de Si Fan, Coreea de Sud

După ce am început să cred în Dumnezeu, am căutat cu entuziasm. Orice datorie rânduia biserica pentru mine, ascultam. Când aveam greutăți în adtoria mea, puteam să sufăr și să plătesc prețul fără să mă plâng. Curând, am început să practic udarea nou-veniților și am fost promovată continuu. Simțeam că eram un talent, un om cultivat de casa lui Dumnezeu și că urmăream mai mult ca alții, așa că, atât timp cât trudeam în datoria mea, aveam să fiu promovată și să primesc roluri importante. Când m-am gândit la asta, am fost foarte mândră.

Ulterior, am văzut că mulți frați și surori cam de vârsta mea îndeplineau îndatoriri importante, cum ar fi cea de lider sau supraveghetor, și am fost invidioasă. M-am gândit: „Dacă ei pot să îndeplinească îndatoriri atât de importante la o vârstă atât de fragedă, să fie prețuiți de lideri și admirați de frați și surori, eu nu pot fi mulțumită cu starea de fapt. Trebuie să urmăresc bine și să mă străduiesc să am un mare succes în datoria mea, ca să pot avea și eu un rol important.” Așadar, m-am străduit mai mult în datoria mea. Eram dispusă să stau trează până târziu și să sufăr. Când aveam necazuri în datoria mea, căutam cuvintele lui Dumnezeu ca să le înlătur. Dar efortul meu n-a adus nicio schimbare. Din cauza capacității mele de muncă slabe, mi s-au atribuit niște sarcini de rutină. După aceea, când am văzut că cei din jur erau promovați, am fost și mai invidioasă. Știam că le sunt inferioară, așa că m-am încurajat mereu: „Nu pot fi descurajată sau mulțumită cu starea lucrurilor. Trebuie să urmăresc și să devin mai bună. Tot trebuie să citesc cuvântul lui Dumnezeu mai mult și să fac un efort în intrarea mea în viață. Odată ce-ți vei îmbunătăți aptitudinile profesionale și vei progresa în intrarea în viață, vei fi promovată.” Așa că am trudit să devin mai bună și abia am așteptat ziua în care aveam să fiu promovată.

Fără să-mi dau seama, am făcut această datorie timp de doi ani, iar noii mei parteneri veneau și plecau mereu. Unii au fost promovați, iar alții au devenit lideri și lucrători. Am început să mă întreb: „Fac datoria asta de destul de mult timp, iar cei care o fac de mai puțin timp sunt promovați, deci de ce nu s-a schimbat deloc datoria mea? Oare liderii cred că nu merit să fiu cultivată și că sunt potrivită numai pentru sarcini de rutină? Oare chiar nu am nicio șansă de a fi promovată? Voi fi blocată pe vecie în această datorie obscură?” Când m-am gândit la asta, m-am simțit deodată ca un balon dezumflat. Nu mai eram la fel de harnică în datoria mea și nu mă grăbeam să mă ocup de lucrurile care trebuiau făcute. În fiecare zi, treceam prin rutină sau făceam lucrurile de mântuială până puteam spune că erau făcute. Drept urmare, în lucrarea mea, apăreau adesea abateri și omisiuni, dar eu nu am luat lucrurile în serios și nu am reflectat asupra mea. Ulterior, am auzit că și mai mulți frați și surori pe care îi cunoșteam au fost promovați și m-am simțit și mai mâhnită. M-am gândit: „Câțiva făceau aceeași datorie ca mine, dar acum au fost toți promovați, în vreme ce eu stau pe loc. Poate nu sunt un om care urmărește adevărul sau nu sunt demnă de cultivare.” Acest gând a fost ca o povară pe umerii mei. M-am simțit groaznic. În zilele acelea, eram foarte deprimată și mă simțeam nemotivată în datoria mea. Simțeam tot timpul că nu am un viitor în credința mea în Dumnezeu. Eram foarte mâhnită și nu puteam accepta situația. M-am gândit: „Chiar sunt atât de nepricepută? Oare chiar sunt potrivită doar pentru sarcini de rutină? Nu merită să fiu cultivată deloc? Nu vreau decât o șansă. De ce trebuie să stau mereu într-un colț, unde nu mă observă nimeni?” Cu cât mă gândeam la asta, cu atât mai mâhnită eram. Am oftat toată ziua și-mi simțeam picioarele ca de plumb. În perioada aceea, plângeam în tăcere, în