Isus îi hrănește pe cei cinci mii

Ioan 6:8-13 Unul dintre ucenicii Lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis: Este aici un băiețel care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția?! Isus a zis: Puneți oamenii să se așeze! În locul acela era multă iarbă. Așa că bărbații s-au așezat; ei erau în număr de aproape cinci mii. Isus a luat pâinile, a adus mulțumiri și le-a împărțit celor ce se așezaseră. De asemenea, le-a dat și din pești, cât au vrut. Când s-au săturat, le-a zis ucenicilor Săi: Adunați firimiturile rămase, ca să nu se piardă nimic! Le-au adunat deci și au umplut douăsprezece coșuri cu firimiturile de la cele cinci pâini de orz, firimituri pe care le lăsaseră cei ce mâncaseră.

Învierea lui Lazăr Îl slăvește pe Dumnezeu

Ioan 11:43-44 După ce a spus acestea, a strigat cu glas tare: „Lazăr, vino afară!” Mortul a ieșit cu picioarele și mâinile legate cu fâșii de pânză și cu fața înfășurată într-un ștergar. Isus le-a zis: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă!”

Printre minunile făcute de Domnul Isus, le-am ales doar pe acestea două, deoarece sunt adecvate pentru a demonstra despre ceea ce aș dori să vorbesc aici. Aceste două minuni sunt într-adevăr uimitoare și sunt foarte reprezentative pentru minunile Domnului Isus săvârșite în timpul Epocii Harului.

Mai întâi, să ne uităm la primul pasaj: Isus îi hrănește pe cei cinci mii.

Care este ideea expresiei „cinci pâini și doi pești”? În mod obișnuit, pentru câți oameni ar fi suficiente cinci pâini și doi pești? Dacă măsurați pe baza apetitului unei persoane obișnuite, ar fi suficient doar pentru doi oameni. Aceasta este ideea de bază a celor „cinci pâini și doi pești”. Totuși, în acest pasaj, câți oameni s-au hrănit cu cinci pâini și doi pești? Următorul pasaj este consemnat în Scriptură: „În locul acela era multă iarbă. Așa că bărbații s-au așezat; ei erau în număr de aproape cinci mii”. În comparație cu cinci pâini și doi pești, este cinci mii un număr mare? Ce arată faptul că acest număr este atât de mare? Dintr-o perspectivă umană, împărțirea celor cinci pâini și doi pești între cinci mii de oameni ar fi imposibilă, deoarece diferența dintre oameni și hrană este prea mare. Chiar dacă fiecare persoană ar lua doar o bucățică mică, tot nu ar fi suficient pentru cinci mii de oameni. Dar aici, Domnul Isus a făcut o minune – El nu numai că S-a asigurat că cei cinci mii de oameni se satură, dar a și rămas hrană în plus. Scriptura spune: „Când s-au săturat, le-a zis ucenicilor Săi: Adunați firimiturile rămase, ca să nu se piardă nimic! Le-au adunat deci și au umplut douăsprezece coșuri cu firimiturile de la cele cinci pâini de orz, firimituri pe care le lăsaseră cei ce mâncaseră”. Această minune i-a determinat pe oameni să vadă identitatea și statutul Domnului Isus și să vadă că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu – în acest fel, ei au văzut adevărul atotputerniciei lui Dumnezeu. Cinci pâini și doi pești au fost suficienți pentru a hrăni cinci mii, dar dacă nu exista deloc mâncare, ar fi putut Dumnezeu să hrănească cinci mii de oameni? Desigur că ar fi putut! Aceasta era o minune, așadar, oamenii au simțit în mod inevitabil că era ceva de neînțeles, incredibil și tainic, dar pentru Dumnezeu, să facă un astfel de lucru era o nimica toată. Dat fiind că era un lucru obișnuit pentru Dumnezeu, de ce ar trebui să fie selectat acum pentru interpretare? Pentru că ceea ce stă la baza acestei minuni este voia Domnului Isus, care nu a fost niciodată până acum percepută de omenire.

