Protecția lui Dumnezeu

de You Xin, Coreea de Sud

Dumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii nu își pot schimba singuri firea; ei trebuie să fie supuşi judecății, mustrării, suferinței și rafinării cuvintelor lui Dumnezeu sau să fie tratați, disciplinaţi și emondați prin cuvintele Lui. Doar după aceea pot să ajungă la ascultarea și devotamentul față de Dumnezeu și să nu încerce să-L păcălească și să-L trateze superficial. Sub rafinarea cuvintelor lui Dumnezeu oamenii trec printr-o schimbare a firii lor. Doar cei care se supun dezvăluirii, judecății, disciplinării și tratării cuvintelor Lui, nu vor mai îndrăzni să facă lucrurile nesăbuit și vor deveni calmi și liniştiți. Cel mai important lucru este că sunt capabili să asculte cuvintele actuale ale lui Dumnezeu şi să se supună lucrării lui Dumnezeu şi, chiar dacă nu este conform concepţiilor umane, ei pot lăsa la o parte aceste noțiuni şi să se supună de bunăvoie” („Cei a căror fire s-a schimbat sunt aceia care au intrat în realitatea cuvintelor lui Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Când am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu înainte, „Oamenii nu își pot schimba singuri firea; ei trebuie să fie supuşi judecății, mustrării, suferinței și rafinării cuvintelor lui Dumnezeu sau să fie tratați, disciplinaţi și emondați prin cuvintele Lui. Doar după aceea pot să ajungă la ascultarea și devotamentul față de Dumnezeu și să nu încerce să-L păcălească și să-L trateze superficial.” Nu am putut înțelege exact de ce oamenii nu-și puteau schimba firea. Am citit cu seriozitate cuvintele lui Dumnezeu în fiecare zi, am participat întotdeauna prompt la adunări și m-am supus oricărei datorii care mi-a fost atribuită de biserică. M-am gândit că, atât timp cât nu păcătuiam, îmi făceam bine datoria, fusesem credincioasă de ani de zile și citisem mult cuvintele lui Dumnezeu, atunci, cu siguranță, firea mea coruptă se va schimba. De ce mai era nevoie să fiu judecată, mustrată, emondată și tratată de Dumnezeu? Nu am înțeles niciodată, cu adevărat, aceste cuvinte ale lui Dumnezeu pe care le citisem decât după ce am fost emondată sever, tratată de câteva ori și am reflectat asupra mea. Doar atunci am văzut cât de profund coruptă de Satana eram, că natura mea satanică arogantă și încrezută era adânc înrădăcinată înlăuntrul meu și că, fără a fi judecată, mustrată, emondată și tratată de Dumnezeu, nu m-aș fi cunoscut niciodată pe mine însămi și, mai mult decât atât, n-aș fi fost purificată sau transformată.