pat, noaptea, gândindu-mă: „Dacă aptitudinile mele profesionale sunt inferioare celorlalți, atunci voi trudi să urmăresc adevărul. Voi citi cuvintele lui Dumnezeu mai mult și mă voi axa mai mult pe intrarea în viață. Într-o zi, când voi putea avea părtășie cu o anumită cunoaștere practică, atunci când liderii vor vedea că mă axez pe urmărirea adevărului, oare nu mă vor promova și pe mine?” Însă când m-am gândit la asta, m-am simțit și puțin vinovată. Urmărirea adevărului e un lucru pozitiv și ceea ce trebuie să urmărească un credincios. Dar eu mă foloseam de asta ca să mă ridic deasupra celorlalți. Dacă urmăream astfel, cu ambiții și dorințe, Dumnezeu ar fi detestat și urât asta, nu? De ce nu eram mulțumită să-mi fac datoria în anonimat? M-am simțit foarte vinovată, așa că m-am rugat lui Dumnezeu plângând: „Dumnezeu, știu că e greșit să urmăresc statutul, dar ambițiile și dorințele mele sunt prea puternice. Simt mereu că e inutil să-mi fac datoria în anonimat. Dumnezeule, nu pot ieși din starea asta. Te rog să mă conduci și să mă îndrumi ca să-Ți înțeleg voia și să mă cunosc.”

După ce m-am rugat, am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu. „Pentru antihriști, statutul și prestigiul sunt viața lor. Indiferent de modul în care trăiesc, indiferent de mediul în care trăiesc, indiferent de munca pe care o fac, indiferent pentru ce se străduiesc, care sunt obiectivele lor, care este direcția vieții lor, totul se învârte în jurul faptului de a avea o bună reputație și un rang înalt. Și acest scop nu se schimbă; ei nu îl pot lăsa niciodată deoparte. Aceasta e adevărata față a antihriștilor și esența lor. I-ai putea pune într-o pădure primordială, adânc în munți, și tot n-ar lăsa deoparte urmărirea statutului și a prestigiului. Îi poți pune în orice grup de oameni și tot nu se pot gândi decât la statut și prestigiu. Cu toate că și antihriștii cred în Dumnezeu, ei văd urmărirea statutului și a prestigiului ca echivalând cu credința în Dumnezeu și îi acordă aceeași importanță. Cu alte cuvinte, în timp ce merg pe calea credinței în Dumnezeu, ei își urmăresc și propriul statut și prestigiu. Se poate spune că, în inimile lor, antihriștii consideră credința în Dumnezeu și căutarea adevărului ca fiind căutarea statutului și a prestigiului; căutarea statutului și a prestigiului e și căutarea adevărului, iar a câștiga statut și prestigiu înseamnă a câștiga adevărul și viața. Dacă simt că nu au prestigiu sau statut, că nimeni nu-i admiră, nu-i venerează sau nu-i urmează, sunt foarte frustrați, consideră că nu are rost să creadă în Dumnezeu, că acest lucru nu are nicio valoare și își spun în sinea lor: «Este o astfel de credință în Dumnezeu un eșec? Este lipsită de speranță?» Ei chibzuiesc adesea la astfel de lucruri în inimile lor, plănuiesc cum își pot face un loc în casa lui Dumnezeu, cum pot avea o reputație înaltă în biserică, astfel încât oamenii să-i asculte când vorbesc, să-i sprijine când acționează și să-i urmeze oriunde merg; astfel încât ei să aibă o voce în biserică, o reputație, ca să se bucure de beneficii și să aibă statut – se gândesc adesea la astfel de lucruri. Acestea sunt lucrurile pe care le urmăresc asemenea oameni” („Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a treia)” în Demascarea antihriștilor). „Pentru un antihrist, dacă reputația sau statutul lor este atacat sau luat, este o chestiune mai serioasă chiar și decât încercarea de a-i lua viața. Indiferent câte predici ascultă sau cât de multe dintre cuvintele lui Dumnezeu citesc, nu vor simți tristețe sau regret din cauză că nu au practicat niciodată adevărul și că au apucat pe calea antihristului, nici din cauză că au natura și esența unui antihrist. În schimb, își scotocesc mereu creierii ca să găsească modalități de a câștiga statut și a-și spori reputația. […] În căutarea