Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

M-am bucurat de un banchet îmbelşugat

4

de Xinwei, provincia Zhejiang

25 şi 26 iunie 2013 au fost zile de neuitat. Regiunea noastră a trăit un eveniment monumental, cu majoritatea liderilor regionali şi lucrătorilor dominaţi de marele balaur roşu. Doar câţiva dintre noi au scăpat neafectaţi şi, cu inimile pline de recunoştinţă, I-am făcut un jurământ secret lui Dumnezeu: să cooperăm cu folos în munca ce va urma. Prin urmare, am început o muncă înfocată de gestiune a ceea ce avea să urmeze. Şi după aproape o lună, aranjamentele se apropiau de încheiere. Luna aceea a fost o lună fierbinte, dar, dacă fizic sufeream, inimile noastre erau mulţumite, pe măsură ce mergeam înainte fără obstacole chiar sub nasul marelui dragon roşu. Când munca a fost gata, m-am regăsit, fără să-mi dau seama, într-o stare de mulțumire de sine, gândindu-mă cât de pricepută fusesem în a fi aranjat munca aşa de bine. Ce lucrător capabil eram! Şi tocmai atunci Dumnezeu a trimis pedeapsa şi judecata Sa asupra mea…

Într-o seară, câteva dintre noi, surorile, stăteam de vorbă. Una dintre surori a sugerat ca eu să scriu lui XX şi lui XX, mi-a desemnat unele sarcini şi a adăugat o ultimă propoziţie: „Nu te grăbi cu ele, acum este momentul să ne retragem şi să ne dedicăm rugăciunilor pentru suflet. Concentrează-te pe rugăciunile pentru suflet şi pe intrarea în viaţă.” De îndată ce am auzit aceste cuvinte, inima mea le-a respins: eu trebuie să scriu scrisori, trebuie să muncesc. Unde se găseşte timp de rugăciuni pentru suflet? Tu eşti un oaspete, eu sunt un localnic, eu te protejez, nelăsându-te să te duci să munceşti, iar tu mă critici? Dacă aş sta acasă ocupându-mă de rugăciuni toată ziua, aşa cum faci tu, cine ar merge să facă treaba? Trebuie să se ţină cont de volumul de muncă atunci când se atribuie sarcinile; şi trebuie să se ţină cont de situaţie atunci când sunt mustrată… A doua zi de dimineaţă, toată lumea mânca şi bea cuvintele lui Dumnezeu şi le comunica, însă eu eram neatentă, fără a simţi nicio plăcere în a mânca şi a bea. Toate surorile vorbeau despre cum înţeleg ele cuvintele lui Dumnezeu, în timp ce eu rămâneam tăcută. Atunci, sora aceea m-a întrebat: „De ce nu vorbeşti?”. Am răspuns nervoasă: „Pentru că nu înţeleg nimic!”. Sora a continuat: „Văd că nu eşti într-o formă bună.” I-am răspuns fără să mă gândesc: „N-am observat nicio problemă.” Dar, de fapt, gândurile stăteau să izbucnească din mine. În ultima vreme nu mai reuşeam să le mai stăpânesc şi i-am spus ceea ce mă deranja. Sora a ascultat şi a recunoscut imediat că fusese îngâmfată şi că nu ar fi trebuit să îmi atribuie sarcinile aşa cum voia ea. Dar asta nu a fost îndeajuns pentru ca eu să îmi las la o parte împotrivirea – din contră, simţeam că pusesem adevărul în practică în munca mea din perioada aceea şi că ea nu ar fi trebuit să spună ca nu eram în formă. Ce aveau să creadă liderii de district de lângă noi? Apoi, sora a continuat: „Îmi fac griji că dacă munceşti fără vreun pic de timp pentru propria ta intrare, vei deveni coruptă…” Cu cât vorbea mai mult, cu atât mă opuneam mai mult, gândindu-mă: Mă faci pe mine coruptă? Eu cred că sunt într-o stare foarte bună, nu am să devin coruptă! Pur şi simplu nu eram de acord cu mesajul ei. După micul dejun am plecat la muncă, simţindu-mă iritată şi gândindu-mă: O să îmi dau demisia ca lider, o să îmi fac unele îndatoriri de rutină şi-am terminat. Dacă ea spune că sunt coruptă şi că nu am nicio intrare în viaţă, cum aş putea, în orice caz, să îi conduc pe alţii? Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât spiritul meu se cobora, gândind: Când sarcinile acestea vor fi completate, îmi voi da demisia. Apoi, m-am simţit pur şi simplu slăbită în tot trupul, de parcă aş fi fost bolnavă. Mi-am dat seama că starea mea nu era bună. Întorcându-mă acasă, am venit înaintea lui Dumnezeu şi m-am rugat: „Dumnezeule atotputernic, am fost prea îngâmfată şi încăpăţânată, nu am iubit adevărul, nu am fost în stare să accept pedeapsa şi judecata Ta, dojana şi mustrarea Ta. Sper că mă poţi ajuta şi îmi poţi apăra inima, spiritul, că mă vei face să respect lucrarea Ta, să mă cercetez cu sinceritate şi să ating o adevărată înţelegere de sine.” Mai târziu, am văzut următoarele cuvinte: „Esențial privind auto-reflecția și cunoaștere de sine este următorul lucru: cu cât simți mai mult că în anumite domenii te-ai descurcat bine sau că ai făcut ceea ce era corect și cu cât crezi mai mult că poți satisface voia lui Dumnezeu sau că ești demn de a te lăuda în acele domenii – cu atât merită mai mult să te cunoști pe tine însuți și cu atât merită mai mult să intri în profunzimea lor pentru a vedea ce impurități există în tine și să vezi ce lucruri din tine nu pot satisface voia lui Dumnezeu. […] Această poveste despre Pavel servește drept avertisment pentru fiecare persoană care crede in Dumnezeu , și anume că, ori de câte ori simțiți că v-ați descurcat deosebit de bine sau credeți că sunteți deosebit de înzestrați într-o anumită privință și că nu trebuie să vă schimbați sau să fiți tratați într-o anumită privință, ar trebui să încercați să vă cunoașteți mai bine în acea privință. Lucrul acesta se întâmplă pentru că în mod sigur nu ai dezgropat acele aspecte ale sinelui tău în care crezi că te-ai descurcat bine, nu le-ai acordat atenție și nu le-ai analizat amănunțit pentru a vedea dacă într-adevăr conțin ceva care se împotrivește lui Dumnezeu” („Doar prin cunoașterea părerilor tale nechibzuite te poți cunoaște pe tine însuți” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Cuvintele lui Dumnezu îmi reflectau inima ca o oglindă strălucitoare. Dumnezeu pretinde de la noi să ne înţelegem pe noi înşine înţelegând unde credem că facem bine, unde credem că procedăm corect şi să ne înţelegem pe noi înşine mai bine sub acele aspecte unde credem că nu avem nevoie de observaţii. Gândindu-mă la acea perioadă, îmi dau seama că duceam o povară. Lucrarea mea dădea rezultate şi făceam faţă cu succes multor sarcini importante, gândindu-mă că puneam în practică adevărul, că toate acestea erau intrări benefice şi vrednice şi că starea mea era foarte bună-aşa ca nu veneam dinaintea lui Dumnezeu pentru a mă cerceta. Astăzi, datorită iluminării cuvintelor lui Dumnezeu, îmi dau seama că, la acea vreme, îmi făceam bine lucrarea, dar firea mea îngâmfată nu avea limite. Credeam că rezultatele muncii mele se datorau eforturilor mele, că eram un lucrător priceput. Eram întru totul satisfăcută de mine. De fapt, uitându-mă înapoi la acea perioadă, înţeleg acum ca eu doar munceam, făcând ceea ce reuşeam să fac sub conducerea şi protecţia Sfântului Duh, dar, în timp ce munceam, nu căutam adevărul. Nu aveam nicio intrare în viaţă şi, pentru o perioadă, nu am avut nicio înţelegere de sine, nu am avut nicio înţelegere a lui Dumnezeu şi nici practicarea operei lui Dumnezeu nu îmi aducea o înţelegere mai limpede a vreunui aspect al adevărului. Dimpotrivă, am devenit îngâmfată până în punctul de a nu asculta de nimeni şi am furat meritul lui Dumnezeu pentru mica mea parte din lucrarea Lui cea mare. Firea satanică pe care am dezvăluit-o astfel a fost îndeajuns ca El să mă numească păcătoasă! Dar, prin acea soră, astăzi Dumnezeu mi-a amintit să mă dedic rugăciunilor pentru suflet pentru a evita degradarea. Dar eu tot nu am acceptat. Cu adevărat nu am distins binele de rău şi nu am înţeles deloc cine sunt. În acelaşi timp, simţeam că sunt într-o stare înfricoşătoare. Dacă Dumnezeu nu ar fi incitat pe acea soră să îmi atragă atenţia asupra stării mele şi să mă facă să mă întorc degrabă către El, aş fi continuat să trăiesc în degradare, inconştientă că pierdusem lucrarea Duhului Sfânt şi până la urmă aş fi adus vreo jignire gravă lui Dumnezeu. Mă tem că atunci ar fi fost prea târziu să mă căiesc. În acest stadiu, am realizat ce nevoie disperată aveam de judecata lui Dumnezeu şi de mustrări pentru a fi protejată de-a lungul căii de urmat. Cu toate că în faţa judecăţii şi a pedepsei, a mustrării şi tragerii la răspundere am simţit că m-am făcut de râs şi că este vorba de o privaţiune, aceasta a fost salvarea lui Dumnezeu. Eram dispusă să accept şi alte lucrări de acest fel de la Dumnezeu.

