72. Pocăința unui ipocrit

de Xinrui, Coreea de Sud

Dumnezeu Atotputernic spune: „A-L sluji pe Dumnezeu nu este o sarcină simplă. Cei a căror fire coruptă rămâne neschimbată nu pot niciodată să Îl slujească pe Dumnezeu. Dacă firea ta nu a fost judecată și mustrată de cuvintele lui Dumnezeu, atunci firea ta încă îl reprezintă pe Satana, ceea ce demonstrează că Îl slujești pe Dumnezeu din cauza bunelor intenții personale, că slujirea ta se bazează pe natura ta satanică. Tu Îl slujești pe Dumnezeu potrivit caracterului tău firesc și preferințelor tale personale. Mai mult, gândești mereu că lucrurile pe care ești dispus să le faci sunt plăcute pentru Dumnezeu și că lucrurile pe care nu îți dorești să le faci sunt cele pe care Dumnezeu le urăște; lucrezi în conformitate deplină cu propriile tale preferințe. Se poate numi aceasta slujire a lui Dumnezeu? În ultimă instanță, în firea vieții tale nu va avea loc nici cea mai mică schimbare; în schimb, slujirea ta te va face și mai încăpățânat, astfel înrădăcinându-ți profund firea coruptă și, drept urmare, în tine se vor naște reguli despre slujirea lui Dumnezeu care, în principal, se bazează pe propriul tău caracter și pe experiențele rezultate din slujirea potrivită propriei tale firi. Acestea sunt experiențele și lecțiile omului. Reprezintă filosofia omului despre viața în lume. Oamenii de acest fel pot fi clasificați ca farisei și conducători religioși. Dacă nu se trezesc niciodată și nu se pocăiesc, atunci cu siguranță vor deveni hristoșii mincinoși și antihriștii care îi înșală pe oameni în zilele de pe urmă. Hristoșii mincinoși și antihriștii despre care s-a vorbit se vor ridica din rândul unor astfel de oameni” („Slujirea religioasă trebuie curățită” din Cuvântul Se arată în trup). Acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu mă făcea să mă gândesc la ipocriții farisei și clerici și la antihriștii răi obsedați de statut. Credeam că despre ei vorbea Dumnezeu. În principiu, știam că Dumnezeu dezvăluie ceva ce se află în noi toți și că aveam și eu acel gen de fire coruptă. Dar nu mă înțelegeam pe mine însămi cu adevărat, așa că fariseii, antihriștii și impostorii păreau ceva îndepărtat. Eu nu eram așa și n-aș ajunge niciodată în acel punct. Eram credincioasă de mulți ani, făceam lucruri bune și plătisem un preț în datoria mea. Indiferent ce datorie îmi dădea biserica, mă supuneam și o îndeplineam. Nu încercam să conduc și-mi făceam datoria cu sau fără un statut. Cum m-aș putea transforma într-un antihrist, într-o impostoare? Dar, de fapt, trăiam cu totul în noțiunile și închipuirile mele și, pe baza faptelor, mi-am dat seama că părerile mele erau cu totul greșite.

Am preluat lucrarea evanghelică a unei biserici din afara orașului. Acea parte a lucrării lor își revenise de puțin timp și conducătorii mă apreciau mult. Uneori discutau și se consultau cu mine despre alte aspecte ale lucrării lor. Eram credincioasă de mult timp și puteam îndura greutăți pentru datoria mea, așa că frații și surorile mă admirau. Și eu mă vedeam ca pe un piedestal. Avusesem credință de atâția ani și eram la conducere, prin urmare credeam că nu pot fi ca alții, că trebuie să par mai bună decât ei. Credeam că n-aș putea da dovadă de o stricăciune mai rea, de slăbiciune sau negativitate ca a lor. Altfel, ce părere ar avea despre mine? N-ar spune ce mică e statura mea după toți anii mei de credință și nu m-ar privi cu dispreț? Mai târziu, am fost tratată de conducătoare pentru că încălcasem principiile. A spus că încă-mi lipsea înțelegerea după atâția ani de credință și că-mi lipsea realitatea adevărului. Am fost incredibil de rușinată și umilită, dar n-am reflectat la stricăciunea și defectele mele și n-am urmat adevărul ca să-mi compensez lipsurile. În schimb, am debitat cuvinte goale și doctrină, pretinzând că mă cunosc, purtându-mă ca o persoană spirituală ca să acopăr faptul că-mi lipsea realitatea adevărului.