Mai întâi, să încercăm să înțelegem ce tip de oameni erau acești cinci mii. Erau discipoli de-ai Domnului Isus? Din Scriptură, știm că nu erau discipolii Săi. Știau ei cine era Domnul Isus? Cu siguranță, nu! Cel puțin, ei nu știau că persoana care stătea în fața lor era Hristos sau poate unii oameni știau doar care era numele Său și știau sau auziseră ceva despre lucrurile pe care le făcuse. Curiozitatea lor despre Domnul Isus doar le fusese trezită când au auzit istorisiri despre El, dar, cu siguranță, nu ați putea spune că Îl urmau, cu atât mai puțin că Îl înțelegeau. Când Domnul Isus a văzut acești cinci mii de oameni, ei erau flămânzi și se puteau gândi doar la a-și umple stomacurile, deci, în acest context, Domnul Isus le-a satisfăcut dorința. Când El le-a satisfăcut dorința, ce era în inima Sa? Care era atitudinea Sa față de acești oameni care voiau doar să-și satisfacă foamea? În acest stadiu, gândurile Domnului Isus și atitudinea Sa aveau de-a face cu firea și esența lui Dumnezeu. Confruntat cu acești cinci mii de oameni cu stomacul gol, care voiau doar să mănânce bine, confruntat cu acești oameni plini de curiozitate și speranță pentru El, Domnul Isus Se gândea doar la folosirea acestei minuni pentru a le acorda har. Totuși, El nu Și-a făcut speranțe că ei vor deveni discipolii Lui, căci știa că ei doar voiau să participe la distracție și să-și satisfacă foamea, așadar, El a profitat la maximum de ceea ce avea acolo și a folosit cinci pâini și doi pești pentru a hrăni cinci mii de oameni. El a deschis ochii acestor oameni care se bucurau să vadă lucruri captivante, care voiau să fie martori la minuni, iar aceștia au văzut cu proprii ochi lucrurile pe care le putea săvârși Dumnezeu întrupat. Deși Domnul Isus a folosit ceva tangibil pentru a le satisface curiozitatea, El știa deja în inima Lui că acești cinci mii de oameni voiau doar o masă bună, așadar El nu le-a predicat deloc și nu le-a spus absolut nimic – El doar i-a lăsat să vadă cum se petrece această minune. El nu putea absolut deloc să trateze acești oameni la fel cum îi trata pe discipolii care Îl urmau cu adevărat, dar în inima lui Dumnezeu, toate făpturile sunt sub stăpânirea Lui și El avea să le permită tuturor făpturilor din fața Lui să se bucure de harul lui Dumnezeu atunci când era necesar. Chiar dacă acești oameni nu știau cine era El, nu-L înțelegeau și nu aveau nicio impresie anume despre El sau recunoștință față de El nici măcar după ce au mâncat pâinea și peștele, acest lucru nu era ceva care să-L deranjeze pe Dumnezeu – El le-a dat acestor oameni șansa minunată de a se bucura de harul Lui. Unii oameni spun că Dumnezeu are principii în ceea ce face și că El nu veghează și nu are grijă de necredincioși și, mai ales, că El nu le permite să se bucure de harul Său. Este oare adevărat? În ochii lui Dumnezeu, atât timp cât este vorba de făpturi care trăiesc și pe care El Însuși le-a creat, le va gestiona și va avea grijă de ele și, în diverse moduri, le va trata, va planifica pentru ele și le va conduce. Acestea sunt gândurile și atitudinea lui Dumnezeu față de toate lucrurile.