După ce am experimentat această mustrare şi judecată, starea mea s-a schimbat. Comportamentul şi conduita mea au devenit mai discrete şi am înţeles ceva din lucrarea lui Dumnezeu, o operă incompatibilă cu concepţiile omeneşti. Dar, curând, datorită altei revelaţii a lui Dumnezeu, am văzut din nou că înţelegerea mea era prea superficială. La începutul lui august am fost promovată să lucrez la regiune. Pe acea vreme aveam moralul ridicat şi, în taină, am făcut un jurământ: Doamne, Îţi mulţumesc pentru creşterea Ta şi pentru că mi-ai dat o aşa de mare misiune. Nu vreau să-Ţi dezamăgesc încrederea în mine, vreau să fac tot ceea ce îmi stă în putere şi sper că mă vei călăuzi şi mă vei conduce. Şi astfel m-am cufundat într-un program de muncă încărcat. În fiecare zi mă confruntam cu multele probleme ridicate de frați și surori, cărora trebuia să le răspund, oferind îndrumare fiecăruia. Adeseori stăteam până târziu, dar eram fericită să fac asta. Câteodată dădeam de câte o situaţie pe care nu o înţelegeam sau care nu era clară şi atunci mă rugam lui Dumnezeu şi vedeam îndrumarea şi călăuzirea Sa şi munca mergea ca pe roate. Şi, fără să îmi dau seama, am devenit din nou arogantă, gândindu-mă: sunt chiar bună, sunt o muncitoare pricepută. Într-o zi, am dat peste nenumărate greutăţi. Aşa că m-am rugat şi am cugetat cum să îmi limpezesc mintea, iar apoi, felul în care să rânduiesc această lucrare și să mă ocup de ea a devenit treptat mai clar în mintea mea. I-am scris deci liderului meu ca să-i fac această sugestie şi să întreb dacă este sau nu cu putinţă. În timp ce scriam scrisoarea, mă gândeam că liderul cu siguranţă va considera că îmi asumasem o povară şi că sunt o lucrătoare pricepută. Am aşteptat un răspuns, sperând că mi se vor aduce laude. Câteva zile mai târziu am fost fericită să primesc un răspuns, dar când l-am deschis şi l-am citit, mi s-a făcut rău. Liderul nu numai că nu mă lăudase, ci răspunsul era plin de observaţii şi mustrări, spunând: „Eşti necinstită să faci asta şi, de vei continua aşa, vei întrerupe lucrarea lui Dumnezeu! Dacă liderii de rând se pot descurca cu munca lor, lasă-i, dacă nu, pune-o deoparte. Ar trebui să îndeplineşti de urgenţă rugăciunile pentru suflet şi să scrii articole…”. Pe acea vreme eram obsedată de bine şi de rău şi am simţit că fusesem tratată rău: „Ce fel de lider este acesta care nu rezolvă problemele subalternilor săi? A avut loc un accident la noi în regiune, toată munca noastră a fost dată peste cap: nu este nevoie de un pic de organizare? Dacă liderii de rând se ocupă de propria lor muncă, ce se va întâmpla cu toate scrisorile acestea?” Nu am reuşit sub nicio formă să mă analizez şi eram aşa de supărată că m-am plâns surorii ce mă găzduia şi chiar m-am gândit: O să-mi dau demisia, dacă nu-mi dau demisia sunt o întrerupere, am muncit din greu şi tot o întrerupere sunt. Ce rost are? A doua zi, am venit înaintea lui Dumnezeu şi am cercetat ceea ce mi se dezvăluise, gândindu-mă la ce se spune în predici, că a refuza mustrările şi observaţiile demonstrează neputinţa de a iubi adevărul, iar oamenii care nu iubesc adevărul au o fire rea. Aşa că m-am uitat conştiincios la „Principiile acceptării mustrărilor şi observaţiilor”. Am văzut cum cuvintele lui Dumnezeu rostesc: „Unii oameni devin pasivi după ce au fost emondați și tratați; ei își pierd energia în îndeplinirea datoriilor lor și ajung să-și piardă loialitatea. De ce? Asta se datorează parțial lipsei lor de sensibilitate privind esența acțiunilor lor și ajunge să cauzeze o lipsă de receptivitate cu privire la emondare și tratare. Acest lucru este determinat de natura lor arogantă și încrezută și de natura lor de a nu iubi adevărul. Este parțial și datorită faptului că ei nu au înțeles semnificația de a fi emondați și tratați și că ei cred că asta le determină rezultatul. Prin urmare, oamenii cred că dacă renunță la familiile lor, se sacrifică