Odată, un coleg care credea în Domnul a spus că vrea să investigheze adevărata cale. Conducătoarea m-a trimis să fiu martoră pentru lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Am spus că așa voi face, dar am aflat că el avea o mulțime de noțiuni greu de rezolvat. Am fost foarte ocupată la acel moment, așa că am lăsat acea sarcină deoparte. Conducătoarea m-a întrebat după câteva săptămâni: „De ce nu i-ai împărtășit mărturia după tot acest timp? El vrea să studieze adevărata cale și conduce atât de mulți credincioși, care tânjesc după întoarcerea Domnului. De ce nu i-ai dat încă mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă?” Simțindu-mă puțin vinovată, m-am grăbit să mă explic: „N-am reușit pentru că au apărut alte lucruri.” Conducătoarea a fost furioasă, spunând că sunt iresponsabilă și nepăsătoare, că am tras de timp și am îngreunat lucrarea evanghelică. M-a certat foarte aspru. Mulți frați și surori erau de față atunci și am simțit că-mi ard obrajii de rușine. M-am gândit: „N-ai putea să-mi lași puțină demnitate și să nu fii așa dură cu mine? Știu că am greșit, n-aș putea să-i împărtășesc Evanghelia acum? Nu-i nevoie să mă tratezi atât de sever.” Mă justificam și în fața mea, gândindu-mă că n-am fost indolentă, că eram ocupată toată ziua cu predicarea Evangheliei. Dar ea a spus că fac lucrurile de mântuială și sunt iresponsabilă. Ce ar mai putea cineva să ceară de la mine? Am simțit că datoria mea e prea dificilă. După întrunire, m-am ascuns la mine în cameră și am plâns. M-am simțit nedreptățită și plină de concepții greșite despre Dumnezeu. Am fost cuprinsă de o senzație perfidă. M-am gândit că, întrucât conducătoarea fusese așa dură cu mine, Dumnezeu mă detestă sigur, deci cum să-mi continui datoria? Poate ar trebui să-mi dau demisia, resemnată, pentru ca lucrarea casei lui Dumnezeu să nu fie îngreunată. Am plâns în hohote, nefiind în starea corectă. Fusesem credincioasă de atâția ani și, imediat ce am fost tratată puțin mai sever, n-am putut să îndur. Am negociat cu Dumnezeu și chiar am vrut să mă dau bătută. Nu aveam deloc o statură adevărată. Mi-am amintit de cuvintele lui Dumnezeu, să rămânem fideli îndatoririlor noastre chiar dacă s-ar prăbuși cerul. Acest gând chiar m-a impulsionat. Orice ar crede Dumnezeu sau conducătoarea despre mine, nu puteam să cedez, oricât de grea ar fi datoria mea. Nu m-am simțit la fel de nefericită când am gândit așa. Mi-am șters lacrimile și am mers să discut cu frații și surorile. În doar câteva zile, l-am adus pe acel coleg alături de noi. Dar, după asta, n-am căutat adevărul și n-am reflectat la problemele mele. În schimb, mi-am făcut datoria tot după conștiința și voința mea. Credeam că am o anumită statură și ceva pragmatism.

De fapt, conducătoarea m-a tratat pentru că eram iresponsabilă, alegeam calea ușoară și nu făceam lucrare practică. Erau probleme foarte grave. Conduceam lucrarea evanghelică și, când vedeam pe cineva cu multe noțiuni, nu eram dispusă să am părtășie. Lăsam să treacă jumătate de lună, ceea ce întârzia mulți oameni să studieze adevărata cale și să întâmpine întoarcerea Domnului! Nepăsarea mea era o împotrivire față de Dumnezeu și o jignire a firii Sale. Nu păream indolentă și puteam plăti un preț în datoria mea, dar, mă confruntam cu o provocare, nu mă axam pe căutarea adevărului ca să rezolv problema și să-mi fac bine datoria. În schimb, dădeam înapoi și făceam ce aveam chef, lăsând deoparte însărcinarea lui Dumnezeu. Cum se putea numi acesta devotament? Conducătoarea a vorbit despre atitudinea mea neatentă, iresponsabilă, despre firea mea satanică înșelătoare și nu era prima dată când făceam așa ceva. Ea a disecat problema, ca să mă cunosc, să mă căiesc și să mă schimb, dar eu n-am reflectat asupra propriei persoane și n-am văzut rădăcina problemelor mele. M-am prefăcut că accept emondarea și tratarea, dar nu mă înțelegeam cu adevărat. De aceea am spus lucruri goale și doctrine la întrunire și apoi am pretins că am conștiință de sine. Am spus că eram iresponsabilă și că întârziam lucrarea casei lui Dumnezeu, afectând-o grav. Conducătoarea avea perfectă dreptate să mă dojenească. Ea vorbea despre natura, firea mea satanică. Nu puteam analiza binele și răul din ceea ce făcusem. Dar n-am avut părtășie despre ce greșisem, despre natura și urmările acțiunilor mele sau despre tipul de fire coruptă din atitudinea neglijentă față de datoria mea și despre gândirea absurdă și noțiunile pe care le nutream. N-am acordat deloc atenție acestor aspecte. Despre ce am vorbit, în schimb? Cum m-am bazat pe Dumnezeu și am intrat dinspre latura pozitivă. Am vorbit întruna despre înțelegerea pozitivă. Am spus că m-am simțit pesimistă, m-am plâns când am fost tratată și am vrut să mă dau bătută, dar gândul la cuvintele lui Dumnezeu m-a inspirat și am simțit că nu mă pot prăbuși. Dumnezeu făcuse atât de multă lucrare în mine și-mi dăruise atât de multe, așa că trebuia să am conștiință și nu-L puteam dezamăgi. Oricum aș fi emondată și tratată, oricât de grea ar fi datoria mea, trebuia să o fac bine. Conducătoarea m-a tratat ca să reflectez asupra mea și să mă cunosc, să mă căiesc și să mă schimb. Când au auzit asta, ceilalți n-au cunoscut problemele și stricăciunea mea și n-au simțit că făcusem mult rău în lucrarea casei lui Dumnezeu. În schimb, au simțit că acea conducătoare a fost foarte dură cu mine, că am fost emondată și tratată pentru o mică scăpare în lucrarea mea. Au fost solidari și înțelegători. Și, văzând că nu devenisem pesimistă după ce am fost tratată așa dur, ci am continuat să-mi asum datoria, au simțit că am înțeles adevărul și aveam statură. Chiar m-au admirat și m-au adulat. Pe atunci, câțiva au spus că faptul că mi-am făcut datoria în continuare când am fost tratată așa sever a fost admirabil. Alții au spus că datoria mea nu era deloc ușoară, că îmi folosisem toată energia, dar am fost dojenită când mi-a scăpat ceva. M-au văzut ștergându-mi lacrimile și întorcându-mă direct la datoria mea și au spus că ei s-ar fi prăbușit de mult și că n-au acea statură. Mi-au ascultat părtășia și n-au înțeles calea de a practica pentru a accepta tratarea și emondarea sau faptul că emondarea și tratarea sunt dragostea și mântuirea lui Dumnezeu. În schimb, L-au înțeles greșit pe Dumnezeu și s-au distanțat de El, apropiindu-se de mine. Am fost tratată de câteva ori după asta și mereu a fost la fel. Vorbeam despre doctrine, simulând spiritualitatea și cunoașterea de sine, pretinzând că am statură și simț practic și i-am păcălit pe toți frații și surorile. Eram neștiutoare, împietrită și mă mândream că am rămas în picioare în acel timp. Mă felicitam pe mine însămi și simțeam că am statură și realitatea adevărului. Deveneam tot mai arogantă și sigură de mine.