Deși cei cinci mii de oameni care au mâncat pâinea și peștele nu aveau de gând să-L urmeze pe Domnul Isus, El nu a avut cerințe stricte de la ei; odată ce și-au satisfăcut foamea, știți ce a făcut Domnul Isus? Le-a predicat ceva? Unde S-a dus după ce a făcut acest lucru? Scripturile nu consemnează că Domnul Isus le-a spus ceva, doar că a plecat în mod discret când Și-a săvârșit minunea. Așadar, a exprimat El vreo cerință pentru acești oameni? A existat ură? Nu, aici nu a existat nimic din toate acestea. El pur și simplu nu a mai vrut să le acorde atenție acestor oameni care nu puteau să-L urmeze și, în acest moment, inima Sa era îndurerată. Deoarece văzuse depravarea omenirii și simțise respingerea omenirii față de El, când îi vedea pe acești oameni și când era cu ei, era foarte întristat de mărginirea și ignoranța lor și inima Lui era rănită, așadar, El voia doar să îi părăsească pe acești oameni cât mai repede posibil. Domnul nu avea nicio cerință de la ei în inima Sa, El nu voia să le mai acorde atenție și, chiar mai mult, El voia să nu Își mai consume energia cu ei. El știa că ei nu Îl puteau urma, dar în ciuda tuturor acestora, atitudinea Lui față de ei tot a fost foarte clară. El a vrut doar să îi trateze cu bunătate, să le acorde har și, într-adevăr, aceasta a fost atitudinea lui Dumnezeu față de fiecare făptură aflată sub stăpânirea Lui: să trateze fiecare făptură cu bunătate, să o aprovizioneze și să o hrănească. Din simplul motiv că Domnul Isus era Dumnezeu întrupat, El a dezvăluit într-un mod foarte natural propria esență a lui Dumnezeu și i-a tratat pe acești oameni cu bunătate. El i-a tratat cu o inimă binevoitoare și tolerantă și cu o inimă care le-a arătat bunătate. Indiferent cum Îl vedeau pe Domnul Isus acești oameni și indiferent ce fel de final avea să fie, El trata fiecare făptură pe baza poziției Sale ca Domn al întregii creații. Tot ceea ce El dezvăluia era, fără excepție, firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și ce este. Domnul Isus a făcut acest lucru în tăcere și apoi a plecat în tăcere – ce aspect al firii lui Dumnezeu este acesta? Puteți spune că este generozitatea iubitoare a lui Dumnezeu? Puteți spune că acesta este altruismul lui Dumnezeu? Este acesta un lucru pe care o persoană obișnuită ar fi capabilă să-l facă? Desigur că nu! În esență, cine erau acești cinci mii de oameni pe care Domnul Isus i-a hrănit cu cinci pâini și doi pești? Puteți spune că erau oameni care erau compatibili cu El? Puteți spune că erau cu toții ostili față de Dumnezeu? Se poate spune cu siguranță că nu erau absolut deloc compatibili cu Domnul, iar esența lor era absolut ostilă față de Dumnezeu. Dar cum i-a tratat Dumnezeu? El a folosit o metodă de a risipi ostilitatea oamenilor față de Dumnezeu – această metodă se numește „bunătate”. Adică, deși Domnul Isus îi considera pe acești oameni păcătoși, în ochii lui Dumnezeu ei erau, totuși, creația Sa, deci El tot îi trata cu generozitate pe acești păcătoși. Asta este toleranța lui Dumnezeu și această toleranță este determinată de propria identitate și esență a lui Dumnezeu. Deci, asta este ceva ce niciun om creat de Dumnezeu nu este capabil – ci doar Dumnezeu.