pentru Dumnezeu și au puțină loialitate către El, atunci nu ar trebui să fie emondați și tratați; și că, dacă sunt tratați, atunci aceasta nu este iubirea și dreptatea lui Dumnezeu. De ce nu acceptă ei emondarea și tratarea? Simplu spus, deoarece oamenii sunt prea aroganți, încrezuți și neprihăniți de sine și nu iubesc adevărul; este deoarece sunt peste măsură de înșelători – ei nu doresc să îndure greutăți, ci vor doar să obțină binecuvântări pe calea ușoară. Oamenii nu sunt conștienți nici pe departe de firea dreaptă a lui Dumnezeu. Nu deoarece Dumnezeu nu a făcut nimic drept; ci pur și simplu, deoarece oamenii nu gândesc niciodată că tot ceea ce face Dumnezeu este drept. În ochii oamenilor, dacă lucrarea lui Dumnezeu nu se supune voii omenirii sau dacă nu este pe potriva așteptărilor lor, înseamnă că El nu trebuie să fie drept. Oamenii nu realizează niciodată că acțiunile lor nu se conformează cu adevărul și că ei se împotrivesc lui Dumnezeu” („Înțelesul din Dumnezeu care determină rezultatul oamenilor prin performanța lor” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Cuvintele Domnului au demascat realitatea mea interioară. Nu acceptam să fiu mustrată şi să mi se facă observaţie deoarece nu înţelegeam natura a ceea ce făceam. Credeam că nu era nimic greşit în ceea ce făceam, dar lucrarea mea şi îndeplinirea datoriilor mele se îndepărtaseră cu mult de condiţiile lucrării, cu toate acestea eu credeam că exprim devoţiune deplină. M-am gândit la ce se spune în rânduielile de lucru, că liderii și lucrătorii ar trebui să preia comanda lucrării fundamentale și cruciale. Totuși, părerea mea era că toate aceste chestiuni sosite de mai de jos trebuia să primească îndrumare şi răspuns, indiferent de cât de mari erau. Doar dacă problemele erau rezolvate, mă puteam calma şi dedica rugăciunilor pentru suflet. Când m-am confruntat cu aceste lucruri, am văzut că nu mă supusesem în mod absolut şi necondiţionat rânduielilor de lucru. Aveam prea multe griji de care nu mă puteam elibera şi eram arogantă până la punctul de a nu judeca deloc. Dumnezeu se folosea de lider pentru a Se ocupa de lucrurile din interiorul meu care nu erau în rând cu voia Sa, astfel încât să înţeleg pornirea mea de a mă împotrivi şi de a mă opune lui Dumnezeu, precum şi voia lui Dumnezeu: acum, împrejurările sunt potrivnice. Devoțiunile duhovnicești şi cercetarea de sine ar trebui să fie prioritare şi nu ar trebui să mă concentrez doar pe muncă. Dar nu înţelesesem că natura faptelor mele mergea împotriva rânduielilor de lucru şi se opuneau lui Dumnezeu. Eram obsedată de bine şi de rău. Dădusem greş să înţeleg spiritul, dădusem greş să înţeleg lucrarea lui Dumnezeu. Şi apoi, din nou, mi-am amintit aceste cuvinte dintr-o predică: „Nu contează care persoană, care lider, care lucrător mă dojeneşte sau îmi face observaţie, nu contează dacă corespunde complet faptelor. Atâta timp cât corespunde parţial, eu accept şi mă supun, accept în totalitate; nu dau explicaţii sau spun că accept o parte, dar nu restul, iar făcând astfel, arăt că mă supun lucrării lui Dumnezeu. Dacă nu te supui astfel cuvintelor lui Dumnezeu şi lucrării Sale, îţi va fi greu să dobândeşti adevărul, îţi va fi greu să pătrunzi adevărul cuvintelor lui Dumnezeu. („Cum să obţii rezultare mâncând şi bând cuvintele lui Dumnezeu” în „Frăţia şi predicarea despre intrarea în viaţă I”). Da, cu toate că vorbele liderului nu se potriveau perfect cu situaţia mea, trebuia sa mă supun lor şi să le accept. Şi, în orice caz, îndeplinirea îndatoririlor mele se împotrivise îndelung rânduielilor de lucru. Nu trebuia oare să fi fost şi mai grăbită să mă supun, să accept şi să mă schimb? Mai apoi, când mă îmbunătățisem puţin şi mă liniştisem, să mă dedic rugăciunii pentru suflet, să practic scrierea de articole, am văzut că Însuşi Dumnezeu proteja lucrarea Sa şi că se mergea mai departe ca de obicei, fără nicio întârzâiere.

