de Miriam, Japonia

În iunie 2022 am fost aleasă conducătoare de biserică. Gândindu-mă la lucrarea pe care mi-aș asuma-o, la experiența bogată pe care aș câștiga-o și că ar fi bine pentru creșterea mea în viață, am fost încântată. I-am fost de asemenea recunoscătoare lui Dumnezeu pentru această șansă de a practica. Dar nu mai fusesem conducătoare, așa că nu cunoșteam multe principii. În plus, când au apărut probleme, n-am căutat principii, ci doar am lucrat orbește, făcând ce credeam că e mai bine. Drept urmare, în scurt timp au apărut probleme în lucrarea mea. O supraveghetoare pe care o alesesem era mereu superficială în datoria ei și întârzia lucrarea. Când o conducătoare superioară a aflat acest lucru, m-a dojenit: „Numirea personalului e foarte importantă, de ce ignori principiile și decizi singură lucrurile, fără să le discuți cu colegii tăi? Ești foarte arogantă și neprihănită de sine!” M-am simțit groaznic s-o aud spunând asta. Am recunoscut că fusesem arogantă și neprihănită de sine, dar, în același timp, eram foarte îngrijorată. Acum că problema mea fusese expusă, conducătoarea și alți frați și surori aveau să-mi vadă adevăratul nivel. M-ar fi suspendat conducătoarea dacă aceeași problemă ar fi continuat să apară? Spre surprinderea mea, în scurtă vreme, o altă sarcină la care am lucrat a trebuit refăcută, pentru că făcusem lucrurile după capul meu, ceea ce a întârziat lucrarea, eu fiind emondată din nou. Mi s-a spus: „Conducătoare fiind, nu te ocupi de chestiuni personale, ci faci o lucrare care implică întreaga biserică. Conducătorii ar trebui să caute principiile și să discute cu colegii în toate situațiile. De ce faci mereu doar ce vrei? Ești mult prea arogantă și neprihănită de sine!” Ceea ce a spus mi-a străpuns inima ca un cuțit și nu mi-am putut opri lacrimile. Avea dreptate; îmi semnalase deja tocmai această problemă. De ce am făcut aceeași greșeală? Dacă făceam mereu lucrurile după capul meu și dădeam greș în datoria mea, aveam să fiu destituită mai devreme sau mai târziu. În acea perioadă am observat alți oameni în jurul meu care nu căutau adevărurile-principii în îndatoririle lor, făcând lucrurile de capul lor, ceea ce a dus la perturbări în lucrare și la emondarea lor, unii fiind chiar destituiți. Văzând asta, am devenit și mai neliniștită și speriată. Am simțit că din acel moment trebuia să fiu foarte atentă și să nu mai fac nicio greșeală. Altfel, eu aș fi fost următoarea destituită. Dacă într-adevăr aș fi fost destituită, aș mai fi avut un final bun și o destinație bună? După aceea am devenit foarte precaută în lucrare. Chiar și în discuțiile obișnuite de lucru, când trebuia să ne exprimăm o opinie, ezitam să deschid gura, temându-mă că voi spune ceva greșit și-mi voi expune problema. Când ofeream sugestii pentru problemele observate în timpul urmăririi atente a lucrării, aveam îndoieli, gândindu-mă: „Oare asta chiar e o problemă? Mă va emonda conducătoarea dacă greșesc? Lasă, mai bine n-o aduc în discuție. Măcar așa nu voi greși și nu voi fi emondată.” Cu acest gând, pur și simplu am ignorat lucrurile de care nu eram sigură. Dar asta m-a făcut să mă simt oarecum vinovată și mi-am dat seama că sunt iresponsabilă față de lucrarea mea. M-am gândit că trebuia să-mi întreb colegii și să mă ocup de probleme după ce văd ce părere au. Astfel, conducătoarea nu ar fi spus că sunt arogantă, neprihănită de sine și încăpățânată. Odată, biserica trebuia să aleagă un diacon de evanghelizare. Un frate era priceput în împărtășirea Evangheliei, dar alții au spus că nu are umanitate bună, că îi atacase și se răzbunase pe alții. Nu mi-am putut da seama dacă era un candidat viabil, așa că am discutat cu colegii mei. Toți au spus să încerce. M-am simțit cam neliniștită în acel moment și am vrut să mai discut despre asta, dar apoi m-am gândit că eram singura care simțea că acel frate nu era potrivit. Dacă făceam o sugestie care era greșită, iar conducătoarea spunea că, pe lângă faptul că nu înțelegeam principiile, eram și arogantă și neprihănită de sine și mă emonda? Așa că nu mi-am exprimat îngrijorările și chiar m-am consolat: cerusem deja sugestiile tuturor, așa că, dacă ceva nu mergea bine, nu aveam să fiu singura responsabilă. În scurt timp, conducătoarea superioară ne-a verificat lucrarea și a aflat că acest frate nu avea umanitate bună. Nu accepta sugestiile altora și chiar îi ataca și se răzbuna pe ei. Conducătoarea a spus: „Dacă nu e destituit imediat, lucrarea va fi afectată.” M-a supărat rău s-o aud spunând asta, pentru că știam deja de problemă, dar, temându-mă că părerea mea era greșită și că aveam să fiu emondată dacă era vreo problemă, nu spusesem nimic. Din fericire, conducătoarea a observat asta și l-a destituit, altfel, lucrarea chiar ar fi avut de suferit. M-am simțit foarte vinovată. Am avut un sentiment clar că era o problemă, așadar de ce n-am avut curajul s-o aduc în discuție? De ce n-am reușit să protejez lucrarea bisericii? De ce mă temeam atât de mult că voi fi emondată? M-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume ca să-mi înțeleg problema.

