Cum trebuie să ne privim datoria

ianuarie 24, 2021

de Zheng Ye, Coreea de Sud

La scurt timp după ce am devenit un credincios, am observat frați și surori, care erau conducători, ținând adesea adunări și având părtășie despre adevăr, iar unii aveau datorii care cereau aptitudini, precum crearea de videoclipuri sau dansul și cântatul. Chiar îi admiram și credeam că este un lucru la care să aspiri. Cât despre cei care se ocupau de găzduire sau de chestiuni bisericești, acele datorii nu meritau discutate și nu cereau aptitudini, așa că aceia nu aveau să devină cunoscuți. Mă gândeam că, pe viitor, voiam o datorie care să mă pună într-o lumină bună. Doi ani mai târziu, mi s-a dat datoria de a scrie. Eram atât de fericit, mai ales că, de fiecare dată când mergeam la biserică să ofer îndrumare asupra lucrării de scriere, toți frații și surorile erau foarte prietenoși cu mine și mă priveau admirativ. Eram foarte mulțumit de mine și credeam că datoria mea aduna mai multă admirație decât a altora. În 2018, am fost trimis într-o altă zonă pentru a-mi îndeplini datoria. Câtă vreme am fost acolo, odată, când un frate a aflat care era datoria mea, a început să vorbească despre aceasta cu mine. M-a făcut foarte fericit să văd că mă admira și am simțit că îndeplinirea acelei datorii chiar era o onoare.

Eram într-o stare constantă de îngâmfare și admirație de sine în perioada aceea. Mă întreceam pentru renume și câștig în datoria mea și nu o luam în serios. Am fost dat afară, câteva luni mai târziu, pentru că nu realizasem nimic. Acest lucru m-a supărat și m-a făcut să devin puțin negativ, astfel încât conducătorul a avut părtășie cu mine despre voia lui Dumnezeu, spunând: „Casa lui Dumnezeu are nevoie de oameni care să lucreze ca mașiniști pentru filmele noastre. Tu ai putea face acest lucru. Indiferent care este datoria ta, trebuie să urmezi adevărul și să-ți dai toată silința pentru a-ți face bine datoria.” Nu prea știam ce presupunea acea datorie, dar am socotit că ar trebui, pur și simplu, să mă supun pentru că era ceea ce conducătorul rânduise. După ce am fost mașinist pentru un timp, mi-am dat seama că presupunea, în general, muncă fizică grea, trebuind să mut tot felul de decoruri de colo colo. Nu era implicată nicio abilitate. Era doar multă alergătură și treburi de tot felul. M-am gândit: „Înainte, datoria mea de a scrie îmi impunea să-mi folosesc creierul. Era demnă și bine văzută. Mutatul de colo colo a tuturor acestor piese de decor este muncă fizică. E murdară și obositoare. Oare frații și surorile mă vor desconsidera?” M-am simțit descurajat la gândul acesta și am simțit că mă împotrivesc puțin să fac această datorie. De atunci, n-am lucrat din toată inima și m-am eschivat când am putut. Uneori, când ne lipsea o piesă de decor și trebuia să împrumutăm de la un frate sau o soră, puneam pe altcineva să meargă să ceară, de teamă că, dacă aș fi mers eu, frații și surorile care mă cunoșteau aveau să afle că fusesem schimbat din datoria mea anterioară și că acum făceam munca de jos. Ce-ar fi crezut atunci despre mine? Nu voiam nici să lucrez la aptitudinile relevante, de teamă că, dacă aș fi învățat mai multe, aveam să fac acea datorie pentru totdeauna, iar ziua în care să ies în evidență nu avea să mai vină. Uneori, când eram pe platou, regizorul îmi cerea să așez decorul într-un anume fel. Acest lucru mă făcea să mă simt foarte stânjenit, de parcă era o rușine pentru mine. M-am gândit cum, înainte, în datoria mea de a scrie, ceilalți mă respectaseră și-mi urmaseră îndrumările, dar acum eu eram cel căruia i se spunea ce să facă. Era un mare pas înapoi. Odată, un frate mi-a cerut să merg afară să culeg niște paie de orez pentru platou. Chiar nu am vrut s-o fac. M-am gândit: „Să merg afară să fac acest lucru este atât de rușinos. Dacă frații și surorile văd asta, vor crede, cu siguranță, că sunt o cauză pierdută dacă fac un astfel de lucru la o vârstă atât de fragedă.” Dar întrucât acest lucru trebuia făcut pentru datoria mea, pur și simplu, am așteptat până n-a mai fost nimeni în preajmă și m-am îmbărbătat să merg să-l fac. L-am văzut pe un frate venind în timp ce culegeam paiele de orez. Purta pantofi de piele și șosete albe; părea foarte curat. Eu, pe de altă parte, eram murdar din cap până-n picioare. Deodată, m-am simțit descurajat și supărat, gândindu-mă: „Suntem de aceeași vârstă, dar el face o datorie plăcută, curată, în vreme ce eu sunt capabil numai să fac munca murdară precum cea de a culege paie de orez. Ce diferență colosală! Ce rușinos! Mă voi întoarce și-i voi spune conducătorului că nu vreau să mai fac această datorie și-i voi cere să-mi repartizeze altceva.”