În primele luni ale anului 2016, făceam datoria unui conducător de biserică. Când am început, simțeam că am multe lipsuri, așa că mă rugam constant la Dumnezeu și mă bazam pe El pentru a-mi face datoria. Căutam și aveam părtășie alături de colegii mei când întâlneam o chestiune pe care nu o înțelegeam și puteam accepta sugestiile altora. Eram destul de umilă. După mai mult de șase luni de practică, aveam o oarecare înțelegere privind unele principii și puteam ajuta să rezolv unele dintre dificultățile fraților și surorilor având părtășie despre adevăr. Încet, am început să mă complac, spunându-mi: „Deși n-am mai fost conducătoare a bisericii înainte, am un calibru bun și înțeleg repede cuvintele lui Dumnezeu. După mai multă practică, sunt sigură că voi deveni și mai bună.” Mai târziu, mi-a fost acordată responsabilitatea unei datorii importante și am devenit și mai îngâmfată. Eram cea mai tânără dintre colegii mei și devenisem credincioasă cel mai recent, dar simțeam că, probabil, eram foarte talentată dacă putusem prelua ceva atât de important! Pentru un timp, eram cu nasul pe sus chiar și când mergeam, simțind că aveam cea mai importantă datorie dintre toți, ca și cum nimeni nu mă putea egala. În timp, am devenit din ce în ce mai arogantă. În discuțiile privind lucrarea bisericii, când colegii aveau sugestii, rămâneam la ideile mele, spunându-mi: „Chiar este așa cum spuneți voi? M-am mai ocupat de astfel de treburi înainte, așa că nu am o înțelegere mai bună a principiilor? Știu cel mai bun mod de a trata această chestiune.” Uneori, când sora alături de care lucram, lua ceva puțin prea în serios, îmi pierdeam răbdarea, spunându-mi că o chestiune atât de simplă era ușor de rezolvat și nu era nevoie să tot avem părtășie și să tot căutăm. Uneori, în întâlnirile colegilor, vedeam că sugestiile ei nu erau adoptate de ceilalți frați și surori și am început să o desconsider. Mi-am spus: „Deși ai fost conducătoare mai mult timp decât mine, nu ești deloc mai presus.” Odată, mi-a spus că abia mă mișcam să-mi fac datoria, că avansam lent. N-am putut suporta acest lucru și am ripostat: „Nu pot accepta această părtășie de la tine. Nu ești și tu implicată în această lucrare? Nu ești și tu responsabilă pentru ea? Cum de ești atât de puțin conștientă de tine și lași totul asupra mea?” Spunând acestea, pur și simplu, m-am ridicat și am plecat. Mai târziu, conducătorul a aflat despre comportamentul meu și m-a tratat, spunându-mi că am fost prea arogantă. Am recunoscut numai verbal, spunând: „Sunt prea arogantă și nu accept adevărul.” Nu am reflectat asupra naturii și esenței mele și nu am încercat să mi le înțeleg, însă, în datoria mea, continuam să mă fălesc, acționând după cum voiam. La acel moment, aveam câțiva colegi care au fost înlocuiți pentru că nu aveau un calibru suficient și nu puteau face lucrări practice. Dar nu am fost niciodată îngrijorată că aș putea fi înlocuită. Mi-am spus: „Sunt un adevărat talent în cadrul bisericii acum și sunt responsabilă pentru destul de multe sarcini. Dacă n-aș fi eu, oare ar putea găsi rapid o altă persoană potrivită?” Chiar pe când deveneam extrem de arogantă, eram emondată și tratată destul de sever.

Odată, am citit unele articole privind experiența și mărturiile fraților și surorilor despre care credeam că sunt puțin superficiale. Le-am respins fără ca măcar să discut chestiunea cu cineva. Conducătorul s-a supărat foarte tare când a aflat despre asta. M-a întrebat: „De ce ai respins articole atât de bune? Măcar ai discutat cu colegii despre asta?” I-am răspuns: „Nu, la acel moment mi s-au părut cumva superficiale.” Abia am rostit cuvintele acestea, că am fost tratată sever de conducător, care mi-a spus: „Deși aceste articole pot fi puțin superficiale, experiența lor este reală și arată o înțelegere practică. Ele sunt edificatoare pentru oameni. Asta înseamnă o mărturie bună despre experiența personală. Tu nu cauți adevărul în datoria ta, ești arbitrară și arogantă. Nu înțelegi adevărul și nu discuți lucrurile cu alții. Nu este o nesăbuință să arunci, pur și simplu, articole foarte bune, să înăbușești mărturii despre experimentarea lucrării lui Dumnezeu? Nu este ceva ce ar face Satana? Tu doar tulburi lucrarea!” Am mai fost emondată și tratată înainte, dar niciodată atât de aspru. Cuvintele „nesăbuință”, „Satana”, „tulburi”, „arbitrară și arogantă” îmi tot răsunau în minte și nu-mi puteam reține lacrimile. Mă simțeam de parcă nici nu puteam respira. Însă tot mă simțeam nedreptățită. Deși n-am discutat decizia cu colegii mei la acel moment, nu le-o spusesem apoi? Dumnezeu chiar vede în profunzimea inimilor noastre. Chiar când mă gândeam la scuze, conducătorul a continuat sever: „În acțiunile tale, tu faci legea. Ai putea întreba când nu înțelegi ceva sau ai putea discuta cu alții, dar tu nici măcar nu faci asta. Ești atât de arogantă și îți lipsește complet o inimă temătoare de Dumnezeu!” La acestea, m-am supus fără tragere de inimă. Dacă chiar aș fi avut o inimă cât de puțin temătoare de Dumnezeu, aș fi căutat puțin înainte să acționez, însă, în schimb, eu doar am procedat cum am vrut, fără a cere părerea altora. Chiar eram arogantă și neprihănită de sine.

