de Li Fang, China

În vara lui 2017, slujeam drept lider de biserică. Pe baza nevoilor lucrării, liderul superior a aranjat ca sora Yang și sora Wang să lucreze alături de mine și mi-a spus să le ajut. După o vreme, am văzut că aceste două surori aveau o povară pentru datoria lor și progresau repede. Nu trebuie să-mi fac griji în privința unor lucruri; ele două le puteau discuta și rezolva. La început, asta m-a bucurat foarte mult, dar, după o vreme, a început să-mi lase un gust amar. Eu eram liderul, așa că problemele bisericii, importante sau mărunte, chiar trebuiau discutate mai întâi cu mine. Dar acum, ele au făcut niște aranjamente fără să discute cu mine. Nu mă mai luau în serios! Dacă lucrurile continuau așa, aș fi lider doar cu numele.

Într-o adunare, o supraveghetoare le-a menționat pe cele două surori. A spus: „Chiar își asumă o povară în datoria lor. Înainte, ne lipseau mereu udătorii, dar de când au venit ele, s-au făcut rapid ajustări și echipa e destul de eficientă.” I-am mulțumit verbal lui Dumnezeu, dar în inima mea, nu eram atât de mulțumită. Simțeam că-mi arde fața. Până la urmă, părea că ceilalți le admirau mai mult decât pe mine. Eu eram lider de mai mulți ani, dar ele doar de câteva zile. Erau ele mai bune decât mine? Nu voiam să accept asta. După aceea, n-am mai auzit nimic din ce a spus supraveghetoarea. După întrunire, m-am târât spre casă. În noaptea aceea, m-am zvârcolit în pat, fără să pot dormi. De fiecare dată când mă gândeam la ce spusese supraveghetoarea, mă supăram. După ce fusesem lider atâția ani, tot nu mă puteam compara cu cele două surori care abia începuseră instruirea. Ce avea să creadă despre mine liderul superior, dacă afla? Oare avea să spună că eram incompetentă și nepotrivită ca lider? Înainte, ceilalți mă admirau, dar acum totți credeau că acele surori erau mai bune. Oare, după aceea, aveau să le sprijine pe ele în locul meu? Simțeam că sora Yang și sora Wang îmi furaseră lumina reflectoarelor și eram foarte invidioasă și plină de ranchiună față de ele. Mă frământam foarte mult în perioada aceea și mi-era teamă că funcție nu-mi era asigurată. M-am încurajat în sinea mea că trebuia să fac o treabă bună și să mă străduiesc să termin cu bine toate proiectele, ca toată lumea să vadă că nu eram cu nimic mai prejos. După aceea, mă trezeam devreme și mă culcam târziu în fiecare zi. Ieșeam în față pentru orice lucrare importantă și rezolvam rapid orice probleme apăreau, de teamă că surorile mele aveau să fie în prim plan. Uneori chiar speram să greșească și să nu mai fie respectate. Într-o zi, verificând cărțile bisericii, am găsit inconsecvențe între numărul trimis și cel primit. Ele se ocupaseră de distribuția și primirea cărților și, vâzându-le cum căutau neliniștite motivul, nu numai că nu le-am ajutat, ci m-am bucurat de nenorocul lor, gândindu-mă: „Credeam că sunteți foarte capabile; ce veți face acum?” Am spus pe un ton mustrător: „O problemă cu cărțile bisericii e foarte gravă.” A fost foarte stresant pentru ele să audă asta și le-a afectat stările. M-am bucurat în taină: „Vom vedea dacă liderul crede că sunt mai bune, după ce au făcut o astfel de greșeală! Dacă rămân într-o stare negativă, nu trebuie să-mi fac griji că funcția îmi va fi amenințată.” Pe atunci, m-am simțit puțin vinovată și mi-am dat seama că încălcam o limită, dar nu m-am gândit cu adevărat la asta.

Ulterior, dintr-un oarecare motiv, datoria surorii Wang a fost schimbată, iar am rămas să lucrez cu sora Yang. Într-o zi, într-o discuție despre lucrare, am observat că liderul superior îi cerea mereu părerea surorii Yang, în vreme ce eu stăteam deoparte, simțindu-mă umilită. Nu m-am putut abține să nu presupun că liderul putea crede că ea era mai tânără și avea mai mult calibru, așa că voia s-o instruiască. Gândul acela m-a dărâmat. Înainte, liderul discutase mereu lucrurile cu mine, dar acum o prețuia pe sora Yang. Oare asta n-o punea într-o lumină mai bună? Invidia mea se ivea din nou. În perioada aceea, o certam oricând observam greșeli în lucrarea ei și uneori, pur și simplu o ignoram. Și în fiecare întrunire, declaram că eu prezidam, ca să pot rezolva problemele fiecăruia, fără să-i dau șansa să aibă părtășie. Starea ei s-a tot înrăutățit și n-a mai dus o povară pentru lucrarea bisericii. Unele lucruri nu erau adresate la timp, ceea ce a afectat lucrarea bisericii. Pe atunci, m-am simțit puțin vinovată. Simțeam că avusesem o mare contribuție la starea ei negativă, dar nu am reflectat asupra mea. Nu mi-am înțeles deloc starea până ce nu s-a abătut disciplina lui Dumnezeu asupra mea.

Într-o zi, din senin, m-am simțit rău și am făcut febră, iar mai târziu am început să tușesc. Credeam că mi se activase iar astmul, dar o soră m-a avertizat: „În ultimul timp, am observat că ești singuta care are părtășie în adunări. Sora Yang nu poate spune o vorbă. Chiar ar trebui să reflectezi asupra ta. E periculos să continui așa!” Nu numai că n-am vrut să accept, dar am făcut totul ca să-mi pledez cauza: „N-o cunoști, nu e un bun orator. Dacă eu n-aș avea părtășie, uneori ar fi liniște în adunări.” N-a mai spus nimic. Ulterior, tusea mea s-a tot înrăutățit și niciun medicament n-o ameliora. Oricât de mult îmi doream asta, nu puteam să am părtășie în adunări. Am mers la doctor să văd ce am. Doctorul a spus că aveam bronșectazie severă și tuberculoză și a spus că acestea chiar sunt boli grave, că e nevoie de un an de tratament ca să fie ținute sub control. Când am auzit asta, am fost șocată și m-am simțit groaznic. Mai avusesem tuberculoză și era foarte greu de tratat. Nu știam cum am putut s-o contractez din nou și încă un caz atât de grav. De vreme ce tuberculoza e contagioasă, nu puteam intra în contact cu frații și surorile. Asta înseamna că nu-mi puteam face datoria. În toți anii mei de credință, îndeplinisem o datorie și chiar îmi abandonasem familia și slujba ca să mă sacrific. Mai ales atunci, era foarte mult de lucru, iar eu mă ocupam de toate. De ce făcusem o boală atât de gravă? Care era voia lui Dumnezeu? Cu cât mă gândeam la asta, cu atât mai rău mă simțeam și mă tot ascundeam sub pătură ca să plâng. Odată, m-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi în ochi: „Dumnezeule! Sufăr atât de mult! Nu știu cum să depășesc situația. Te rog să mă luminezi ca să-Ți înțeleg voia și să-mi pot învăța lecția din această boală.”

Într-o zi, în devoționalele mele, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „În majoritatea timpului, când te confrunți cu o boală gravă sau cu vreo boală neobișnuită care îți provoacă o mare durere, aceste lucruri nu au loc accidental; dacă ești bolnav sau sănătos, voia lui Dumnezeu se află la baza acestui lucru” („Trebuie să privești toate lucrurile din perspectiva adevărului” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Chibzuind la asta, am realizat că nu era deloc întâmplător că Dumnezeu mi-a permis să mă îmbolnăvesc; voia lui Dumnezeu era în asta. Trebuia să am o introspecție serioasă. M-am rugat și am căutat în repetate rânduri. În reflecțiile mele, am realizat brusc cu invidia mea permanentă față de sora Yang, faptul că trăiam, fără să mă schimb, într-o luptă pentru renume și câștig o făcuseră să se simtă constrânsă, iar asta a afectat lucrarea bisericii. M-am simțit vinovată și plină de regrete. Am citit următoarele în cuvintele lui Dumnezeu: „Omenire crudă! Complicitatea și intriga, smulsul și înșfăcatul de la alții, fuga disperată după faimă și avere, măcelul reciproc – când se vor încheia toate acestea? În ciuda sutelor de mii de cuvinte rostite de Dumnezeu, nimănui nu i-a venit mintea la cap. Oamenii acționează de dragul familiei, al fiilor și al fiicelor lor, pentru carieră, perspective, poziție, orgoliu și bani, de dragul mâncării, hainelor, și trupului. Dar există vreun om ale cărui acțiuni să fie cu adevărat de dragul lui Dumnezeu? Chiar și printre cei care acționează de dragul lui Dumnezeu, există foarte puțini care Îl cunosc. Câți oameni nu acționează pentru propriile interese? Câți nu-i persecută sau ostracizează pe alții pentru a-și apăra poziția?