71. Daunele produse de lăudăroșenie

de Ruoyu, Spania

Cu câțiva ani în urmă, mă ocupam de datoria de udare împreună cu câțiva frați și surori cam de aceeași vârstă cu mine. Erau foarte plini de entuziasm și responsabili. Erau adesea lăudați de ceilalți, ceea ce m-a făcut să-i admir mult. Speram ca într-o zi să fiu ca ei și să fiu admirată de ceilalți. Ulterior, am fost transferată la altă biserică. Nu după mult timp, un conducător de acolo a fost desemnat un conducător fals și a fost înlocuit fiindcă nu făcea lucrare practică, iar eu am fost aleasă conducătoare a bisericii în locul lui. Frații și surorile care mă cunoșteau m-au încurajat, spunând: „Dumnezeu te înalță, ai face bine să prețuiești acest lucru.” Știam că această datorie avea să fie o mare responsabilitate și am simțit că ar fi o oportunitate să arăt ce pot. Dacă mă descurcam bine, aveam să fiu admirată de frați și surori. M-am decis în tăcere să-mi dau toată silința pentru a face această datorie bine.

După aceea, în fiecare adunare a grupului, disecam felul în care conducătorul precedent nu făcuse lucrare practică și vorbeam adesea negativ, iar toată lumea era foarte furioasă pe el. Văzând asta, trebuia să-mi amintesc adesea că frații și surorile erau capabili acum să discearnă conducătorii falși și că se așteptau să fac o lucrare practică. A trebuit să muncesc din greu și să mă străduiesc să le obțin aprobarea. În calitate de conducătoare a bisericii, trebuia să fiu cea mai proactivă din biserică, să fiu dispusă să sufăr mai mult decât oricine și, de asemenea, să pot face mai multe sacrificii decât oricine. În timpul încercărilor, trebuia să am mai multă credință decât ceilalți și să nu devin negativă când ei o făceau. Trebuia să fiu mai bună decât ceilalți din biserică în toate privințele ca toată lumea să-mi cânte mereu osanale. Dominată de astfel de gânduri, mă ocupam cu toate adunările de grup și mă culcam târziu în fiecare zi. Uneori, când vorbeam cu ceilalți, lăsam să-mi scape intenționat cât de ocupată eram cu lucrarea bisericii și cât de târziu mergeam la culcare. Când auzeau asta, credeau că sunt foarte responsabilă și dispusă să sufăr și-mi spuneau mereu să am grijă de mine. De asemenea, îmi ofereau delicatese și băuturi de la ei de acasă. Când unul dintre ei se afla într-o stare proastă, mă grăbeam să-l sprijin, indiferent de vreme. În adunări, le spuneam fraților și surorilor despre cutare care s-a simțit pesimist o perioadă îndelungată, dar care a redevenit optimist după ce am avut părtășie cu el. Atunci, toată lumea credea că eram atât de iubitoare și răbdătoare, în ciuda vârstei mele fragede. Ca să pot gestiona lucrarea din biserică, în clipa în care vedeam pe cineva pe care l-am fi putut converti, mă grăbeam să-i cer diaconului Evangheliei să meargă să aibă părtășie cu el, iar uneori mergeam chiar eu însămi să le mărturisesc. Lucrarea Evagheliei a început să ia avânt și, într-o adunare, eu le-am spus celorlalți: „Vedeți? Lucrarea noastră evanghelică nu era grozavă înainte, dar acum avem oameni care acceptă lucrarea lui Dumnezeu în fiecare lună. Trebuie să depunem și mai mult efort.” Atunci, frații și surorile simțeau că preluasem și îmbunătățisem lucrarea evanghelică de când venisem și mă admirau și idolatrizau și mai mult. La adunări, când aveam părtășie despre experiențele mele, subliniam foarte mult niște instanțe de intrare pozitivă. Mi-era teamă că dacă aș fi vorbit prea mult despre corupția mea, ceilalți ar fi crezut atunci că eram fragilă când apăreau probleme și că aveam o statură mică și nu m-ar mai fi admirat. Așa că tindeam să vorbesc foarte puțin despre felul în care eram pesimistă sau slabă sau felul în care arătam corupție. Cât despre felul în care căutam adevărul, practicam cuvintele lui Dumnezeu, îmi făceam datoria cu credință și vedeam îndrumarea lui Dumnezeu, mă lăudam cu asta, asigurându-mă că povestesc toate detaliile. Întrucât avusesem părtășie în felul acesta mult timp, ceilalți credeau că eram grozavă la urmat adevărul și că puteam mereu găsi calea de a practica. Când aveau greutăți, mă căutau pentru părtășie.

După un timp, toate aspectele lucrării bisericii au început să ia avânt. Credința oamenilor a crescut și din ce în ce mai mulți oameni voiau să-și facă datoria. Văzând acest succes, am simțit și mai mult că sunt stâlpul bisericii. Mergeam dreaptă și vorbeam cu mai multă îndrăzneală oriunde mergeam. Credeam că mă descurc grozav în calitate de conducătoare a bisericii și că funcția era bine-meritată. Când lucram cu ceilalți, preluam întotdeauna conducerea. Mă lăudam de parcă eram mai bună decât ei ca să mă admire și să facă ce spuneam. Odată, a trebuit să închiriem o casă pentru adunări. Un diacon și un frate care era partenerul meu de lucru au mers să vadă casa. M-am gândit: „Eu ar trebui să decid într-o chestiune atât de importantă. N-o puteți aproba fără ca eu nici măcar să nu o fi văzut.” De fapt, știam în inima mea că acest frate era mai în vârstă și mai experiementat decât mine și că ar ști mai bine decât mine dacă această casă era potrivită sau nu. Însă îmi frământam creierii, gândindu-mă cum puteam să arăt cât de inteligentă eram: „Ce alte detalii și probleme ar trebui să luăm în considerare când închiriem o casă?” Așa că am pus niște întrebări și i-am făcut să mergă să adune mai multe informații. În cele din urmă, s-au găsit niște probleme cu casa respectivă, iar când au aflat colegii mei, au spus: „Ne este atât de rușine. Suntem mai în vârstă ca tine, dar nu am luat lucrurile în considerare la fel de atent ca tine.” M-am simțit foarte mulțumită de mine când am auzit asta. De atunci, toată lumea venea la mine să caute răspunsuri și să discute lucrurile. Pe măsură ce a trecut timpul, cei cu care lucram au devenit puțin pasivi, așteptând ca eu să-mi spun părerea despre orice. Au început să se bazeze pe mine din ce în ce mai mult.