lor constantă a reputației și a statutului, de asemenea, neagă cu nerușinare tot ce a făcut Dumnezeu. De ce spun asta? În adâncul inimii unui antihrist, el crede: «Toată reputația și tot statutul sunt obținute de oamenii înșiși. Doar obținând o poziție fermă printre oameni și dobândind reputație și statut pot să se bucure de binecuvântările lui Dumnezeu. Viața are valoare doar când oamenii obțin putere și statut absolut. Numai aceasta este o viață potrivită de om. Dimpotrivă, ar fi o lașitate să trăiești în așa fel încât să te supui, ca în cuvântul lui Dumnezeu, suveranității și orânduirii lui Dumnezeu în toate, să stai de bunăvoie în poziția creației și să trăiești ca o persoană normal – nimeni nu te-ar respecta. Statutul, reputația și fericirea unei persoane trebuie câștigate prin lupte proprii; trebuie obținute prin luptă și înșfăcate cu o atitudine pozitivă și activă. Nimeni altcineva nu ți le va da – să aștepți pasiv poate conduce doar la eșec.» Așa calculează un antihrist. Acesta este firea unui antihrist. Dacă speri ca un antihrist să accepte adevărul, să recunoască greșelile și să aibă căință adevărată, este imposibil – cu siguranță nu o pot face” („Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a treia)” în Demascarea antihriștilor).

Cuvântul lui Dumnezeu mi-a străpuns inima. Dumnezeu a revelat că antihriștii văd statutul ca fiind mai important ca viața. Tot ce spun și tot ce fac se învârte în jurul lui, iar ei nu se gândesc decât să-l câștige și să-l păstreze. Odată ce-și pierd statutul, își pierd și motivația de a trăi. De dragul statutului, se pot împotrivi lui Dumnezeu, Îl pot trăda și-și pot întemeia împărății proprii. Mi-am dat seama că statutul a fost important pentru mine mereu. Când eram tânără, rudele mele m-au învățat lucruri precum: „Fără muncă nu-i răsplată” și „omul se luptă în sus, apa curge în jos”. Mereu am considerat legile satanice ca fiind expresii înțelepte. M-am gândit că o viață în care câștigi statut și ești stimat este o viață demnă și prețioasă, pe când a fi mulțumit cu bucățica ta, a fi un om obișnuit și cu picioarele pe pământ denota lipsa ambiției și a unor țeluri adevărate. Credeam că astfel de oameni erau inutili și lași. Gândurile și părerile mele nu s-au schimbat nici după ce am crezut în Dumnezeu. La exterior, nu concuram pentru statut, dar ambițiile și dorințele mele nu erau mici. Voiam numai o datorie mai importantă, statut înalt, aprecierea celorlalți. Când am văzut că frații și surorile erau promovați lideri de echipă sau supraveghetori, asta doar mi-a stârnit și mai mult dorința. Ca să fiu promovată, mă trezeam devreme și stăteam până târziu noaptea. Eram dispusă să sufăr și să plătesc orice preț pentru datoria mea. Când speranțele mi-au fost spulberate de mai multe ori, m-am plâns foarte mult și m-am împotrivit mediului din jurul meu. Ba chiar am simțit că nu are rost să cred în Dumnezeu și m-am săturat de datoria mea. Făceam lucrurile de mântuială și ca să fie făcute. Am văzut că, de când credeam în Dumnezeu, calea pe care am mers nu a fost deloc cea a urmăririi adevărului. Tot ce făceam era pentru faimă și statut. De fapt, faptul că puteam să vin în casa lui Dumnezeu și să-mi fac datoria era șansa la mântuire pe care Dumnezeu mi-o dădea. În datoria mea, Dumnezeu voia să urmăresc adevărul, să înțeleg adevărul și să intru în realitățile lui și să scap de firile mele corupte. Dar mi-am neglijat sarcina. Nu mă gândeam la urmărirea adevărului, nu voiam decât să câștig un statut înalt, iar când dorința mi-a fost înăbușită, mi-am săpat groapa și mai adânc. Chiar nu aveam deloc conștiință sau rațiune! M-am gândit că, deși credeam de mulți ani în Dumnezeu, întrucât nu am urmărit adevărul, chiar și acum, nu aveam multă cunoaștere a firii mele corupte. Nici măcar nu-mi puteam face bine datoria curentă. Tot