21. În sfârşit am înţeles ce înseamnă să-mi fac datoria

de Xunqiu, Coreea de Sud

Dumnezeu Atotputernic spune: „De fapt, îndeplinirea de către om a datoriei sale este realizarea a tot ceea ce e inerent omului, cu alte cuvinte, a ceea ce este posibil pentru om. Doar atunci este îndeplinită datoria sa. Defectele omului în timpul acestei slujiri sunt reduse treptat prin experiență progresivă și prin procesul prin care îndură judecata; acestea nu împiedică sau afectează datoria omului. Cei care încetează a mai sluji sau cedează și dau înapoi de teamă că ar putea exista obstacole în slujirea lor sunt cei mai lași dintre toți oamenii. Dacă oamenii nu pot exprima ceea ce ar trebui să exprime în timpul slujirii sau să împlinească ceea ce le este posibil în mod inerent și, în schimb, se prostesc și fac totul mecanic, atunci ei au pierdut funcția pe care ar trebui să o aibă o ființă creată. Astfel de oameni sunt cunoscuți drept «mediocrități»; ei sunt gunoaie fără folos. Cum pot astfel de oameni să fie numiți în mod corespunzător ființe create? Nu sunt ei ființe corupte care strălucesc din exterior, dar sunt putrede în interior?” („Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului” din Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să înţeleg ce înseamnă cu adevărat să ne facem datoria. Înseamnă că, oricât de talentaţi sau de înzestraţi suntem, trebuie să punem în practică absolut tot ce înţelegem. Nu putem să facem un lucru de mântuială sau doar de formă. Trebuie să ne străduim neîncetat, bazându-ne pe cerinţele lui Dumnezeu. În acest fel, putem să compensăm orice slăbiciune sau neajunsuri apărute în îndeplinirea îndatoririlor noastre şi vom obţine rezultate tot mai bune.

Nu demult, biserica a vrut să filmeze câteva videoclipuri cu imnuri solo ale cuvintelor lui Dumnezeu. Liderul nostru de echipă a vrut ca eu să fiu vocea principală şi să cânt la chitară la unul dintre cântece. Când mi-a spus asta, am fost puţin stresată. A cânta vocal şi la chitară e mai greu decât a cânta doar vocal. În plus, mai încercasem înainte să fac un astfel de solo, dar în timp ce cântam, m-am concentrat asupra interpretării mele şi am ratat acordurile, iar când m-am concentrat asupra acordurilor, nu am mai fost deloc expresivă. În cele din urmă, nu au putut folosi filmarea. Pusă în faţa aceleiaşi sarcini, am vrut să refuz, dar m-am gândit că asta n-ar respecta voia lui Dumnezeu. Fraţii şi surorile mele considerau toţi că sunt potrivită pentru cântec, aşa că m-am gândit să fiu de acord şi să-mi fac datoria. Astfel, am acceptat rolul. După două zile de practică, stăpânisem cântecul şi interpretarea destul de bine. Dar acordurile chitarei erau destul de complicate şi greu de reţinut. Cu doar o zi înainte de filmare, devenisem foarte neliniştită. Îmi era teamă că nu mai avea rost să exersez, iar dacă totuşi o făceam, nu mi se vor umfla mâinile? Indiferent de disconfort, s-ar putea să nici nu-mi amintesc. Cu gândul la asta, nu voiam să suport consecinţele, aşa că am încercat în continuare să caut soluţia perfectă pentru această problemă complicată. Şi atunci, mi-a venit o idee: aş putea să-i cer cameramanului să nu-mi filmeze prea mult mâinile, astfel n-ar mai trebui să lucrez atât de mult la acele acorduri agasante, nu-i aşa? Şi încă am putea filma videoclipul. Părea o idee bună. De fapt, nu prea am fost în largul meu când mi-a venit această idee. Mă simţeam iresponsabilă. Dacă va fi o problemă cu acordurile şi va trebui să filmăm din nou videoclipul? Dar apoi mi-am spus: „Timpul e atât de scurt şi e un cântec foarte greu. Va fi epuizant şi stresant să-l cânt bine. Nu pot să interpretez peste nivelul meu. În plus, ideea e să filmăm videoclipul cât mai repede posibil. Toată lumea ar trebui să înţeleagă.” După aceea, m-am concentrat asupra cântatului şi interpretării, fără să îmi fac prea multe griji pentru acorduri. Mi-am imaginat că va fi destul de bine aşa.