Conducătorul a desfășurat o anchetă în privința mea și a descoperit că eram prea arogantă, că nu înțelegeam adevărul și că nu eram potrivită pentru o datorie atât de importantă, așa că am fost înlocuită. Chiar am căzut într-o stare de negativitate. Simțeam cum conducătorul nu se lăsase păcălit de mine în privința acestei chestiuni și credeam că nu eram o persoană care urma adevărul, că eram incredibil de arogantă și că nici măcar nu meritam să fiu cultivată. Credeam că nu mai am vreo perspectivă în casa lui Dumnezeu. Am devenit din ce în ce mai negativă și am fost cuprinsă de neînțelegeri. Mă simțeam de parcă devenisem Satana. Cum aș fi putut fi mântuită măcar? Mi-am dat seama că frații și surorile chiar credeau că nu sunt persoana potrivită, așa că ce rost avea să continui să urmez? În acea perioadă, deși păream că fac, fără tragere de inimă, unele datorii, nu voiam să urmez adevărul. Persoana responsabilă a avut părtășie cu mine de mai multe ori despre voia lui Dumnezeu, dar nu m-am schimbat. Apoi, m-a emondat și m-a tratat, spunând că eram în mod intenționat dificilă în datoria mea, întotdeauna negativă, că mă împotriveam lui Dumnezeu și că, dacă nu făceam o schimbare, voi fi eliminată de Dumnezeu mai devreme sau mai târziu. M-a speriat să aud asta și mi-am dat seama de gravitatea situației. M-am grăbit să vin înaintea lui Dumnezeu să mă rog, să caut și să reflectez asupra mea. În decursul acelor șase luni, de ce nu putusem să tratez adecvat emondarea și tratarea pe care le primisem? În timp ce reflectam, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Unii oameni devin pasivi după ce au fost emondați și tratați; ei își pierd toată energia în îndeplinirea datoriilor lor și ajung să-și piardă și loialitatea. De ce? Asta se datorează parțial lipsei lor de sensibilitate privind esența acțiunilor lor și îi determină să nu fie în stare să accepte emondarea și tratarea. Este parțial și datorită faptului că tot nu au înțeles care este semnificația de a fi emondați și tratați. Oamenii cred cu toții că a fi emondați și tratați înseamnă că sfârșitul lor a fost stabilit. Prin urmare, ei cred în mod greșit că dacă au puțină loialitate către Dumnezeu, atunci nu ar trebui să fie emondați și tratați; și că, dacă sunt tratați, atunci aceasta nu indică iubirea și dreptatea lui Dumnezeu. Asemenea neînțelegeri îi fac pe mulți oameni să nu îndrăznească să-I fie «loiali» lui Dumnezeu. De fapt, până la urmă, este deoarece sunt peste măsură de înșelători; ei nu doresc să îndure greutăți. Vor doar să obțină binecuvântări pe calea ușoară. Oamenii nu sunt conștienți nici pe departe de dreptatea lui Dumnezeu. Nu deoarece El nu a făcut nimic drept sau nu face nimic drept; ci, pur și simplu, deoarece oamenii nu gândesc niciodată că ceea ce face Dumnezeu este drept. În ochii oamenilor, dacă lucrarea lui Dumnezeu nu se supune dorințelor omenești sau dacă nu este pe potriva așteptărilor lor, înseamnă că El nu trebuie să fie drept. Totuși, oamenii nu știu niciodată că acțiunile lor sunt inadecvate nu se conformează cu adevărul și nici nu realizează vreodată că se împotrivesc lui Dumnezeu” („Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos”). După ce am citit această revelație în cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles în sfârșit că motivul pentru care fusesem atât de negativă era că eram prea arogantă și încrezută și că nu recunoșteam natura comportamentului meu. Am crezut că doar făcusem o greșeală, că faptul că am fost tratată astfel era exagerat. De asta am rămas blocată în negativitate, neînțelegându-L pe Dumnezeu și fiind defensivă. În timp ce citeam cuvintele lui Dumnezeu, m-am întrebat dacă chiar fusesem emondată și tratată atât de sever doar pentru o singură greșeală. Există principii despre felul în care casa lui Dumnezeu tratează oamenii. Totul se bazează pe natura și esența oamenilor și pe comportamentul lor general. Conducătorul nu m-a tratat degeaba. Așadar, ce probleme existau cu adevărat în mine care au dus la faptul că am fost emondată și tratată atât de sever?