Treptat, am aflat că prestigiul meu în rândul colegilor devenea din ce în ce mai consacrat și că aveam un cuvânt de spus în toate chestiunile bisericești, mari sau mici. Frații și surorile așteptau să le ofer părtășie despre orice greutate. Mă simțeam indispensabilă bisericii și adesea eram foarte mulțumită de mine. Uneori credeam că ghinionul va veni la cei care sunt admirați, mă simțeam neliniștită și mă întrebam: „Toată lumea mă admiră atât de mult. Oare m-am rătăcit?” Însă apoi mă gândeam: „Sunt o conducătoare. Frații și surorile ar trebui să vină la mine cu problemele lor. Și există niște probleme ale lor pe care eu le pot rezolva. E normal ca ei să se bazeze pe mine! Cui nu-i place să fie cu cineva care îl ajută?” Așadar, am ignorat mustrările și avertizările de la Duhul Sfânt și nu mi-am analizat propria stare sau calea pe care mă aflam. În schimb, am continuat să merg pe aceeași cale veche și greșită. Abia când Dumnezeu m-a certat și m-a disciplinat, a început să se trezească inima mea amorțită.

Într-o dimineață, când m-am trezit, am observat că mă doare tare ochiul stâng. Îmi tot lăcrima și, când m-am uitat în oglindă, am văzut că toată partea stângă a feței îmi era rigidă. Nu puteam să închid ochiul sau să mișc gura. Nu aveam idee ce se întâmplase. La adunarea din acea după-amiază, o soră a fost șocată să mă vadă și a spus că asta era paralizie facială și că trebuia să mă tratez imediat. Dacă amânam, fața nu avea să mi se întoarcă niciodată la normal. Asta a fost o adevărată lovitură, iar mintea mi s-a golit complet. Cum am putut să fac o asemenea boală la o vârstă atât de fragedă? Dacă ceea ce spunea era adevărat, iar fața îmi ajungea deformată, cum mi-aș fi putut face atunci datoria? Cum m-aș fi întâlnit cu oamenii? M-am simțit complet năucă și am simțit o slăbiciune la inimă. Ceilalți îmi discutau cu toții boala, dar în mintea mea era vraiște. Nu mai aveam deloc energie.

Nu-mi aduc aminte cum am ajuns acasă. Voiam să mă rog lui Dumnezeu, dar nu știam ce să spun. Tot ce puteam face era să-I cer lui Dumnezeu să mă îndrume ca să-mi liniștesc inima și să-I caut voia. Deodată, mi-a venit în minte un imn al cuvintelor lui Dumnezeu: „Cum ar trebui experimentat debutul bolii? Ar trebui să vii înaintea lui Dumnezeu să te rogi și să cauți să-I înțelegi voia, să analizezi ce ai făcut greșit și ce stricăciuni pe care încă trebuie să le rezolvi există înlăuntrul tău. Nu îți poți rezolva firile corupte fără durere. Oamenii trebuie temperați de durere; doar atunci vor înceta să fie desfrânați și vor trăi mereu înaintea lui Dumnezeu. Când se confruntă cu suferința, oamenii se roagă întotdeauna. Nu se vor gândi la mâncare, haine sau plăcere; în acest timp, în sufletele lor, se vor ruga și vor analiza dacă au făcut ceva greșit. În majoritatea timpului, când oamenii se confruntă cu o boală gravă sau cu vreo boală neobișnuită care le provoacă o mare durere, aceste lucruri nu au loc accidental” („Trebuie să cauți voia lui Dumnezeu atunci când te lovește boala” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Cuvintele lui Dumnezeu spun: „În majoritatea timpului, când oamenii se confruntă cu o boală gravă sau cu vreo boală neobișnuită care le provoacă o mare durere, aceste lucruri nu au loc accidental.” Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să realizez că această boală nu era un accident. Cu siguranță voia cea bună a lui Dumnezeu se afla în spatele ei și El mă disciplina. Trebuia să caut cu seriozitate și să reflectez asupra mea ca să-mi dau seama în ce fel Îl ofensasem pe Dumnezeu. Am venit înaintea lui Dumnezeu în rugăciune: „Dumnezeule Atotputernic! Acum sunt bolnavă și știu, în inima mea, că Acesta ești Tu Care mă disciplinezi, că folosești această boală ca să mă avertizezi și să mă faci să reflectez asupra mea. Însă sunt atât de amorțită acum. Nu mi-am dat seama care îmi sunt problemele. Te rog să mă luminezi ca să-mi pot învăța lecția prin această boală.” După ce m-am rugat, am continuat să mă gândesc la asta, dar nu-mi puteam da seama cum Îl ofensasem pe Dumnezeu. Așa că am venit iarăși înaintea lui Dumnezeu, rugându-mă cu seriozitate, și I-am cerut să mă îndrume. M-am rugat și am căutat în felul acesta câteva zile. Slavă Ție, Dumnezeule fiindcă mi-ai auzit rugăciunile. Curând după aceea, Dumnezeu a rânduit o situație ca să-mi pot vedea problemele.