Când vei putea să apreciezi cu adevărat gândurile și atitudinea lui Dumnezeu față de omenire, când vei putea să înțelegi cu adevărat emoțiile și grija lui Dumnezeu pentru fiecare făptură, vei putea să înțelegi devotamentul și iubirea acordată fiecăruia dintre oamenii creați de Creator. Când se va întâmpla acest lucru, vei folosi două cuvinte pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. Care sunt acele două cuvinte? Unii oameni spun „altruistă” și unii oameni spun „caritabilă”. Dintre acestea două, „caritabilă” este cuvântul cel mai puțin potrivit pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. Acesta este un cuvânt pe care oamenii îl folosesc pentru a descrie pe cineva care este generos sau are o minte deschisă. Detest acest cuvânt, deoarece se referă la a împărți caritate în mod aleatoriu, fără deosebire, fără a ține seama de vreun principiu. Este o înclinație prea sentimentală, comună unor oameni nesăbuiți și confuzi. Când acest cuvânt este folosit pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu, există, în mod inevitabil, o conotație de blasfemie. Am aici două cuvinte mult mai potrivite pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. Care sunt acestea? Primul este „imensă”. Nu este acest cuvânt foarte evocator? Al doilea este „vastă”. Există o semnificație reală la baza acestor cuvinte pe care le folosesc pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. În sens literal, „imens” descrie volumul sau capacitatea unui lucru, dar indiferent cât de mare este acel lucru, e ceva ce oamenii pot atinge și vedea. Asta deoarece există, nu este un obiect abstract, ci ceva care le poate oferi oamenilor idei într-o manieră destul de precisă și practică. Fie că te uiți la el dintr-o perspectivă bidimensională sau una tridimensională, nu trebuie să-ți imaginezi existența sa, deoarece este un lucru care există într-adevăr. Chiar dacă folosirea cuvântului „imens” pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu poate părea o încercare de a-I cuantifica iubirea, îți dă și sentimentul că aceasta este imposibil de măsurat. Spun că iubirea lui Dumnezeu poate fi cuantificată, deoarece iubirea Sa nu este nici goală, nici nu reiese din vreo legendă. Mai degrabă, este ceva împărtășit de toate lucrurile de sub stăpânirea lui Dumnezeu, ceva de care se bucură toate făpturile în diferite proporții și din diferite perspective. Deși oamenii nu o pot vedea sau atinge, această iubire aduce hrănire și viață tuturor lucrurilor, fiind dezvăluită puțin câte puțin în viețile lor, iar acestea contează și sunt martore pentru iubirea lui Dumnezeu, de care se bucură în fiecare moment trecător. Spun că iubirea lui Dumnezeu este imposibil de cuantificat pentru că taina prin care Dumnezeu asigură și hrănește toate lucrurile este ceva dificil de pătruns pentru oameni, precum sunt și gândurile lui Dumnezeu pentru toate lucrurile și, în special, cele pentru omenire. Adică, nimeni nu știe sângele și lacrimile pe care Creatorul le-a vărsat pentru omenire. Nimeni nu poate pricepe, nimeni nu poate înțelege profunzimea sau importanța iubirii pe care Creatorul o are pentru omenirea creată cu propriile Lui mâini. A descrie iubirea lui Dumnezeu ca imensă are rolul de a-i ajuta pe oameni să aprecieze și să înțeleagă întinderea sa și adevărul existenței sale. De asemenea, este pentru ca oamenii să priceapă mai în profunzime înțelesul real al cuvântului „Creator” și pentru ca oamenii să dobândească o înțelegere mai profundă a înțelesului real al denumirii „creație”. Ce descrie, de obicei, cuvântul „vast”? În general, este folosit pentru a descrie oceanul sau universul; de exemplu: „universul vast” sau „oceanul vast”. Caracterul expansiv și profunzimea liniștită a universului sunt dincolo de înțelegerea umană; este ceva ce capturează imaginația omului, ceva pentru care acesta are o mare admirație. Misterul și profunzimea lui sunt la vedere, dar nu pot fi atinse. Când te gândești la ocean, te gândești la întinderea sa – pare nesfârșit și poți simți caracterul său misterios și marea sa capacitate de a cuprinde lucruri. De aceea am folosit cuvântul „vast” pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu: pentru a-i ajuta pe oameni să simtă cât de prețioasă este, să simtă frumusețea profundă a iubirii Sale și să simtă că puterea iubirii lui Dumnezeu este infinită și vastă. Am folosit acest cuvânt pentru a-i ajuta pe oameni să simtă sfințenia iubirii Sale și demnitatea și caracterul de neofensat al lui Dumnezeu, care este dezvăluit prin iubirea Sa. Acum credeți că „vast” este un cuvânt potrivit pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu? Poate iubirea lui Dumnezeu să se ridice la înălțimea așteptările acestor două cuvinte: „imens” și „vast”? Categoric! În limbaj uman, doar aceste două cuvinte sunt oarecum capabile și relativ apropiate de a descrie iubirea lui Dumnezeu. Nu sunteți de acord? Dacă ar trebui să descrieți iubirea lui Dumnezeu, ați folosi aceste două cuvinte? Cel mai probabil nu ați putea, deoarece înțelegerea și aprecierea voastră despre iubirea lui Dumnezeu se limitează la o perspectivă bidimensională și nu au ajuns la înălțimea spațiului tridimensional. Deci, dacă v-aș fi pus să descrieți iubirea lui Dumnezeu, ați simți că vă lipsesc cuvintele sau poate ați fi chiar fără grai. Poate fi dificilă pentru voi înțelegerea acestor două cuvinte despre care am vorbit astăzi sau poate, pur și simplu, nu sunteți de acord. Asta poate doar să confirme faptul că aprecierea și înțelegerea voastră a iubirii lui Dumnezeu sunt superficiale și mărginite. Am spus înainte că Dumnezeu este altruist; vă amintiți cuvântul „altruist”. Se poate spune că iubirea lui Dumnezeu poate fi descrisă doar ca altruistă? Nu este acesta un domeniu prea limitat? Ar trebui să cugetați mai mult la această chestiune pentru a dobândi ceva din aceasta.