făceam lucrurile de mântuială și adesea existau devieri și neajunsuri în lucrarea mea. Chiar și așa, voiam să fiu promovată și să fac o lucrare mai mare. Eram atât de nerușinată! Abia atunci am văzut că a crede în Dumnezeu, fără a căuta adevărul și urmărind orbește statutul, m-ar face și mai ambițioasă și arogantă, vrând mereu să fiu superioară celorlalți, dar incapabilă să mă supun rânduielilor lui Dumnezeu. O astfel de căutare e autodistructivă și e urâtă și blestemată de Dumnezeu. M-am gândit la antihriștii excluși din biserică. Ei nu urmăresc adevărul, ci caută mereu faima și statutul. Vor mereu să fie admirați și apreciați și încercă să câștige oamenii de partea lor și să-i controleze, iar rezultatul este că fac prea mult rău și sunt eliminați de Dumnezeu. Oare căutările mele nu erau aceleași cu ale lor? Nu mergeam pe calea împotrivirii față de Dumnezeu? Firea lui Dumnezeu e dreaptă și nu poate fi ofensată. Dacă refuzam să mă schimb, sigur aș fi fost respinsă și eliminată de Dumnezeu. Gândindu-mă la asta, mi-am jurat ca de acum înainte, să nu urmăresc statutul și să mă supun rânduielilor lui Dumnezeu. Voi urmări adevărul și-mi voi face datoria cum se cuvinte, cu picioarele pe pământ.

Într-o zi, în timpul devoționalelor mele, am citit alt pasaj din cuvântul lui Dumnezeu. „Pentru că oamenii nu recunosc orchestrările lui Dumnezeu și suveranitatea lui Dumnezeu, ei înfruntă întotdeauna sfidător destinul și cu o atitudine rebelă, și vor mereu să arunce la o parte autoritatea și suveranitatea lui Dumnezeu și lucrurile pe care le-a pregătit soarta, sperând în zadar să-și schimbe circumstanțele actuale și să-și modifice destinul. Dar ei nu pot reuși niciodată, sunt împiedicați la fiecare pas. Această luptă, care are loc adânc în sufletul unui om, aduce o durere profundă, una care se cioplește în oasele sale, în timp ce acesta își irosește. Care este cauza acestei dureri? Este din cauza suveranității lui Dumnezeu sau pentru că o persoană s-a născut fără noroc? Evident, niciuna din acestea nu este adevărată. La bază, este cauzată de cărările pe care apucă oamenii, de felurile în care ei aleg să-și trăiască viața. Unii oameni s-ar putea să nu fi realizat aceste lucruri. Dar când cunoști cu adevărat, când ai ajuns cu adevărat să recunoști că Dumnezeu deține suveranitatea asupra destinului omenesc, când ai înțeles cu adevărat că tot ceea Dumnezeu a planificat și hotărât pentru tine este un mare avantaj și o mare protecție, atunci simți că durerea ta începe să se domolească și întreaga ta ființă devine cu totul relaxată, liberă, eliberată. Judecând după starea majorității oamenilor, în mod obiectiv, ei nu pot să accepte valoarea practică și sensul suveranității Creatorului asupra destinului omenesc, cu toate că la nivel subiectiv nu-și doresc să continue să trăiască așa cum o făceau înainte și vor ca durerea să le fie alinată; în mod obiectiv, nu pot recunoaște și nu se pot supune cu adevărat suveranității Creatorului, și cu atât mai puțin știu ei cum să caute și să accepte orchestrările și aranjamentele Creatorului. Așadar, dacă oamenii nu pot recunoaște cu adevărat faptul că Creatorul deține suveranitatea asupra destinului omenesc și asupra tuturor chestiunilor omenești, dacă nu se pot supune cu adevărat dominației Creatorului, atunci le va fi dificil să nu fie conduși și împiedicați de noțiunea că «soarta omului este în propriile sale mâini.» Le va fi dificil să se scuture de durerea luptei lor intense împotriva destinului și a autorității Creatorului și, inutil de menționat, le va fi de asemenea greu să devină cu adevărat eliberați și liberi, să devină oameni care Îl venerează pe Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au tulburat inima. Înainte, nu-mi comparasem niciodată starea cu ceea ce revelau aceste cuvinte ale lui Dumnezeu. Credeam că aceste