Aceste două ocazii de pedeapsă şi judecată, de a fi mustrată şi dojenită au fost greutăţi, dar m-au lăsat cu o mai bună înţelegere de sine şi mi-au schimbat grabnic starea. Mai târziu, am observat cuvintele lui Dumnezeu care spuneau: “Esența Sa este bună. El este expresia tuturor frumuseților și a bunătății, precum și a întregii iubiri” („Esența lui Hristos este ascultare față de voința Tatălui ceresc” din Cuvântul Se arată în trup). „El te blestemă pentru ca tu să poți să-L iubești pe El și astfel ca tu să poți cunoaște esența trupului; El te mustră pentru ca tu să poți fi trezit, pentru a-ți permite să cunoști lipsurile din tine și să cunoști nevrednicia completă a omului. Astfel, blestemele lui Dumnezeu, judecata Lui și măreția și mânia Lui – toate sunt pentru a-l face pe om desăvârșit. Tot ceea ce face Dumnezeu astăzi și firea dreaptă pe care El o face clară în voi – este totul pentru a face omul desăvârșit și astfel este dragostea lui Dumnezeu” („Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Nu am putut face altceva decât să suspin: da, Dumnezeu este expresia oricărei frumuseţi şi bunătăţi, substanţa Sa este frumuseţe şi bunătate, substanţa Sa este iubire, aşa că tot ceea ce vine de la Dumnezeu este bun şi frumos, fie că este judecată, fie că este pedeapsă, fie că oamenii, faptele şi lucrurile din jurul nostru obişnuiesc să ne facă observaţie şi să ne dojenească-acestea ar putea să pară greutăţi şi atentate la trupul omului, dar ceea ce Dumnezeu face este binefacere pentru vieţile noastre, este doar salvare şi iubire. Dar eu nu L-am înţeles pe Dumnezeu sau munca Sa, nici nu am văzut bunele Sale intenţii. Când am înfruntat judecăţi şi pedepse, când am fost mustrată şi mi s-a făcut observaţie, m-am opus, ameninţând să îmi dau demisia, nereuşind să accept acestea de la Dumnezeu, de parcă oamenii îmi creau probleme. Prin cele două revelaţii ale lui Dumnezeu, am văzut că, deşi mâncasem şi băusem cuvintele lui Dumnezeu pentru mulţi ani şi auzisem multe predici, instinctul meu de mă revolta când întâmpinam judecăţi şi pedepse, când eram mustrată şi mi se făcea observaţie, era puternic şi le respingea complet. Am văzut că, deşi credeam în Dumnezeu, firea mea nu se schimbase în tot acest timp, firea Satanei era adânc înrădăcinată, o fire ce se opunea şi Îl trăda pe Dumnezeu. Dintr-o dată, am realizat că aveam nevoie de judecăţi şi pedepse, de mustrări şi observaţii. Fără acest fel de lucrare a lui Dumnezeu, nu mi-aş vedea adevărata faţă, nu aş atinge adevărata înţelegere de sine, cu atât mai puţin aş înţelege cât de adânc este înrădăcinată în mine firea Satanei. Doar acum înţeleg de ce Dumnezeu spune că o omenire depravată este duşmanul Său şi că suntem urmaşii Satanei. […] Contemplând cuvintele lui Dumnezeu, inima mea a fost luminată. Văd cum Dumnezeu are grijă ca eu să trăiesc lucrarea Sa, să pătrund realitatea adevărului Său, conducându-mă pe adevărata cale a vieţii. Dumnezeu mă înalţă şi mă tratează cu bunătate. Am ajuns să înţeleg şi că tot ceea ce Dumnezeu face pentru om este iubire. Judecăţile şi pedepsele lui Dumnezeu, mustrările şi observaţiile sunt trebuinţa cea mai mare a omului şi cea mai mare salvare.

Conținuturi Similare