Într-o zi, am mers acasă la sora Zhao pentru acupunctură. Toți membrii familiei ei m-au întrebat cum mă simt, temându-se să nu fiu descurajată. În timpul acupuncturii, ea a citit Principiile felului în care trebuie tratată boala. Mi-a spus să nu-mi fac griji, ci să mă rog, să mă bazez mai mult pe Dumnezeu, să am credință și că, primind tratament, mă voi simți mai bine curând. Însă întrucât spusese înainte de asta că, fără tratament urgent, fața mea va rămâne strâmbă pentru totdeauna, mi-era foarte frică. Dar văzând-o atât de îngrijorată în privința mea, m-am gândit: „Dacă ceilalți ar ști cum mă simt cu adevărat, oare ar crede că am o statură mică? Când cineva întâlnește o încercare sau se îmbolnăvește, am părtășie cu el despre adevăruri legate de credință, simțindu-mă și eu foarte puternică în credința mea. Dar acum că m-am îmbolnăvit atât de brusc, îmi arăt lipsa de credință și-mi exprim îngrijorarea și temerile. Oare vor crede toți că am predicat doctrine?” Așa că am zâmbit și i-am spus surorii Zhao: „De fapt, chiar mă simt puțin slăbită acum că sunt bolnavă, dar cred că totul este în mâinile lui Dumnezeu. Acesta suferință fizică nu e nimic. Ce mă doare cel mai mult este că nu pot găsi voia lui Dumnezeu și nu-mi pot da seama care îmi sunt problemele. Mă supără că sunt atât de amorțită.” S-a uitat la mine cu admirație și a spus: „Ar trebui să reflectezi asupra ta acum că ești bolnavă. Analizează-te, încearcă să te înțelegi și mergi să te tratezi. S-ar putea să te fi îmbolnăvit pentru că muncești mereu atât de mult. Îți faci datoria din zori și până seara și cu toții respectăm acest lucru. Chiar și acum vrei să te duci să-ți faci datoria. Las-o mai ușor. Am dojenit-o pe sora cu care lucrezi pentru că nu-și făcea partea. I-am amintit să fie mai atentă cu lucrarea bisericii.” M-am simțit puțin neliniștită când a spus asta, așa că am corectat-o, spunând: „Nu sunt singura care participă la lucrarea bisericii. Nu mă urca pe un piedestal.” În ziua aceea, în drum spre casă, m-am gândit: „Cum a putut s-o critice așa pe acea soră din cauza mea? Oare sunt mai responsabilă decât toți ceilalți în ochii ei? Probabil că mă laud mereu și îi subapreciez pe ceilalți.” M-am gândit cum tocmai îmi ascunsesem slăbiciunea de sora Zhao și mă prefăcusem că am o credință foarte puternică. Oare nu o înșelasem? Mă gândeam la asta când am văzut-o pe sora Zhang venind spre mine. Era foarte îngrijorată pentru mine și a spus: „Trebuie să ai grijă de tine. Ce-o să facem dacă te doboară boala asta?” Auzind-o vorbindu-mi atât de direct, mi-a fost foarte frică. Când am plecat în drumul meu, am continuat să mă gândesc la ce spusese. A început să-mi fie frică și m-am gândit: „Sunt doar o conducătoare a bisericii insignifiantă. Biserica se poate descurca foarte bine și fără mine. Cum putea să întrebe ce vor face fără mine? Faptul că spune asta arată că ocup un loc în inimile lor. Inima este templul lui Dumnezeu, așa că dacă eu am un loc acolo, nu înseamnă că mă împotrivesc lui Dumnezeu?” M-am gândit cum îmi doream mereu aprobarea și admirația oamenilor, dar când am auzit-o pe soră spunând asta, m-am simțit neliniștită și mi-a fost frică. Fuseseră și alți frați și surori înșelați de mine? Dacă și alții simțeau la fel ca sora Zhang, oare asta însemna că i-am adus pe oameni înaintea mea? Eram pe calea antihriștilor! M-am gândit la niște antihriști pe care i-am văzut excomunicați în trecut și am simțit un fior pe șira spinării. Simțeam că ajunsesem în fața unei mari calamități.