Odată, un frate mi-a arătat unele probleme din datoria mea. Am refuzat să accept, plângându-mă că el caută nod în papură. Am fost foarte supărată pe el. Dar mă temeam că cineva va vedea cât de arogantă sunt chiar și după atâția ani de credință și va avea o părere proastă despre mine. În plus, mă temeam să nu afle conducătoarea și să spună că nu pot accepta adevărul, așa că m-am prefăcut și m-am forțat să nu mă plâng. I-am spus cu calm: „Frate, spune-mi totul despre problemele pe care le vezi și le vom discuta pe rând. Dacă nu le putem rezolva, putem vorbi cu un conducător.” Așa că am ascultat problemele una câte una și i-am explicat refuzul meu pentru fiecare. Până la sfârșit, i-am respins majoritatea problemelor Am considerat problema rezolvată și m-am simțit foarte încântată. Dar el nu a fost mulțumit și a mers să discute cu un conducător. Și ce s-a întâmplat atunci? Unele chestiuni pe care le indicase erau într-adevăr probleme și, odată ce a aflat conducătoarea, m-a tratat și m-a emondat în fața tuturor. A spus că sunt arogantă și nu accept sugestiile nimănui, că nu sunt principială și că-mi lipsește realitatea adevărului chiar și după toți anii de credință. A zis că nu pot rezolva probleme practice, că sunt arogantă și total nerezonabilă. Mi-a fost greu să aud asta, dar n-am fost total convinsă. M-am gândit: „Sunt arogantă și uneori destul de sigură de mine, dar pot accepta unele sugestii. Nu sunt chiar așa arogantă.”

La scurt timp după, am fost iarăși expusă într-o ședință. Conducătoarea a descoperit că trăgeam de timp în lucrarea de care răspundeam și m-a întrebat: „De ce lucrezi așa ineficient la asta? Care e problema? Te poți descurca mai bine?” Răspunsul meu a fost: „Nu, nu pot.” Am simțit că nu înțelege situația noastră, că așteaptă prea mult. După aceasta, ne-a citit unele cuvinte ale lui Dumnezeu și a avut părtășie despre importanța de a răspândi Evanghelia. A spus că timpul e foarte scurt și trebuie să ne sporim eficiența. N-am ascultat nimic din ce-a avut de zis. Doar m-am agățat de noțiunile și de experiența mea, gândind: „Chiar nu pot îmbunătăți eficiența.” I-am întrebat încet pe frații și surorile de lângă mine: „Credeți că putem?” Motivul din spatele întrebării mele a fost să-i atrag de partea mea, să mă opun conducătoarei și să mențin un ritm lent. Era atât de evident, dar eu nu mi-am dat seama. Ei nu aveau deloc discernământ în privința mea. Mi-au luat cu toții partea și mi-au dat dreptate.

Mai târziu, întrucât eram arogantă și ineficientă și, nu doar că nu gestionam bine lucrarea echipei, dar mai și stăteam în calea ei, am fost îndepărtată din datoria mea. Dar, spre uimirea mea, când am ales din nou conducătorii de echipă, frații și surorile m-au votat în unanimitate. I-am auzit spunând că, prin demiterea mea, întreaga echipă se va face praf și cine altcineva ar putea să o conducă? Atunci am simțit că am o problemă gravă, că toți ascultau de mine și mă sprijineau în ciuda modului în care lucram. Toți m-au votat deși conducătoarea m-a demis și chiar s-au luptat să fiu tratată corect. Îi condusesem pe frați și surori pe căi greșite.