După ce m-am întors, aveam sentimente contradictorii, întrebându-mă dacă ar trebui să-i spun ceva conducătorului. Dacă nu-i spuneam, trebuia să continui să fac acea datorie, dar dacă-mi spuneam păsul și ziceam că nu mai vreau s-o fac, asta însemna că-mi abandonez datoria. La gândul acesta, mi-am înăbușit sentimentele și nu am spus nimic. Curând după aceea, conducătorul a aranjat ca mașiniștii și artiștii să participe împreună la adunări. Acest lucru nu mi-a picat bine deloc. Își puteau face un renume și se puteau bucura de lumina reflectoarelor, în timp ce eu făceam munca de jos. Pur și simplu, nu eram la același nivel. Oare adunările noastre nu aveau tocmai să-mi sublinieze inferioritatea? Toată lumea participa activ la părtășie în adunări, dar eu nu voiam să împărtășesc nimic. În adunările cu artiștii, simțeam că singurul meu rol era să-i fac pe ei să arate mai bine. Era deprimant. Cu trecerea timpului, întunericul din sufletul meu a crescut și nu mai voiam nici să merg la adunări. Îmi aminteam adesea de vremea în care îmi făceam datoria de a scrie, când eram primit cu entuziasm de către frați și surori și eram prețuit de conducător. De când am fost îndepărtat din acea datorie, am făcut numai treburi mărunte și nimeni nu m-a mai admirat. Eram descurajat și nefericit, simțindu-mă din ce în ce mai inferior și antisocial. Eram tot timpul melancolic și parcă nu eram eu. Am slăbit mult foarte repede. Într-o seară, în timp ce mă plimbam de unul singur, pur și simplu, nu am mai putut înăbuși nenorocirea dinlăuntrul meu. Plângând, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! În trecut, eram hotărât să urmez adevărul și să-mi fac datoria ca să Te mulțumesc, dar acum că nu mai există nicio șansă să mă fac remarcat în datoria mea, mă simt mereu inferior celorlalți. Sunt foarte negativ și slab și simt că sunt pe punctul de a Te trăda în orice moment. Dumnezeule, nu vreau să mai fiu atât de negativ, dar nu știu ce să fac. Te rog să mă îndrumi ca să pot ieși din această stare.”