cuvinte le erau adresate necredincioșilor, în vreme ce eu credeam în Dumnezeu, recunoșteam și mă supuneam suveranității Lui. Însă când m-am calmat și am contemplat acest pasaj, am realizat că a recunoaște suveranitatea lui Dumnezeu nu înseamnă a te supune acesteia. Nici măcar nu înseamncă că Îi cunoști suveranitatea. Deși credeam în Dumnezeu, perspectiva mea asupra lucrurilor era la fel cu a necredincioșilor. Necredincioșii cred întotdeauna că soarta oamenilor e în mâinile acestora și vor mereu să lupte împotriva sorții. Vor să-și schimbe destinul prin eforturile proprii și să trăiască o viață de excelență. Drept urmare, suferă mult, plătesc un preț mare, până când, în final, sunt plini de vânătăi și cicatrici și nici atunci nu vor să se întoarcă. Oare eu nu eram la fel? Am vrut mereu să schimb starea de fapt prin propriile eforturi și m-am bazat pe lupta mea de a năzui la promovări și funcții importante. Pentru acest scop, am suferit în tăcere, am plătit un preț și am muncit să învăț aptitudini profesionale. Când dorința mi-a fost înăbușită, am devenit pasivă și potrivnică și am săpat și mai adânc. Abia atunci am văzut că eram atât de nefericită și obosită fiindcă mersesem pe calea greșită și alesesem modul de viață greșit. Consideram că aberațiile satanice precum „Destinul unui om se află în mâna lui” și „Omul își poate crea cu mâinile sale o patrie plăcută” sunt maxime după care să trăiesc. Credeam că, pentru a-mi atinge țelul, trebuia să trudesc pentru el. Așa că nu reușeam să mă supun rânduielilor casei lui Dumnezeu. Mereu voiam să lupt împotriva lui Dumnezeu, să mă eliberez de suveranitatea Lui și să câștig reputație și statut prin eforturile proprii. Abia atunci am văzut că am crezut în Dumnezeu numai cu vorba. În inima mea, nu credeam în suveranitatea lui Dumnezeu și nu mă puteam supune rânduielilor Sale. Care era diferența dintre un credincios ca mine și un non-credincios? Dumnezeu este Creatorul și Dumnezeu are suveranitate și control asupra tuturor lucrurilor. Destinul fiecărui om, calibrul și aptitudinile sale speciale, datoria pe care o îndeplinește în casa lui Dumnezeu, felul și momentul în care experimentează anumite situații și așa mai departe, sunt toate controlate și prestabilite de Dumnezeu și nimeni nu poate scăpa de ele și nu poate schimba nimic. Numai supunându-ne și acceptând suveranitatea lui Dumnezeu, putem să obținem protecția și binecuvântările Lui și să trăim o viață de eliberare și libertate. Știind asta, m-am simțit deodată demnă de milă și jalnică. Cred în Dumnezeu de mulți ani și am mâncat și băut mult din cuvântul Lui, dar eram întocmai ca un necredincios. Nu cunoșteam omnipotența și suveranitatea lui Dumnezeu și Îi eram mereu potrivnică. Eram atât de arogantă și ignorantă! Am contemplat cuvântul lui Dumnezeu: „Când ai înțeles cu adevărat că tot ceea Dumnezeu a planificat și hotărât pentru tine este un mare avantaj și o mare protecție, atunci simți că durerea ta începe să se domolească și întreaga ta ființă devine cu totul relaxată, liberă, eliberată” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). M-am întrebat cum puteam ști dacă acest mediu era bun pentru mine și mă proteja? În timp ce căutam, am realizat că, de când am început să cred în Dumnezeu, n-am experimentat niciodată un eșec, un regres, o demitere sau un transfer. Fusesem promovată continuu. Fără să-mi dau seama, am început să cred că eram un om care urmărea adevărul și că eram subiectul cheie pentru cultivare în casa lui Dumnezeu, așa că, în mod natural, am ajuns să cred că „promovarea” era țelul de urmărit. De fiecare dată când eram promovată, nu primeam asta ca pe însărcinare și responsabilitate de la Dumnezeu, nu urmăream adevărul în mod realist și nu mă gândeam cum să folosesc principiile în datoria mea. În schimb, am privit însărcinarea lui Dumnezeu ca