Apoi, într-o zi, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Unii își urmează propria voință atunci când acționează. Ei încalcă principiile și după ce sunt emondați, recunosc doar verbal că sunt aroganți și că au făcut o greșeală numai pentru că nu au adevărul. Însă, în inimile lor, ei se plâng: «Nimeni nu mai riscă, numai eu – și, în cele din urmă, când ceva merge prost, mie îmi pasează toată responsabilitatea. Nu este o prostie din partea mea? Nu mai pot face același lucru data viitoare, riscând astfel. Pasărea care își scoate capul din cuib e cea care e împușcată!» Ce credeți despre această atitudine? Este o atitudine de căință? (Nu.) Ce atitudine este? Nu au devenit ei alunecoși și înșelători? În inimile lor, gândesc: «Sunt norocos că acest lucru nu s-a transformat într-un dezastru. Omul din greșeli învață, ca să spunem așa. Trebuie să fiu mai atent în viitor.» Ei nu caută adevărul, folosindu-se de tertipuri meschine și de uneltirile lor viclene pentru a ține cont de chestiune și a se ocupa de aceasta. Pot câștiga adevărul în felul acesta? Nu pot, căci nu s-au căit. Primul lucru care trebuie făcut atunci când te căiești este să recunoști ce ai făcut greșit, să vezi unde era greșeala ta, esența problemei și firea coruptă pe care ai arătat-o; trebuie să chibzuiești la aceste lucruri și să accepți adevărul, apoi să practici în conformitate cu adevărul. Doar aceasta este o atitudine de căință. Dacă, pe de altă parte, te gândești exhaustiv la moduri viclene, devii mai alunecos decât înainte, tehnicile tale sunt mai istețe și tainice și ai mai multe metode de a trata lucrurile, atunci problema nu este atât de simplă ca a fi doar înșelător. Folosești mijloace necinstite și ai secrete pe care nu poți să le divulgi. Este ticăloșie. Nu doar că nu te-ai căit, ci ai devenit mai alunecos și mai șiret. Dumnezeu vede că ești extrem de intransigent și ticălos, că recunoști la suprafață că ai greșit și accepți emondarea, dar, în realitate, nu ai câtuși de puțin atitudinea unuia care se căiește. De ce spun asta? Deoarece, în timp ce acest eveniment se desfășura sau după finalul său, nu ai căutat deloc adevărul, nu ai reflectat, nu ai încercat să te cunoști și nu ai practicat conform adevărului. Atitudinea ta este una de a folosi filosofiile, logica și metodele Satanei pentru a rezolva problema. De fapt, ocolești problema și o prezinți într-un ambalaj frumos ca ceilalți să nu poată vedea nicio urmă a acesteia, fără să-ți scape nimic. În cele din urmă, simți că ești foarte deștept. Acestea sunt lucrurile pe care le vede Dumnezeu și nu faptul că ai reflectat cu adevărat, ți-ai mărturisit păcatul și că te-ai căit în fața chestiunii care s-a abătut asupra ta, și apoi că ai plecat să cauți adevărul și să practici conform acestuia. Atitudinea ta nu este una de căutare a adevărului sau de practicare a adevărului și nici una de supunere față de suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu, ci una de folosire a tehnicilor și metodelor Satanei pentru a-ți rezolva problema. Le dai celorlalți o impresie falsă, te împotrivești să fii dezvăluit de Dumnezeu și ești beligerant și defensiv în privința circumstanțelor pe care Dumnezeu le-a orchestrat pentru tine. Inima ta este mai închisă și mai separată de Dumnezeu ca înainte. Prin urmare, poate să rezulte vreun lucru bun din asta? Mai poți trăi în lumină, bucurându-te de pace și veselie? Nu poți. Dacă te ferești de adevăr și de Dumnezeu, cu siguranță vei cădea în întuneric, vei plânge și vei scrâșni din dinți” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Un om poate să-și rezolve noțiunile și înțelegerile greșite despre Dumnezeu numai urmărind adevărul”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au permis să înțeleg că aceia care iubesc și acceptă adevărul pot căuta adevărul în faptul că sunt emondați, pot reflecta asupra lor, pot afla unde au greșit, ce firi corupte au dezvăluit și cum ar trebui acestea să fie rezolvate. Ulterior, ei își pot face datoria conform principiilor. Asta înseamnă să accepți cu adevărat emondarea și să arăți căință adevărată. Dar când cei care nu acceptă adevărul sunt emondați, ei pot recunoaște verbal că au greșit, dar nu caută adevărul, nu reflectează asupra lor pentru a se cunoaște. În schimb, folosesc căi șirete și viclene de a se ascunde, nelăsându-i pe ceilalți să le vadă problemele, ca să se poată proteja. O asemenea persoană nu e doar vicleană, ci și ticăloasă. Am reflectat asupra mea, comparându-mă cu cele expuse în cuvintele lui Dumnezeu. Când am devenit conducătoare, nu cunoșteam multe principii și nu le-am căutat; pur și simplu am făcut lucrurile de capul meu. Asta a perturbat lucrarea. Conducătoarea mi-a semnalat problema, ca să mă ajute. Dar, deși am recunoscut că greșisem, n-am mai reflectat asupra mea după aceea și nici n-am depus efort ca să înțeleg principiile. Am făcut doar presupuneri și am rămas prudentă, gândindu-mă că, de vreme ce conducătoarea îmi văzuse adevăratul nivel, puteam fi destituită dacă mai făceam vreo greșeală și atunci n-aș fi avut un final bun și o destinație bună. M-am deghizat la fiecare pas, ca să mă protejez, să nu-mi arăt problemele sau neajunsurile. Am fost foarte precaută în tot ceea ce spuneam și făceam. Analizam argumentele pro și contra înainte de a menționa o problemă sau de a exprima o opinie, gândindu-mă dacă aș putea fi emondată dacă părerea mea era greșită și ar avea consecințe. Spuneam ceva doar dacă puteam garanta că totul era corect. Dar nu scoteam un cuvânt despre ceva de care nu eram sigură, fără să țin cont că lucrarea ar putea avea de suferit dacă problema era ignorată. Pentru a evita să-mi asum responsabilitatea, când a trebuit să aleg pe cineva, am cerut părerea colegilor mei, dar am făcut-o de văzul lumii. Deși sugestia lor mă neliniștise, nu am discutat mai mult despre asta, ajungând să fie aleasă persoana greșită. Acest lucru a fost dăunător pentru frați și surori, dar și pentru lucrare. Am văzut că, atunci când am fost emondată, n-am arătat căință deloc. Doar am devenit mai alunecoasă și mai vicleană, gândindu-mă mereu cum să evit să greșesc și să fiu emondată, mereu prudentă față de Dumnezeu și față de conducători. Era odios și dezgustător pentru Dumnezeu să-mi fac datoria astfel. Așa n-aș fi primit niciodată lucrarea și îndrumarea Duhului Sfânt. Dacă nu mă căiam, știam că în cele din urmă aveam să fiu disprețuită, respinsă și eliminată de Dumnezeu.