Când a venit momentul să filmăm, i-am cerut fratelui care filma să nu facă multe planuri apropiate cu mâinile mele. Nu m-am gândit că va fi vreo problemă. Dar a doua zi, regizorul a spus că am cântat unele acorduri fals şi m-a întrebat ce se întâmplă. M-am simţit foarte vinovată şi m-am făcut roşie ca racul. M-am gândit: „Oh, nu, va trebui să filmăm din nou?” Am fugit să-l întreb pe editor dacă nu era o altă soluţie. A dat din cap dezaprobator şi a spus: „Am încercat, nu are rost.” Auzind asta, am ştiut că va trebui să filmăm din nou. M-am simţit prost ştiind că eu creasem această problemă. Mai târziu, când ne-am adunat ca să discutăm despre ce se întâmplase, le-am spus tuturor din ce motive făcusem asta. O soră m-a dojenit, spunându-mi: „De ce nu ne-ai spus că nu ai învăţat acordurile? Acum trebuie să filmăm din nou şi întregul proiect este în întârziere. A fost neglijent şi iresponsabil din partea ta.” Pur şi simplu nu am putut să accept spusele ei. M-am gândit: „Nu am făcut eu tot posibilul? Adevărul e că nu pot să cânt acordurile, dar am făcut-o ca să mă asigur că videoclipul va fi terminat repede. Pur şi simplu nu ar fi trebuit să-mi filmeze mâinile, nu-i aşa?” Doar am căutat scuze, fără nicio introspecţie. Însă apoi, o altă soră mi-a spus: „Dacă aveai probleme, ai fi putut să exersezi mai mult, chiar dacă filmarea ar fi fost amânată cu câteva zile. Dar nu poţi doar să faci totul aşa, de mântuială. Eşti solista – ce impresie vom face dacă nu apari cântând la chitară? A fost atât de iresponsabil şi neglijent din partea ta!” Auzind-o cum spune „atât de” m-a afectat cu adevărat. Nu m-am putut abţine să nu mă gândesc: „Dacă toţi fraţii şi surorile mele cred că sunt neglijentă în îndatoririle mele, poate că greşesc cu adevărat? Şi eu am vrut ca filmarea să iasă bine. Dar oricum privim lucrurile, proiectul e în întârziere şi trebuie să filmăm din nou pentru că acordurile mele au fost greşite. Categoric, sunt vinovată.” M-am simţit prost gândindu-mă la asta. Am încetat să obiectez şi am început să reflectez.

Mai târziu, am găsit un fragment din cuvântul lui Dumnezeu care m-a emoţionat profund. Iată ce spunea: „Care este rezultatul faptului de a-ți îndeplini datoria neglijent și superficial și de a o trata cu ușurință? Este proasta îndeplinire a datoriei tale, deși ești capabil să o îndeplinești bine – performanța ta nu va fi la înălțimea standardului, iar Dumnezeu nu va fi mulțumit de atitudinea ta față de propria-ți datorie. Dacă, inițial, ai fi căutat și ai fi cooperat normal; dacă i-ai fi consacrat toate gândurile tale; dacă ți-ai fi dedicat inima și sufletul îndeplinirii acesteia și ai fi depus tot efortul pentru ea și i-ai fi dedicat ostenelile tale, inima și gândurile tale, sau dacă ai fi acordat ceva timp materialelor de referință și i te-ai fi dedicat cu toată mintea și tot trupul; dacă ai fi fost capabil de o astfel de cooperare, atunci Dumnezeu ar fi înaintea ta, așteptându-te, zicând: «Vino, aici sunt rezultatele.» Nu trebuie să exerciți multă forță; când nu scutești niciun efort în cooperare, Dumnezeu va fi aranjat deja totul pentru tine. Dacă ești viclean și perfid și, la jumătatea sarcinii, te răzgândești și o apuci pe căi greșite, atunci Dumnezeu nu va acționa; vei fi pierdut această ocazie și Dumnezeu va spune: «Nu ești suficient de bun; ești inutil. Du-te și stai pe margine. Îți place să fii leneș, nu-i așa? Îți place să fii înșelător și viclean, nu-i așa? Îți place să te odihnești? Ei bine, odihnește-te.» Dumnezeu va oferi acest har și această oportunitate următoarei persoane. Ce spuneți: este o pierdere sau un câștig? Este o pierdere uriașă!” (Părtășia lui Dumnezeu). Cuvintele lui Dumnezeu au dezvăluit propria mea stare. Fusesem de acord să exersez pentru a lua rolul principal, dar, de fapt, nu am făcut ce promisesem. Nu am pomenit de slăbiciunile mele, nici nu am căutat informaţii pentru a-mi îmbunătăţi acordurile. Am exersat cu delăsare, pentru că am crezut că va fi prea greu. Am inventat scuza că nu am timp şi i-am cerut cameramanului să evite să facă planuri apropiate cu mâinile mele. Am crezut că voi scăpa cu asta, dar a dus la întârzierea proiectului. A fost foarte iresponsabil şi neglijent din partea mea! Când mi s-a prezentat datoria, nu am vrut să fac efortul de a interpreta bine cântecul şi de a fi mărturie pentru Dumnezeu. În schimb, am urmat calea cea mai uşoară, iar acum trebuia să refacem totul. Cum am putut fi atât de iresponsabilă? Doar un pic mai multă practică, un pic mai mult efort şi nu aş fi ştirbit lucrarea casei lui Dumnezeu. La acel moment, m-am detestat puţin. M-am gândit: „Dacă mi se mai oferă o şansă, nu voi mai fi atât de nechibzuită. Chiar dacă trebuie să mă epuizez exersând acele acorduri, voi face ceea ce trebuie făcut.”