După aceea, am citit acest lucru în cuvintele lui Dumnezeu: „Cum ia naștere datoria? În general vorbind, aceasta se naște ca rezultat al lucrării de gestionare a lui Dumnezeu prin care aduce omenirii mântuirea; vorbind precis, pe măsură ce lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu se desfășoară în rândul omenirii, apar diferite sarcini care trebuie îndeplinite, iar acestea impun ca oamenii să coopereze și să le ducă la bun sfârșit. Acest fapt a dat naștere unor responsabilități și misiuni pe care oamenii să le îndeplinească, iar aceste responsabilități și misiuni sunt îndatoririle pe care Dumnezeu le dă omenirii(„Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos”). „Oricare ar fi datoria ta, nu face discriminare între cele importante și cele neînsemnate. Să presupunem că spui: «Deși această sarcină este o însărcinare din partea lui Dumnezeu și lucrarea casei lui Dumnezeu, dacă o fac, s-ar putea ca oamenii să mă disprețuiască. Alții ajung să facă o lucrare ce le permite să iasă în evidență. Cum poate această sarcină ce mi-a fost dată, care nu îmi permite să ies în evidență, ci mă face să mă străduiesc din răsputeri în culise, să fie numită o datorie? Aceasta este o datorie pe care nu o pot accepta; nu este datoria mea. Datoria mea trebuie să fie una care mă face să ies în evidență în fața celorlalți și care îmi permite să îmi fac un nume – și, chiar dacă nu îmi fac un nume sau nu ies în evidență, tot trebuie să beneficiez de pe urma acesteia și să mă simt, fizic, în largul meu.» Este aceasta o atitudine acceptabilă? A fi mofturos înseamnă să nu accepți ceea ce vine de la Dumnezeu; înseamnă să faci alegeri în funcție de propriile preferințe. Asta nu înseamnă că îți accepți datoria; este un refuz al datoriei tale. Imediat ce încerci să alegi, nu mai ești capabil de adevărata acceptare. Un astfel de moft este denaturat de preferințele și dorințele tale individuale; când te gândești la propriul beneficiu, la propria reputație și așa mai departe, atitudinea față de datoria ta nu este una de supunere. Iată atitudinea față de datorie: în primul rând, nu ai voie să o analizezi sau să te gândești la cine ți-a desemnat-o; în schimb, ar trebui să o accepți de la Dumnezeu, ca datorie a ta și drept ceea ce ar trebui să faci. În al doilea rând, nu face discriminare între cele importante și cele neînsemnate și nu te preocupa de natura sa – indiferent dacă o faci sau nu înaintea oamenilor, indiferent dacă îți permite sau nu să ieși în evidență. Nu lua în considerare aceste lucruri. Acestea sunt cele două caracteristici ale atitudinii cu care oamenii ar trebui să-și abordeze datoria(„Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos”). Citirea acestui lucru mi-a arătat că aveam o perspectivă și o atitudine greșite față de datoria mea. Dumnezeu ne cere să ne îndeplinim datoria și e corect și potrivit să o facem. Nu trebuie să avem de ales în această chestiune. Însă eu mi-am lăsat preferințele să-mi stea în cale, dorindu-mi numai o datorie care să fie admirată și stimată. M-am împotrivit și am respins orice lucru în spatele scenei sau neremarcabil. Nu m-am supus conducerii și rânduielilor lui Dumnezeu. Ba chiar am fost neglijent, negativ, am refuzat să lucrez și m-am împotrivit lui Dumnezeu. Mi-am amintit de vremea în care eram nou în credință. Invidiam conducătorii și frații și surorile care se ocupau de spectacole. Credeam că acele datorii chiar aveau greutate, erau admirate de ceilalți și că, cei care făceau muncă fizică mai puțin remarcabilă, nu aveau aptitudini adevărate care să merite menționate. Acel fel de datorie era modest și oamenii îl desconsiderau. Deoarece gândirea mea era greșită, am clasificat datoriile pe diferite grade, așa că, atunci când am început ca mașinist, m-am gândit că fac doar treburi de jos, mărunte și că acest lucru îmi va afecta reputația și imaginea. Chiar mă împotrivisem și nu voiam să mă supun. Nu mi-am asumat responsabilitatea pentru datoria mea și nu am vrut să învăț aptitudinile pe care ar fi trebuit să le învăț. Chiar m-am gândit să abandonez și să-L trădez pe Dumnezeu. Am văzut că îmi păsa numai de preferințele personale în datoria mea și că mă gândeam numai la vanitatea, prestigiul și interesele proprii. Îmi lipsea cu desăvârșire adevărata supunere și țineam cont cu atât mai puțin de voia lui Dumnezeu sau de a-mi îndeplini bine datoria. Atitudinea mea era atât de dezgustătoare și odioasă pentru Dumnezeu! Realizarea acestui lucru a fost supărătoare și mi-am făcut mustrări de conștiință.