Când am ajuns acasă, am luat cartea conținând cuvintele lui Dumnezeu și am citit asta: „Oamenii cu o natură arogantă sunt capabili să nu asculte de Dumnezeu, să I se împotrivească, să comită fapte care Îl judecă și Îl trădează și să facă lucruri care îi înalță pe ei înșiși și care reprezintă o încercare de a-și înființa propria împărăție. Să spunem că într-o țară ar fi câteva zeci de mii de oameni care au acceptat lucrarea lui Dumnezeu și ai fi trimis de casa lui Dumnezeu acolo pentru a-i conduce și a-i păstori pe aleșii lui Dumnezeu. Și să zicem că autoritatea ți-ar fi predată de casa lui Dumnezeu și ți-ar permite să lucrezi singur, fără a fi supravegheat. După câteva luni, ai deveni ca un conducător suveran, toată puterea ar fi în mâinile tale, tu ai lua deciziile, toți aleșii te-ar venera, s-ar închina la tine și te-ar asculta de parcă ai fi Dumnezeu; cei mai mulți ar merge chiar atât de departe încât să îngenuncheze în fața ta, făcând plecăciuni înaintea ta, cântându-ți laude cu fiecare cuvânt, spunând că predici cu înțelepciune și susținând cu insistență că ale tale cuvântări sunt ceea ce aveau nevoie și că le-ai putea satisface nevoile – totul fără a glăsui vreodată cuvântul «Dumnezeu». Cum ai fi făcut această lucrare? Abilitatea acestor oameni de a avea o astfel de reacție ar dovedi că lucrarea pe care o făceai nu implica deloc să fii mărturie pentru Dumnezeu; mai degrabă, era doar mărturie pentru tine însuți și te lăuda pe tine. Cum ai putea obține un astfel de rezultat? Unii oameni spun: «Eu am părtășie despre adevăr; cu siguranță nu am mărturisit niciodată pentru mine!» Această atitudine a ta – acea manieră – este una de a încerca să ai părtășie cu oamenii din poziția lui Dumnezeu, și nu una în care să stai în poziția unui om corupt. Tot ceea ce spui sunt vorbe pretențioase și cerințe pe care le ai de la ceilalți; nu are nimic de-a face cu tine însuți. Prin urmare, efectul pe care l-ai obține ar fi să îi faci pe oameni să ți se închine, să te invidieze și să te laude până când, la final, toți te-ar cunoaște, ar mărturisi pentru tine, te-ar înalța și te-ar măguli până în înaltul cerului. Când se va întâmpla acest lucru, vei fi terminat; vei fi eșuat! Nu aceasta este calea pe care toți vă aflați acum? Dacă ți s-ar cere să conduci câteva mii sau câteva zeci de mii de oameni, te-ai simți încântat. Apoi ai da naștere aroganței și ai începe să încerci să ocupi poziția lui Dumnezeu, vorbind și gesticulând, și nu ai ști ce să porți, ce să mănânci sau cum să mergi. Te-ai bucura de confortul vieții și te-ai înfumura, necatadicsind să te întâlnești cu frații și surorile de rând. Ai deveni extrem de degenerat – și ai fi doborât la pământ, ca arhanghelul. Toți sunteți capabili de asta, nu-i așa? Așadar, ce ar trebui să faceți? Dacă, într-o zi, chiar s-ar face aranjamente ca voi să plecați și să lucrați și ați fi capabili să faceți aceste lucruri, atunci cum ar putea fi extinsă lucrarea? Nu ar fi supărător? Cine, așadar, ar îndrăzni să vă lase să plecați acolo? După ce-ai fi trimis acolo, nu te-ai mai întoarce niciodată; nu ai fi atent la nimic din ceea ce a spus Dumnezeu și ai continua pur și simplu să te fălești și să-ți fii mărturie, ca și cum le-ai aduce mântuirea oamenilor, săvârșind lucrarea lui Dumnezeu, și făcându-i pe oameni să se simtă ca și când Dumnezeu ar fi apărut și ar fi aici, lucrând – și pe măsură ce oamenii ți s-ar închina, ai fi foarte încântat și chiar ai consimți dacă te-ar trata ca pe Dumnezeu. Odată ce ai ajunge la acel stadiu, ai fi terminat; ai fi dat la gunoi. Fără să-ți dai seama, acest tip de natură arogantă ar ajunge să fie pieirea ta. Acesta este un exemplu de persoană care merge pe calea antihriștilor. Oamenii care ajung în acest punct și-au pierdut cunoștința; percepția lor a încetat să mai funcționeze” („O natură arogantă este rădăcina împotrivirii omului față de Dumnezeu” în Consemnări ale Cuvântărilor lui Hristos din zilele de pe urmă). „Unii i își folosesc poziția pentru a mărturisi în mod repetat despre ei înșiși, pentru a-și întări autoritatea și a concura cu Dumnezeu pentru oameni și pentru statut. Ei folosesc diverse metode și măsuri pentru a-i face pe oameni să-i venereze, încercând constant să-i cucerească și să-i controleze. Unii chiar îi induc în eroare pe oameni în mod intenționat convingându-i că sunt Dumnezeu pentru a fi tratați ca Dumnezeu. Ei nu ar spune niciodată oamenilor că au fost corupți, că sunt și corupți și aroganți și să nu îi venereze și că indiferent cât de mult bine fac, totul este datorită exaltării lui Dumnezeu și a ceea ce ar trebui să facă oricum. De ce nu spun aceste lucruri? Deoarece se tem profund că își vor pierde locul în inimile oamenilor. Acesta este motivul pentru care astfel de oameni nu Îl slăvesc niciodată pe Dumnezeu și nu sunt martori pentru Dumnezeu, căci nu au încercat niciodată să-L înțeleagă” („Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (I)” din Cuvântul Se arată în trup). „Toți cei care regresează se înalță pe ei înșiși și sunt mărturie pentru ei înșiși. Se laudă în stânga și în dreapta, își dau o importanță exagerată și nu-L poartă deloc pe Dumnezeu în inimă. Aveți vreo experiență în legătură cu lucrurile despre care vorbesc? Mulți oameni sunt în permanență mărturie pentru ei înșiși: «Am suferit așa sau altfel; am făcut lucrarea aceasta sau cealaltă; Dumnezeu m-a tratat așa sau așa; mi-a cerut să fac lucrul cutare și cutare; El are o părere deosebit de bună despre mine; acum sunt așa sau așa.» Ei vorbesc intenționat cu un anumit ton și adoptă anumite posturi. În cele din urmă, unii oameni ajung să creadă că acești oameni sunt Dumnezeu. Odată ce au ajuns în acel punct, Duhul Sfânt îi va fi abandonat de mult timp. Deși sunt ignorați pentru moment, și nu izgoniți, soarta lor este decisă, iar tot ce pot să facă este să-și aștepte pedeapsa” („Oamenii fac prea multe cereri de la Dumnezeu” în Consemnări ale Cuvântărilor lui Hristos din zilele de pe urmă). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au străpuns inima ca o sabie. Eram întocmai cum spuneau cuvintele lui Dumnezeu: mă înălțam și mă lăudam mereu în datoria mea. De când devenisem conducătoare, am crezut că pentru a fi conducătoare, trebuia să fiu mai bună ca ceilalți și să am mai multă statură pentru a primi aprobarea și admirația tuturor. Când am avut părtășie despre experiențele mele, m-am prefăcut și am vorbit foarte rar despre propriile slăbiciuni și propria corupție, de teamă că ceilalți nu m-ar mai fi admirat dacă ar fi știut că eram la fel de coruptă ca ei. Chiar și când m-am îmbolnăvit, am devenit pesimistă, am început să mă plâng și mi-a fost foarte frică, dar, pentru a-mi păstra imaginea, mi-am ascuns adevăratele sentimente și am vorbit numai despre lucruri pozitive ca ceilalți să mă idolatrizeze și mai mult și să se gândească la cât de optimistă sunt și câtă credință aveam față de alții. În calitate de conducătoare, trebuia să stau trează până târziu și să sufăr mai mult oricum. Dar întotdeauna lăsam să-mi scape intenționat, în fața fraților și a surorilor, cât de ocupată eram, cât de târziu mă culcam și cât de mult trudeam ca să creadă că sunt foarte responsabilă și harnică. Succesul pe care l-am văzut în datoria mea se datora în mod clar Duhului Sfânt, dar nu L-am slăvit niciodată pe Dumnezeu, ci doar m-am lăudat cu cât de mult am suferit și am sacrificat ca toți să mă vadă ca stâlp al bisericii, de parcă nimic nu se putea face fără mine. Mereu am avut părtășie astfel, înșelându-i pe ceilalți, ceea ce a dus la disciplinarea mea cu această boală. Însă ceilalți credeau că mă îmbolnăvisem pentru că muncisem din greu, iar sora cu care lucram era mustrată pentru că nu-și făcea partea de parcă eu duceam cea mai mare povară pentru biserică. Mă înălțasem și mă lăudasem în felul acesta, înșelându-i și închizându-i pe ceilalți, aducându-i înaintea mea. Fusesem potrivnică în mod deschis lui Dumnezeu. Gândindu-mă la asta, nu m-am putut abține să nu-mi fie teamă. Pentru a-i face pe ceilalți să mă admire și să mă idolatrizeze, am folosit tot felul de mijloace ca să mă laud și să-i înșel pe ceilalți, lucru care i-a făcut să se bazeze pe mine până n-a mai fost loc pentru Dumnezeu în inimile lor. Îmi căutau părerea și aprobarea în toate. Oare nu domnisem ca o regină în biserică? Biserica ar fi trebuit să fie un loc de venerație a lui Dumnezeu. Înălțându-mă și aducându-i pe alții înaintea mea, oare nu încercasem să-L înlocuiesc pe Dumnezeu și să-L transform într-o marionetă? Mă împotrivisem lui Dumnezeu și Îl trădasem exact ca un antihrist. Comisesem păcatul îngrozitor de a ofensa firea lui Dumnezeu! Atunci m-am simțit înspăimântată. Mă îmbolnăvisem pentru că Îl mâniasem pe Dumnezeu, iar acum El Își arăta dreptatea. M-am urât pentru că am fost atât de amorțită și răzvrătită și am văzut cum firea dreaptă a lui Dumnezeu nu tolerează ofensă. Am căzut înaintea lui Dumnezeu pentru a mă ruga și căi: „Dumnezeule Atotputernic! În ultimul an nu Te-am slujit, ci am făcut rău. I-am adus pe oameni înaintea mea, concurând cu Tine pentru control. M-am purtat ca un antihrist, atât de josnic și rușinos. Dragă Dumnezeule, chiar am greșit.” Copleșită de remușcare, m-am simțit prea rușinată ca să dau ochii cu Dumnezeu.

