Predica de pe munte

Despre Fericiri (Matei 5:3-12)

Sarea pământului și lumina lumii (Mat 5:13-16)

Împlinirea Legii (Matei 5:17-20)

Despre mânie (Matei 5:21-26)

Despre adulter (Matei 5:27-30)

Despre divorț (Matei 5:31-32)

Despre jurăminte (Matei 5:33-37)

Despre răzbunare (Matei 5:38-42)

Iubirea dușmanilor (Matei 5:43-48)

Despre milostenie (Matei 6:1-4)

Despre rugăciune (Matei 6:5-8)

Pildele Domnului Isus

Pilda semănătorului (Matei 13:1-9)

Pilda neghinei (Matei 13:24-30)

Pilda bobului de muștar (Matei 13:31-32)

Pilda drojdiei (Matei 13:33)

Pilda neghinei explicată (Matei 13:36-43)

Pilda comorii ascunse (Matei 13:44)

Pilda mărgăritarului (Matei 13:45-46)

Pilda năvodului (Matei 13:47-50)

Poruncile

Matei 22:37-39 Isus i-a răspuns: „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată mintea ta”. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să-l iubești pe semenul tău ca pe tine însuți”.

Să ne uităm mai întâi la fiecare dintre diversele părți din „Predica de pe munte”. De ce se leagă toată acestea? Se poate spune cu siguranță că toate aceste părți sunt mai elevate, mai concrete și mai apropiate de viețile oamenilor decât regulile din Epoca Legii. Vorbind în termeni moderni, aceste lucruri sunt mai relevante pentru practica actuală a oamenilor.

Să citim despre următorul conținut specific: cum ar trebui să înțelegi fericirile? Ce ar trebui să știi despre lege? Cum ar trebui definită mânia? Cum ar trebui tratați cei care comit adulter? Cum trebuie să se vorbească despre divorț și ce fel de reguli există? Cine poate să divorțeze și cine nu poate să divorțeze? Și cum e cu jurămintele, ochi pentru ochi, iubește-ți dușmanii și acțiunile de caritate? Și multe altele. Toate aceste lucruri au legătură cu fiecare aspect al practicii credinței omenirii în Dumnezeu și al urmării lui Dumnezeu de către ei. Unele dintre aceste practici sunt aplicabile și astăzi, deși acestea sunt mai superficiale decât ce se cere momentan din partea oamenilor – acestea sunt adevăruri destul de elementare pe care oamenii le întâlnesc în credința lor în Dumnezeu. Încă din vremea în care a început să lucreze, Domnul Isus deja începuse să săvârșească lucrarea asupra firii vieții oamenilor, dar aceste aspecte ale lucrării Sale se bazau pe fundația legilor. Aveau ceva de-a face cu adevărul regulile și zicalele referitoare la aceste subiecte? Desigur că aveau! Toate regulile și principiile precedente, precum și aceste predici din Epoca Harului aveau legătură cu firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și ce este și, desigur, cu adevărul. Indiferent ce exprimă Dumnezeu și indiferent în ce mod exprimă acel lucru sau ce fel de limbaj folosește, lucrurile pe care le exprimă au toate fundația, originea și punctul de plecare în principiile firii Sale și ceea ce El are și ce este. Asta este absolut adevărat. Deci, chiar dacă aceste lucruri pe care El le-a spus par un pic superficiale acum, tot nu poți spune că nu reprezintă adevărul, deoarece erau lucruri indispensabile pentru oamenii din Epoca Harului pentru a mulțumi voia lui Dumnezeu și pentru a obține o schimbare în firea vieții lor. Poți spune că este vreuna dintre aceste predici în dezacord cu adevărul? Nu, nu poți! Fiecare dintre ele reprezintă adevărul, deoarece toate erau cerințele lui Dumnezeu de la omenire; acestea erau toate principii și un domeniu oferit de Dumnezeu, arătând modul de comportare și reprezintă firea lui Dumnezeu. Totuși, pe baza nivelului lor de creștere în viață din acea vreme, acestea erau singurele lucruri pe care puteau să le accepte și să le înțeleagă. Deoarece păcatul omenirii nu fusese încă rezolvat, acestea erau singurele cuvinte pe care Domnul Isus putea să le rostească, iar El putea doar să utilizeze astfel de învățături simple din acest tip de domeniu pentru a le spune oamenilor din acea vreme cum ar trebui să se comporte, ce ar trebui să facă, în ce principii și domeniu ar trebui să facă lucrurile și cum ar trebui să creadă în Dumnezeu și să-I satisfacă cerințele. Toate acestea erau determinate pe baza staturii omenirii din acea vreme. Nu era ușor pentru oamenii care trăiau în cadrul legii să accepte aceste învățături, deci ceea ce Domnul Isus a învățat a trebuit să se încadreze în acest domeniu.