Mai târziu, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Dacă, în realitate, deții adevărul înăuntrul tău, calea pe care mergi va fi, în mod natural, calea cea dreaptă. Fără adevăr, este ușor să faci rău și o vei face în pofida felului tău de a fi. De exemplu, dacă ai avut aroganță și vanitate, ți s-ar părea imposibil să te abții să nu-L sfidezi pe Dumnezeu; te-ai simți obligat să-L sfidezi. Nu ai face-o intenționat; ai face-o sub stăpânirea naturii tale arogante și vanitoase. Aroganța și vanitatea ta te-ar face să-L disprețuiești pe Dumnezeu și să-L vezi ca neavând nicio importanță; te-ar determina să te înalți pe tine însuți, să te expui pe tine însuți în mod constant și, în cele din urmă, să te așezi în locul lui Dumnezeu și să fii mărturie pentru tine. În final, ți-ai transforma propriile tale idei, propria ta gândire și propriile tale noțiuni în adevăruri pentru a fi divinizate. Vezi cât de mult rău este făcut de oameni sub autoritatea naturii lor arogante și vanitoase! Pentru a rezolva acțiunile lor rele, ei trebuie mai întâi să rezolve problema naturii lor. Fără o schimbare a firii, nu ar fi posibil să se aducă o rezolvare fundamentală a acestei probleme” („Doar prin urmărirea adevărului poți obține schimbări în firea ta” în Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Există, de asemenea, predici care menționează că, atunci când unii oameni au un dar sau altul, ori au un anumit calibru, îi privesc de sus pe alții. Nu vor să asculte de nimeni altcineva, crezând că sunt mai buni decât toți ceilalți. Acest tip de persoană este arogantă, încrezută și neprihănită de sine. M-am gândit la felul în care, de când devenisem credincioasă, nu mă concentrasem pe urmarea adevărului, ci îmi făcusem datoria bazându-mă pe calibrul meu și pe firea mea arogantă. Simțeam că vorbesc elocvent și că am avut unele mici succese în datoria mea, așa că eram chiar prețuită de conducător. Credeam că sunt grozavă și capabilă în lucrarea mea, mai mult decât alții, așa că nu le-am acordat multă importanță fraților și surorilor alături de care lucram. Am insistat să fac lucrurile în felul meu, iar firea mea arogantă s-a tot mărit. Mai târziu, am căpătat o atitudine foarte relaxată față de lucrarea bisericii. Nu am căutat niciodată principiile adevărului și nu m-am dus să caut sau să am părtășie cu alții. În schimb, am făcut lucrurile arbitrar, oricum am vrut, și am ajuns să tulbur lucrarea bisericii. Întotdeauna am simțit că eram de calibru bun și că înțelegeam o parte a adevărului, dar, numai după ce am fost expusă, am văzut, în sfârșit, că ceea ce am înțeles era doar puțină doctrină, că nu aveam nicio urmă de realitate a adevărului și că nici nu puteam avea părtășie despre adevăr pentru a rezolva aspectele practice. În ciuda acestui lucru, eram încă incredibil de arogantă și acționam unilateral în toate privințele. Eram arogantă până la punctul în care pierdusem toată rațiunea și Îl scăpasem din vedere pe Dumnezeu. Problema mea a fost expusă abia atunci când conducătorul a venit să-mi revizuiască lucrarea. M-am gândit la felul în care îmi făcusem datoria în felul acela de la început. Nu doar că nu-i ajutasem și nu le fusesem de folos fraților și surorilor, ci revelasem, de asemenea, atât de multe firi corupte care i-au constrâns. Nu-mi făcusem datoria, pur și simplu făcusem rău! Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai îngrijorată deveneam. Știam că, atunci când cineva acționează din aroganță, este imposibil să evite să I se împotrivească lui Dumnezeu și să facă rău. M-am gândit la unii frați și surori care păreau să fie de calibru mai mic decât mine, dar care erau grijulii și atenți în datoriile lor. Ei știau cum să caute adevărul și să accepte punctele de vedere ale altora, în timp ce eu eram atât de arogantă încât îmi lipsea complet conștiința de sine. Nu aveam niciun fel de conștiință despre cum să caut adevărul. Cu cât reflectam mai mult, cu atât simțeam că urmărirea adevărului nu era calea mea. Fusesem atât de arogantă și nu-I dădusem atenție lui Dumnezeu, așa că, atunci când am fost emondată, tratată și demisă din datoria mea, de fapt, acesta era felul în care Dumnezeu mă proteja și mă mântuia. Fără asta, cine știe cât de mult rău aș mai fi făcut. Aș fi ajuns chiar într-un punct fără întoarcere, față în față cu excomunicarea. Atunci ar fi fost prea târziu pentru regrete. După ce am înțeles bunele intenții ale lui Dumnezeu, am fost cuprinsă de remușcări. Am simțit că, în ultimele șase luni, Îl înțelesesem greșit și-L învinovățisem pe Dumnezeu, fiind negativă și trăgând chiulul de la lucrări. Pur și simplu nu se putea discuta rațional cu mine! Pe viitor, voiam doar să-mi fac datoria bine, pentru a-mi răscumpăra fărădelegile din trecut. 