Odată, în timpul devoționalelor, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu în care expune cum reacționează antihriștii la emondare, ceea ce m-a ajutat să-mi înțeleg problema. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii antihriști care lucrează în casa lui Dumnezeu se hotărăsc în tăcere să acționeze scrupulos, să evite să facă erori, să fie emondați, să-i înfurie pe Cei de mai sus sau să fie prinși de conducătorii lor făcând ceva rău și se asigură că au spectatori atunci când fac fapte bune. Cu toate acestea, oricât de scrupuloși ar fi, din cauza faptului că motivele și calea pe care o apucă sunt incorecte și deoarece vorbesc și acționează doar de dragul faimei, câștigului și statutului și nu caută niciodată adevărul, încalcă adesea principiile, perturbă și tulbură lucrarea bisericii, acționează ca lacheii Satanei și chiar comit deseori multe fărădelegi. Este un lucru foarte comun și obișnuit ca astfel de oameni să încalce adesea principiile și să comită fărădelegi. Prin urmare, desigur că le este foarte greu să evite să fie emondați. Au văzut că unii antihriști au fost dezvăluiți și eliminați pentru că au fost emondați cu severitate. Au văzut aceste lucruri cu ochii lor. De ce acționează antihriștii cu atâta precauție? Cu siguranță, un motiv e că le este frică să nu fie dezvăluiți și eliminați. Ei se gândesc: «Trebuie să fiu atent – la urma urmei, „Prudența este părintele siguranței” și „Cei buni au o viață liniștită”. Trebuie să urmez aceste principii și să-mi amintesc în fiecare moment să evit să greșesc sau să intru în necazuri și trebuie să-mi suprim corupția și intențiile și să nu permit nimănui să le vadă. Atât timp cât nu greșesc și pot să perseverez până la capăt, voi dobândi binecuvântări, voi scăpa de dezastre și voi câștiga ceva în credința mea în dumnezeu!» Ei se îndeamnă, se motivează și se încurajează deseori în acest fel. În adâncul inimii, ei cred că, dacă greșesc, șansele lor de a obține binecuvântări se vor reduce semnificativ. Nu reprezintă acest lucru calculul și credința care le ocupă adâncul inimii? Lăsând deoparte dacă acest calcul sau credință a antihriștilor este corectă sau greșită, pe baza acesteia, ce anume îi va îngrijora cel mai mult când vor fi emondați? (Perspectivele și destinul lor.) Ei asociază faptul că sunt emondați cu perspectivele și destinul lor – acest lucru are de-a face cu natura lor ticăloasă. Se gândesc în sinea lor: «Oare sunt emondat în acest fel fiindcă voi fi eliminat? Să fie oare pentru că nu sunt dorit? Casa lui dumnezeu mă va împiedica să fac această datorie? Oare nu par demn de încredere? Voi fi înlocuit cu cineva mai bun? Dacă sunt eliminat, mai pot fi, totuși, binecuvântat? Mai pot intra în Împărăția Cerurilor? Se pare că randamentul meu n-a fost foarte satisfăcător, deci trebuie să fiu mai atent în viitor și să învăț să fiu ascultător și bine-crescut și să nu creez probleme. Trebuie să învăț să fiu răbdător și să supraviețuiesc ținând capul plecat. În fiecare zi, când fac lucruri, trebuie să-mi imaginez că merg pe coji de ouă. Nu pot să las garda jos. Deși de data asta m-am deconspirat din neglijență și am fost emondat, tonul său nu a părut foarte strict. Se pare că problema nu este foarte gravă, se pare că încă am o șansă – încă pot să scap de dezastre și să fiu binecuvântat, deci ar trebui să accept asta cu smerenie. Nu e ca și cum aș fi demis, cu atât mai puțin eliminat sau exclus, deci pot accepta să fiu emondat în acest fel.» Este asta o atitudine de acceptare a emondării? Înseamnă asta că-ți cunoști cu adevărat firea coruptă? Înseamnă asta că într-adevăr vrei să te căiești și să începi o viață nouă? Înseamnă că ești sincer hotărât să acționezi conform principiilor? Nu, nu înseamnă asta. Atunci de ce se comportă așa? Datorită acelei raze de speranță că pot să scape de dezastre și să fie binecuvântați. Atât timp cât încă există acea rază de speranță, ei nu se pot trăda, nu-și pot dezvălui adevărata față, nu le pot spune celorlalți ce se ascunde în adâncul inimilor lor și nu pot permite ca alții să afle ce resentimente nutresc lăuntric. Ei trebuie să ascundă aceste lucruri, să-și bage coada între picioare și să nu le permită celorlalți să-i vadă așa cum sunt ei, de fapt. Prin urmare, ei nu se schimbă deloc după ce sunt emondați și continuă să facă lucrurile la fel ca înainte. Deci care este principiul din spatele acțiunilor lor? Pur și simplu să-și protejeze propriile interese în toate situațiile. Indiferent ce greșeli fac, ei nu le spun altora; trebuie să-i convingă pe toți cei din jur că sunt persoane perfecte, fără cusururi sau defecte și că nu fac niciodată greșeli. Așa se camuflează ei. După ce rămân multă vreme camuflați, se simt încrezători că e aproape sigur că vor scăpa de dezastre, vor fi binecuvântați și vor intra în Împărăția Cerurilor” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a opta)”]. Am înțeles din cuvintele Lui că, atunci când sunt emondați pentru că au încălcat principiile sau au făcut rău, antihriștilor le e cel mai teamă că vor fi eliminați și nu vor mai obține nicio binecuvântare. Așa că devin foarte precauți în ceea ce fac după aceea, fiind prudenți în fața lui Dumnezeu și a omului. Ei cred că, atâta vreme cât nu fac nimic greșit și nu își expun defectele pentru ca alții să le descopere, își pot păstra postul, iar binecuvântările lor vor fi garantate. Am văzut că antihriștii sunt teribil de egoiști, abjecți, vicleni și ticăloși. Ei cred în Dumnezeu doar de dragul binecuvântărilor. Când sunt emondați, se gândesc doar la viitorul și la interesele lor. Ei pot deveni ascultători și supuși pentru un timp, dar e doar o prefăcătorie, ca să poată rămâne în biserică pentru a evita dezastrele. Am văzut că, în atitudinea mea față de emondare, acționam exact ca antihriștii, legând emondarea de primirea binecuvântărilor. Când eram emondată, făceam presupuneri dacă mă va destitui conducătoarea și îmi făceam griji dacă voi avea un viitor bun și o destinație bună. Eram extrem de atentă în datoria mea după aceea. Gândeam și regândeam orice sugestii sau probleme pe care voiam să le aduc în dezbatere, temându-mă foarte tare că voi face o greșeală și-mi voi expune neajunsurile. Atunci, conducătoarea avea să știe ce nivel am și avea să mă destituie. Am devenit și mai defensivă față de Dumnezeu când am văzut că alți frați și surori din jurul meu sunt destituiți, temându-mă că voi greși și voi fi iar emondată sau destituită. Nu acceptasem cu adevărat emondarea, nu reflectasem asupra mea și nu-mi văzusem greșelile. Eram doar orbește prudentă față de Dumnezeu și foloseam tactici înșelătoare pentru a mă deghiza. Am crezut că, atât timp cât îmi ascundeam adevărata față și nu mai făceam greșeli sau nu eram emondată, nu aveam să fiu destituită, putând să rămân în biserică și să ajung să am un final bun și o destinație bună. Am fost mereu precaută cu Dumnezeu, frământându-mi creierii să-mi calculez câștigurile sau pierderile personale. Am văzut probleme, dar n-am căutat și nu le-am raportat. Am vrut doar să-mi păzesc pielea și nu m-am gândit deloc la lucrarea bisericii. Am fost foarte egoistă și vicleană. Deghizându-mă astfel, deși o vreme am reușit s-o păcălesc pe conducătoare și să nu fiu destituită imediat, dacă n-aș fi reflectat deloc asupra mea, nu m-aș fi căit sau n-aș fi făcut schimbări, mai devreme sau mai târziu aș fi fost dezvăluită și eliminată de Dumnezeu. Realizând asta, am spus o rugăciune, gata să mă căiesc și să caut adevărul, ca să-mi rezolv problema.

În căutarea mea, am citit câteva cuvinte ale lui Dumnezeu despre cum să faci față emondării. Dumnezeu a spus: „În realitate, casa lui Dumnezeu emondează oamenii doar pentru că acționează cu încăpățânare și arbitrar când își îndeplinesc îndatoririle, perturbând și tulburând astfel lucrarea casei lui Dumnezeu, și pentru că nu reflectează, nici nu se căiesc – doar atunci îi emondează casa lui Dumnezeu. În această situație, dacă sunt emondați, înseamnă că sunt eliminați? (Nu.) Categoric nu, oamenii ar trebui să accepte asta într-o manieră pozitivă. În acest context, orice emondare, fie că e făcută de Dumnezeu, fie de un om, fie că vine de la conducători și lucrători, fie de la frați și surori, nu este malițioasă și este în avantajul lucrării bisericii. Să fii capabil să emondezi o persoană când a acționat cu încăpățânare și arbitrar și a tulburat lucrarea casei lui Dumnezeu, este un lucru drept și pozitiv. Este un lucru pe care ar trebui să-l facă oamenii integri și cei care iubesc adevărul” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a opta)”]. „Când e vorba să fie emondați, care e minimul pe care oamenii ar trebui să-l cunoască? Faptul de a fi emondat trebuie experimentat pentru a-și face datoria cum se cuvine – este un lucru indispensabil. Este ceva ce oamenii trebuie să înfrunte în fiecare zi și să experimenteze des pentru a obține mântuirea în credința lor în Dumnezeu. Nimeni nu poate fi exclus de la a fi emondat. Este emondarea ceva ce implică perspectivele și destinul lor? (Nu.) Atunci, pentru ce se face emondarea cuiva? Pentru al condamna? (Nu, se face pentru a-l ajuta să înțeleagă adevărul și să-și facă datoria conform principiilor.) Așa e. Este înțelegerea cea mai adecvată a acestui lucru. Emondarea cuiva este un fel de disciplină, de certare, dar este, firește, și o formă de a-l ajuta și a-l remedia. A fi emondat îți permite să schimbi la timp ceea ce urmărești în mod greșit. Îți permite să recunoști prompt problemele pe care le ai în prezent și firile corupte pe care le dezvălui. În orice situație, a fi emondat te ajută să-ți recunoști greșelile și să-ți faci îndatoririle în conformitate cu principiile, te scutește la timp de a provoca denaturări și de a merge pe căi greșite și te împiedică să provoci catastrofe. Nu este acesta cel mai mare ajutor dat oamenilor, cel mai mare remediu al lor? Cei care au conștiință și rațiune ar trebui să poată trata corect faptul de a fi emondați” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a opta)”]. Am învățat din cuvintele Lui că emondarea e o cale de a purifica și a perfecționa oamenii. De asemenea, trebuie s-o acceptăm și să trecem prin ea în procesul nostru de creștere în viață. Poate că vorbele de emondare sunt chiar dure și dureroase uneori, dar ne vizează firile corupte. Ne expun și ne disecă pe față corupția și răzvrătirea. Nu conțin nicio răutate față de noi, nu ne condamnă și nu ne elimină – n-au legătură cu viitorul și cu soarta noastră. Dar, în mod denaturat, am crezut că a fi emondat înseamnă a fi condamnat, că voi fi destituită și eliminată. Să-L înțeleg greșit pe Dumnezeu în acest fel a însemnat o negare a dreptății Sale și o blasfemie împotriva Lui! Conducătoarea m-a emondat mai ales pentru că eram arogantă și neprihănită de sine, perturbând intenționat lucrarea bisericii, ceea ce era cu adevărat enervant. Conducătoarea a vrut să fac schimbări cât mai curând, pentru a proteja lucrarea bisericii. Adoptarea unui ton sever era un lucru absolut normal, iar ea nu m-a destituit. Aceste cuvinte de emondare au ajuns chiar la miezul problemelor, abaterilor și firilor mele corupte și mi-au permis să văd gravitatea problemei. Inima mea era foarte amorțită și rigidă, iar fără asta aș fi ignorat cu desăvârșire sfaturile bune și aș fi repetat aceeași greșeală. Astfel n-aș fi progresat niciodată în datorie. Aș fi continuat să fac rău și să perturb lucrarea bisericii. Fiecare emondare mi-a corectat prompt abaterile și greșelile, oprind imediat răul pe care îl făceam. Asta m-a ajutat într-adevăr cel mai mult. Dacă mă gândesc cu atenție, cel mai mult adevăr l-am obținut din momentele în care m-am poticnit și am căzut și am fost emondată. Chiar am simțit că emondarea e cea mai bună și mai eficientă metodă a lui Dumnezeu de a ne judeca și a ne curăți. Să pot experimenta emondarea reprezintă harul lui Dumnezeu și favoarea Lui specială pentru mine. Dar n-am căutat adevărul sau auto-reflecția. Am continuat să trăiesc în neînțelegeri față de Dumnezeu, îngrijorată de viitorul și de soarta mea. Eram foarte irațională și nu știam ce era bine pentru mine.

Am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu într-o adunare și chiar m-a afectat. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă cineva își face mereu planuri pentru propriile interese și perspective atunci când își îndeplinește datoria și nu se gândește la lucrarea bisericii sau la interesele casei lui Dumnezeu, atunci aceasta nu este îndeplinirea unei datorii. Este oportunism, înseamnă că face lucrurile pentru propriul beneficiu și pentru a obține binecuvântări pentru sine. Astfel, natura din spatele îndeplinirii datoriei sale se schimbă. Se rezumă doar la a face un târg cu Dumnezeu și la a dori să se folosească de îndeplinirea datoriei sale pentru a-și atinge propriile obiective. E foarte posibil ca acest mod de a face lucrurile să tulbure lucrarea casei lui Dumnezeu. Dacă provoacă doar pierderi mici lucrării bisericii, atunci încă există șanse de răscumpărare și încă e posibil să i se dea ocazia să-și îndeplinească datoria, mai degrabă decât să fie îndepărtat; dar dacă provoacă pierderi mari lucrării bisericii și-și atrage furia lui Dumnezeu, dar și a oamenilor, atunci el va fi dezvăluit și eliminat, fără a mai avea în viitor ocazia de a-și îndeplini datoria. Unii oameni sunt demiși și eliminați în acest fel. De ce sunt eliminați? Ați descoperit cauza primară? Cauza primară este că ei mereu iau în calcul propriile câștiguri și pierderi, se lasă purtați de propriile interese, nu se pot răzvrăti împotriva trupului și nu au deloc o atitudine ascultătoare față de Dumnezeu, deci tind să se comporte imprudent. Ei cred în Dumnezeu doar pentru a obține profit, har și binecuvântări, și nicidecum ca să obțină adevărul, astfel încât credința lor în Dumnezeu dă greș. Aceasta este rădăcina problemei. Credeți că este injust ca ei să fie dezvăluiți și eliminați? Nu este absolut deloc injust, este în totalitate consecința naturii lor. Orice persoană care nu iubește adevărul sau nu îl urmărește va fi, într-un final, dezvăluită și eliminată” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin căutarea adevărurilor-principii poți să-ți îndeplinești bine datoria”). Dumnezeu expune că, dacă îți cântărești și îți planifici mereu propriile interese și viitorul în datorie, natura a ceea ce faci se schimbă și nu mai faci o datorie. Sigur ajungi să faci rău și să perturbi lucrarea bisericii, apoi să fii destituit și eliminat. M-am gândit că nu mai fusesem conducătoare, nu cunoșteam principiile și, în mare parte, am făcut ce-am vrut. Nu doar că nu m-am căit după ce am fost emondată, dar am continuat să mă gândesc la viitorul meu și la soarta mea, temându-mă că voi fi transferată. Evident, am văzut probleme, dar, pentru a mă proteja, în loc să le semnalez, am preferat să întârzii lucrarea. Așa nu făceam o datorie; compromiteam lucrarea bisericii și făceam rău. Unii dintre cei pe care i-am văzut destituiți și eliminați și-au protejat mereu propriile interese în datorie. După ce au apărut probleme și au fost emondați, ei nu au depus prea mult efort în adevărurile-principii, ci doar s-au deghizat, devenind prudenți față de Dumnezeu și de conducători. Ei erau permanent îngrijorați că vor fi destituiți și eliminați, trăind mereu în acest cerc vicios. Relația lor cu Dumnezeu nu era normală și n-au avut niciodată rezultate în datorie. Unii chiar au făcut rău și au perturbat lucrarea bisericii, ajungând să fie dezvăluiți și eliminați. Din eșecurile lor am putut vedea că faptul de a avea un motiv și un punct de plecare corecte în credința și în datoria lor, precum și calea pe care o aleg, sunt critice. Acestea afectează direct finalul și destinația lor. Starea mea, comportamentul meu și calea pe care mergeam erau la fel ca ale lor. Temându-mă mereu că voi greși în datoria mea și voi fi emondată, am fost timidă și prudentă față de Dumnezeu, agățându-mă strict de viitorul și de interesele mele, rareori căutând adevărurile-principii pentru a-mi rezolva problemele pentru care m-a emondat conducătoarea. Dacă acest lucru ar mai fi durat mult, nu doar că n-aș fi reușit să progresez în datorie, ci chiar ar fi afectat lucrarea și aș fi lăsat în urmă o fărădelege. Natura și consecințele acestui lucru sunt grave. Nu Dumnezeu m-ar fi dezvăluit și m-ar fi eliminat, ci eu mi-aș fi distrus viitorul. Atunci am realizat că cel mai important lucru pe care-l aveam de făcut nu era să-mi fac griji dacă voi fi destituită și eliminată, ci să reflectez cu adevărat la problemele semnalate de conducătoare, să fac un efort să caut și să țin cont de adevărurile-principii și să mă străduiesc să urmez principiile în datoria mea. Dacă nu m-am descurcat bine și am fost suspendată în ciuda faptului că am dat tot ce am putut, atunci ar trebui oricum să mă supun aranjamentelor lui Dumnezeu.