Cele de mai sus reprezintă ceea ce am văzut din firea și esența lui Dumnezeu la prima minune. Deși este o poveste pe care oamenii au citit-o timp de câteva mii de ani, are un subiect simplu și le permite oamenilor să vadă un fenomen simplu, totuși, în acest subiect simplu, putem vedea ceva mai valoros, adică firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și ce este. Aceste lucruri pe care El le are și este Îl reprezintă pe Dumnezeu Însuși și sunt o expresie a propriilor Sale gânduri. Când Dumnezeu Își exprimă gândurile, acestea sunt o expresie a glasului inimii Sale. El speră că vor exista oameni care să poată să Îl înțeleagă, să Îl cunoască și să-I priceapă voia, care să poată auzi vocea inimii Sale și care vor putea să coopereze activ pentru a-I îndeplini voia. Aceste lucruri pe care Domnul Isus le-a făcut au fost o expresie tăcută a lui Dumnezeu.

În continuare, să ne uităm la următorul pasaj: Învierea lui Lazăr Îl slăvește pe Dumnezeu.

Care sunt impresiile voastre după citirea acestui pasaj? Semnificația acestei minuni pe care Domnul Isus a făcut-o a fost mult mai mare decât cea anterioară, pentru că niciun miracol nu este mai uimitor decât readucerea la viață a unui om mort. În acea epocă, era extrem de semnificativ faptul că Domnul Isus a făcut așa ceva. Deoarece Dumnezeu devenise trup, oamenii puteau vedea doar înfățișarea Lui fizică, partea Lui practică și aspectul Lui nesemnificativ. Chiar dacă unii oameni au văzut și au înțeles ceva din caracterul Lui sau unele calități speciale pe care El părea să le aibă, nimeni nu știa de unde venea Domnul Isus, cine era El într-adevăr în esența Sa și ce alte lucruri putea El să facă de fapt. Toate acestea erau necunoscute omenirii. Atât de mulți oameni doreau să găsească dovezi care să răspundă acestor întrebări despre Domnul Isus și să cunoască adevărul. Putea Dumnezeu să facă ceva pentru a-Și dovedi identitatea? Pentru Dumnezeu, asta era ușor – era floare la ureche. El putea face ceva oriunde, oricând, pentru a-Și dovedi identitatea și esența, dar Dumnezeu avea un mod propriu de a face lucrurile – cu un plan și în etape. El nu făcea lucrurile în mod aleatoriu, ci căuta momentul potrivit și oportunitatea potrivită pentru a face ceva ce i-ar permite omului să vadă, ceva realmente plin de semnificație. În acest fel, Își dovedea autoritatea și identitatea. Și atunci, putea învierea lui Lazăr să dovedească identitatea Domnului Isus? Să ne uităm la următorul pasaj al Scripturii: „După ce a spus acestea, a strigat cu glas tare: «Lazăr, vino afară!» Mortul a ieșit cu picioarele”. Când Domnul Isus a făcut acest lucru, El a spus un singur lucru: „Lazăr, vino afară!” Lazăr a ieșit atunci din mormântul său – acest lucru a fost realizat doar datorită câtorva cuvinte rostite de Domnul. În acest timp, Domnul Isus nu a ridicat un altar și nici nu a îndeplinit alte acțiuni. El a spus doar acest lucru. Să se numească acest lucru o minune sau o poruncă? Sau a fost un fel de vrăjitorie? La suprafață, se pare că ar putea fi numit minune, și dacă vă uitați la acesta dintr-o perspectivă modernă, desigur că ați putea să-l numiți în continuare minune. Totuși, cu siguranță nu se poate spune că e un soi de magie despre care se presupune că poate chema un suflet înapoi din morți, și cu siguranță nu a fost niciun soi de vrăjitorie. Este corect spus că această minune a fost cea mai normală, micuță demonstrație a autorității Creatorului. Asta este autoritatea și puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu are autoritatea de a face o persoană să moară, ca duhul său să-i părăsească trupul și să se întoarcă în Infern sau oriunde altundeva ar trebui să meargă. Momentul morții unei persoane și locul în care se va duce după moarte – acestea sunt hotărâte de Dumnezeu. El poate lua aceste decizii oriunde și oricând, fără a fi constrâns de oameni, evenimente, obiecte, spațiu sau geografie. Dacă vrea să o facă, o poate face, deoarece toate lucrurile și ființele vii sunt sub stăpânirea Sa și toate lucrurile se nasc, trăiesc și mor prin cuvântul Său, prin autoritatea Sa. El poate învia un om mort, și acest lucru este ceva ce poate face oriunde, oricând. Asta este autoritatea pe care doar Creatorul o are.