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei răi cu siguranță vor fi pedepsiți”). „Există unii care se tem întotdeauna că alții sunt mai buni și mai înalți decât ei, că alții vor fi stimați, în timp ce ei sunt neglijați. Lucrul acesta îi determină să-i atace și să-i excludă pe alții. Nu este un caz de invidie față de persoanele mai capabile decât ei? Nu este un astfel de comportament egoist și demn de dispreț? Ce tip de fire este aceasta? Este pizmașă! Ei se gândesc doar la propriile interese, își satisfac doar dorințele proprii, nu au pic de respect pentru alții sau interesele casei lui Dumnezeu – astfel de oameni au o fire rea, iar Dumnezeu nu are deloc dragoste pentru ei” („Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Cuvintele lui Dumnezeu m-au tulburat foarte mult. El îmi dezvăluia precis starea. De când le văzusem pe cele două surori făcându-și datoria cu pricepere, învățând rapid și ocupându-se de lucruri fără să le discute cu mine, mă simțisem inconfortabil și am crezut că mă desconsiderau. Când acea supraveghetoare le-a lăudat că erau eficiente în datoria lor, am simțit și mai mult că erau o amenințare pentru funcția mea și că voiau să-mi fure lumina reflectoarelor. Ca să dovedesc că eram mai bună decât ele și să-mi asigur funcția, am acaparat lumina reflectoarelor când aveam părtășie și rezolvam problemele celorlalți și nu le-am dat o șansă să aibă părtășie. Dacă era ceva neclar atunci când făceau bilanțul cărților, în loc să le ajut să găsească motivul, mă bucuram de nefericirea lor și făceam remarci disprețuitoare, făcându-le să se simtă presate și să trăiască în negativism. Eram atât de malițioasă! La gândul acesta, m-am simțit vinovată, am avut regrete și, în lacrimi, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, m-ai înălțat să fac o datorie. Nu numai că n-am făcut-o bine și nu Ți-am răsplătit iubirea, dar am fost invidioasă pe cei pricepuți și m-am luptat pentru renume și câștig. Purtarea mea a fost scabroasă și dezgustătoare pentru Tine. Dumnezeule, vreau să mă căiesc și să mă schimb.” Am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu. „Când se confruntă cu o problemă, unii oameni caută un răspuns de la alții, însă, când cealaltă persoană vorbește conform adevărului, aceștia nu-i acceptă spusele, nu sunt capabili să asculte și, în inimile lor, își spun: «În mod normal, sunt mai bun ca el. Dacă îi ascult sugestia de această dată, nu va părea că îmi este superior? Nu, nu pot să-l ascult în această problemă. Am să fac după cum cred eu.» Apoi, găsesc un motiv și o scuză pentru a discredita punctul de vedere al celeilalte persoane. Ce fel de fire este atunci când o persoană vede pe cineva care este mai bun decât ea și încearcă să-l doboare, răspândind zvonuri despre el sau folosind mijloace josnice pentru a-l denigra și a-i submina reputația – chiar călcându-l în picioare – pentru a-și proteja propriul loc în mintea oamenilor? Aceasta nu este doar aroganță și înfumurare, este firea Satanei, este o fire răutăcioasă. Faptul că această persoană poate să atace și să înstrăineze oameni care sunt mai buni și mai puternici decât ea este insidios și rău. Și faptul că nu se va da în lături de la nimic pentru a doborî oameni arată că în ea sunt mulți diavoli! Trăind după firea Satanei, această persoană e predispusă să înjosească oameni, să încerce să le însceneze lucruri, să le îngreuneze situația. Nu este aceasta o faptă rea? Și trăind așa, continuă să creadă că este în regulă, că este o persoană bună – totuși, când vede pe cineva mai puternic decât ea, este predispusă să îi facă viața grea, să-l calce în picioare. Care este problema aici? Nu sunt oamenii care sunt capabili să comită astfel de fapte rele lipsiți de scrupule și încăpățânați? Astfel de oameni se gândesc doar la propriile interese, iau în