Mai târziu, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Oamenii sunt ființe create. Care sunt funcțiile ființelor create? Acest lucru se referă la practicile și datoriile oamenilor. Tu ești o ființă creată; Dumnezeu ți-a oferit darul cântatului. Când El te folosește pentru a cânta, ce ar trebui să faci? Ar trebui să acceptați această sarcină pe care ți-a încredințat-o Dumnezeu și să cânți bine. Când Dumnezeu te folosește pentru a răspândi Evanghelia, ca ființă creată, ce devii? Devii evanghelist. Când El are nevoie ca tu să conduci, ar trebui să preiei această însărcinare; dacă poți să îndeplinești această datorie în conformitate cu principiile adevărului, atunci aceasta va fi o altă funcție pe care o servești. Unii oameni nu înțeleg adevărul și nici nu îl urmăresc; ei nu pot decât să depună efort. Așadar, care este funcția acelor ființe create? Este de a depune efort și de a presta servicii(„Numai căutând adevărul poți cunoaște faptele lui Dumnezeu” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Din cuvintele lui Dumnezeu, am învățat că indiferent ce datorie îndeplinește cineva în casa lui Dumnezeu, indiferent dacă este sau nu remarcabilă, pur și simplu, există diferite denumiri și funcții ale datoriei, însă responsabilitatea personală rămâne aceeași. Identitatea și esența inerente ale unui om nu se schimbă; el va fi mereu o ființă creată. Am fost o ființă creată în datoria mea de a scrie și am rămas o ființă creată în datoria mea de mașinist. Nu există ierarhie în datoriile din casa lui Dumnezeu și totul este rânduit în funcție de ce este nevoie și potrivit staturii, calibrului și punctelor forte ale fiecăruia. Indiferent de datorie, voia lui Dumnezeu este ca noi să ne dăm, cu adevărat, toată silința în datoriile noastre, să fim neclintiți în căutarea adevărului, rezolvându-ne firile corupte și făcându-ne bine datoria. Exact cum se spune în cuvintele lui Dumnezeu: „Funcțiile nu sunt aceleași. Există un singur trup. Fiecare își îndeplinește datoria, fiecare în dreptul său și făcând tot ce-i stă în putință – pentru fiecare scânteie există un fulger de lumină – și căutând maturitatea în viață. Astfel, Eu voi fi mulțumit(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 21). Conducătorul bisericii a aranjat ca eu să fac datoria de mașinist pentru că de asta era nevoie pentru lucrare și nu ar trebui să fiu năzuros și pretențios pe baza preferințelor mele, ci ar trebui să mă supun conducerii și rânduielilor lui Dumnezeu. Ar trebui să aranjez recuzita așa cum este nevoie pentru evenimente și să-mi aduc contribuția la fiecare producție, fiind martor pentru Dumnezeu. Aceasta era funcția mea. Am avut o oarecare schimbare de perspectivă după ce am înțeles voia lui Dumnezeu și am renunțat la ceea ce mă împovărase atât de mult timp. Am fost, de asemenea, capabil să-mi abordez corect datoria. De atunci, am căutat sârguincios materiale și informații de referință pentru a-mi îmbunătăți aptitudinile, iar în adunările cu artiștii, nu mai făceam comparații între datoriile noastre ci, în schimb, vorbeam deschis despre răzvrătirea și corupția mea. Am avut părtășie despre toată înțelegerea pe care o aveam. După aceea, în datoria mea, uneori mi-a revenit teama de a fi desconsiderat și mi-am dat seama că iarăși clasificam datoriile în importante și mărunte, așa că mă rugam grabnic lui Dumnezeu și-mi lepădam gândirea incorectă, mă concentram pe datoria mea și puneam mulțumirea lui Dumnezeu pe primul loc. M-am simțit foarte relaxat și ușurat după ce am practicat în acest fel pentru o vreme. Nu mai credeam că lucrul pe platou și mutarea recuzitei de ici colo era o datorie umilă. Dimpotrivă, credeam că Dumnezeu îmi încredințase o responsabilitate. Eram onorat și mândru că eram capabil să fac această datorie și să-mi aduc contribuția la producția cinematografică a casei lui Dumnezeu.

Am crezut că dobândisem o oarecare statură după ce fusesem demascat în acel fel, că voi fi capabil să mă supun, în datoria mea, rânduielilor lui Dumnezeu și că nu voi mai fi negativ și răzvrătit pentru că datoria mea nu este specială. Însă următoarea dată când am întâlnit o situație care nu mi-a plăcut, acea veche problemă a reapărut.