M-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Cât despre voi toți, dacă vi s-ar încredința o biserică și nu ar fi nimeni care să vă supravegheze timp de șase luni, ați începe să o luați pe un făgaș greșit. Dacă nimeni nu te-ar supraveghea timp de un an, ai duce biserica pe un făgaș îndepărtat și greșit. Dacă au trecut doi ani și încă nimeni nu te supraveghează, tu i-ai aduce membrii înaintea ta. Oare de ce? V-ați gândit vreodată la această întrebare înainte? Voi ați putea fi așa? Cunoștințele voastre pot aproviziona oamenii doar pentru o anumită perioadă. Odată cu trecerea timpului, dacă repeți întruna aceleași lucruri, unii oameni vor percepe asta; vor spune că ești prea superficial, prea lipsit de profunzime. Nu vei avea nicio opțiune decât să încerci să înșeli oamenii predicând despre doctrine. Dacă vei continua mereu astfel, cei de mai jos de tine îți vor urma metodele, pașii și modelul de credință și de experimentare și punere în practică a acelor cuvinte și doctrine. În cele din urmă, pe măsură ce ții predică după predică, vor ajunge cu toții să te folosească drept exemplar. Preiei conducerea când vorbești despre doctrine, așadar cei de mai jos le vor învăța de la tine și, pe măsură ce lucrurile progresează, vei fi luat calea greșită. Cei de mai jos vor păși pe orice cale vei păși tu; toți vor învăța de la tine și te vor urma, astfel încât te vei gândi: «Sunt puternic acum; atât de mulți oameni mă ascultă, iar biserica este la cheremul meu». Această natură de trădare din om te face, în mod inconștient, să-L transformi pe Dumnezeu într-o simplă marionetă, iar apoi, tu însuți formezi vreun gen anume de confesiune. Cum apar diferite confesiuni religioase? Apar în acest fel. Uitați-vă la liderii fiecărei confesiuni – toți sunt aroganți și neprihăniți de sine, iar interpretările lor privind Biblia sunt în afara contextului și sunt ghidate de propriile lor închipuiri. Toți se bazează pe talente și erudiție pentru a-și face lucrarea. Oare, dacă nu ar putea predica deloc, i-ar urma acei oameni? Ei posedă, la urma urmei, ceva cunoaștere și pot predica despre vreo doctrină sau știu cum să-i convingă pe alții și cum să se folosească de unele artificii. Le folosesc pentru a-i aduce pe oameni înaintea lor și a-i înșela. Acei oameni cred în Dumnezeu cu numele, dar, în realitate, ei își urmează liderii. Când întâlnesc pe cineva care predică adevărata cale, unii dintre ei spun: «Trebuie să-l consultăm pe liderul nostru cu privire la credință». O ființă umană este mijlocitorul credinței lor în Dumnezeu; nu este aceasta o problemă? Atunci, ce au devenit acei lideri? Nu au devenit ei farisei, păstori falși, antihriști și obstacole pentru acceptarea de către oameni a adevăratei căi? Astfel de oameni sunt întocmai de genul lui Pavel” („Doar a căuta adevărul înseamnă a crede cu adevărat în Dumnezeu” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Vedeam că sunt exact tipul de fariseu pe care El îl expune. Nu doar că aveam o fire satanică înșelătoare și rea, ci comportamentul meu atinsese un punct ci îi induceam în eroare și-i controlam pe alții, dându-L pe Dumnezeu deoparte. M-am gândit la fariseii și clericii ipocriți, care vorbesc doar doctrină și se prefac că muncesc din greu pentru a-i înșela pe oameni. Ei spun că-I sunt recunoscători lui Dumnezeu și par foarte umili și conștienți de sine, dar arată mereu la cât de mult renunță pentru Domnul, cât de mult suferă și câtă lucrare au făcut. Ca urmare, credincioșii îi venerează și cred că tot ce spun ei este conform cu voia Domnului. Credincioșii nu au deloc discernământ în privința lor. Ei cred că a se supune lor înseamnă a se supune Domnului. Asta înseamnă să crezi în Domnul cu numele, dar de fapt să urmezi clerul. Era calea pe care o urmam diferită de cea a fariseilor și a clericilor? Și eu mă axam pe doctrină și pe sacrificii superficiale ca frații și surorile să creadă că sunt devotată datoriei mele. Când am fost tratată, n-am căutat adevărul și n-am reflectat asupra mea. Doar spuneam ce părea corect ca să-i înșel pe toți, să creadă că mă supun, că am statură și să asculte de mine. Chiar i-am făcut să se opună cerințelor lui Dumnezeu alături de mine. Eu aveam, de fapt, puterea. Eram diferită de un antihrist? Nu eram conducătoare și n-aveam vreo poziție înaltă. Doar împărțeam responsabilitatea pentru o lucrare împreună cu alte două surori sub supravegherea conducătoarei, dar chiar și așa problema mea se înrăutățise. Dacă ajungeam la o poziție mai înaltă unde să fiu singura responsabilă pentru ceva, n-aș vrea să mă gândesc ce fel de rău imens aș fi putut face. Întrucât sunt credincioasă de mult timp și mi-am făcut datoria indiferent de greutăți sau încercări, am crezut că am o umanitate destul de bună și nu m-am luptat să devin conducătoare, așa că n-aș deveni un fariseu sau un antihrist. Dar, când am înfruntat faptele, am fost uluită. În final, am văzut cât de absurde și de dăunătoare erau noțiunile mele și cât de rea, cât de înfricoșătoare era firea mea. N-am urmărit adevărul ca o credincioasă și n-am vrut să mă supun judecății, mustrării, tratării sau emondării lui Dumnezeu. N-am vrut să-mi cunosc natura satanică în lumina cuvintelor lui Dumnezeu. M-am mulțumit să mă supun superficial. Dar, oricât de bună sau de supusă regulilor păream să fiu, imediat ce a apărut o oportunitate, natura mea satanică a ajuns în prim-plan și am făcut un rău de care nici nu eram conștientă. Era întocmai așa cum spune Dumnezeu: „Șansa că Mă veți trăda rămâne de sută la sută.

Dumnezeu știa cât de profund coruptă de Satana, cât de împietrită și de încăpățânată sunt. Nu puteam să mă schimb doar știind câte ceva despre mine. Prin urmare, am fost expusă și tratată ulterior de frați și surori. Odată, o soră mi-a spus fără menajamente: „Am acum ceva discernământ în privința ta. Rareori ai părtășie despre gândurile tale intime sau îți dezvălui propria corupție. Vorbești doar despre o parte din intrarea și înțelegerea ta pozitivă, ca și cum corupția ta ar fi rezolvată, ca și cum te-ai fi eliberat de ea.” Ea a mai zis și că obișnuia să mă adore, credea că sunt o credincioasă care înțelege adevărul, că știu să experimentez multe lucruri și pot suferi și plăti un preț în datoria mea și, îndeosebi, că pot accepta să fiu tratată și emondată cu severitate. De aceea mă admirase. Credea că tot ce spun e corect și ascultase mereu de mine, acordându-mi practic locul lui Dumnezeu în inima ei. Auzind-o spunând că ajunsese să mă vadă ca pe Dumnezeu a fost ca și cum aș fi fost lovită de un fulger. M-am speriat și m-am împotrivit ideii. M-am gândit: „Dacă e adevărat, oare n-am devenit un antihrist? Cum am putut fi atât de lipsită de discernământ? Sunt și eu coruptă de Satana. Cum m-ai putut vedea în acel mod?” Am fost distrusă câteva zile. Mă simțeam devastată când mă gândeam la ce a spus și aveam o senzație stranie de teroare. Știam că aceasta e mânia lui Dumnezeu, că firea Lui dreaptă se abate asupra mea și că trebuie să accept consecințele de a face acel tip de rău. Știam că firea lui Dumnezeu nu tolerează nicio jignire și simțeam că fusesem deja condamnată de Dumnezeu, așa că îmi consideram încheiată calea spre credință. Nu-mi puteam stăpâni lacrimile la acest gând. Nu mi-am imaginat niciodată că eu, o persoană care nu părea să facă mult rău, ar putea ajunge într-un punct atât de grav. Nu doar am indus oameni în eroare cu doctrine, ci i-am și determinat să mă venereze ca și cum aș fi Dumnezeu. Asta însemna să-L transform pe Dumnezeu într-un locțiitor și Îi ofensa grav firea. Eram deprimată, iar fărădelegile și faptele rele mi se păreau gravate în inimă. Mă consideram întocmai ca un fariseu, un antihrist, că îi aparțin Satanei, un făcător de servicii care urma să fie eliminat. Nu înțelegeam cum ajunsesem în acel punct. Plină de regrete, m-am căit lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule, am făcut un mare rău. Ți-am jignit firea și ar trebui să fiu blestemată și pedepsită! Nu-Ți cer iertarea, doar cer să mă luminezi ca să-mi înțeleg natura satanică și să văd adevărul corupției mele de către Satana. Dumnezeule, vreau să mă căiesc, să fiu cinstită și integră.”

În zilele care au urmat, am reflectat la motivul pentru care ajunsesem într-un loc așa groaznic și unde se afla rădăcina problemei. Odată am citit aceasta: „Așadar, cu ce persoană se investesc antihriștii? Cine pretind că sunt? Impostura lor, desigur, este de dragul statutului și al reputației. Nu poate fi separată de acele lucruri, altfel ei nu ar putea să pretindă așa ceva – e imposibil să facă ceva atât de nesăbuit. Având în vedere că un astfel de comportament este considerat mustrător, detestabil și respingător, de ce mai fac încă așa ceva? Fără îndoială, au propriile lor scopuri și motivații – sunt implicate intenții și motivații. Dacă antihriștii vor câștiga statut în mintea oamenilor, trebuie să îi facă pe aceștia să îi perceapă cum nu se poate mai bine. Și ce îi determină pe oameni să facă asta? Pe lângă imitarea unor comportamente și expresii care, în noțiunile oamenilor, sunt considerate bune, antihriștii imită, de asemenea, anumite comportamente și imagini pe care oamenii le cred înalte, pentru a-i face pe ceilalți să-i respecte” („Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a zecea)” în Demascarea antihriștilor). „Indiferent de context, indiferent unde își îndeplinește datoria, antihristul va încerca să dea impresia că nu este slab, că e mereu puternic, plin de încredere, niciodată negativ. Nu-și dezvăluie niciodată punctul de vedere real sau atitudinea reală față de Dumnezeu. În adâncul inimii lui, chiar crede că nu există nimic ce nu poate face? Crede cu adevărat că e lipsit de slăbiciuni, negativitate sau revărsări de corupție? Categoric nu. Se pricepe să se prefacă, e specialist în a ascunde lucruri. Îi place să le arate oamenilor latura sa puternică și onorabilă; nu vrea ca aceștia să-i vadă partea slabă și întunecată. Scopul lui este evident: este, pur și simplu, să-și păstreze imaginea în fața celorlalți, să protejeze locul pe care îl are în inimile acestor oameni. El crede că, dacă se deschide în fața altora în ceea ce privește propria negativitate și slăbiciune, dacă-și dezvăluie acea parte care este răzvrătită și coruptă, asta va fi o amenințare gravă la adresa statutului și reputației lui – e mai multă bătaie de cap decât merită. Așadar, preferă să-și păstreze slăbiciunea și răzvrătirea strict pentru el însuși. Și dacă vine o zi când toată lumea îi vede partea slabă și răzvrătită, trebuie să se prefacă în continuare; el crede că dacă recunoaște că are o fire coruptă, că e o persoană de rând, cineva mic și insignifiant, atunci își va pierde locul în inimile oamenilor și va fi eșuat total. Și astfel, orice s-ar întâmpla, pur și simplu nu se poate deschide înaintea oamenilor; orice s-ar întâmpla, nu își poate da puterea și statutul nimănui altcuiva; în schimb, încearcă tot ce se poate ca să concureze și nu va renunța niciodată. În orice chestiune care trebuie rezolvată, el începe deliberat să se poarte ostentativ; iar de îndată ce cărțile sunt date pe față, când alți oameni îi descoperă problemele, el caută să se pună la adăpost. Când întâlnește ceva ce înțelege, vei afla în curând despre asta: nu ratează șansa de a povesti oamenilor despre el însuși, de a-i face conștienți că acesta este unul dintre punctele lui forte” („Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a zecea)” în Demascarea antihriștilor). „Antihriștii vor să fie figuri spirituale, vor să fie cei mai importanți dintre frați și surori, să fie oameni care au adevărul și înțeleg adevărul și îi pot ajuta pe cei slabi și imaturi. Și cu ce scop joacă acest rol? În primul rând, cred că au depășit deja trupul, că au înlăturat preocupările lumești, că s-au lepădat de slăbiciunile umanității normale și au biruit nevoile trupești ale umanității normale; se cred aceia care își pot asuma sarcini importante în casa lui Dumnezeu, care pot fi atenți la voia lui Dumnezeu, ale căror minți sunt pline de cuvintele lui Dumnezeu. Ei se numesc drept oameni care au împlinit deja cerințele lui Dumnezeu și L-au mulțumit și care pot fi atenți la voia Lui și pot câștiga destinația frumoasă promisă de gura lui Dumnezeu. Și, deci, adesea sunt încrezuți și se cred diferiți de ceilalți. Folosind cuvintele și expresiile pe care și le pot aminti și pe care sunt capabili să le înțeleagă în mintea lor, ei dojenesc, condamnă și formulează concluzii despre ceilalți; tot așa, folosesc deseori practicile și zicerile născute din imaginația propriilor noțiuni pentru a formula concluzii despre ceilalți și pentru a-i instrui, făcându-i pe toți să respecte reguli și să asculte de ei pentru a-și proteja poziția în biserică. Ei cred că a împrăștia o grămadă de doctrine spirituale, a repeta câteva zicale populare, a se menține înaintea tuturor celorlalți, a se oferi să muncească și a fi capabili să păstreze ordinea normală a bisericii îi fac spirituali și le asigură poziția în biserică. Și astfel, în timp ce pretind că sunt spirituali și se laudă cu spiritualitatea lor, pretind, de asemenea, că sunt atotputernici și capabili de orice, persoane perfecte, și cred că pot face tot și că sunt buni la toate” („Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a zecea)” în Demascarea antihriștilor).

Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat de ce eram mereu așa de ipocrită și îmi arătam doar partea bună în părtășie, făcând mari eforturi ca să-mi ascund partea urâtă, rea, ca să n-o poată vedea nimeni. O făceam ca să-mi protejez locul în inimile oamenilor, ca să păstrez imaginea pe care oamenii o aveau despre mine. Atunci ar crede că sunt specială cu anii mei de credință, că sunt diferită față de alți frați și surori, că înțeleg adevărul și am statură, așa încât să mă admire, să mă adore. Am realizat că sunt arogantă, rea și înșelătoare! Credeam că sunt credincioasă de mult timp și înțeleg unele doctrine, așa că m-am urcat pe un piedestal și m-am prefăcut că sunt o persoană spirituală. Îmi lipsea realitatea adevărului și nu mă axam pe căutarea și urmărirea adevărului. Doar mă foloseam de doctrină, comportament bun și sacrificii superficiale ca să acopăr realitatea urâtă că-mi lipsește realitatea adevărului. N-am reflectat asupra mea și nu m-am cunoscut când am fost emondată și tratată, nu mi-am disecat problemele și stricăciunea. Mi-am ascuns motivele urâte și firea coruptă pentru ca nimeni să nu afle despre ele și să-mi protejez poziția și imaginea. Cum erau aceste afișări ale ipocriziei diferite de cele ale fariseilor care I se opuneau Domnului Isus? Domnul Isus i-a certat pe farisei: „Vai de voi, cărturari şi farisei ipocriţi! Căci voi vă asemănați cu mormintele văruite, care pe dinafară arată frumos, dar înăuntru sunt pline de oasele celor morți și de orice fel de necurăție! Tot așa și voi, pe dinafară vă arătați drepți oamenilor, dar pe dinăuntru sunteți plini de ipocrizie și de fărădelege!” (Matei 23:27-28). „Călăuze oarbe, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila!” (Matei 23:24). Oare nu eram exact la fel? Părea că am părtășie despre experiența mea, dar vorbeam doar despre lucruri pe care le puteau vedea toți, doar doctrine goale, ascunzând totodată, nemenționând niciodată adevăratele mele gânduri și lucrurile corupte, rele, din sinea mea. Astfel oamenii ar crede că, deși arătam corupție și răzvrătire, tot eram mult mai bună decât alții. Strecuram țânțarul și înghițeam cămila. Păream umilă din exterior, dar, în interior, îmi păzeam numele, statutul, și imaginea pe care o aveau alții despre mine. Eram ipocrită, alunecoasă și de înșelătoare. Îi păcălisem pe toți frații și surorile. Nu eram o persoană bună, integră, nu rămâneam la locul meu de ființă creată și nu experimentam lucrarea lui Dumnezeu din perspectiva unei persoane profund corupte de Satana, acceptând judecata, mustrarea, emondarea și tratarea de către Dumnezeu pentru a scăpa de stricăciunea mea. În schimb, îmi foloseam datoria ca să mă dau mare și să-i păcălesc pe alții, concurând cu Dumnezeu pentru aleșii Săi. Nu era aceasta calea de împotrivire față de Dumnezeu, cea a unui antihrist? Era o cale condamnată de Dumnezeu. În ceea ce mă privește, Exceptând anii mei de credință, nu mă comparam cu alții la calibru sau căutarea adevărului. Nu aveam realitatea adevărului după tot acel timp și firea vieții mele nu se schimbase. Eram aceeași imagine arogantă, plină de sine, a Satanei și nu eram principială în datoria mea. Nu doar că nu reușisem să mă îngrijesc de voia lui Dumnezeu, ci și împiedicasem lucrarea noastră evanghelică. Cu toți anii mei de credință asta era cu adevărat rușinos. Dar mă gândisem că acela era capitalul pe care l-aș putea folosi ca să mă slăvesc pe mine și să mă fac admirată. Am fost atât de nerezonabilă, atât de nerușinată!