Apoi am găsit alte cuvinte ale lui Dumnezeu pe care să le practic și să le pătrund. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Destinația și soarta voastră sunt foarte importante pentru voi – sunt de maxim interes. Credeți că dacă nu faceți lucrurile cu mare grijă, va însemna că nu veți mai avea o destinație și că v-ați distrus soarta. Dar v-a trecut vreodată prin minte că oamenii care depun eforturi doar de dragul destinației lor, nu fac decât să trudească în zadar? Astfel de eforturi nu sunt autentice – reprezintă falsitatea și înșelătoria. Dacă așa stau lucrurile, atunci aceia care lucrează doar de dragul destinației lor se află în pragul ultimei înfrângeri, deoarece eșecul în credința în Dumnezeu e cauzat de înșelăciune. Am spus mai devreme că nu-Mi place să fiu flatat sau lingușit, sau tratat cu entuziasm. Îmi place ca oamenii sinceri să-Mi înfrunte adevărul și așteptările. Mai mult, Îmi place când oamenii pot arăta cea mai mare grijă și considerație pentru inima Mea și când sunt în stare să renunțe la toate lucrurile de dragul Meu. Numai astfel poate fi inima Mea mângâiată” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Despre destinație”). „Oamenii trebuie să-și abordeze îndatoririle și să se apropie de Dumnezeu cu inima cinstită. Dacă vor face acest lucru, vor fi oameni care se tem de Dumnezeu. Ce fel de atitudine au față de Dumnezeu oamenii cu inima cinstită? Ei au cel puțin o inimă cu frică de Dumnezeu, care I se supune în toate privințele, ei nu întreabă despre binecuvântări sau nenorociri, nu vorbesc despre condiții, ci se lasă la mila orchestrării lui Dumnezeu – aceștia sunt oamenii cu inima cinstită” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin căutarea adevărurilor-principii poți să-ți îndeplinești bine datoria”). Dumnezeu spune că oamenii care se gândesc mereu la propriul viitor și la destinația lor în datorie și care se gândesc doar la propriile interese nu sunt sinceri față de Dumnezeu, ci Îl folosesc și Îl înșală. Ei Îl dezgustă pe Dumnezeu; El îi urăște. Lui Dumnezeu îi plac oamenii cinstiți, cărora nu le pasă de binecuvântări sau blesteme, nu au condiții și sunt sinceri în datoria lor. Doar un asemenea om primește aprobarea lui Dumnezeu. Odată ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, am găsit o cale de practică. În datoria mea a trebuit să încerc să fiu o persoană onestă, să-mi deschid inima față de Dumnezeu și să las deoparte câștigurile sau pierderile personale. Când sunt emondată, indiferent de atitudinea conducătoarei față de mine sau dacă sunt destituită sau nu, trebuie să caut principii, ca să-mi fac bine datoria – asta e cheia. În acel moment, conducătoarea m-a emondat mai ales pentru că eram arogantă, neprihănită de sine și făceam lucrurile așa cum voiam eu. Dacă problema asta nu ar fi fost abordată, probabil aș fi continuat să mă comport astfel. Așa că am făcut un rezumat al tuturor problemelor care apăruseră și le-am comparat cu principiile, una câte una. Dacă ceva nu mi-a fost clar, am avut părtășie cu alții. Apoi, când am întâlnit ceva de care nu eram sigură, nu m-am mai grăbit să mă încred în mine și n-am mai făcut lucruri după ideile mele proprii. M-am rugat lui Dumnezeu și am căutat în liniște principii. De asemenea, am discutat lucrurile cu colegii, până când am ajuns la un consens. După ce am făcut asta o perioadă, au apărut mai puține greșeli în datoria mea. Când mă loveam de o provocare pe care chiar n-o puteam rezolva, căutam ajutorul conducătorilor superiori. O dată, când făceam o investigație, încă mai simțeam o oarecare nesiguranță după ce un conducător superior și-a încheiat părtășia. Simțeam că încă mai am niște întrebări și am vrut să le aduc în discuție, dar mi-a fost teamă că, dacă nu erau bune, conducătorul ar fi putut spune că aveam un calibru slab și că n-aveam perspectivă. Tocmai când ezitam, am realizat că iar îmi făceam griji pentru propriile câștiguri și pierderi. Am început să mă rog lui Dumnezeu iar și iar, gata să pun în practică adevărul și să fiu o persoană onestă. Chiar dacă vedeam problema corect sau nu, eram dispusă să-mi corectez motivele și să obțin claritate asupra acestui aspect al adevărului. În cele din urmă, mi-am făcut curaj să pun întrebările. După ce m-a ascultat, conducătorul a spus că acelea erau într-adevăr probleme și a avut părtășie: „Dacă mai e vreo neclaritate care nu a fost abordată pe deplin, trebuie să o aduci în discuție imediat. Asta va ajuta lucrarea bisericii.” Auzindu-l pe conducător spunând asta, I-am fost foarte recunoscătoare lui Dumnezeu și am simțit pacea interioară care vine când renunți la interesele personale și ești o persoană sinceră.

Prin aceste experiențe am învățat că e într-adevăr benefic pentru noi să fim emondați. Pe moment poate fi dificil să fim emondați, dar acum sunt capabilă să fac față cum se cuvine și pot să mă supun și să caut adevărurile-principii pentru a-mi rezolva problemele. Asta mă face să mă simt mult mai liniștită.