Câteva luni mai târziu, când era un sezon foarte aglomerat pentru fermieri, niște frați și surori care erau plecați să răspândească Evanghelia nu s-au putut întoarce la timp pentru recoltă. Conducătorul m-a întrebat dacă îi pot ajuta la treburile de la fermă. M-am gândit: „Acest lucru ar putea aduce o ușurare fraților și surorilor astfel încât să se poată concentra pe lucrarea Evangheliei și ar aduce beneficii lucrării din casa lui Dumnezeu. Ar trebui să-mi asum această sarcină.” Însă, când am ajuns pe câmp, am văzut că ceilalți frați de acolo aveau în jur de 40-50 de ani. Nu era nicio persoană în jur de 20 de ani, ca mine. Nu am fost prea mulțumit. Chiar atunci, un frate a venit și m-a întrebat, surprins: „Frate, cum de ai timp să vii să muncești pe câmp? Nu-ți faci datoria de a scrie?” Fața a început imediat să-mi ardă și am răspuns rapid: „Am venit să ajut doar temporar.” După ce a plecat, m-am gândit: „Ce va crede despre mine? Oare va crede că dacă vin să fac acest fel de muncă la vârsta mea înseamnă că nu am niciun calibru sau talent adevărat și că sunt aici numai pentru că nu-mi pot asuma o datorie importantă? Acesta e un mare pas înapoi!” Mă simțeam din ce în ce mai nedreptățit. Deși, fizic, îmi făceam munca, mintea îmi era plină de gânduri despre ce credeau frații de acolo despre mine și dacă mă vor desconsidera sau nu. Pur și simplu, făceam treaba de mântuială. Când am ajuns acasă, i-am văzut pe alți câțiva frați, în fața computerelor, făcându-și datoriile și m-am simțit deodată de parcă eram pe o treaptă mai jos. M-am gândit: „Datoriile altora sunt mai bune decât ale mele. De ce trebuie să merg să trudesc pe câmp? În orice caz, eu măcar am pus piciorul în campusul unei universități și am muncit din greu în studiile mele. Nu am făcut asta ca să scap de soarta fermierilor de a lucra pe câmp toată ziua? Mâine nu mă duc.” Știam că nu ar trebui să gândesc așa, dar mă simțeam atât de nedreptățit, gândindu-mă că a mă pune să lucrez pe câmp era o risipă a talentului meu și o rușine pentru mine. Am devenit și mai mâhnit în timp ce mă gândeam la asta, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, cred că a trudi și a asuda lucrând pe câmp este o datorie inferioară pe care alții o vor desconsidera. Nu mai vreau s-o fac. Știu că gândirea mea e greșită, dar nu mă pot abține. Chiar sunt nefericit. Te rog să mă luminezi și să mă îndrumi ca să-Ți pot înțelege voia și să mă supun.” După rugăciunea mea, am citit acest lucru în cuvintele lui Dumnezeu: „Ce este supunerea adevărată? Ori de câte ori Dumnezeu face ceva ce ți-e pe plac și simți că totul este mulțumitor și potrivit și ți s-a permis să ieși în evidență, simți că e ceva destul de glorios, spui «Îți mulțumesc, Dumnezeule» și te poți supune orchestrării și orânduirilor Lui. Totuși, de fiecare dată când ți se atribuie un loc neînsemnat în care nu reușești niciodată să ieși în evidență și nimeni nu te recunoaște vreodată, nu te mai simți fericit și ți se pare greu să te supui. […] Supunerea atunci când condițiile sunt favorabile este în general ușoară. Dacă te poți supune și în împrejurări nefavorabile – în care lucrurile nu merg așa cum vrei și sentimentele îți sunt rănite, în împrejurări care te fac slab, care te fac să suferi fizic și îți afectează reputația, care nu îți pot satisface vanitatea și mândria și care te fac să suferi psihic – atunci ai cu adevărat statură. Nu este acesta scopul pe care ar trebui să-l urmăriți? Dacă aveți o asemenea hotărâre și un asemenea țel, atunci există speranță(Părtășia lui Dumnezeu).