considerare doar sentimentele lor, vor doar să-și atingă dorințele, ambițiile și scopurile proprii. Nu îi pasă cât de multe daune provoacă lucrării bisericii și ar prefera să sacrifice interesele casei lui Dumnezeu pentru a-și proteja statutul în mintea oamenilor și propria reputație. Oare oamenii ca aceștia nu sunt aroganți și neprihăniți de sine, egoiști și josnici? Astfel de oameni nu sunt doar aroganți și neprihăniți de sine, ci sunt și extrem de egoiști și josnici. Nu sunt deloc atenția la voia lui Dumnezeu. Au asemenea oameni vreo frică de Dumnezeu? Nu au nici cea mai mică frică de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care acționează fără rost și fac tot ce vor, fără niciun sentiment de vinovăție, fără nicio frământare, fără vreo teamă sau îngrijorare și fără să se gândească la consecințe. Asta e ceea ce fac ei adeseori și este modul în care s-au comportat întotdeauna. Care este natura unui astfel de comportament? Ca s-o spunem ușor, astfel de oameni sunt mult prea geloși și au o dorință prea puternică de faimă și statut personal; sunt prea înșelători și trădători. Pentru a o spune mai dur, esența problemei este că inimile acestor oameni nu se tem câtuși de puțin de Dumnezeu. Ei nu se tem de Dumnezeu, se cred din cale-afară de importanți și privesc fiecare aspect al ființei lor ca fiind mai presus decât Dumnezeu și decât adevărul. În inimile lor, Dumnezeu nu merită să fie amintit și este cel mai neînsemnat; El nu deține niciun statut în inimile lor. Pot cei care nu au niciun loc pentru Dumnezeu în inima lor și care nu-L slăvesc să pună adevărul în practică? Categoric nu. Așadar, când de obicei își tot găsesc fericiți ceva de făcut și cheltuiesc destul de multă energie, ce fac ei? Astfel de oameni chiar pretind că au abandonat totul ca să se sacrifice pentru Dumnezeu și că au suferit foarte mult, dar, de fapt, motivul, principiul și obiectivul tuturor acțiunilor lor e de dragul propriului statut și prestigiu, de a-și proteja toate interesele. Ați spune sau nu că o astfel de persoană este îngrozitoare? Ce fel de oameni cred în Dumnezeu de mulți ani, dar nu au frică de El? Nu sunt aroganți? Nu sunt Satana? Și ce lucruri sunt cel mai lipsite de frica de Dumnezeu? În afară de animale, e vorba de cei răi și de antihriști, un fel de diavoli și Satana. Ei nu acceptă deloc adevărul; sunt lipsiți de frica de Dumnezeu. Sunt capabili de orice rău; sunt dușmanii lui Dumnezeu și ai aleșilor Lui” („Cele cinci condiții ale oamenilor înainte de a intra pe drumul cel bun al credinței în Dumnezeu” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Citind cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit ca și cum eram față-n față cu Dumnezeu și El mă judeca. Credeam că, fiind lider de mulți ani, ar fi trebuit să fiu mai bună decât ceilalți, la un nivel mai înalt, așa că eram invidioasă și excludeam pe oricine era mai capabil decât mine. Știam că acele două surori aveau calibru și o povară pentru datoria lor și că obțineau rezultate. Era benefic pentru lucrarea bisericii și pentru pătrunderea în viață a fraților și surorilor. Dar eu n-am ținut cont de nimic. Îmi păsa doar de renumele și statutul meu. În tăină, m-am luptat cu ele, căutând greșeli și omisiuni în lucrarea lor, supărându-le, punându-le într-o lumină nefavorabilă, lăsându-le într-o stare proastă, lipsite de o povară în datoria lor. A fost afectată și lucrarea bisericii. Ca să-mi mențin statutul, am fost invidioasă pe cei mai talentați și le-am deprimat pe surorile care puteau lucra cu adevărat. Asta perturba lucrarea bisericii și prejudicia interesele casei lui Dumnezeu. Nu aveam deloc umanitate și dezvăluiam o fire satanică. Satana nu suportă să vadă că oamenilor le merge bine, dar tânjește să-i vadă deprimați și trădându-L pe Dumnezeu. Mă purtam întocmai ca lacheul Satanei, făcând rău și împotrivindu-mă lui Dumnezeu. Ca lider de biserică, ar trebui să țin cont de voia lui Dumnezeu și să cultiv mai mulți oameni talentați pentru biserică. Însă, în schimb, nu numai că n-am reușit să cultiv oameni talentați, dar am fost invidioasă și opresivă. Oare asta însemna că făceam o datorie? Doar făceam rău și mă împotriveam lui Dumnezeu! Chiar m-am urât; simțeam că nici măcar nu eram om și nu meritam să trăiesc.

Într-o zi, m-am destăinuit unei surori șiam avut părtășie despe invidia mea. M-a ascultat și apoi mi-a vorbit despre exemplul invidiei lui Saul față de David. A spus: „Când Saul a văzut că Dumnezeu l-a folosit pe David ca să câștige războaie și că toți israeliții îl sprijineau, a devenit invidios pe David și a pornit după el să-l ucidă. A ajuns să stârnească mânia lui Dumnezeu și a fost distrus de El.” M-au trecut fiori când am auzit asta. M-am gândit la tot comportamentul meu recent. Văzând că aceste două surori obțineau rezultate în datoria lor, am devenit invidioasă și le-am pus piedici la fiecare pas. Asta nu însemna că nu mă înțelegeam cu oamenii, ci că mă împotriveam lui Dumnezeu. Nu făceam la fel ca Saul? Această perspectivă era destul de înfricoșătoare și mi-am dat seama că disciplina de la Dumnezeu a fost cea care m-a oprit să fac rău. Dacă aș continua așa, consecințele ar fi inimaginabile. Ulterior, am reflectat mult la asta. De ce, știind prea bine că lui Dumnezeu nu-I place invidia, nu m-am putut abține să nu-i marginalizez pe ceilalți? Am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Una dintre cele mai evidente caracteristici ale esenței unui antihrist este aceea că ei sunt ca niște despoți care își conduc propria dictatură: nu ascultă de nimeni, privesc cu dispreț pe toată lumea și, indiferent de punctele forte ale oamenilor sau de ceea ce spun și fac ei, sau ce perspective și opinii au, nu le acordă nicio atenție; este ca și cum nimeni nu ar fi calificat să lucreze cu ei sau să ia parte la orice fac. Acesta este tipul de fire a unui antihrist. Unii oameni spun că asta înseamnă să ai o umanitate slabă – cum ar putea fi doar o banală umanitate slabă? Este cu totul o fire satanică; acest tip de fire este extrem de atroce. De ce spun că firea lor este extrem de atroce? Antihrisții văd interesele casei lui Dumnezeu și ale bisericii ca fiind în întregime ale lor, ca pe proprietatea lor personală care ar trebui să fie gestionată întru totul de ei, fără amestecul altcuiva. Singurele lucruri la care se gândesc atunci când fac lucrarea bisericii sunt interesele, statutul și imaginea lor. Ei nu permit nimănui să le prejudicieze interesele, cu atât mai puțin să le amenințe statutul și prestigiul oricine are calibru și este capabil să vorbească despre experiențele și mărturia sa. […] Când cineva se distinge cu o mică lucrare, când cineva este capabil să vorbească despre experiențe adevărate și mărturie autentică pentru a le fi de folost celor aleși, a-i edifica și a-i sprijini, și câștigă multe laude din partea tuturor, invidia și ura cresc în inimile antihriștilor, ei încearcă să îndepărteze și să submineze acea persoană și în niciun caz nu permit unor asemenea oameni să-și asume vreo lucrare, pentru a-i impiedica să le amenințe statutul. […] Antihriștii gândesc în sinea lor: «Nici vorbă să suport așa ceva. Vrei să ai un rol în domeniul meu, să concurezi cu mine. Este imposibil, nici să nu te gândești la asta. Ești mai capabil decât mine, te exprimi mai clar decât mine, ești mai educat și mai popular decât mine. Vrei să lucrez alături de tine? Ce aș face dacă mi-ai fura strălucirea?» Se gândesc ei la interesele casei lui Dumnezeu? Nu. La ce se gândesc ei? Se gândesc doar cum să-și păstreze statutul. Cu toate că știu că sunt incapabili să facă o lucrarea reală, ei nu educă și nu promovează oamenii de calibru bun care urmăresc adevărul; singurii pe care îi promovează sunt cei care îi măgulesc, care sunt apți să îi venereze pe alții, care îi laudă și îi admiră în inimile lor, care știu să-și urmeze interesul, care nu înțeleg adevărul și sunt incapabili să facă vreo diferență” („I-au pus pe alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea întâi)” în Demascarea antihriștilor). Dumnezeu expune antihriștii ca neținând cont delor de lucrarea casei lui Dumnezeu și dorindu-și toată puterea. Ei preiau complet controlul bisericii și nu vor să lase pe altcineva să se implice. Ei exclud și oprimă pe oricine reprezintă o amenințare pentru statutul lor și trudesc ca să acopere calitățile și avantajele celorlalți. Mă purtam întocmai ca un antihrist. Ca să-mi consolidez statutul, am vrut să monopolizez puterea și să fiu singura cu ultimul cuvânt în biserică, susținând zicala „Nu pot fi doi stăpâni într-o casă” și „În tot universul, doar eu domnesc suprem.” Nu voiam să las pe nimeni să mă depășească. Le-am tratat pe acele surori ca pe niște competitori, profitând de șanse de a le ataca, bucurându-mă de greșelile lor. Aveam o fire foarte vicioasă și eram pe calea antihristului. Dacă nu mă schimb și nu mă schimb, oare voi ajunge ca ei? În clipa aceea, am văzut că fără disciplina de la Dumnezeu și judecata și revelațiile din cuvintele Sale, n-aș fi văzut niciodată cât de gravă era natura acțiunilor mele. O vreme, am simțit multe regrete și vinovăție și chiar m-am urât. Am regretat că nu am prețuit șansa de a-mi face datoria înainte și m-am simțit foarte îndatorată lui Dumnezeu.

După aceea, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu. „A fi un conducător al bisericii nu înseamnă doar să înveți să folosești adevărul pentru rezolvarea problemelor, ci și să descoperi și să cultivi oameni talentați, pe care categoric nu trebuie să-i invidiezi sau să-i suprimi. A practica în acest fel este în avantajul lucrării bisericii. Dacă poți cultiva câțiva urmăritori ai adevărului pentru a coopera bine cu tine în toată lucrarea pe care o faci și, în cele din urmă, toți aveți mărturii experiențiale, atunci vei fi un conducător calificat. Dacă vei deveni capabil să acționezi în toate lucrurile conform principiilor, atunci vei fi la înălțimea loialității tale. […] Dacă ești cu adevărat capabil să ții cont de voia lui Dumnezeu, atunci vei putea să tratezi în mod corect alți oameni. Dacă recomanzi o persoană bună și îi permiți să se pregătească și să îndeplinească o datorie adăugând astfel o altă persoană talentată casei lui Dumnezeu, munca ta nu va fi mai ușor de făcut? Nu vei fi fost, atunci, la înălțimea loialității tale în această datorie? Aceasta este o faptă bună înaintea lui Dumnezeu; este minimul de conștiință și rațiune pe care ar trebui să-l aibă cel care este conducător” („Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Din cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că liderii și lucrătorii trebuie să se axeze pe descoperirea și instruirea oamenilor talentați. A-i suprima și a fi invidios pe el de dragul propriilor interese Îl dezgustă pe Dumnezeu. Având în gând regretele din cooperarea mea anterioară cu acele surori, am hotărât că, indiferent cu cine voi lucra în viitor, voi pune pe primul loc interesele casei lui Dumnezeu și voi recomanda imediat orice talent voi descoperi, îndeplinindu-mi răspunderea față de însărcinarea dată de Dumnezeu. Într-o adunare ulterioară, mi-am dezvăluit și analizat corupția în fața celorlalți și mi-am amintit constant ca, atunci când lucrez cu ceilalți, să nu fac nimic care să interfereze cu lucrarea bisericii. După o vreme, m-am însănătoșit și am început să mă ocup de producția video din biserică.

Curând, biserica a rânduit să-i cultiv aptitudinile altei surori. Avea un calibru bun și învăța repede. M-am gândit: „Dacă începe să se priceapă la asta, oare îmi va lua locul? Oare liderul mă va desconsidera dacă vede că învăț mai greu decât acea soră?” La aceste gânduri, n-am vrut să-mi dau silința s-o instruiesc. Apoi mi-am dat seama că nu eram în starea potrivită, așa că m-am grăbit să mă rog, cerându-I lui Dumnezeu să-mi vegheze inima. Mi-am amintit un lucru spus de Dumnezeu: „Ar trebui să ții cont mai întâi de interesele casei lui Dumnezeu, să fii atent la voia Sa și să te gândești la lucrarea bisericii și să pui aceste lucruri înainte de toate; abia după aceea poți să te gândești la stabilitatea statutului tău sau la cum te văd alții” („Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). La acest gând, m-am lepădat de gândirea mea greșită și mi-am dat silința s-o instruiesc și, doar peste câteva zile, ea și-a putut face datoria singură. Lucrând împreună, eficiența din datoria noastră s-a îmbunătățit și ea puțin. Am experimentat personal că a coopera armonios aduce libertate și pace profundă. Aduce binecuvântările lui Dumnezeu. Această schimbare din sinea mea s-a datorat complet lucrării lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!