Am început să mă gândesc: „Cum am putut ajunge pe o cale atât de greșită? Ce putea cauza asta?” Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Unii oameni îl idolatrizează în special pe Pavel. Le place să iasă și să țină discursuri și să lucreze, le place să participe la întâlniri și să predice și le place ca oamenii să îi asculte, să li se închine și să se învârtă în jurul lor. Le place să aibă statut în mintea altora și apreciază când alții prețuiesc imaginea pe care le-o prezintă. Să le analizăm natura din aceste comportamente: care este natura lor? Dacă ei se comportă într-adevăr în acest fel, atunci este de-ajuns pentru a arăta că sunt aroganți și încrezuți. Ei nu I se închină deloc lui Dumnezeu; ei caută un statut mai înalt și vor să aibă autoritate asupra celorlalți, să-i posede și să aibă statură în mintea lor. Aceasta este imaginea clasică a Satanei. Aspectele naturii lor care ies în evidență sunt aroganța și îngâmfarea, refuzul de a I se închina lui Dumnezeu și o dorință de a fi venerați de alții. Astfel de comportamente vă pot oferi o imagine foarte clară despre natura lor” („Cum să cunoști natura omului” în Consemnări ale Cuvântărilor lui Hristos din zilele de pe urmă). „De la corupția omenirii de către Satana, natura oamenilor a început să se deterioreze și, treptat, ei și-au pierdut simțul rațiunii pe care-l au oamenii normali. Acum, ei nu mai acționează ca ființe umane în poziția omului, ci, sunt plini de aspirații neînfrânate; au depășit condiția omului – cu toate acestea, încă tânjesc să ajungă și mai sus. La ce se referă acest «mai sus»? Ei doresc să-L depășească pe Dumnezeu, să depășească cerurile și să depășească toate celelalte. Ce este la baza motivului pentru care oamenii au devenit așa? Pe scurt, natura omului este excesiv de arogantă. […] Manifestarea aroganței este răzvrătire și împotrivire față de Dumnezeu. Când oamenii sunt aroganți, încrezuți și neprihăniți de sine, tind să-și înființeze propriile împărății independente și să facă lucrurile oricum doresc. De asemenea, îi aduc pe ceilalți în propriile lor mâini și îi atrag în îmbrățișările lor. Faptul că oamenii sunt capabili să facă astfel de lucruri înseamnă că esența naturii lor arogante este cea a Satanei; este cea a arhanghelului. Când aroganța și importanța de sine ating un anumit nivel, ei devin arhanghelul și Dumnezeu trebuie lăsat deoparte. Dacă ai o natură atât de arogantă, Dumnezeu nu va avea loc în inima ta” („O natură arogantă este rădăcina împotrivirii omului față de Dumnezeu” în Consemnări ale Cuvântărilor lui Hristos din zilele de pe urmă). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit o înțelegere mai clară a esenței problemei mele și am văzut motivul pentru care mă înălțam și mă lăudam mereu în datoria mea. Era din cauza naturii mele arogante și încrezute. Calea pe care mă aflam fusese greșită de la început. Faptul că mă înălțam și mă lăudam în datoria mea m-a făcut să fiu exact ca Pavel. Pavel se înălța și mărturisea mereu pentru el însuși când își făcea datoria și nu a mărturisit niciodată în epistolele sale că Domnul Isus era Dumnezeu întrupat. A mărturisit numai despre cât de mult a suferit și a sacrificat, spunând chiar: „Deoarece pentru mine, a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21). și „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii” (2 Timotei 4:7-8). I-a făcut pe ceilalți să creadă că merita o coroană și recompense. Am văzut că natura mea era exact ca a lui Pavel. Îmi plăcea să fiu admirată și idolatrizată, să se strângă oamenii în jurul meu și să-i aud lăudându-mă oriunde mergeam. Trebuia să am un loc în inimile oamenilor. Întocmai precum spun cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că natura mea era plină de „aroganța și îngâmfarea, refuzul de a I se închina lui Dumnezeu și o dorință de a fi venerați de alții.” Eram arogantă dincolo de orice rațiune. Nu eram capabilă să-mi iau locul de ființă creată și să-L venerez pe Dumnezeu și nu-L tratam pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, ci mă onoram pe mine însămi în schimb. În datoria mea, am făcut în așa fel încât să fiu admirată și idolatrizată, ceea ce m-a făcut să-i amăgesc pe frații și surorile mele. Când apăreau probleme, ei se bazau pe mine și mă puneau să iau toate deciziile legate de lucrare. I-am adus pe oameni înaintea mea și mi-am întemeiat propria împărăție. Cum putea un astfel de comportament să nu stârnească mânia lui Dumnezeu și să nu-L facă să mă urască? Boala mea era dreptatea lui Dumnezeu, iar eu o meritam pentru că făcusem rău și mă împotrivisem lui Dumnezeu. I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că m-a disciplinat, împiedicându-mă să mai fac rău.

Realizând acest lucru, m-am rugat lui Dumnezeu: „De mâine, voi practica adevărul cu determinare și mă voi lepăda de trup. Îmi voi da la iveală corupția ca ceilalți să-mi vadă urâțenia, să mă vadă așa cum sunt și să nu mă mai idolatrizeze.” În dimineața următoare, în timpul devoționalelor mele, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu despre onestitate și sinceritate și despre cum să-L slăvim pe Dumnezeu și să mărturisim pentru El. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Când aduceți mărturie pentru Dumnezeu, ar trebui în special să vorbiți mai mult despre modul în care Dumnezeu judecă și mustră oamenii, ce încercări folosește El pentru a rafina oamenii și a le schimba firea. Ar trebui să vorbiți și despre cât de multă corupție a fost dezvăluită în experiența voastră, cât de mult ați îndurat și cum ați fost cuceriți în cele din urmă de Dumnezeu; să vorbiți despre cât de multă cunoaștere adevărată aveți cu privire la lucrarea lui Dumnezeu și cum ar trebui să aduceți mărturie pentru Dumnezeu și să Îi răsplătiți dragostea. Ar trebui să dați substanță unui astfel de limbaj și, în același timp, să spuneți lucrurile în manieră simplă. Nu discutați despre teorii goale. Vorbiți mai pragmatic; vorbiți din inimă. Așa ar trebui să experimentați. Nu vă echipați cu teorii aparent profunde, dar goale, în efortul de a ieși în evidență; făcând astfel, ajungeți să păreți aroganți și lipsiți de sens. Ar trebui să vorbiți mai mult despre lucruri reale din experiența voastră concretă, care să fie sincere și din inimă; asta este cel mai benefic pentru ceilalți și lucrul pe care se cuvine cel mai mult să-l vadă. Voi erați oameni care se împotriveau cel mai mult lui Dumnezeu și erați cel mai puțin înclinați să vă supuneți Lui, dar acum ați fost cuceriți – nu uitați niciodată acest lucru. Ar trebui să meditați și să chibzuiți mai mult asupra acestor chestiuni. Odată ce oamenii le-au înțeles clar, vor ști cum să aducă mărturie; altfel, vor fi predispuși să săvârșească fapte rușinoase și nesăbuite” („Doar prin urmărirea adevărului poți obține schimbări în firea ta” în Consemnări ale Cuvântărilor lui Hristos din zilele de pe urmă). „«A împărtăși și a comunica experiențele» înseamnă a da glas fiecărui gând din inima ta, stării tale generale, experiențelor și cunoașterii tale privind cuvintele lui Dumnezeu și firii corupte din interiorul tău și, după aceea, a-i lăsa pe ceilalți să le discearnă, să accepte părțile pozitive și să recunoască ceea ce este negativ. Doar asta înseamnă împărtășire și doar asta este o comuniune adevărată” („Practica fundamentală pentru a fi o persoană cinstită” în Consemnări ale Cuvântărilor lui Hristos din zilele de pe urmă). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, pentru a-L slăvi și a mărturisi cu adevărat pentru Dumnezeu, trebuie să vorbim mai mult despre corupția și răzvrătirea noastră, să ne expunem adevărata stare și gândurile, să vorbim despre motivele noastre, despre ceea ce am făcut și care a fost finalul, despre felul în care experimentăm judecata cuvintelor lui Dumnezeu și ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine. Apoi ar trebui să ne expunem și să ne disecăm esența coruptă ca toată lumea să ne vadă așa cum suntem, să vorbim despre felul în care Dumnezeu ne-a certat și disciplinat și a rânduit situații pentru a ne îndruma ca toată lumea să vadă iubirea Lui pentru oameni. De asemenea, trebuie să spunem adevărul din inimile noastre și să nu ne mândrim și să ne lăudăm. Acum că am o cale de a practica, le-am vorbit deschis celorlalți în părtășie despre toate felurile în care mersesem pe calea antihriștilor în ultimul timp. Am disecat consecințele înspăimântătoare ale felului în care mersesem pe această cale și amăgisem oamenii și, cu cât aveam mai multă părtășie despre asta, cu atât mai clar mă vedeam pe mine însămi. După aceea, ceilalți au spus că nu realizaseră nimic din toate astea și că fuseseră amăgiți de discursul meu inteligent și de faptele mele bune. O soră a spus: „Înainte, credeam că te pricepi la practicarea adevărului, de parcă puteai rămâne mereu optimistă citind cuvintele lui Dumnezeu. Acum văd că și tu ești coruptă, că ai fost și tu pesimistă și slabă și că toată omenirea coruptă e la fel. Nu putem idolatriza sau pune pe un piedestal pe nimeni.” O altă soră a zis: „Înainte, credeam că erai foarte puternică și nu voiam niciodată să vorbesc deschis în preajma ta. Credeam că sunt foarte coruptă în comparație cu tine! Acum că astăzi ne-ai vorbit deschis, văd că suntem la fel cu toții.” Când am auzit ce au spus surorile, mi-a fost foarte rușine și am avut remușcări. Le-am spus: „Nu mă mai admirați. Am mers pe calea antihriștilor și v-am indus pe toți în eroare.” Apoi, partenerii mei de muncă și colegii mei au folosit cuvintele lui Dumnezeu ca să mă ajute să mă cunosc și, deodată, m-am simțit mult mai apropiată de ei. M-am simțit mult mai în largul meu când am ajuns acasă în ziua aceea. În seara respectivă, aproape că am uitat de boala mea și am dormit ca un prunc. Am fost încântată când m-am trezit a doua zi și am descoperit că fața mi se întorsese la normal. Se vindecase într-o singură noapte!

Ulterior, într-o adunare, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „În mod obișnuit, când vine vorba despre cei ale căror intenții și obiective nu sunt corecte, precum și cei care iubesc să fie văzuți de alții, care sunt nerăbdători să facă lucruri, care sunt predispuși să provoace tulburări, care se pricep să declame doctrina religioasă, care sunt slugile Satanei și așa mai departe – când acești oameni se ridică, ei devin piedici pentru Biserică, iar asta face ca faptul că frații și surorile mănâncă și beau cuvintele lui Dumnezeu să nu ducă la nimic. Atunci când găsiți o astfel de persoană prefăcându-se, înlăturați-o imediat. Dacă nu se schimbă, în ciuda avertizărilor repetate, atunci va suferi pierderi. Dacă aceia care stăruie cu încăpățânare în căile lor își iau apărarea și încearcă să-și ascundă păcatele, Biserica ar trebui să-i excludă imediat și să nu le lase deloc spațiu de manevră. Nu pierdeți mult încercând să salvați puțin; fiți cu ochii pe imaginea de ansamblu” („Capitolul 17” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au revelat cea mai evidentă trăsătură din anul precedent. De când devenisem conducătoare, mi-a plăcut mereu să preiau conducerea în tot ce făceam. Mă lăudam de parcă eram mai bună ca toată lumea. Când discutam lucrarea cu partenerii mei de muncă, deși aveau propriile idei, trebuia mereu să preiau conducerea și să-mi perorez părerile „superioare”. Păream proactivă și optimistă, dar, în realitate, voiam numai ca oamenii să mă admire și să mă laud în tot ce făceam. Gândindu-mă la asta, mi-am dat seama că natura mea arogantă m-a făcut să mă comport rușinos. Ceilalți îmi respectau părerile și discutau lucrurile cu mine. Ei trăiau realitatea adevărului; nu erau despotici sau aroganți. Dar am crezut că asta însemna că eram mai bună decât ei și voiam mereu să le vorbesc de sus și să arăt cât de bună eram față de ei. Era de tot râsul. Mă simțeam ca împăratul din „Hainele cele noi ale împăratului”, fără nicio conștiință de sine. Nu știam cât de rușinos mă comportam, ci doar mă lăudam cu fiecare ocazie pe care o aveam. Gândindu-mă la comportamentul meu, m-am simțit umilită și rușinată. Credeam că eram minunată fiindcă nu mă cunoscusem niciodată cu adevărat. Mi-a fost teamă când m-am gândit la calea pe care eram, mai ales când am citit în cuvintele lui Dumnezeu că, atunci când întâlnim oameni cu motive greșite sau care adoră să se laude, ar trebui să-i „înlăturăm imediat” și dacă nu reflectă asupra lor înșiși, ci caută scuze, „Biserica ar trebui să-i excludă imediat.”Asta arăta dreptatea și măreția lui Dumnezeu. M-am lăudat cu fiecare ocazie și am ajuns să-mi amăgesc frații și surorile și să-i fac să mă idolatrizeze și mai mult. Asta i-a făcut să nu mai aibă loc pentru Dumnezeu în inimile lor. În secret, i-am transformat pe cei cu care lucram în marionete, iar ei nu se mai comportau responsabil. Comportându-mă haotic în biserică, numai am făcut rău fără să-mi dau seama deloc, gândindu-mă tot timpul la mine ca la o stea care se înalță. Dacă Dumnezeu nu m-ar fi judecat atât de aspru, nu aș fi știut niciodată nimic despre mine, despre calea greșită pe care mă aflam sau despre faptul că mă aflam pe calea fără întoarcere. Înțelegând asta, perspectiva a început să mi se schimbe. Înainte, credeam că eram o persoană capabilă și admirată de ceilalți, că puțină lăudăroșenie nu era mare lucru, ba era chiar un fel de glorie. Acum îmi dau seama că era rușinos să mă laud într-un mod atât de josnic pentru a-i face pe oameni să mă admire. Am simțit cât de nedemn era să nu mă înțeleg, să nu caut schimbarea firii, să-mi urmez firea arogantă și să mă laud cu fiecare ocazie. Cei care au umanitate sunt capabili să se lepede de aroganță, să-L venereze pe Dumnezeu, să se poarte cum se cuvinte, să-și facă datoria în mod practic și să mărturisească pentru Dumnezeu atât cu vorba, cât și cu fapta. Oamenii de felul acesta trăiesc vieți raționale și demne.

După aceea, mă simțeam dezgustată și scârbită de fiecare dată când mă lăudam fără să vreau. Apoi îmi reaminteam în mod conștient că trebuia să fiu autentică și să nu mă laud, indiferent cu cine eram. Trebuia, mai ales, să fiu mai practică în părtășiile mele și să nu mă laud. Înainte să am părtășie despre experiențele mele, mă rugam cu grijă lui Dumnezeu, cerându-I să-mi vegheze inima și să-mi corecteze motivele ca să mărturisesc mai mult pentru El. După părtășie, mă întrebam dacă mă lăudasem în vreun fel prin ceea ce tocmai spusesem. Uneori descopeream că mă lăudasem puțin în ceea ce spusesem, așa că următoarea dată când mă întâlneam cu același grup, vorbeam deschis despre mine și-mi analizam comportamentul dinainte ca toți să-mi discearnă cuvintele și să nu mă idolatrizeze orbește. După ce aveam părtășie în felul acesta, frații și surorile puteau să-mi vadă adevărata statură și să nu mă mai admire.

Gândindu-mă la tot ce se întâmplase, Dumnezeu îmi oferise o șasă să-mi fac datoria, dar eu mersesem pe calea antihriștilor făcând ce voiam și devenisem dușmanul Său. Îi datoram atât de multe lui Dumnezeu. Dacă nu m-ar fi disciplinat cu acea boală, fără judecata cuvintelor Sale, tot nu m-aș fi cunoscut deloc. Înainte, cântam mereu imnul „Să știi că mustrarea și judecata lui Dumnezeu înseamnă dragoste”, dar nu trăisem și nu înțelesesem asta niciodată. Acum simțeam cu adevărat că judecata, mustrarea și disciplina lui Dumnezeu sunt marea lui iubire și mântuire! Când am cugetat la iubirea lui Dumnezeu, am fost foarte emoționată și am regretat că nu urmasem adevărul. Mi-am spus că trebuia să caut să fiu un om onest. În adunări, încercam să am părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu într-un fel care să mărturisească pentru Dumnezeu. Când eram alături de colegii mei, făceam eforturi ca să le respect și să le susțin părerile care erau conform adevărului și încetasem să-i reduc la tăcere și să mă laud ca înainte. Eu și partenerii mei de lucru eram pe picior de egalitate, fără ca nimeni să mai preia conducerea. Când apăreau probleme, toată lumea căuta principiile și le punea în practică. Eram atât de recunoscătoare pentru judecata și mustrarea lui Dumnezeu care m-au făcut să-I înțeleg firea dreaptă și să încep să-L venerez. Am căutat să-mi iau locul de ființă creată, slujindu-L în același timp și făcându-mi datoria bine. Îi mulțumesc lui Dumnezeu Atotputernic pentru că m-a salvat.

Anterior: 70. Nu mă voi mai da în spectacol

Înainte: 72. Pocăința unui ipocrit

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.

Conținut similar

10. Eliberarea inimii

de Zheng Xin, Statele UniteÎn octombrie 2016, soțul meu și cu mine am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă pe când eram în...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte

Contactează-ne pe Messenger