Șase luni mai târziu, am fost aleasă conducătoare de echipă. La acel moment, îmi era foarte frică să nu mă poticnesc și să eșuez din nou din cauza naturii mele arogante. Când apăreau probleme în datoria mea, eram destul de prudentă și deseori aveam discuții și părtășie cu frații și surorile care lucrau cu mine, căutând adevărul pentru a rezolva problemele din biserică. Mă simțeam mult mai în largul meu când îmi făceam datoria astfel și mă înțelegeam mult mai bine cu frații și surorile. Câteva luni mai târziu, am văzut unele succese în datoria mea și am început să mă simt încântată în secret, din nou, crezând că, probabil, eram un real talent și că, indiferent ce datorie făceam, puteam pune lucrurile în mișcare rapid. În decursul timpului, firea mea arogantă a început să-și facă simțită prezența din nou. Uneori, când frații și surorile aveau probleme pe care voiau să le caute alături de conducător, îmi pierdeam răbdarea cu ei. Îmi spuneam: „N-am mai căutat despre asta și înainte? De ce trebuie să cauți mai mult? Știu principiile, așa că părtășia mea ar trebui să fie adecvată.” Fără a mă gândi prea mult la lucruri, îmi împărtășeam înțelegerea cu frații și surorile și voiam ca ei s-o accepte, dar ei nu se simțeau în largul lor și, ulterior, căutau despre problemă alături de conducător. Mai târziu, conducătorul a avut părtășie cu noi despre principiile de practică, care erau diferite de ceea ce înțelesesem eu înainte. Am fost luată prin surprindere și mi-am spus: „Slavă Domnului că am căutat, altfel datoria noastră ar fi fost afectată”. Dar, ulterior, nu am reflectat asupra mea și nu am încercat să mă cunosc. Am rămas arogantă și nerezonabilă. Când vedeam greșeli în datoriile fraților și surorilor, îi certam imperios, spunându-mi: „Dacă nu puteți face corect nici măcar lucrușorul ăsta, atunci ce puteți face? Nu cred că puneți suflet în ceea ce faceți.” În timp, ceilalți au început să se simtă constrânși de mine și au început să se distanțeze. Am constrâns o soră atât de mult, încât nici nu a mai vrut să-și facă datoria. Știam că greșeam, dar, ori de câte ori apărea ceva, nu mă puteam abține să nu-mi dezvălui firea arogantă. Gândindu-mă la felul în care m-am împiedicat și am eșuat înainte, am avut un ușor sentiment de teamă, însă, la acel moment, nu am căutat adevărul pentru a rezolva problema.