pe o unealtă pentru a urmări statutul și a fi apreciată de ceilalți. M-am gândit că, dacă datoria și statutul erau înalte, mai mulți oameni aveau să mă admire și prețuiască, așa că eram foarte preocupată de promovări și-mi făceam griji tot timpul pentru câștiguri și pierderi. Uitasem demult ce să urmăresc în credința mea în Dumnezeu. Privind în urmă, ambiția mea era prea mare. Dacă aș fi fost promovată cum îmi dorisem, nu știu cât de arogantă aș fi devenit sau ce rău aș fi putut face. Sunt prea multe exemple de asemenea eșecuri. Există mulți oameni care-și pot îndeplini îndatoririle sincer când nu au statut, dar, în momentul în care îl au, ambiția lor crește, încep să facă rău, înșeală și amăgesc oamenii. Pentru a-și menține reputația și statutul, îi exclud și suprimă pe ceilalți și, drept urmare, se ruinează pe ei înșiși. Am văzut că statutul, pentru cei care urmăresc adevărul și merg pe calea cea bună, este practică și desăvârșire. Pentru cei care nu urmăresc adevărul și nu merg pe calea cea bună, este ispită și revelare. De atunci, tot nu am avut statut, dar numai fiindcă nu fusesem promovată, am fost atât de furioasă că nu am mai vrut să-mi fac datoria. Puteam vedea că ambiția și dorința mea era mai mare decât a oamenilor obișnuiți. Dacă aș fi fost promovată într-o datorie importantă, sigur aș fi eșuat la fel de rău ca ei. În acest moment, am simțit cu adevărat că în spatele faptului că nu fusesem promovată ca lider sau supraveghetor se aflau intențiile bune ale lui Dumnezeu. Dumnezeu a folosit acest mediu ca să mă forțeze să mă opresc și să reflectez asupra mea și să mă facă să mă întorc și să merg pe calea urmăririi adevărului. Un astfel de mediu era ceea ce îi lipsea vieții mele și marea protecție a lui Dumnezeu pentru mine. Gândindu-mă la aceste lucruri, am simțit că Dumnezeu făcuse un lucru bun. Am fost oarbă și ignorantă, nu am înțeles voia lui Dumnezeu, așa că L-am înțeles greșit și L-am învinuit. Chiar Îl rănisem pe Dumnezeu!

După aceea, am citit alt pasaj din cuvântul lui Dumnezeu. „Ce fel de inimă vrea Dumnezeu? În primul rând, inima trebuie să fie onestă. Trebuie să fie capabilă să îndeplinească o datorie într-un mod sincer și realist, capabilă să protejeze lucrarea casei lui Dumnezeu și să fie lipsită de așa-numitele aspirații mărețe și țeluri înalte. Ar trebui să fie una care vrea să meargă pas cu pas spre a-l urma pe Dumnezeu, a I se închina și a trăi ca o ființă creată. Nu ar trebui să își dorească să fie o pasăre pe cer sau orice ființă creată de pe altă planetă, cu atât mai puțin să vrea să fie cineva cu puteri supranaturale. În plus, această inimă ar trebui să iubească adevărul. La ce se referă în special a iubi adevărul? A iubi lucrurile pozitive, a avea un simț al dreptății, a fi capabil să se sacrifice sincer pentru Dumnezeu, să-L iubească sincer pe Dumnezeu, să Îl asculte pe Dumnezeu și să mărturisească despre Dumnezeu” („Cele cinci condiții ale oamenilor înainte de a intra pe drumul cel bun al credinței în Dumnezeu” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). După ce am citit cuvântul lui Dumnezeu, am fost profund mișcată. Am simțit speranțele și cerințele lui Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să fie faimoși, măreți sau semeți. Dumnezeu nu ne cere să ne construim o carieră măreață sau să aveam realizări grozave. Dumnezeu speră ca oamenii să urmărească adevărul, să se supună rânduielilor Lui în îndatoririle lor și să le îndeplinească într-o manieră realistă. Dar eu n-am înțeles voia lui Dumnezeu și nu m-am cunoscut pe mine. Am vrut mereu statut, să fiu un maestru sau un om grozav. Fără statut și atenție, am simțit că trăiesc o viață sufocantă și inutilă. Nu aveam deloc umanitate sau rațiune. În mod clar, eram iarbă ce-și dorea să devină copac, o cinteză care se voia vultur și, drept urmare, m-am strădiut