În continuare, să aruncăm o privire la conținutul variat din „Pildele Domnului Isus”.

Prima este pilda semănătorului. Aceasta este o pildă foarte interesantă; semănarea semințelor este un eveniment obișnuit în viețile oamenilor. A doua este pilda neghinei. Oricine a plantat recolte și, cu siguranță toți adulții, vor ști ce este „neghina”. A treia este pilda bobului de muștar. Știți cu toții ce este muștarul, nu-i așa? Dacă nu știți, puteți să răsfoiți Biblia. A patra pildă este pilda drojdiei. Acum, majoritatea oamenilor știu că drojdia este folosită pentru fermentare și este ceva folosit de oameni în viețile lor cotidiene. Pildele următoare, inclusiv a șasea, pilda comorii ascunse, a șaptea, pilda mărgăritarului, și a opta, pilda năvodului, sunt toate inspirate și bazate pe viețile reale ale oamenilor. Ce fel de imagine înfățișează aceste pilde? Este o imagine a lui Dumnezeu care devine o persoană normală și trăiește alături de omenire, folosind limbajul vieții, limbajul uman, pentru a comunica cu oamenii și pentru a le oferi ceea ce au nevoie. Când Dumnezeu a devenit trup și a trăit în mijlocul omenirii o perioadă lungă de timp, după ce experimentase și fusese martor la diferitele stiluri de viață ale oamenilor, aceste experiențe au devenit materialul Său didactic, prin care Și-a transformat limbajul divin în limbaj uman. Desigur, aceste lucruri pe care le-a văzut și le-a auzit în viață au îmbogățit și experiența umană a Fiului Omului. Când El a vrut ca oamenii să înțeleagă unele adevăruri, să înțeleagă o parte din voia lui Dumnezeu, atunci a putut să folosească pilde similare cu cele de mai sus pentru a le spune oamenilor despre voia lui Dumnezeu și cerințele Sale de la omenire. Aceste pilde aveau toate legătură cu viețile oamenilor; nu exista niciuna care să fie în afara realității vieților umane. Când Domnul Isus a trăit cu omenirea, a văzut fermieri care aveau grijă de câmpurile lor, știa ce este neghina și ce este drojdia; înțelegea că oamenii iubesc comorile, așadar a folosit atât metafora comorii, cât și a mărgăritarului. În viață, El a văzut frecvent pescari care își aruncau năvoadele; Domnul Isus a văzut aceste activități și altele legate de viața oamenilor și a experimentat și acel tip de viață. La fel ca orice altă ființă umană, El a experimentat rutina zilnică umană și a luat trei mese pe zi. A experimentat personal viața unei persoane obișnuite și a observat viețile altora. Când a observat toate acestea și le-a trăit personal, El nu S-a gândit cum să aibă o viață bună sau cum ar putea trăi mai liber și mai confortabil. În schimb, din experiențele Sale de viață umană autentică, Domnul Isus a văzut greutățile din viețile oamenilor. A văzut greutățile, chinul și tristețea oamenilor, trăind sub puterea Satanei și ducând o viață în păcat sub corupția Satanei. În timp ce experimenta personal viața umană, El a experimentat și cât de neajutorați erau oamenii care trăiau în mijlocul corupției și a văzut și a experimentat condițiile nefericite ale oamenilor care trăiau în păcat, care și-au pierdut complet direcția prin tortura la care au fost supuși de Satana și de rău. Când Domnul Isus a văzut aceste lucruri, le-a văzut cu divinitatea sau cu umanitatea Sa? Umanitatea Sa exista cu adevărat și era foarte vie; El putea experimenta și vedea toate acestea. Dar, desigur, El vedea aceste lucruri și în esența Sa, adică în divinitatea Sa. Cu alte cuvinte, Hristos Însuși, Domnul Isus omul vedea acest lucru și tot ceea ce vedea Îl făcea să simtă importanța și necesitatea lucrării pe care Și-o asumase pe parcursul acestei perioade în care a trăit în trup. Deși El Însuși știa că responsabilitatea pe care trebuia să o primească în trup era imensă și știa cât de crudă era durerea cu care trebuia să Se confrunte, când a văzut omenirea neajutorată în păcat, când a văzut starea jalnică a vieților lor și strădaniile lor neînsemnate sub lege, El a simțit tot mai multă durere și a devenit tot mai dornic să mântuiască omenirea de păcat. Indiferent cu ce fel de dificultăți avea să Se confrunte sau ce fel de durere avea să sufere, El a devenit tot mai hotărât să răscumpere omenirea, care trăia în păcat. În timpul acestui proces, poți spune că Domnul Isus a început să înțeleagă tot mai clar lucrarea pe care trebuia să o facă și ceea ce Îi fusese încredințat. El a devenit, de asemenea, tot mai dornic să finalizeze lucrarea pe care avea să o primească – să-Și asume toate păcatele omenirii, să ispășească în locul oamenilor pentru ca ei să nu mai trăiască în păcat și, în același timp, pentru ca Dumnezeu să fie capabil să ierte păcatele oamenilor datorită jertfei de păcat, permițându-I să Își continue lucrarea de a mântui omenirea. Se poate spune că, în inima Sa, Domnul Isus era dispus să Se ofere pentru omenire, să Se sacrifice. El era dispus și să servească drept jertfă de păcat, să fie țintuit pe cruce și era într-adevăr dornic să finalizeze această lucrare. Când a văzut condițiile jalnice ale vieții umane, El a vrut și mai mult să-Și îndeplinească misiunea pe cât de repede posibil, fără să întârzie un singur minut sau o singură secundă. Simțind o asemenea urgență, El nu a mai stat pe gânduri cu privire la cât de mare avea să fie propria Lui durere, nici nu a nutrit alte temeri privind cât de multă umilință avea să îndure. El avea doar o convingere în inima Sa: atât timp cât Se oferea pe Sine, atât timp cât era țintuit pe cruce ca jertfă de păcat, voia lui Dumnezeu avea să fie îndeplinită și El avea să poată începe o nouă lucrare. Viețile oamenilor și existența lor în păcat aveau să fie complet schimbate. Convingerea Sa și ceea ce El era determinat să facă aveau legătură cu mântuirea omului și El avea un singur obiectiv, și anume să facă voia lui Dumnezeu, pentru ca El să poată începe cu succes următoarea etapă din lucrarea Sa. Asta era în mintea Domnului Isus în acel moment.