Mai târziu, am decis de una singură să pun o soră să preia o datorie importantă. Un frate m-a avertizat că sora era înșelătoare, că nu era potrivită pentru o datorie importantă. Mi-am spus: „Are o mică problemă, dar nu este pe atât de rău pe cât spui tu. Cine nu are corupții și neajunsuri?” Nu am luat deloc în serios sugestia acestui frate, ci doar am căutat sora pentru a avea părtășie și i-am reamintit de problemele ei. Am fost șocată când s-a dovedit complet fățarnică și neglijentă în datoria ei. Acest lucru a provocat pierderi grave lucrării casei lui Dumnezeu. Când conducătorul a aflat despre asta, m-a tratat foarte sever, spunând: „Ai făcut ce ai crezut de cuviință, promovând o persoană înșelătoare. Un frate te-a avertizat, dar nu l-ai ascultat și nici nu ai cercetat tu însăți problema. Iar acum a avut consecințe foarte grave și a provocat o perturbare atât de mare. Asta se datorează lipsei tale de responsabilitate în datoria ta. Nu înțelegi adevărul și ești arogantă. Trebuie să fii înlocuită!” A fost îngrozitor pentru mine să fiu emondată și tratată atât de sever. Fusesem demisă din datoria mea chiar în fața atâtor de mulți frați și surori, iar conducătorul subliniase ce perturbare provocasem și că trebuia să fiu înlocuită. Simțeam că s-a sfârșit pentru mine, că sigur voi fi eliminată și că era inutil să mai caut. Am devenit foarte negativă după ce am fost înlocuită. În fiecare seară, în pat, mă gândeam la ce se întâmplase și începeam să plâng. O bună perioadă de timp, m-am simțit prea rușinată să mă întâlnesc cu cineva. Am văzut că frații și surorile își făceau, cu toții, datoria fericiți și am simțit că nu sunt deloc ca ei din cauza naturii mele arogante. Fără a discuta problema cu cineva și fără a asculta de sfaturi, promovasem o persoană înșelătoare, perturbând grav lucrarea bisericii. Mai puteam fi încă mântuită de Dumnezeu? Nu mi-am imaginat niciodată că, la o vârstă atât de fragedă, calea credinței mele se va încheia. Chiar am început să suspectez că, atunci când Dumnezeu a spus că a fi emondat și tratat reprezenta mântuirea, nu eliminarea, acest lucru nu mi se aplica. Inima îmi era plină de neînțelegeri. Odată, când conducătorul a venit să aibă părtășie cu noi despre lucrare, m-am ascuns în cel mai îndepărtat colț. Am fost chiar luată prin surprindere când, deodată, mi-a strigat numele și m-a întrebat ce progrese făcusem recent. A continuat să mă întrebe dacă devenisem negativă după ce am fost emondată și tratată și apoi a avut o părtășie cinstită cu mine și m-a îndemnat, spunând: „Ești încă tânără. Ar trebui să urmezi adevărul și să te concentrezi pe schimbarea firii.” A fost atât de reconfortant și încurajator pentru mine să aud aceste cuvinte spuse din inimă de conducător, încât nu m-am putut abține să nu plâng. Fusesem atât de arogantă și încrezută, iresponsabilă și neglijentă în datoria mea și provocasem daune grave lucrării bisericii. Conducătorul avusese dreptate să mă înlocuiască, să mă emondeze și să mă trateze, dar nu mi-am imaginat niciodată că mă va și încuraja. I-am mulțumit lui Dumnezeu din inimă pentru mila Sa. În acea noapte, m-am rugat lui Dumnezeu printre lacrimi și am hotărât să reflectez cu adevărat și sincer asupra mea și să caut adevărul pentru a-mi rezolva firea arogantă.