Când Domnul Isus a săvârșit lucruri precum învierea lui Lazăr din morți, scopul Său a fost de a oferi dovezi pentru oameni și pentru Satana și pentru a-i înștiința pe oameni și pe Satana că tot ceea ce ține de omenire, viața și moartea oamenilor sunt hotărâte de Dumnezeu și că, deși El devenise trup, El a rămas la comanda lumii fizice care poate fi și văzută, precum și a lumii spirituale pe care oamenii nu o pot vedea. Asta pentru ca omenirea și Satana să știe că tot ceea ce are legătură cu omenirea nu este sub stăpânirea Satanei. Asta a fost o dezvăluire și o demonstrație a autorității lui Dumnezeu și a fost și un mod prin care El să trimită un mesaj tuturor lucrurilor cum că viața și moartea omenirii sunt în mâinile lui Dumnezeu. Învierea lui Lazăr de către Domnul Isus a fost una dintre căile prin care Creatorul învață și instruiește omenirea. A fost o acțiune concretă în care El Și-a folosit puterea și autoritatea pentru a instrui omenirea și a aproviziona omenirea. A fost o modalitate, fără folosirea cuvintelor, prin care Creatorul a permis omenirii să vadă adevărul faptului că El este la comanda tuturor lucrurilor. A fost modalitatea prin care El să spună omenirii prin acțiuni practice că nu există mântuire decât prin El. Acest mod tăcut pe care l-a folosit pentru a instrui omenirea este veșnic, de neșters, și aduce inimilor oamenilor un șoc și o iluminare care nu pot dispărea niciodată. Învierea lui Lazăr L-a slăvit pe Dumnezeu – aceasta are un impact profund asupra fiecăruia dintre discipolii lui Dumnezeu. Fixează ferm în fiecare persoană care înțelege profund acest eveniment, viziunea, înțelegerea faptului că doar Dumnezeu poate comanda viața și moartea omenirii. Deși Dumnezeu are acest tip de autoritate și deși El a trimis un mesaj despre suveranitatea Sa privind viața și moartea omenirii prin învierea lui Lazăr, asta nu era lucrarea Lui principală. Dumnezeu nu face niciodată ceva fără semnificație. Fiecare lucru pe care El îl face are o mare valoare și este o bijuterie neîntrecută într-o visterie de comori. El nu ar face deloc din „a scoate o persoană din mormânt” singurul scop sau scopul ori obiectul principal al lucrării Sale. Dumnezeu nu face niciodată nimic fără semnificație. Învierea lui Lazăr ca eveniment singular este adecvată pentru a demonstra autoritatea lui Dumnezeu și pentru a dovedi identitatea Domnului Isus. Acesta este motivul pentru care Domnul Isus nu a repetat acest tip de minune. Dumnezeu face lucrurile conform propriilor Sale principii. În limbaj uman, se poate spune că Dumnezeu Își ține mintea ocupată numai cu lucruri serioase. Adică, atunci când Dumnezeu face lucruri, El nu Se îndepărtează de la scopul lucrării Sale. El știe lucrarea pe care vrea să o îndeplinească în această etapă, pe care dorește să o realizeze și va lucra strict conform planului Său. Dacă o persoană coruptă ar avea acel tip de abilitate, s-ar gândi doar cum să își dezvăluie abilitatea pentru ca ceilalți să știe cât de formidabilă este ea, astfel încât să se plece înaintea sa, ca ea să-i controleze și să-i devoreze. Acesta este răul care vine de la Satana – se numește stricăciune. Dumnezeu nu are o asemenea fire și nu are o asemenea esență. Scopul Său atunci când face lucrurile nu este să Se laude, ci să aprovizioneze omenirea cu mai multă revelație și îndrumare și, de aceea, oamenii văd foarte puține exemple în Biblie ale acestui tip de fenomen. Asta nu înseamnă că puterile Domnului Isus erau limitate sau că El nu era capabil de asemenea lucruri. Doar că Dumnezeu nu voia să-l facă, deoarece învierea lui Lazăr de către Domnul Isus avea o semnificație foarte practică și, de asemenea, deoarece lucrarea principală a întrupării lui Dumnezeu nu a fost realizarea minunilor, nu a fost învierea oamenilor, ci a fost lucrarea de răscumpărare a omenirii. Deci, o mare parte din lucrarea pe care Domnul Isus a finalizat-o a fost învățarea oamenilor, aprovizionarea și ajutarea lor, iar evenimente precum învierea lui Lazăr au fost doar mici părți ale lucrării de slujire pe care a îndeplinit-o Domnul Isus. Chiar mai mult, ați putea spune că „a Se lăuda” nu face parte din esența lui Dumnezeu, deci faptul că Domnul Isus nu a mai arătat minuni nu a fost o practicare a unui autocontrol intenționat, nici nu a fost cauzat de limitările mediului și, cu siguranță, nu a fost din cauza unei lipse de putere.

Când Domnul Isus l-a adus înapoi din morți pe Lazăr, El a folosit doar aceste câteva cuvinte: „Lazăr, vino afară!” El nu a spus nimic în afară de asta. Așadar, ce demonstrează aceste cuvinte? Acestea demonstrează faptul că Dumnezeu poate realiza orice prin cuvânt, chiar și învierea unui om mort. Când Dumnezeu a creat toate lucrurile, când El a creat lumea, El a făcut acest lucru prin cuvinte – porunci rostite, cuvinte cu autoritate și, în acest astfel, lucrurile au fost create și, prin urmare, totul s-a împlinit. Aceste câteva cuvinte rostite de Domnul Isus au fost precum cuvintele rostite de Dumnezeu când a creat cerul, pământul și toate lucrurile; la fel, conțineau autoritatea lui Dumnezeu și puterea Creatorului. Toate lucrurile au fost formate și au stat ferme datorită cuvintelor din gura lui Dumnezeu și, la fel, Lazăr a ieșit din mormântul său datorită cuvintelor din gura Domnului Isus. Aceasta a fost autoritatea lui Dumnezeu, demonstrată și realizată în trupul Său întrupat. Acest tip de autoritate și abilitate aparținea Creatorului și Fiului Omului prin care S-a realizat Creatorul. Asta este înțelegerea pe care Dumnezeu le-a predat-o oamenilor, aducându-l pe Lazăr înapoi din morți. Acum, vom pune punct discuției noastre despre acest subiect.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”