Trăind în trup, Dumnezeul întrupat avea o umanitate normală; avea emoțiile și raționalitatea unei persoane normale. El știa ce era fericirea, durerea și, când vedea omenirea trăind acest fel de viață, simțea profund că nu ar fi suficient să îi scoată din păcat doar dându-le niște învățături, oferindu-le ceva sau învățându-i ceva. Nici să-i pună doar să respecte porunci nu avea să-i răscumpere din păcat – doar când a luat asupra Sa păcatul omenirii și a devenit asemănare a trupului păcătos, a putut El să câștige libertatea omenirii și iertarea lui Dumnezeu pentru omenire la schimb. Deci, după ce Domnul Isus experimentase și fusese martor al vieților oamenilor în păcat, o dorință intensă s-a manifestat în inima Lui – să le permită oamenilor să se elibereze de viețile lor pline de păcat. Această dorință L-a făcut să simtă tot mai mult că trebuie să meargă spre cruce și să ia asupra Sa cât mai curând posibil păcatele omenirii. Acestea erau gândurile Domnului Isus în acea vreme, după ce trăise cu oamenii și văzuse, auzise și simțise chinul vieților lor în păcat. Faptul că Dumnezeu întrupat putea avea acest tip de voință pentru omenire, că putea să exprime și să dezvăluie acest fel de fire – ar fi putut o persoană obișnuită să facă așa ceva? Ce ar fi văzut o persoană obișnuită trăind în acest tip de mediu? Ce ar fi gândit? Dacă o persoană obișnuită s-ar confrunta cu toate acestea, ar privi ea problemele dintr-o perspectivă mai înaltă? Cu siguranță că nu! Deși înfățișarea exterioară a lui Dumnezeu întrupat este exact la fel ca cea a unui om și cu toate că El învață cunoașterea umană și vorbește limba umană și uneori chiar Își exprimă ideile prin metodele sau mijloacele de a vorbi ale omenirii, totuși, modul în care El vede oamenii și esența lucrurilor cu siguranță nu e ca modul în care oamenii corupți văd omenirea și esența lucrurilor. Perspectiva Sa și înălțimea la care Se află El reprezintă ceva de neatins pentru o persoană coruptă. Asta pentru că Dumnezeu este adevărul, pentru că trupul pe care El îl îmbracă are, de asemenea, esența lui Dumnezeu, iar gândurile Sale și ceea ce este exprimat prin umanitatea Sa sunt, de asemenea, adevărul. Pentru oamenii corupți, ceea ce El exprimă în trup sunt provizii ale adevărului și ale vieții. Aceste provizii nu sunt pentru o singură persoană, ci pentru toată omenirea. În inima oricărei persoane corupte există doar acei câțiva oameni care sunt asociați cu ea. Îi pasă și se preocupă doar de acești câțiva oameni. Când se anunță un dezastru, se gândește mai întâi la proprii copii, la soțul sau soția ori la părinții săi. În cel mai bun caz, o persoană mai plină de compasiune s-ar gândi la niște rude sau la un prieten bun, dar depășesc aceste limite gândurile unei persoane chiar atât de pline de compasiune? Nu, niciodată! Deoarece oamenii sunt, până la urmă, oameni, și ei pot doar să privească totul de la înălțimea și din perspectiva unei ființe umane. Totuși, Dumnezeu întrupat este cu totul diferit de un om corupt. Indiferent cât de obișnuit, cât de normal, cât de modest este trupul lui Dumnezeu întrupat, sau cu cât dispreț Îl nesocotesc oamenii, gândurile Sale și atitudinea Sa față de omenire sunt lucruri pe care niciun om nu le-ar putea avea și pe care niciun om nu le-ar putea imita. El va observa întotdeauna omenirea din perspectiva divinității, de la înălțimea poziției Sale de Creator. El va vedea întotdeauna omenirea prin esența și mentalitatea lui Dumnezeu. Categoric nu poate să vadă omenirea de la înălțimea joasă a unei persoane obișnuite ori din perspectiva unei persoane corupte. Când oamenii se uită la omenire, fac asta cu vederea umană și folosesc lucruri precum cunoașterea, regulile și teoriile umane ca măsură a lor. Asta este în sfera a ceea ce oamenii pot vedea cu ochii lor și în sfera care poate fi atinsă de oamenii corupți. Când Dumnezeu Se uită la omenire, El Se uită cu vedere divină și Își folosește esența și ceea ce El are și ce este ca măsură. Această sferă include lucruri pe care oamenii nu le pot vedea și este lucrul în care Dumnezeu întrupat și oamenii corupți sunt total diferiți. Această diferență este determinată de esențele diferite ale oamenilor și a lui Dumnezeu – aceste esențe diferite determină identitățile și pozițiile lor, precum și perspectiva și înălțimea de la care văd lucrurile. Vedeți exprimarea și dezvăluirea lui Dumnezeu Însuși în Domnul Isus? Ați putea spune că ceea ce a spus și a făcut Domnul Isus era legat de lucrarea Sa de slujire și de propria lucrare de gestionare a lui Dumnezeu, că toate erau exprimarea și dezvăluirea esenței lui Dumnezeu. Deși avea o manifestare umană, esența Sa divină și dezvăluirea divinității Sale nu pot fi negate. Era această manifestare umană chiar o manifestare a umanității? Manifestarea Sa umană era, prin însăși esența sa, cu totul diferită de manifestarea umană a oamenilor corupți. Domnul Isus era Dumnezeu întrupat. Dacă El ar fi fost într-adevăr unul dintre oamenii obișnuiți, corupți, ar fi putut El să vadă viața oamenilor în păcat dintr-o perspectivă divină? Cu siguranță, nu! Asta este diferența între Fiul Omului și oamenii obișnuiți. Oamenii corupți trăiesc cu toții în păcat și, când o persoană vede păcatul, aceasta nu are un anumit sentiment în privința lui; toți sunt la fel, exact ca un porc care trăiește în noroi, care nu se simte deloc incomod sau murdar – dimpotrivă, mănâncă bine și doarme liniștit. Dacă cineva îi va curăța cocina, porcul, de fapt, nu se va simți în largul lui și nu va rămâne curat. La scurt timp, se va rostogoli din nou în noroi, complet confortabil, deoarece este o creatură murdară. Oamenii văd porcii ca fiind murdari, dar dacă cureți spațiul în care trăiește porcul, nu se simte mai bine – de aceea, nimeni nu ține un porc în casă. Modul în care oamenii văd porcii va fi întotdeauna diferit de cum se simt porcii înșiși, deoarece oamenii și porcii nu sunt de același fel. Și deoarece Fiul Omului întrupat nu este de același fel cu oamenii corupți, doar Dumnezeu întrupat poate sta dintr-o perspectivă divină, la înălțimea lui Dumnezeu, de unde vede omenirea și toate lucrurile.

Cum rămâne cu suferința pe care Dumnezeu o experimentează când devine trup și trăiește printre oameni? Care este această suferință? Înțelege cineva cu adevărat? Unii oameni spun că Dumnezeu suferă mult, că deși El este Dumnezeu Însuși, oamenii nu Îi înțeleg esența, dar tind să Îl trateze mereu ca pe o persoană, făcându-L să Se simtă ofensat și nedreptățit – ei spun că, din aceste motive, suferința lui Dumnezeu este într-adevăr mare. Alți oameni spun că Dumnezeu este nevinovat și fără de păcat, dar că El suferă la fel ca omenirea, că îndură persecuție, defăimare și umilințe împreună cu omenirea; ei spun că El îndură și lipsa de înțelegere și de ascultare din partea discipolilor Săi – astfel, ei spun că suferința lui Dumnezeu nu poate fi măsurată cu adevărat. Acum pare că nu Îl înțelegeți cu adevărat pe Dumnezeu. De fapt, această suferință despre care vorbiți nu se consideră o suferință adevărată pentru Dumnezeu, deoarece există o suferință mai mare decât aceasta. Atunci, care este suferința adevărată pentru Dumnezeu Însuși? Care este suferința adevărată pentru trupul lui Dumnezeu întrupat? Pentru Dumnezeu, faptul că omenirea nu Îl înțelege nu se consideră suferință și nici faptul că oamenii au niște neînțelegeri în privința lui Dumnezeu și faptul că nu Îl consideră ca fiind Dumnezeu nu se consideră suferință. Totuși, oamenii deseori simt că Dumnezeu trebuie să fi suferit o mare nedreptate, că în timpul pe care îl petrece în trup, El nu Își poate arăta persoana omenirii și nu le poate permite oamenilor să Îi vadă măreția și că Dumnezeu Se ascunde în mod umil într-un trup nesemnificativ și că acest lucru trebuie să fie chinuitor pentru El. Oamenii pun la suflet ceea ce pot să înțeleagă și ceea ce pot să vadă din suferința lui Dumnezeu și proiectează toate tipurile de milă asupra lui Dumnezeu și deseori chiar oferă niște laude pentru suferința Lui. De fapt, există o diferență; există o prăpastie între ceea ce oamenii înțeleg din suferința lui Dumnezeu și ceea ce El simte cu adevărat. Vă spun adevărul – pentru Dumnezeu, indiferent dacă este Duhul lui Dumnezeu sau trupul întrupat al lui Dumnezeu, suferința descrisă mai sus nu este suferință adevărată. Atunci ce îndură de fapt Dumnezeu? Să vorbim despre suferința lui Dumnezeu doar din perspectiva lui Dumnezeu întrupat.