Mai târziu, am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Aroganța este rădăcina firii corupte a omului. Cu cât oamenii sunt mai aroganți, cu atât sunt mai predispuși să I se împotrivească lui Dumnezeu. Cât de gravă este această problemă? Nu numai că oamenii cu firi arogante îi consideră pe toți ceilalți inferiori, dar cel mai grav este că sunt chiar condescendenți față de Dumnezeu. Chiar dacă, din afară, e posibil ca unii să pară că ei cred în Dumnezeu și că Îl urmează, nu Îl tratează deloc ca pe Dumnezeu. Simt întotdeauna că au adevărul și au o părere foarte bună despre ei înșiși. Acestea sunt rădăcina și esența firii arogante și vin de la Satana. Prin urmare, problema aroganței trebuie rezolvată. A crede că unul este mai bun decât ceilalți este o chestiune banală. Problema esențială este că firea arogantă a omului îl împiedică pe acesta să se supună lui Dumnezeu, stăpânirii Lui și rânduielilor Sale; o astfel de persoană se simte mereu înclinată să concureze cu Dumnezeu pentru puterea asupra altora. Acest tip de persoană nu-L slăvește câtuși de puțin pe Dumnezeu, ca să nu mai spunem că nu-L iubește și nici nu I se supune. Persoanele care sunt arogante și vanitoase, mai ales cele care sunt atât de arogante încât și-au pierdut judecata, nu se pot supune lui Dumnezeu în credința lor în El și chiar se preamăresc și sunt martore pentru ele însele. Astfel de oameni se împotrivesc cel mai mult lui Dumnezeu. Dacă oamenii își doresc să ajungă să Îl slăvească pe Dumnezeu, atunci trebuie mai întâi să-și înlăture firile arogante. Cu cât mai temeinic îți înlături firea arogantă, cu atât Îl vei slăvi mai mult pe Dumnezeu și numai atunci poți să I te supui și să fii în stare să dobândești adevărul și să-L cunoști” (Părtășia lui Dumnezeu). Doar prin revelația cuvintelor lui Dumnezeu am văzut că a acționa în baza naturii mele arogante nu era doar o chestiune de a dezvălui puțină corupție, ci, în principal, m-a făcut să nu-i iau în considerare deloc pe alții și chiar pe Dumnezeu. M-a făcut să mă răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu și să mă împotrivesc Lui, în ciuda mea. Amintindu-mi de momentele când îmi făceam datoria, simțeam întotdeauna că eram deșteaptă și de calibru bun, așa că mă bazam pe înzestrările mele și pe calibrul meu pentru a-mi face datoria. Aveam atât de multă încredere în mine însămi, încât aproape că nu mă mai rugam lui Dumnezeu și nu mai căutam principiile adevărului. Nu era niciun loc pentru Dumnezeu în inima mea. Când datoria mea nu dăduse roade, mă comportasem mai bine, dar, în momentul în care am înțeles puțin principiile și am avut puțin succes, am folosit acest lucru drept capital. Am simțit că orice aș face ar fi în regulă, aș putea face orice, că puteam evalua oamenii și situațiile fără problemă și, astfel, am devenit chiar mai arogantă, încrezută și neprihănită de sine, făcând totul după cum voiam, fiind autocrată. Chiar le stăteam în cale fraților și surorilor care căutau adevărul alături de conducător și-mi impuneam punctul de vedere asupra lor, ca și cum ar fi fost adevărul, făcându-i să-l accepte și să i se supună. Faptele mi-au arătat că acționam conform naturii mele arogante, că nu făceam altceva decât să-i constrâng și să le fac rău fraților și surorilor și să perturb grav lucrarea bisericii. Chiar jucasem rolul de acolit al Satanei. Conducătorul care mă tratase, criticând această perturbare gravă, a avut completă dreptate. Faptul că am fost demisă din datoria mea a fost în întregime dreptatea lui Dumnezeu. În cele din urmă, am văzut cât de îngrozitor, cât de letal este tipul acela de natură arogantă. Dacă este lăsată nerezolvată, aș putea face rău, m-aș putea împotrivi lui Dumnezeu oricând, aș putea perturba lucrarea casei lui Dumnezeu, aș putea ofensa firea lui Dumnezeu și aș fi eliminată și pedepsită. După ce am fost înlocuită, au ieșit la iveală și alte probleme în datoria mea. Confruntată cu reproșurile fraților și surorilor și cu problemele expuse din lucrarea mea, am simțit multe regrete și mi-am făcut reproșuri. Chiar mă uram. De ce eram atât de arogantă? Întotdeauna simțisem că eram talentată, că orice făceam era bine, dar făcusem oare măcar câteva lucruri care L-au mulțumit pe Dumnezeu? Datoria pe care o realizasem era un dezastru dezordonat și nu făcusem decât să perturb lucrurile. Dacă aș fi avut măcar o fărâmă de venerație pentru Dumnezeu, dacă m-aș fi rugat sau aș fi căutat mai mult ori dacă aș fi avut părtășie și aș fi discutat problemele cu alții, dacă aș fi fost măcar puțin mai precaută, n-aș fi ajuns în punctul în care să fac atât de multe lucruri care să-L sfideze pe Dumnezeu.