M-am simțit rușinat în timp ce chibzuiam la cuvintele lui Dumnezeu. Ele mi-au revelat întocmai propria stare. Atunci când credeam că pot ieși în evidență în timp ce-mi făceam datoria de a scrie, eram mai mult decât fericit s-o accept, să mă supun și îmi îndeplineam datoria cu entuziasm. Însă atunci când ajutam pe câmp, iar vanitatea și imaginea îmi erau afectate, m-am supărat și nu am fost dispus s-o fac. Mai ales când i-am văzut pe alți frați lucrând la computere, am simțit că nu sunt la fel de bun ca ei. Mi-am pierdut echilibrul, gândindu-mă că, întrucât eram educat, ar trebui să fac o datorie demnă, care cere aptitudini. M-am împotrivit, m-am plâns și nu am mai vrut să fac munca de la fermă. În datoria mea, nu dădeam atenție la ce ar fi în beneficiul casei lui Dumnezeu și nici nu eram atent la voia Sa. În schimb, mă gândeam la propria vanitate la orice pas. Eram atât de egoist și demn de dispreț. Nu mă priveam deloc ca pe un membru al casei lui Dumnezeu. Un credincios adevărat, care este atent la voia lui Dumnezeu, consideră că a-și face datoria este o responsabilitate personală, punând umărul oriunde este nevoie de el, chiar dacă acest lucru este dificil, obositor sau îi compromite reputația sau interesele. Atât timp cât este bine pentru lucrarea bisericii, el va lua inițiativa să-și facă bine datoria. Numai astfel de oameni posedă umanitate și sprijină casa lui Dumnezeu. M-am gândit la munca mea recentă cu recolta din toamnă. Câțiva frați și surori au avut nevoie de ajutor și multe alte persoane ar fi putut-o face, așa că de ce a făcut Dumnezeu ca această datorie să-mi pice mie în poală? Nu e ca și cum am adus o anumită valoare acelei munci. Dar Dumnezeu îmi dezvăluia atitudinea pe care o aveam față de datoria mea, punându-mă să fac o treabă murdară și obositoare ca să-mi pot recunoaște corupția și impuritățile în timp ce făceam acea datorie și apoi să caut adevărul pentru a-mi rezolva firea coruptă. Dar nu am înțeles intențiile bune ale lui Dumnezeu. Încă mai eram mofturos în datoria mea și aveam mereu propriile preferințe și cereri. Nu mă puteam supune orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu, ci eram răzvrătit și mă împotriveam Lui. Chiar L-am rănit! Am înțeles că voia lui Dumnezeu era să-mi dezvăluie și să-mi curățească firea coruptă prin acea situație și să-mi corecteze atitudinea față de datoria mea. Aceasta era iubirea lui Dumnezeu. Nu contează că sunt repartizat la o muncă murdară, obositoare sau banală. Atât timp cât aduce beneficii lucrării bisericii, ar trebui s-o accept necondiționat, să mă supun și să-mi dau toată silința. Numai în acest fel poți fi o persoană cu conștiință și rațiune. Pe măsură ce am ajuns la această înțelegere, am dobândit, treptat, un sentiment de calm.