Am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă o persoană nu urmărește adevărul, nu îl va înțelege niciodată. Poți rosti slovele și doctrinele de zece mii de ori, dar tot vor fi doar slove și doctrine. Unii oameni spun doar «Hristos este adevărul, calea și viața.» Chiar dacă repeți aceste cuvinte de zece mii de ori, tot va fi fără rost; nu le înțelegi nicicum sensul. De ce se spune că Hristos este adevărul, calea și viața? Oare poți exprima clar cunoștințele pe care le-ai acumulat despre asta din experiență? Ai intrat în realitatea adevărului, a căii și a vieții? Dumnezeu Și-a rostit cuvintele pentru ca tu să le experimentezi și să dobândești cunoaștere; doar să dai glas unor slove și doctrine e inutil. Te poți cunoaște pe tine însuți doar după ce ai înțeles și ai pătruns cuvintele lui Dumnezeu. Dacă nu înțelegi cuvintele lui Dumnezeu, atunci nu poți să te cunoști. Poți discerne numai atunci când ai adevărul; fără adevăr, nu poți discerne. Poți înțelege pe deplin o chestiune doar atunci când ai adevărul; fără adevăr, nu o poți înțelege. Te poți cunoaște pe tine însuți doar atunci când ai adevărul; fără adevăr, nu te poți cunoaște. Firea ta se poate schimba doar atunci când ai adevărul; fără adevăr, firea ta nu se poate schimba. Numai după ce ai adevărul poți sluji conform voii lui Dumnezeu; fără adevăr, nu poți sluji conform voii lui Dumnezeu. Numai după ce ai adevărul te poți închina lui Dumnezeu; fără adevăr, închinarea ta nu va fi altceva decât o săvârșire a riturilor religioase. Fără adevăr, nimic din ce faci nu este real; cu adevărul, tot ceea ce faci este real. Toate aceste lucruri depind de dobândirea adevărului din cuvintele lui Dumnezeu” („Cum să cunoști natura omului” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Pasajul m-a ajutat să înțeleg și mai clar de ce o luasem pe calea greșită de împotrivire față de Dumnezeu ca un fariseu. Pentru că nu urmărisem niciodată adevărul și nu-l pusesem în practică și, când citeam cuvintele lui Dumnezeu, mă axam doar pe sensul lor literal. Nu intram în cuvintele Lui și nu le practicam și nu aveam o înțelegere reală a adevărului. Așa că puteam prezenta doar doctrină literală. N-am iubit adevărul, n-am fost însetată după cuvintele lui Dumnezeu și nu m-am liniștit înaintea Sa pentru a medita la cuvintele Sale, cum ar fi ce aspect al adevărului dezvăluie un pasaj, cât de mult am înțeles, am practicat și am pătruns, care e voia lui Dumnezeu sau cât de multe obținuse pasajul în mine. Când se întâmpla ceva, nu mă gândeam la starea mea în lumina cuvintelor lui Dumnezeu, să reflectez la problemele mele, să examinez ce tip de corupție arătam, și ce tip de noțiuni greșite aveam. Mă mențineam ocupată, exact ca Pavel, gândindu-mă la suferința pentru lucrarea mea și la satisfacerea ambițiilor proprii. Dumnezeu întrupat din zilele de pe urmă a exprimat atât de multe adevăruri și a avut părtășie despre tot soiul de aspecte ale adevărului. Asta ca să putem înțelege adevărul, să înțelegem adevărul corupției noastre de către Satana, să ne căim și să ne schimbăm. Dar eu am tratat cu mare ușurință cuvintele lui Dumnezeu. N-am chibzuit, nu m-am gândit deloc la practicarea sau intrarea în acestea. Nu era aceasta împotriva voii lui Dumnezeu de a mântui omenirea? Nu era aceasta aceeași cale ca a fariseilor și a pastorilor din religie? Fariseilor le păsa doar să predice, să sufere în lucrarea lor și să-și protejeze poziția. Ei n-au practicat cuvintele lui Dumnezeu și nu și-au împărtășit propria experiență și înțelegere a cuvintelor Lui. Ei nu-i puteau conduce pe oameni în realitatea adevărului, ci puteau doar să-i inducă în eroare cu Scriptura, cunoștințele și doctrinele literale. Asta îi făcea oameni care I se opuneau lui Dumnezeu. Nici eu n-am încercat să practic adevărul, ci am urmat doar niște reguli. Nu făceam un mare rău, păream să mă port bine și împărtășeam lucruri care păreau corecte, așa că am crezut că mă descurc în credința mea. Dar am realizat: nu eram doar o ipocrită? Cum putea fi aceasta credință adevărată în Dumnezeu? Dacă aș continua așa, fără nicio realitate a adevărului, fără nicio schimbare în firea mea coruptă, n-aș sfârși prin a fi eliminată? Eram plină de regrete și m-am rugat lui Dumnezeu: „Nu mai vreau să fiu ipocrită. Vreau să urmăresc adevărul, să accept și să mă supun judecății și mustrării Tale și să mă schimb.”

Apoi am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Unii cred întotdeauna că atunci când oamenii au statut, ar trebui să se comporte mai mult ca oficialii, că alții îi vor lua în serios și îi vor respecta doar dacă vorbesc într-un anumit fel. Dacă ești capabil să-ți dai seama că acest mod de a gândi este greșit, atunci ar trebui să te rogi lui Dumnezeu și să întorci spatele lucrurilor trupești. Nu merge pe acea cale. Când ai gânduri ca acestea, trebuie să ieși din acea stare și să nu-ți permiți să te blochezi în ea. Odată ce rămâi blocat în ea și acele gânduri și puncte de vedere prind contur în tine, te vei deghiza, te vei împacheta, incredibil de strâns, astfel încât nimeni să nu poată să vadă în tine sau să-și dea seama ce este în inima și mintea ta. Vei vorbi cu alții ca din spatele unei măști. Ei nu vor putea să-ți vadă inima. Ar trebui să înveți să-i lași pe ceilalți să vadă ce este în inima ta, să ai încredere în oameni și să te apropii de ei. Ar trebui să te îndepărtezi de predilecțiile fizice – și nu este absolut nimic în neregulă cu asta; și aceasta e o cale viabilă. Indiferent ce ți se întâmplă, trebuie mai întâi să reflectezi asupra problemelor din propria gândire. Dacă înclinația ta încă este să afișezi vreo fațadă sau să te prefaci, atunci ar trebui să te rogi lui Dumnezeu cât de repede poți: «O, Dumnezeule! Vreau să mă deghizez din nou și sunt pe cale să mă dedau încă o dată uneltirilor și înșelăciunilor. Ce diavol sunt! Te fac să mă detești atât de mult! În prezent sunt foarte de dezgustat de mine. Te rog să mă disciplinezi, să-mi faci reproșuri și să mă pedepsești». Trebuie să te rogi și să-ți aduci atitudinea în lumină. Aceasta implică modul în care practici. Ce aspect al omenirii vizează această practică? Vizează gândurile, ideile și intențiile pe care oamenii le-au dezvăluit cu privire la o problemă, precum și calea pe care merg și direcția pe care o apucă. Adică, atunci când te gândești să te prefaci, bizuie-te pe Dumnezeu să le descoperi, să le analizezi atent și să le ții în frâu. Când le analizezi și le ții sub control în acest fel, nu vei mai avea probleme în ceea ce faci, deoarece firea ta coruptă se va fi frustrat, iar tu nu vei mai ieși în evidență” („Ca să-și resolve propria fire coruptă, omul trebuie să aibă o cale specifică de practicare” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Cuvintele lui Dumnezeu m-au îndreptat spre o cale de practicare. Ca să-mi rezolv ipocrizia și firea satanică înșelătoare și rea, trebuia să practic adevărul și să fiu o persoană cinstită, să învăț să mă destăinui lui Dumnezeu și să am părtășie din inimă cu alții și, în fața problemelor, să-mi împărtășesc perspectiva și gândurile adevărate. Când voiam iar să fiu nesinceră, trebuia să mă rog lui Dumnezeu, să mă lepăd de mine și să fac tocmai opusul. Trebuia să mă destăinui, să-mi dezvălui și să-mi disec stricăciunea și să nu-mi las firea satanică să învingă. Mi-am amintit de cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă ai multe confidențe pe care nu ești dispus să le împărtășești și dacă nu ești dispus să îți dezvălui secretele – dificultățile tale – înaintea altora, astfel încât să cauți calea luminii, atunci Eu spun că ești un om care nu va primi mântuirea cu ușurință și care nu va ieși cu ușurință din întuneric” („Trei avertismente” din Cuvântul Se arată în trup). Am simțit atunci cât de important este să fii o persoană cinstită. În toți anii mei de credință, nu practicasem și nu pătrunsesem acest adevăr elementar. Era deplorabil! Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, dorind să mă căiesc, să practic adevărul și să fiu o persoană cinstită.