Când Dumnezeu devine trup, transformându-Se într-o persoană obișnuită, normală, trăind alături de oameni, în mijlocul omenirii, nu poate El să vadă și să simtă metodele, legile și filozofiile de viață ale oamenilor? Cum Îl fac să Se simtă aceste legi și metode de a trăi? Simte El aversiune în inima Sa? De ce ar simți aversiune? Care sunt legile și metodele omenirii de a trăi? În ce principii se ancorează acestea? Pe ce se bazează? Metodele, legile omenirii și așa mai departe, așa cum au legătură cu modul de a trăi – toate acestea sunt create pe baza logicii, cunoașterii și filozofiei Satanei. Oamenii care trăiesc sub aceste tipuri de legi nu au umanitate, nu au adevăr – toți sfidează adevărul și sunt ostili lui Dumnezeu. Dacă ne uităm la esența lui Dumnezeu, vedem că esența Sa este exact opusă logicii, cunoașterii și filozofiei Satanei. Esența Sa este plină de dreptate, adevăr și sfințenie și alte realități ale tuturor lucrurilor pozitive. Ce simte Dumnezeu, care are această esență și trăiește printre asemenea oameni? Ce simte El în inima Sa? Nu este plină de durere? Inima Sa este îndurerată și această durere este ceva ce nicio persoană nu poate să înțeleagă sau să experimenteze. Deoarece tot ceea ce El întâlnește, aude, vede, trăiește și toate cu care se confruntă, aceste lucruri reprezintă corupția, răul, precum și răzvrătirea și împotrivirea omenirii față de adevăr. Tot ceea ce vine de la oameni este sursa suferinței Sale. Adică, deoarece esența Sa nu este aceeași cu a oamenilor corupți, corupția oamenilor devine sursa celei mai mari suferințe ale Sale. Când Dumnezeu devine trup, este El capabil să găsească pe cineva care să împărtășească un limbaj comun cu El? O astfel de persoană nu poate fi găsită printre oameni. Nu există nimeni care să poată comunica sau care să poată avea acest dialog cu Dumnezeu – ce fel de sentiment ai spune că are Dumnezeu cu privire la asta? Lucrurile pe care oamenii le discută, le iubesc, le caută și după care tânjesc, toate au de-a face cu păcatul și tendințele rele. Când Dumnezeu Se confruntă cu toate acestea, nu este ca un cuțit în inima Lui? Confruntându-se cu aceste lucruri, ar putea El să simtă bucurie în inima Lui? Ar putea El să afle consolare? Cei care trăiesc împreună cu El sunt oameni plini de răzvrătire și răutate – cum ar putea să nu sufere inima Sa? Cât de intensă este într-adevăr această suferință și cui îi pasă de ea? Cine ia aminte? Și cine este capabil să o aprecieze? Oamenii nu au niciun mod de a înțelege inima lui Dumnezeu. Suferința Sa este mai ales ceva ce oamenii nu pot să aprecieze, iar răceala și amorțeala umanității fac ca suferința lui Dumnezeu să fie și mai profundă.

Există unii oameni care deseori deplâng situația lui Hristos, deoarece există un verset în Biblie care zice: „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Și odihnească capul”. Când oamenii aud acest lucru, ei îl iau în serios și cred că aceasta este cea mai mare suferință pe care Dumnezeu o îndură și cea mai mare suferință pe care o îndură Hristos. Acum, privind situația din perspectiva faptelor, este adevărat acel lucru? Nu; Dumnezeu nu crede că aceste dificultăți reprezintă suferință. El nu a protestat niciodată împotriva nedreptății din cauza dificultăților trupului și nu i-a pus niciodată pe oameni să-L răsplătească sau să-L recompenseze cu ceva. Totuși, când El este martor la tot ce privește omenirea, viețile corupte și răul oamenilor corupți, când El este martor că omenirea e sub puterea Satanei și întemnițată de Satana și nu poate scăpa, că oamenii care trăiesc în păcat nu știu care este adevărul, El nu poate îngădui toate aceste păcate. Aversiunea Sa față de oameni crește cu fiecare zi, dar El trebuie să îndure toate acestea. Asta este marea suferință a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate exprima pe deplin nici chiar vocea inimii Lui sau emoțiile Sale printre discipolii Lui, și niciunul dintre discipolii Săi nu poate să înțeleagă cu adevărat suferința Sa. Nimeni nici nu încearcă măcar să-I înțeleagă sau să-I aline inima, care îndură această suferință zi după zi și an după an, în repetate rânduri. Ce vedeți în toate acestea? Dumnezeu nu cere nimic în schimb de la oameni pentru ceea ce a dat, dar datorită esenței lui Dumnezeu, El nu poate tolera absolut deloc răul, corupția și păcatul omenirii, ci, în schimb, simte o aversiune și o ură extremă, ceea ce face ca inima lui Dumnezeu și trupul Său să îndure o suferință fără sfârșit. Ați văzut asta? Mai mult ca sigur, niciunul dintre voi nu poate să vadă acest lucru, pentru că niciunul dintre voi nu Îl înțelege pe Dumnezeu cu adevărat. În timp, ar trebui să-l experimentați treptat voi înșivă.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”