până am ajuns nefericită și extenuată. Când am realizat asta, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule! În trecut, mereu am urmărit faima și statutul. Am vrut mereu să fiu apreciată și admirată. Nu m-am mulțumit să-mi îndeplinesc datoria în obscuritate, lucru pe care Îl urăști și detești. Acum înțeleg că aceasta este calea greșită. Vreau să mă supun rânduielilor Tale. Indiferent dacă voi fi sau nu promovată în viitor, voi urmări adevărul într-o manieră realistă și-mi voi îndeplini bine datoria.” După ce m-am rugat, m-am simțit foarte eliberată și mai aproape de Dumnezeu. Ulterior, citind cuvântul lui Dumnezeu, am dobândit o anumită cunoaștere a părerilor mele greșite despre căutare. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Unii oameni spun: «Când cineva este promovat într-o funcție de conducere, are statut și nu mai este un om de rând.» Este corect? Unii oameni spun: «Să fii lider înseamnă că ai statut, dar cu cât ești mai sus, cu atât mai rău cazi. Ești solitar când ești în vârf.» Este corect? Categoric, este greșit. […] Când cineva este promovat și educat de casa lui Dumnezeu, asta nu înseamnă că are o poziție sau un statut special în casa lui Dumnezeu, astfel încât să se poată bucura de tratament și favoruri speciale. În schimb, după ce a fost înălțat în mod excepțional în casa lui Dumnezeu, i se dă ocazia și condiții mai bune să practice și să pătrundă realitățile adevărului, astfel încât să poată face mai multe lucrări distincte care implică principiile adevărului. Adică, principiile sunt implicate în mare măsură în această lucrare, iar cerințele și standardele casei lui Dumnezeu vor fi mai înalte, ceea ce e foarte benefic pentru intrarea oamenilor în viață. Când o persoană este promovată și educată în casa lui Dumnezeu înseamnă că i se vor impune cerințe stricte și va fi supravegheată îndeaproape. Casa lui Dumnezeu va inspecta și supraveghea cu strictețe lucrarea pe care o face și aceasta va ajunge să înțeleagă și să acorde atenție intrării sale în viață. Din aceste puncte de vedere, se bucură oamenii promovați și cultivați de casa lui Dumnezeu de un tratament special, de un statut special și de o poziție specială? Categoric nu și cu atât mai puțin se bucură de vreo identitate specială. Dacă oamenii care au fost promovați și folosiți în roluri importante simt că au capital și stagnează și nu mai caută adevărul, atunci, sunt în pericol când se confruntă cu încercări și nenorociri. Unii spun: «Dacă cineva este promovat și educat drept lider, atunci are identitate. Chiar dacă nu este unul dintre fiii întâi născuți, cel puțin are speranță să devină unul dintre oamenii lui Dumnezeu. Nu am fost niciodată promovat și cultivat, așadar, ce speranță am să mă număr printre oamenii lui Dumnezeu?» Este greșit să gândim așa. Pentru a deveni unul dintre oamenii lui Dumnezeu, trebuie să ai experiență de viață și trebuie să fii cineva care Îl ascultă pe Dumnezeu. Nu contează dacă ești lider, lucrător sau un adept de rând, oricine deține realitățile adevărului este unul dintre oamenii lui Dumnezeu. Chiar dacă ești lider sau lucrător, dacă îți lipsesc realitățile adevărului, rămâi tot un făcător de servicii” („Identificarea liderilor falși”). Din cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că promovarea și cultivarea în casa lui Dumnezeu nu înseamnă că oamenii au un statut special și nici că primesc un tratament special ca oficialitățile din lume. Este doar o șansă de a practica. Este doar o însărcinare mai importantă și o mai mare responsabilitate pentru oameni. A fi promovat și cultivat înseamnă doar că un om se mută de la o datorie la alta. Nu înseamnă că identitatea și statutul acelui om sunt mai mari decât ale celorlalți și nu înseamncă că înțelege adevărul sau că are realitățile acestuia. Să nu fii promovat nu înseamnă că