De atunci, oricând auzeam pe cineva spunând că înțeleg adevărul și am statură, mă simțeam foarte jenată și stânjenită. Nu mă desfătam cu această senzație ca înainte. Odată, am cunoscut o soră care a auzit că eram credincioasă de mult timp și puteam suferi pentru datoria mea și care mă admira foarte mult. Ea mi-a spus în față: „Soră, știu că ești credincioasă de mult timp, ai auzit multe predici și înțelegi multe adevăruri. Te admir cu adevărat.” Auzind-o spunând aceasta, m-am speriat. și mi s-a făcut pielea de găină. I-am explicat imediat adevărul: „Soră, lucrurile nu stau chiar așa. Nu te uita doar la aparențe. Cred în Dumnezeu de mult timp, dar am lipsuri în ceea ce privește calibrul și nu iubesc sau urmăresc adevărul. Am făcut doar niște sacrificii superficiale în anii mei de credință. Fac niște lucruri bune și pot plăti un preț, dar n-am fost principială în datoria mea și nu mi-am schimbat mult firea vieții. N-am putut să-mi asum îndatoririle încredințate de Dumnezeu. Nu țin seama de voia Sa și nu-L slăvesc, în schimb mă opun Lui și Îi aduc rușine.” Mai târziu, am avut această părtășie cu ea: „Perspectiva ta nu este conformă cu adevărul. Nu adula orbește oamenii, privește oamenii și lucrurile pe baza adevărurilor din cuvintele lui Dumnezeu. Cum îi privește Dumnezeu pe oameni? Lui nu-I pasă de câți ani cred, cât de mult au suferit sau cât de mult pot predica. Îi pasă dacă pot urma adevărul, dacă firea lor s-a schimbat, dacă pot fi martori în datoria lor. Unii noi în credință pot urmări adevărul și se pot axa pe practica și pe intrarea lor. Ei progresează rapid și sunt mult mai buni decât mine. Ar trebui să-i admiri pe ei pentru seriozitatea și efortul lor în urmărirea adevărului, nu pe mine pentru că sunt credincioasă de mult timp sau că am suferit. Durata credinței cuiva e rânduită de Dumnezeu. Nu-i nimic de admirat la asta. Dacă un credincios de mult timp nu urmărește adevărul și firea vieții sale nu s-a schimbat, ci face doar niște lucruri bune superficiale, este tot un fariseu care îi induce în eroare pe alții. De aceea urmărirea adevărului și schimbarea firii sunt cele mai importante lucruri.” M-am simțit mult mai liniștită după acea părtășie. Am încetat să spun doctrine și să mă dau mare la întruniri, ci doar mi-am împărtășit înțelegerea despre mine în lumina cuvintelor lui Dumnezeu. În plus, am anunțat: „Abia am dobândit puțină cunoaștere de sine. Încă nu m-am schimbat și n-am practicat sau intrat în aceasta.” Părtășia mea a fost doar la suprafață, dar m-am simțit mai împăcată.

În experiența mea, am văzut un singur lucru în mod sigur și l-am experimentat profund. Indiferent de cât timp e cineva credincios, cât de bun pare, cât de bine se poartă, cât de mult suferă și lucrează, dacă nu urmărește adevărul, dacă nu-l acceptă și nu se supune când Dumnezeu îl judecă, mustră, emondează și tratează, dacă nu încearcă să se cunoască și să intre în realitatea cuvintelor lui Dumnezeu când apar probleme, dacă firea lui satanică nu s-a schimbat, el se află pe calea fariseilor și a antihriștilor. Imediat ce apar circumstanțele potrivite, se va transforma într-un antihrist, un impostor. Nu am nicio îndoială. E finalul inevitabil. Am văzut cât este de esențial ca oamenii să urmărească adevărul, să accepte și să se supună judecății, mustrării și tratării de către Dumnezeu pentru a fi mântuiți și a-și schimba firile! Slavă lui Dumnezeu!

Anterior: 71. Daunele produse de lăudăroșenie

Înainte: 73. Mântuirea lui Dumnezeu

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.

Conținut similar

10. Eliberarea inimii

de Zheng Xin, Statele UniteÎn octombrie 2016, soțul meu și cu mine am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă pe când eram în...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte

Contactează-ne pe Messenger