Nu mă puteam abține să nu reflectez asupra mea: de ce fusesem atât de potrivnic și supărat când trebuise să fac o datorie banală? De ce nu fusesem capabil s-o accept cu adevărat și să mă supun? În căutarea mea, am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Satana îi corupe pe oameni prin educație și influența guvernelor naționale, a celor celebri și măreți. Minciunile și aberațiile lor au devenit viața și natura omului. «Fiecare pentru sine, iar ceilalți cum le e norocul» este o binecunoscută zicală satanică care a fost insuflată în fiecare și care a devenit viața omului. Există alte câteva cuvinte ale filosofiilor de viață care sunt, de asemenea, ca acestea. Satana folosește frumoasa cultură tradițională a fiecărei națiuni pentru a educa oamenii, determinând omenirea să cadă și să fie înghițită de un abis nemărginit al distrugerii și, în final, oamenii sunt distruși de Dumnezeu pentru că ei îl slujesc pe Satana și I se opun lui Dumnezeu. […] Există încă multe otrăvuri satanice în viața oamenilor, în modul în care ei gestionează lucrurile, în comportamentul și în conduita lor; aproape că nu au nicio fărâmă de adevăr. De exemplu: toate filosofiile lor de viață, modurile lor de a face lucrurile și maximele lor sunt pline de otrăvurile marelui balaur roșu și toate vin de la Satana. Așadar, toate lucrurile care curg prin oasele și sângele oamenilor sunt toate lucrurile Satanei(„Cum să cunoști natura omului” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să înțeleg că nesupunerea și pretențiile în datoria mea erau din cauză că fusesem îndoctrinat și corupt de otrăvurile Satanei, precum: „Fiecare om pentru el însuşi şi diavolul îl ia pe cel mai din spate”, „Cei ce trudesc cu mintea îi conduc pe cei ce trudesc cu mâinile” și „Numai cei mai înțelepți și cei mai nesăbuiți nu se schimbă” și deoarece căutasem să ies în evidență, să fiu mai bun ca alții. Mi-am amintit de vremea în care eram la școală. Profesorii și părinții mei mi-au spus întotdeauna să lucrez din greu ca să pot intra la o universitate bună și să scap de viața de fermier, că acesta ar fi singurul mod de a ajunge în frunte. De aceea am studiat din greu de când eram mic, sperând că voi putea obține o diplomă bună și voi putea găsi o slujbă respectabilă ca supraveghetor sau administrator; un lucru admirabil pe care alții să-l respecte. După ce am devenit un credincios, încă îmi evaluam datoriile în casa lui Dumnezeu prin ochii unui necredincios, clasificând datoriile în importante sau mărunte. Credeam că a fi conducător sau a face un lucru bazat pe aptitudini era respectabil, iar frații și surorile ar respecta astfel de datorii, în timp ce datoriile fizice grele, din spatele scenei erau umile și ar fi desconsiderate. Am văzut că aceste otrăvuri satanice deveniseră propria mea natură, dominându-mi gândurile, făcându-mă să caut cu încăpățânare renumele și statutul, dorindu-mi mereu să fiu o persoană specială. Când un lucru îmi amenința prestigiul și statutul, eram negativ și potrivnic. Pur și simplu, nu puteam să-mi accept locul și să-mi fac datoria de ființă creată. Îmi lipseau cu totul conștiința și rațiunea. Știam că, dacă trăiesc în continuare după aceste toxine satanice, fără să caut adevărul și fără să-mi fac datoria așa cum o cere Dumnezeu, nu numai că nu voi fi capabil să câștig adevărul și viața, dar L-aș și dezgusta pe Dumnezeu și aș fi eliminat. După ce am realizat toate acestea, am hotărât să mă lepăd de trup și să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Nu mai voiam să trăiesc după otrăvurile Satanei. A doua zi, am mers din nou la muncă pe câmp.

Mai târziu, am citit câteva cuvinte de la Dumnezeu. „Eu decid destinația fiecărei persoane nu pe baza vârstei, a vechimii, a cantității de suferință, și cu atât mai puțin pe baza gradului în care cerșește mila, ci ținând cont de faptul că posedă sau nu adevărul. Nu există nicio altă alegere în afara acesteia(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). „În cele din urmă, dacă oamenii pot sau nu să obțină mântuirea nu depinde de ce datorie îndeplinesc, ci de faptul dacă au înțeles și au dobândit adevărul și dacă pot sau nu să se supună orchestrărilor lui Dumnezeu și să fie ființe create autentice. Dumnezeu este drept și acesta este principiul după care El măsoară întreaga omenire. Principiul acesta este imuabil, iar tu trebuie să-ți amintești lucrul acesta. Așadar, nu te gândi să găsești vreo altă cale și nu încerca să adaptezi acest principiu în funcție de împrejurări. În momentul în care o faci, vei fi comis o acțiune nechibzuită, ignorantă. Dumnezeu nu este îngăduitor atunci când vine vorba de această chestiune, iar standardele pe care le impune tuturor celor care ating mântuirea sunt neschimbătoare; ele rămân aceleași, indiferent cine ești(„Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos”). Am putut vedea firea dreaptă a lui Dumnezeu în cadrul cuvintelor Lui. Dumnezeu nu hotărăște rezultatul și destinația unui om în funcție de datoria pe care o face, de cât de multă muncă a făcut sau de cât de mult a contribuit. El se uită dacă se poate supune sau nu conducerii și rânduielilor Sale, dacă poate face datoria unei ființe create și dacă este capabil, în cele din urmă, să câștige adevărul și să-și schimbe firea vieții. Fără să caut adevărul în credința mea, atunci indiferent cât de uimitoare și impresionantă poate părea datoria mea altora, nu voi fi niciodată capabil să câștig adevărul și cu atât mai puțin aprobarea lui Dumnezeu și mântuirea Sa deplină. M-am gândit la o antihristă pe care biserica noastră o excomunicase. Îndeplinise niște datorii importante și lucrase drept conducătoare, iar unii dintre noii membri ai bisericii o apreciau. Dar nu a căutat adevărul sau schimbarea firii în datoria ei, dimpotrivă, se întrecea pentru nume și statut și se agăța de calea antihristului. A făcut tot felul de rele și a perturbat lucrarea casei lui Dumnezeu. De aceea a fost, în cele din urmă, dată afară. Am văzut, de asemenea, câțiva frați și surori care făceau datorii obișnuite, care nu păreau deloc speciale, dar ei își făceau datoriile în tăcere, fără să se plângă. Când întâmpinau probleme, căutau adevărul și voia lui Dumnezeu. Aveau luminarea și îndrumarea Duhului Sfânt în datoriile lor și se descurcau din ce în ce mai bine în munca lor. Trăiau, din ce în ce mai mult, o asemănare umană. Acest lucru mi-a arătat că, în credință, câștigarea adevărului nu are nicio legătură cu felul datoriei cuiva. Indiferent de datoria pe care o face cineva, căutarea adevărului și schimbarea firii sunt esențiale. Aceasta este singura cale de urmat. Acum, indiferent dacă sunt pus de conducător să lucrez ca mașinist sau ca muncitor la fermă, toate sunt conducerea și rânduielile lui Dumnezeu și este lucrul de care am nevoie pentru intrarea mea în viață. Ar trebui să accept și să mă supun acestui lucru întotdeauna. În datoria mea, ar trebui să caut adevărul, să practic cuvintele lui Dumnezeu și să acționez conform principiilor adevărului. Numai acest lucru este în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Să realizez toate aceste lucruri m-a făcut să am un sentiment de libertate. Conducătorul mi-a repartizat, mai târziu, mai multe datorii obișnuite pe care le-am acceptat cu calm. Ba chiar m-am oferit, în timpul meu liber, să ajut frații și surorile cu treburile casnice. Când am practicat în acest fel, am descoperit că indiferent dacă ajutam la curățenie, la plantarea copacilor sau la săpatul unui șanț, exista întotdeauna o lecție de învățat. Dumnezeu nu era nedrept față de mine pentru că făceam muncă fizică. Atât timp cât o făceam din inimă, căutam adevărul și puneam cuvintele lui Dumnezeu în practică, puteam culege roadele din orice.

După ce am experimentat acest lucru, mi-am dat seama, cu adevărat, că indiferent de datoria mea, era ceea ce rânduise Dumnezeu și lucrul de care aveam nevoie pentru intrarea mea în viață. Ar trebui să accept acest lucru întotdeauna și să mă supun, să-mi îndeplinesc datoria și responsabilitățile și să caut adevărul și schimbarea firii pe parcursul acestui proces. Chiar dacă mereu clasificasem diferite datorii și mă împotrivisem când întâmpinasem o datorie care nu-mi plăcea, devenind plin de răzvrătire și împotrivire față de Dumnezeu, El tot nu m-a tratat pe baza fărădelegilor mele. În schimb, m-a îndrumat pas cu pas prin cuvintele Sale, permițându-mi să înțeleg adevărul și să cunosc responsabilitățile și misiunea unei ființe create. Mi-a schimbat perspectivele greșite astfel încât să-mi pot aborda cum se cuvine datoria și să încep să mă supun Lui. Slavă Ție, Dumnezeule!

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

Nu e ușor să scapi de vanitate

de Hailey, JaponiaÎn iulie 2020, supraveghetorul meu a rânduit să preiau lucrarea surorii Iris și să fac videoclipuri. Am fost foarte...