ești inferior și nici că nu ai niciun viitor și nu poți fi mântuit. Pe scurt, orice datorie îndeplinești, fie că ești sau nu promovat, Dumnezeu îi tratează corect pe toți oamenii. Familia lui Dumnezeu rânduiește, în mod rezonabil, îndatoriri conform calibrului și aptitudinilor fiecăruia, atfel încât calibrul și aptitudinile fiecărui om să poată fi folosite la maximum. Asta e atât în beneficiul lucrării casei lui Dumnezeu, cât și al intrării noastre în viață. Fie că ești promovat sau nu într-o datorie importantă, așteptările lui Dumnezeu de la oameni și prevederile sunt aceleași pentru toți. Dumnezeu vrea ca oamenii să urmărească adevărul și să-și schimbe firile în timp ce-și îndeplinesc îndatoririle. Așadar, mântuirea lui Dumnezeu pentru oameni nu depinde de statutul, calificările sau vârsta lor. Mai degrabă, depinde de atitudinea oamenilor față de adevăr și de datoria lor. Dacă mergi pe calea căutării adevărului, în timp ce-ți faci datoria, vei practica mai mult și vei continua să progresezi în viață. Dacă nu mergi pe calea urmăririi adevărului, indiferent cât de înalt îți e statutul, nu vei rezista. Mai devreme sau mai târziu, vei di demis și înlăturat. Înainte, nu avea mo înțelegere pură despre promovare. Credeam că înseamnă să obții statut și, cu cât era statutul mai înalt, cu atât mai bune viitorul și destinul meu. Drept urmare, nu m-am axat pe căutarea adevărului în datoria mea și am căutat doar statutul. Abia atunci am realizat că această perspectivă e absurdă! De fapt, casa lui Dumnezeu mi-a dat o șansă de a practica, dar calibrul meu era prea mic pentru sarcini mai importante. Nu aveam conștiință de sine, așa că simțeam că eram capabilă și puteam fi promovată să-mi asum o însărcinare mai mare. Chiar nu mă cunoșteam deloc. Orice fel de lucrare am face în casa lui Dumnezeu, cu toții trebuie să înțelegem adevărul și să intrăm în principiile adevărului pentru ca lucrarea noastră să obțină rezultate bune. Dar eu nu am înțeles adevărul și nu am putut face nicio lucrare practică. Chiar dacă aș fi promovată, ce-aș putea face? Oare nu doar aș încurca? Nu numai că aș fi complet epuizată, dar aș și stânjeni lucrarea casei lui Dumnezeu. N-ar merita deloc. În acest moment, am realizat în final că datoria mea curentă era foarte potrivită pentru mine. Eram capabilă s-o fac și să mă folosesc de calitățile mele. Asta în beneficiul intrării mele în viață și al lucrării casei lui Dumnezeu. Prin luminarea și îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, am devenit mai conștientă de voia Lui, mi-am găsit locul, iar starea mea pasivă a fost înlăturată.

După aceea, n-am mai fost controlată de statutul meu și am dus o povară în datoria mea. Când nu eram ocupată cu lucrarea, îmi foloseam timpul liber ca să practic predicarea Evangheliei și să mărturisesc pentru Dumnezeu. Când am văzut că oamenii care cred cu adevărat în Dumnezeu și iubesc adevărul acceptă lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, m-am simțit foarte liniștită și împăcată. În sfârșit, am înțeles că nu contează cât de importantă e funcția care ți-a fost atribuită, ceea ce contează e dacă poți juca rolul unei ființe create în timp ce-ți faci datoria. Asta e cel mai important. Acum, deși aud adesea vești că frați și surori pe care îi cunosc sunt promovați, sunt mult mai calmă și nu mai sunt geloasă sau invidioasă, fiindcă știu că, deși îndeplinim îndatoriri diferite, toți năzuim către același țel, acela de a răspândi, cât putem de bine, Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. Acum, în sfârșit mi-am găsit locul. Sunt doar o mică ființă creată. Datoria mea este să ascult de orchestrările și rânduielile Creatorului. Pe viitor, oricare ar fi datoria mea, sunt dispusă să accept, să ascult și să fac tot ce pot în datoria mea pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu!