Iartă de șaptezeci de ori câte șapte

Matei 18:21-22 Atunci Petru a venit la El și L-a întrebat: Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu când va păcătui față de mine? Până la șapte ori? Isus i-a răspuns: Eu nu-ți zic să-l ierți până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.

Iubirea Domnului

Matei 22:37-39 Isus i-a răspuns: „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată mintea ta”. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să-l iubești pe semenul tău ca pe tine însuți”.

Dintre aceste două pasaje, unul vorbește despre iertare și celălalt vorbește despre iubire. Aceste două subiecte scot de fapt în evidență lucrarea pe care Domnul Isus a vrut să o îndeplinească în Epoca Harului.

Când Dumnezeu a devenit trup, a adus cu El o etapă a lucrării Sale, care reprezenta sarcinile de lucru specifice și firea pe care El voia să le exprime în această epocă. În acea perioadă, tot ceea ce a făcut Fiul Omului s-a învârtit în jurul lucrării pe care Dumnezeu dorea să o îndeplinească în această epocă. El avea să facă nici mai mult, nici mai puțin. Fiecare lucru pe care l-a spus și fiecare tip de lucrare pe care a îndeplinit-o, toate au fost în legătură cu această epocă. Indiferent dacă El l-a exprimat într-un mod uman cu limbaj uman sau prin limbaj divin și indiferent în ce mod sau din ce perspectivă a făcut-o, scopul Său a fost să-i ajute pe oameni să înțeleagă ce voia să facă, care era voia Lui și care erau cerințele Sale de la oameni. El poate folosi diferite mijloace și diferite perspective pentru a ajuta oamenii să înțeleagă și să-I cunoască voia și să-I înțeleagă lucrarea de mântuire a omenirii. Deci, în Epoca Harului Îl vedem pe Domnul Isus folosind, de cele mai multe ori, limbajul uman pentru a exprima ce voia să comunice omenirii. Chiar mai mult, Îl vedem din perspectiva unui îndrumător obișnuit vorbind cu oamenii, asigurându-le lucrurile necesare și ajutându-i cu ceea ce Îi ceruseră. Acest mod de a lucra nu a fost văzut în Epoca Legii, care a fost înainte de Epoca Harului. El a devenit mai apropiat și mai milos față de omenire, precum și mai capabil să obțină rezultate practice atât ca formă, cât și ca manieră. Metafora despre iertarea oamenilor de șaptezeci de ori câte șapte clarifică cu adevărat acest aspect. Scopul obținut de numărul din această metaforă este să le permită oamenilor să înțeleagă intenția Domnului Isus din momentul în care a spus acest lucru. Intenția Sa a fost ca oamenii să îi ierte pe alții – nu o dată sau de două ori, și nici măcar de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte. Ce fel de idee este inclusă în ideea de „șaptezeci de ori câte șapte”? Scopul este să îi facă pe oameni să facă din iertare propria lor responsabilitate, ceva ce trebuie să învețe și o „cale” pe care trebuie să o urmeze. Deși aceasta a fost doar o metaforă, a avut rolul de a sublinia ideea esențială. I-a ajutat pe oameni să aprecieze profund ceea ce El a vrut să spună și i-a ajutat să găsească moduri corespunzătoare de a practica și principiile și standardele de practică. Această metaforă i-a ajutat pe oameni să înțeleagă clar și le-a oferit un concept corect, și anume, că ar trebui să învețe iertarea și să ierte de oricâte ori, fără condiții, dar cu o atitudine de toleranță și înțelegere pentru alții. Când Domnul Isus a spus acest lucru, ce era în inima Lui? Se gândea El cu adevărat la numărul „de șaptezeci de ori câte șapte”? Nu, nu Se gândea. Există un număr de dăți în care Dumnezeu îl va ierta pe om? Există mulți oameni care sunt foarte interesați de „numărul de dăți” menționat aici, care de fapt vor să înțeleagă originea și înțelesul acestui număr. Ei vor să înțeleagă de ce acest număr a ieșit din gura Domnului Isus; ei cred că există o implicație mai profundă a acestui număr. Dar, de fapt, aceasta a fost doar o figură de stil omenească pe care Dumnezeu a folosit-o. Orice implicație sau înțeles trebuie considerat împreună cu cerințele Domnului Isus pentru omenire. Când Dumnezeu nu devenise încă trup, oamenii nu înțelegeau mare parte din ceea ce El spunea, deoarece cuvintele Sale proveneau din divinitatea completă. Perspectiva și contextul a ceea ce spunea El era invizibil și de neatins pentru omenire; era exprimat dintr-un tărâm spiritual pe care oamenii nu îl puteau vedea. Căci oamenii care trăiau în trup nu puteau să treacă prin tărâmul spiritual. Dar după ce Dumnezeu a devenit trup, El a vorbit omenirii din perspectiva umanității și a depășit sfera tărâmului spiritual. El a putut să-Și exprime firea, voia și atitudinea divină prin lucruri pe care oamenii și le puteau imagina, lucruri pe care ei le vedeau și le întâlneau în viețile lor și folosind metode pe care oamenii le puteau accepta, într-un limbaj pe care ei îl puteau înțelege și cu o cunoaștere pe care o puteau pricepe, ca să permită omenirii să înțeleagă și să-L cunoască pe Dumnezeu, să înțeleagă intenția Sa și standardele cerute de El în sfera capacității lor, și în gradul în care erau capabili. Acestea au fost metoda și principiul lucrării lui Dumnezeu în umanitate. Deși căile și principiile lui Dumnezeu de a lucra în trup au fost în mare parte obținute prin umanitate sau metodele acesteia, a obținut într-adevăr rezultatele care nu puteau fi obținute lucrând direct în divinitate. Lucrarea lui Dumnezeu în umanitate a fost mai concretă, autentică și direcționată, metodele au fost mult mai flexibile, iar în ceea ce privește forma, a depășit lucrarea săvârșită pe parcursul Epocii Legii.

În continuare, să vorbim despre a-L iubi pe Domnul și a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Este acesta un lucru exprimat direct în divinitate? Nu, cu siguranță, nu! Toate acestea au fost lucruri pe care Fiul Omului le-a rostit în umanitate; doar ființele umane ar spune ceva precum „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” și „Iubește-i pe alții la fel cum îți prețuiești propria viață”. Această manieră de a vorbi aparține în exclusivitate omului. Dumnezeu nu a vorbit niciodată astfel. Cel puțin, Dumnezeu nu are acest tip de limbaj în divinitatea Sa, deoarece nu are nevoie de acest tip de învățătură, „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, pentru a reglementa iubirea Sa pentru omenire, deoarece iubirea Lui pentru omenire este o dezvăluire naturală a ceea ce El are și ce este. Când ați auzit vreodată că Dumnezeu spune ceva precum „Iubesc omenirea precum Mă iubesc pe Mine Însumi”? Nu ați auzit, deoarece iubirea este în esența lui Dumnezeu și în ceea ce El are și ce este. Iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, atitudinea Sa și modul în care El tratează oamenii sunt o expresie naturală și o dezvăluire a firii Sale. El nu are nevoie să facă asta în mod intenționat într-un mod anume sau să urmeze cu bună știință o anumită metodă sau un cod moral pentru a ajunge să-Și iubească aproapele ca pe Sine Însuși – El deja deține acest tip de esență. Ce înțelegi din acest lucru? Când Dumnezeu a lucrat în umanitate, multe dintre metodele, cuvintele și adevărurile Sale au fost exprimate într-un mod uman. Dar, în același timp, firea lui Dumnezeu, ceea ce El are și ce este și voia Sa au fost exprimate pentru ca oamenii să le cunoască și să le înțeleagă. Ceea ce ei au ajuns să cunoască și să înțeleagă au fost exact esența Sa și ceea ce El are și ce este, ceea ce reprezintă identitatea inerentă și statutul lui Dumnezeu Însuși. Adică, Fiul Omului în trup a exprimat firea inerentă și esența lui Dumnezeu Însuși în cea mai mare măsură posibilă și pe cât de exact posibil. Nu numai că umanitatea Fiului Omului nu a fost o piedică sau o barieră pentru comunicarea și interacțiunea omului cu Dumnezeu din cer, ci a fost de fapt singurul canal și singurul pod pentru ca omenirea să se conecteze cu Domnul creației. Acum, în acest stadiu, nu simțiți că există multe asemănări între natura și metodele lucrării făcute de Domnul Isus în Epoca Harului și etapa actuală a lucrării? Această etapă actuală a lucrării folosește, de asemenea, mult limbaj uman pentru a exprima firea lui Dumnezeu și mult limbaj și multe metode din viața cotidiană a omenirii și din cunoașterea umană pentru a exprima voia lui Dumnezeu Însuși. Odată ce Dumnezeu devine trup, indiferent dacă El vorbește dintr-o perspectivă umană sau o perspectivă divină, o mare parte din limbajul și metodele Sale de exprimare vin prin intermediul limbajului și metodelor umane. Adică, atunci când Dumnezeu devine trup, aceasta este cea mai bună oportunitate pentru ca tu să vezi atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu și să cunoști fiecare aspect real al lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a devenit trup, în timp ce creștea, El a ajuns să înțeleagă, să cunoască și să priceapă în umanitate o parte din cunoașterea, simțul practic, limbajul și metodele de exprimare ale omenirii. Dumnezeu întrupat a avut aceste lucruri care au provenit de la oamenii pe care El îi crease. Aceștia au devenit instrumentele lui Dumnezeu în trup pentru exprimarea firii și divinității Sale și I-au permis să Își facă lucrarea mai pertinentă, mai autentică și mai exactă pe când lucra în mijlocul omenirii, dintr-o perspectivă umană și folosind limbaj uman. Acest lucru a făcut lucrarea Sa mai accesibilă și mai ușor de înțeles pentru oameni, obținând astfel rezultatele pe care le dorea Dumnezeu. Nu este mai practic pentru Dumnezeu să lucreze în trup în acest fel? Nu este înțelepciunea lui Dumnezeu? Când Dumnezeu a devenit trup, când trupul lui Dumnezeu a putut să înceapă lucrarea pe care El dorea să o îndeplinească, acela a fost momentul când El avea să-Și exprime firea și lucrarea în mod practic și acesta a fost și momentul când El a putut să-Și înceapă în mod oficial lucrarea de slujire ca Fiu al Omului. Asta însemna că nu mai exista un „decalaj între generații” între Dumnezeu și om, că Dumnezeu avea curând să-Și înceteze lucrarea de comunicare prin mesageri și că Dumnezeu Însuși putea să-Și exprime personal și în trup toate cuvintele și lucrarea pe care voia să o facă. Însemna, de asemenea, că oamenii pe care Dumnezeu îi mântuiește erau mai apropiați de El, că lucrarea Sa de gestionare intrase într-o nouă etapă și că întreaga omenire avea să se confrunte cu o nouă eră.

Toată lumea care a citit Biblia știe că s-au întâmplat multe evenimente când S-a născut Domnul Isus. Cel mai important dintre aceste evenimente a fost vânarea Sa de către regele diavolilor, care a fost un eveniment atât de extrem încât toți copiii de doi ani și mai mici din oraș au fost măcelăriți. Este evident că Dumnezeu Și-a asumat un mare risc devenind trup printre oameni; marele preț pe care l-a plătit pentru a finaliza gestionarea mântuirii omenirii este, de asemenea, evident. Sunt evidente și marile speranțe pe care le-a avut Dumnezeu pentru lucrarea Lui în trup în rândul omenirii. Când trupul lui Dumnezeu a putut să preia lucrarea din mijlocul omenirii, cum Se simțea El? Oamenii ar trebui să poată înțelege într-o oarecare măsură, nu-i așa? Cel puțin, Dumnezeu era fericit deoarece putea să înceapă să-Și săvârșească noua lucrare în mijlocul omenirii. Când Domnul Isus a fost botezat și Și-a început oficial lucrarea de îndeplinire a slujirii, inima lui Dumnezeu a fost copleșită de bucurie, pentru că după atât de mulți ani de așteptare și pregătire, El putea în sfârșit să poarte trupul unui om normal și să-Și înceapă noua lucrare sub forma unui om din carne și oase, pe care oamenii Îl puteau vedea și atinge. El putea în sfârșit să vorbească față în față și de la inimă la inimă cu oamenii prin identitatea unui om. În cele din urmă, Dumnezeu putea să vină față în față cu omenirea prin intermediul metodelor umane și într-un limbaj uman; El putea să aprovizioneze oamenii, să-i lumineze și să-i ajute folosind limbaj uman; El putea să mănânce la aceeași masă și să trăiască în același spațiu cu ei. De asemenea, putea să vadă ființe umane, să vadă lucruri și să vadă totul în felul în care le vedeau oamenii și chiar prin proprii lor ochi. Pentru Dumnezeu, asta era deja prima victorie a lucrării Sale în trup. Se poate spune și că era realizarea unei lucrări mărețe – acesta era, desigur, lucrul de care Se bucura Dumnezeu cel mai mult. Începând cu acel moment, Dumnezeu a simțit pentru prima dată un fel de consolare în lucrarea Sa din mijlocul omenirii. Toate evenimentele care s-au petrecut erau foarte practice și naturale, iar consolarea pe care o simțea Dumnezeu era foarte adevărată. Pentru omenire, de câte ori se realizează o nouă etapă a lucrării lui Dumnezeu și de fiecare dată când Dumnezeu Se simte mulțumit, atunci este momentul când omenirea se poate apropia mai mult de Dumnezeu și de mântuire. Pentru Dumnezeu, aceasta este și lansarea noii Sale lucrări, avansarea în planul Lui de gestionare și, mai mult, acestea sunt vremurile când intențiile Sale ating îndeplinirea completă. Pentru omenire, sosirea unei astfel de oportunități este de bun augur și foarte bună; pentru toți cei care așteaptă mântuirea lui Dumnezeu, aceasta reprezintă o veste spectaculoasă și îmbucurătoare. Când Dumnezeu desfășoară o nouă etapă a lucrării, atunci El are un nou început și când această nouă lucrare și acest nou început sunt lansate și prezentate omenirii, acesta este momentul când finalul acestei etape a lucrării a fost deja hotărât și realizat, iar efectul final și roadele au fost deja văzute de Dumnezeu. Acesta este și momentul când aceste efecte Îl fac pe Dumnezeu să Se simtă satisfăcut și, desigur, când inima Sa este fericită. Dumnezeu Se simte liniștit deoarece, în viziunea Sa, El a văzut deja și a hotărât oamenii pe care îi caută și a câștigat deja acest grup de oameni, un grup care este capabil să Îi facă lucrarea să fie de succes și să-I aducă satisfacție. Astfel, El Își lasă grijile deoparte și Se simte fericit. Cu alte cuvinte, când trupul lui Dumnezeu poate să inițieze o nouă lucrare printre oameni și El începe, fără piedici, să facă lucrarea pe care trebuie să o facă și când simte că totul a fost împlinit, atunci, pentru El, finalul este deja la vedere. Și, datorită acestui final, El este satisfăcut și are inima ușoară. Cum este exprimată fericirea lui Dumnezeu? Vă puteți imagina care ar putea fi răspunsul? Ar putea Dumnezeu să plângă? Poate El să plângă? Poate să bată din palme? Să danseze? Să cânte? Dacă da, ce ar cânta? Desigur, Dumnezeu ar putea să cânte un cântec frumos, emoționant, un cântec care ar putea exprima bucuria și fericirea din inima Sa. El ar putea să-l cânte pentru omenire, pentru El Însuși și pentru toate lucrurile. Fericirea lui Dumnezeu poate fi exprimată în orice mod – toate acestea sunt normale pentru că Dumnezeu are bucurii și necazuri și diversele Lui sentimente pot fi exprimate în diverse feluri. Acesta este dreptul Lui și nimic nu ar putea fi mai normal și mai adecvat. Oamenii nu ar trebui să se gândească la nimic altceva legat de acest lucru. Nu ar trebui să încercați să folosiți „vraja cercului de aur”^[a] asupra lui Dumnezeu, spunându-I că nu ar trebui să facă una și alta, că nu ar trebui să Se comporte în felul ăsta sau în felul acela, să-I limitați fericirea sau orice sentimente ar putea avea. În inimile oamenilor, Dumnezeu nu poate fi fericit, nu poate vărsa lacrimi, nu poate plânge – El nu poate exprima nicio emoție. Prin ceea ce am comunicat pe parcursul acestor două părtășii, cred că nu Îl veți mai vedea pe Dumnezeu în acest fel, ci Îi veți permite să aibă o oarecare libertate și eliberare. Acesta este un lucru foarte bun. În viitor, dacă sunteți cu adevărat capabili să simțiți tristețea lui Dumnezeu când auziți că este trist și puteți să simțiți cu adevărat fericirea Lui când auziți că este fericit, atunci, cel puțin, veți fi capabili să știți și să înțelegeți ce Îl face fericit și ce Îl face trist. Când poți să te simți trist deoarece Dumnezeu este trist și să te simți fericit pentru că Dumnezeu este fericit, El îți va fi câștigat pe deplin inima și nu va mai exista nicio barieră între tine și El. Nu vei mai încerca să-L limitezi pe Dumnezeu cu închipuirile, noțiunile și cunoașterea umană. În acel moment, Dumnezeu va fi viu și însuflețit în inima ta. El va fi Dumnezeul vieții tale și Stăpânul a tot ce are legătură cu tine. Aveți acest fel de aspirație? Aveți încrederea că puteți obține asta?

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Note de subsol:

a. „Vraja cercului de aur” este o vrajă folosită de călugărul Tang Sanzang în nuvela chinezească „O călătorie spre răsărit”. El folosește această vrajă pentru a-l controla pe Sun Wukong, legându-i o bandă de metal în jurul capului, provocându-i dureri de cap acute și aducându-l astfel sub controlul său. A devenit o metaforă pentru a descrie ceva care constrânge o persoană.