În efortul meu de a-mi rezolva natura arogantă, mai târziu, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu și părtășii. „Oamenii nu își pot schimba singuri firea; ei trebuie să fie supuşi judecății, mustrării, suferinței și rafinării cuvintelor lui Dumnezeu sau să fie tratați, disciplinaţi și emondați prin cuvintele Lui. Doar după aceea pot să ajungă la ascultarea și devotamentul față de Dumnezeu și să nu încerce să-L păcălească și să-L trateze superficial. Sub rafinarea cuvintelor lui Dumnezeu, oamenii trec printr-o schimbare a firii lor. Doar cei care se supun dezvăluirii, judecății, disciplinării și tratării cuvintelor Lui, nu vor mai îndrăzni să facă lucrurile nesăbuit și vor deveni calmi și liniştiți. Cel mai important lucru este că sunt capabili să asculte cuvintele actuale ale lui Dumnezeu şi să se supună lucrării lui Dumnezeu şi, chiar dacă nu este conform concepţiilor umane, ei pot lăsa la o parte aceste noțiuni şi să se supună de bunăvoie” („Cei a căror fire s-a schimbat sunt aceia care au intrat în realitatea cuvintelor lui Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Citind acest pasaj din nou, chiar apreciez că singura cale de a rezolva natura arogantă a unei persoane este aceea de a accepta să fii judecat, mustrat, emondat și tratat de către Dumnezeu. Corupția noastră de către Satana este atât de profundă încât, dacă doar ne bazăm pe citirea cuvintelor lui Dumnezeu și pe reflecție personală, înțelegerea noastră asupra nouă înșine va fi superficială, iar firile noastre corupte probabil nu se vor schimba. Fără ca Dumnezeu să mă expună, să mă emondeze și să mă trateze în mod repetat, aș fi fost încă prea încrezătoare și aș fi crezut că sunt chiar grozavă. Nu m-aș fi cunoscut pe mine însămi deloc. Chiar nu aș fi știut cât de arogantă am fost sau cât de gravă a fost firea mea satanică. Acum, când îmi reamintesc tot ce am făcut, mă simt atât de rușinată și plină de regrete. Mă înfior să mă gândesc la asta și nici măcar nu-mi pot ține fruntea sus. Dar exact tipul acela de lecție dureroasă a fost cel care mi-a permis să câștig puțină înțelegere privind natura mea arogantă și să știu unde era probabil să mă împiedic și să eșuez. De asemenea, mi-a dat o anumită venerație pentru Dumnezeu. De asemenea, am văzut că mi-au lipsit complet atât realitatea adevărului, cât și o inimă căutătoare de adevăr în datoria mea. Am fost încrezută, arbitrară și perturbatoare. În comparație cu acei frați și surori de calibru mediu, dar care și-au făcut datoria conștiincios, eram un nimic. Aroganța mea n-avea fundament. După ce mi-am dat seama de toate acestea, am fost mult mai umilă în datoria mea și nu am mai fost prea încrezătoare. Am practicat conștient faptul de a mă da la o parte și de a mă nega, am căutat mai mult principiile adevărului și i-am ascultat mai mult pe frați și pe surori. Am început să am discuții deschise pentru a rezolva orice probleme din biserică. Uneori, când îmi arătam aroganța din nou sau când încălcam principiile în datoria mea, practicam faptul de a mă da la o parte și acceptam să fiu emondată și tratată, precum și îndrumarea și ajutorul altora. În decursul timpului, am simțit că practicarea în acest fel a fost chiar benefică. Deoarece înțelegerea mea asupra adevărului era superficială și-mi lipsea cunoașterea multor lucruri, lucrând cu frații și surorile și aliniindu-ne punctele de vedere, puteam obține o mai mare înțelegere asupra lucrurilor. Făcându-mi datoria în acel mod, înainte să-mi dau seama, aveam protecția lui Dumnezeu. Nu mai făceam greșeli mari, nu mai aveam probleme mari și, sub supravegherea fraților și surorilor, natura mea arogantă a fost înfrânată puțin. Punerea în practică a acestui lucru mi-a dat un sentiment de pace și calm și, treptat, acționam din aroganță din ce în ce mai puțin. Odată, o soră care lucra împreună cu mine mi-a spus: „Te cunosc de aproape doi ani. Erai atât de arogantă și alți oameni se simțeau întotdeauna constrânși de tine, dar acum te-ai schimbat cu adevărat.” În acel moment, mi-a venit să plâng. Fusesem incredibil de arogantă. Nu a fost ușor să mă schimb chiar și atât de puțin. Reamintindu-mi ultimii câțiva ani, acele două momente de neuitat în care am fost emondată și tratată au fost cele mai utile și benefice pentru mine. Dacă nu aș fi trecut prin ele, sunt sigură că nici măcar acum nu aș poseda o umanitate adecvată și că nu m-aș gândi la Dumnezeu deloc. Aș fi fost pe marginea unei prăpăstii periculoase, pe punctul de a mă împotrivi lui Dumnezeu în orice moment. Acum știu cu adevărat că a fi emondată și tratată reprezintă protecția lui Dumnezeu și mântuirea Lui pentru mine.

Anterior: Slăbirea legăturilor care ne țintuiesc pe loc

Înainte: Să trăiești puțină asemănare umană e, cu siguranță, minunat

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.
Contactați-ne
Contactează-ne pe whatsapp

Conținut similar

Eliberarea inimii

deZheng Xin, Statele Unite Dumnezeu Atotputernic spune: „Lucrarea făcută de Dumnezeu în această epocă este în principal furnizarea...

Am venit acasă

de Chu Keen Pong, Malaezia Am crezut în Domnul timp de mai bine de zece ani și am slujit în biserică timp de doi ani, apoi am lăsat în urmă...

Reunit cu Domnul

de Jianding, Statele Unite M-am născut într-o familie catolică și, de la o vârstă fragedă, mama m-a învățat să citesc Biblia. Aceasta era...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte