanic și nu caută adevărul vor fi eliminați în final, deoarece astfel de oameni nu-și îndeplinesc datoria în practicarea adevărului și nu practică adevărul în îndeplinirea datoriei lor. Ei sunt aceia care rămân neschimbați și vor fi blestemați. Nu doar că expresiile lor sunt impure, ci tot ceea ce exprimă ei este malefic” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului”). Când m-am gândit la asta, am înțeles că o datorie este ceva ce trebuie să facem ca ființe create. E o responsabilitate pe care n-o putem ocoli. Nu poate fi contaminată cu tranzacții sau să implice beneficii personale. E exact ca evlavia filială: e rânduiala naturală a lucrurilor și vine de la sine. În datoria noastră, ne supunem judecății și mustrării lui Dumnezeu; corupția noastră poate fi schimbată și curățită. E singura cale spre mântuire și spre o destinație bună. Dacă nu urmăm adevărul, dacă credem ani la rând fără schimbare în firea noastră coruptă, ci ne păstrăm mentalitatea de tranzacție și dorințele extravagante, indiferent de cât timp credem sau oricâte am sacrifica, nu vom dobândi nicicând aprobarea lui Dumnezeu și El ne va elimina. M-am gândit la Iov, care a pierdut tot, inclusiv copiii, dar nu L-a învinovățit pe Dumnezeu. Știa că toate sunt de la Dumnezeu și când Dumnezeu i le-a luat, a trebuit să se supună necondiționat. De aceea Iov a spus: „Iahve a dat și Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve Dumnezeu” (Iov 1:21). Știa, în inima lui, că dacă Dumnezeu recompensează sau ia, el trebuie să-L slăvească. Aceasta era datoria lui. Iov și-a păstrat datoria față de Dumnezeu și I-a fost martor. Asta ar trebui să facă o adevărată făptură a lui Dumnezeu. Trebuia să urmez exemplul lui Iov. Nu-mi mai puteam folosi sacrificiile drept monedă de schimb pentru a-I cere lucruri lui Dumnezeu, ci trebuia să-mi văd datoria ca o responsabilitate și o obligație. Doar asta înseamnă să ai conștiință și rațiune.

Mai târziu, de vreme ce polițiștii aveau să mă aresteze din nou, am plecat de acasă și am stat un timp acasă la un frate mai în vârstă. Apoi am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă poți să-I dedici lui Dumnezeu inima și trupul și toată iubirea ta autentică, să le așezi în fața Lui, să fii complet ascultător față de El și să fii absolut atent la voia Lui – nu pentru trup, nu pentru familie și nu pentru dorințele tale personale, ci pentru interesele căminului lui Dumnezeu, luând cuvântul lui Dumnezeu ca principiu și fundament în toate – atunci, făcând astfel, intențiile și perspectivele tale vor fi toate în locul potrivit, iar tu vei fi în acel moment o persoană înaintea lui Dumnezeu care primește lauda Lui” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Aceia care Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu sunt cei care se pot supune în mod absolut practicității Lui”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat o cale și o direcție. N-ar trebui să mă gândesc doar la familie și la interese trupești, ci trebuia să-mi ajustez motivele și să-mi canalizez energia și gândurile spre a-mi face cum se cuvine datoria. Odată ce-am înțeles voia lui Dumnezeu, mi-am liniștit inima și am citit cuvintele Lui acasă la fratele acela. După o vreme, mi s-a dat o altă datorie. Datorită judecății și mustrării lui Dumnezeu, abordarea greșită a credinței mele a fost corectată și acum am o țintă dreaptă în ceea ce urmăresc.