Ceilalţi au decis să îmi mai dea două zile pentru a exersa. Acest lucru m-a emoţionat profund şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că mi-a dat o şansă să-mi îndrept fărădelegea. După aceea, când exersam, munceam din greu ca să memorez toate acordurile, dar eram foarte stresată. Îmi era teamă că tehnica mea nu era la înălţime şi că două zile nu îmi vor ajunge ca să mă ameliorez. Am început să fiu iar neliniştită. Dar cu cât eram mai neliniştită, cu atât mai mult uitam şi cu cât uitam mai mult, cu atât mai neliniştită deveneam. Acea dimineaţă a trecut într-o clipită. Încă nu puteam interpreta cântecul foarte bine şi mă dureau mâinile. De obicei, nu mai exersam după masa de prânz, dar de data asta am ştiut că trebuie să continuu. Ştiam că nu-mi pot permite să iau o pauză, ci că trebuie să folosesc fiecare moment pentru ca acordurile să-mi iasă bine. Odată ce am ales bine cu inima, Dumnezeu m-a îndrumat. În acea după-masă, fără să-mi dau seama, am găsit cum să memorez acordurile pe bucăţi. Au devenit tot mai bune. Dar exersasem atât de mult încât au început să mi se umfle mâinile şi am fost tentată iar să fiu delăsătoare. Când m-am surprins gândind din nou aşa, mi-am amintit de ce spusese Dumnezeu şi m-am grăbit să citesc: „Atunci când te confrunți cu o datorie care îți cere să depui efort și să te sacrifici și pentru care este nevoie să îți dedici trupul, mintea și timpul, nu trebuie să ai nicio reținere, să nutrești vreun complot sau să îți iei vreo libertate. Dacă îți iei vreo libertate, ești calculat sau șiret și trădător, atunci sigur nu vei face o treabă de calitate. S-ar putea să spui: «Nimeni nu m-a văzut acționând cu viclenie. Ce grozav!» Ce fel de gândire este aceasta? Crezi că ai tras un văl de ceață peste ochii oamenilor și peste cei ai lui Dumnezeu. De fapt, însă, știe sau nu Dumnezeu ce ai făcut? (Știe.) În general, oamenii care interacționează cu tine o perioadă îndelungată vor afla și ei și vor spune că ești o persoană care este întotdeauna alunecoasă, nu este niciodată sârguincioasă și depune efort doar în măsură de cincizeci sau șaizeci la sută sau cel mult optzeci. Vor spune că faci totul într-o manieră foarte confuză, întorcându-ți privirea de la orice faci; nu ești deloc conștiincios în lucrarea ta. Dacă ești obligat să faci ceva, abia atunci depui un pic de efort; dacă în preajmă este cineva care să verifice dacă lucrarea ta este la un nivel standard, atunci faci o treabă puțin mai bună – dar dacă nimeni nu este în jur să verifice, te relaxezi un pic. Dacă ești tratat, atunci îți dedici inima; în caz contrar, te ia moțăiala constant când lucrezi și încerci să scapi de tot ce se poate, presupunând că nimeni nu va observa. Timpul trece, iar oamenii observă. Ei spun: «Această persoană nu este statornică și demnă de încredere; dacă îi dai o datorie importantă de îndeplinit, va avea nevoie de supraveghere. Poate duce la bun sfârșit sarcini obișnuite și slujbe care nu implică principii, dar dacă îi dai de îndeplinit vreo datorie vitală de îndeplinit, cel mai probabil va greși și atunci vei fi fost tras pe sfoară.» Oamenii îl vor vedea clar, iar el va fi renunțat complet la orice demnitate și integritate. Dacă nimeni nu poate avea încredere în el, atunci cum poate Dumnezeu să aibă? I-ar încredința Dumnezeu vreo datorie importantă? O astfel de persoană nu este de încredere” („Pătrunderea în viață trebuie să înceapă cu experiența împlinirii datoriei” în Consemnări ale Cuvântărilor lui Hristos din zilele de pe urmă).

Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să realizez cât de superficială am fost în datoria mea. M-am complăcut să exersez acordurile, fără să tind spre cel mai înalt standard. Nu m-am străduit pe deplin. Am fost superficială şi mi-am făcut datoria de mântuială. Nu am avut integritate. Nu am fost demnă de încredere. Întotdeauna mă considerasem pasionată şi muncitoare în îndatoririle mele, cu o loialitate veşnică. Dar acum am văzut că nu mă concentrasem asupra rezultatelor, ci doar făcusem totul de mântuială. Cum aş putea spune că mi-am făcut datoria? Dacă aş continua aşa, cine ar mai îndrăzni să aibă încredere în mine? Nu îmi pierdeam integritatea şi onoarea? Ultima dată săvârşisem o fărădelege. Nu am vrut să o repet. Nu a contat dacă mi s-au umflat mâinile sau dacă am fost obosită, morala şi demnitatea mea au contat mai mult. Aşa că m-am hotărât să continuu să exersez acordurile, oricât de obositor sau de greu ar fi. Odată ce am hotărât să mă căiesc cu adevărat, am văzut binecuvântările şi îndrumarea lui Dumnezeu. În acea zi, am exersat până după miezul nopţii şi am reuşit să memorez aproape toate acordurile. Am exersat toată ziua următoare, până când m-am familiarizat cu tot cântecul. În timpul filmării, m-am concentrat intens pe fiecare pas şi m-am rugat în linişte, bazându-mă pe Dumnezeu. Spre surprinderea mea, am filmat totul din prima încercare! Văzând că totul a ieşit aşa, am avut un sentiment de linişte. Am simţit gustul dulce al practicării adevărului.

Mai târziu, mi s-a atribuit datoria de a compune muzică. Nu mai compusesem un cântec de mult timp, deci îmi cam ieşisem din mână. În ultima vreme făceam mai ales cântece rock. Eu nu compusesem niciodată aşa ceva şi eram puţin îngrijorată. Dar am ştiut că era o datorie pe care trebuie să o îndeplinesc şi a trebuit să dau totul. Aşadar, mi-am pus în plan să termin două cântece până la sfârşitul lunii. Lucram peste program la compunerea cântecelor, iar când eram obosită, Îl rugam pe Dumnezeu să mă ajute să mă lepăd de trup. Am găsit întâmplător o melodie şi am transformat-o repede într-un cântec întreg. Când l-am terminat, i-am pus pe fraţii şi surorile mele să-l asculte. Au spus că e bun şi că are stilul potrivit pentru muzica rock. Dar în sinea mea, m-am gândit: „Dacă aş munci mai mult şi aş îmbunătăți melodia refrenului, cântecul ar fi şi mai bun.” Dar m-am răzgândit. La acel moment, nu urmam o direcţie clară şi nu voiam să fiu prea exigentă cu mine. Pe lângă asta, fraţii şi surorile mele nu aveau nimic de obiectat. Cântecul era destul de bun. În plus, de-abia învăţasem să compun astfel de cântece, deci era normal să nu fie perfect. I l-am prezentat liderului de echipă.

Câteva zile mai târziu, mi-a spus că sunt pe drumul bun, dar că melodia e cam necizelată. Mi-a sugerat să mă mai gândesc puţin la versuri. Mi-a venit să mă împotrivesc şi m-am gândit: „De-abia am învăţat să compun un astfel de cântec. Îmi ceri prea mult.” Petrecusem deja mult timp asupra lui şi alte câteva zile aşteptând sugestiile sale. Trecuse deja o jumătate de lună. Văzând că nu progresez, am fost puţin neliniştită. Revizuirea compoziţiei chiar ar implica mult efort şi nu ştiam cum va ieşi. Aşadar, am rescris melodia. Liderul de echipă a spus că nu era bună şi că suna ca un cântec pentru copii. M-am simţit foarte demoralizată. Mi-am spus: „Dau totul şi nu mi s-a aprobat nici măcar un cântec. Ce ar trebui să fac?” Mai târziu, am mai scris câteva melodii, dar niciuna nu a fost acceptată. Am fost foarte tulburată. M-am gândit la cum mă hotărâsem să compun două cântece până la sfârşitul lunii, dar nu terminasem nici măcar unul. Eşuasem în îndatoririle mele. Nu eram bună de nimic?

La o adunare ulterioară, liderul de echipă mi-a amintit: „Compoziţiile tale sunt destul de originale şi stilurile sunt bune. Aşadar, de ce nu s-a aprobat încă nimic? Nu eşti atentă la versuri şi, astfel, cuvintele şi melodia nu se potrivesc. De fiecare dată când schimbi, iese mai rău. Asta întârzie lucrarea casei lui Dumnezeu.” Apoi, un alt frate a intervenit în discuție: „Nu cânţi bine pe înregistrări. Unele nici nu se potrivesc cu partitura. Eşti neglijentă.” Să fiu tratată şi admonestată de fraţi a fost umilitor. Mi-a venit să intru în pământ de ruşine. Când am ajuns acasă, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, am fost superficială în datoria mea. Nu am fost devotată, dar nu ştiu cum să rezolv problema asta. Te rog, ajută-mă şi îndrumă-mă.”

Mai târziu, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Nu e un lucru specific firii corupte să te ocupi de lucruri atât de neserios și iresponsabil? Ce lucru? Ticăloșia; în toate problemele, ei spun că «este aproximativ corect» și «cam așa»; este o atitudine a «posibilității», «probabilității» și a cazurilor «patru din cinci»; ei fac lucrurile superficial, se mulțumesc să facă minimul și să tragă de timp cât pot; nu li se pare că are vreun rost să ia lucrurile în serios sau să lupte pentru precizie, și mai puțin rost li se pare că are să caute principii. Nu este ceva specific unei firi corupte? Este o manifestare a umanității normale? Este corect să o numim aroganță și, de asemenea, pe deplin potrivit să o numim dezmăț – dar, pentru a o surprinde perfect, singurul cuvânt potrivit este «ticăloșie». O astfel de ticăloșie este prezentă în umanitatea majorității oamenilor; în toate chestiunile, ei își doresc să facă cât mai puțin posibil, să vadă de ce pot scăpa și tot ceea ce fac poartă un miros de înșelăciune. Îi înșală pe ceilalți când pot, apelează la scurtături când se poate și detestă să-și petreacă mult timp gândindu-se la o chestiune. Gândesc în sinea lor: «Atâta vreme cât evit să fiu dat în vileag și nu provoc probleme și nu sunt chemat să dau socoteală, atunci pot să fac totul de mântuială. A face bine o treabă înseamnă mai mult deranj decât merită.» Astfel de oameni nu învață să stăpânească nimic și nu se dedică studiilor lor. Vor doar să își dea seama de perspectiva de ansamblu a unui subiect și apoi să se numească experți și, apoi, să se bazeze pe acest lucru pentru a-și continua confuzi drumul. Nu este aceasta o atitudine pe care o au oamenii față de lucruri? Este o atitudine bună? Tipul acesta de atitudine pe care o adoptă astfel de persoane față de oameni, evenimente și lucruri este, în câteva cuvinte, cea a celui care vrea «să tragă chiulul», și o astfel de ticăloșie există în toată omenirea coruptă” („I-au pus pe alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea a doua)” în Demascarea antihriștilor). „Cum putem să facem diferența dintre oamenii nobili și cei josnici? Pur și simplu uitați-vă la atitudinea și maniera în care tratează oamenii, evenimentele și lucrurile – uitați-vă la cum acționează, cum se ocupă de lucruri și cum se comportă atunci când apar probleme. Oamenii cu caracter și demnitate sunt meticuloși, serioși și sârguincioși în acțiunile lor și sunt dispuși să facă sacrificii. Oamenii fără caracter și demnitate sunt neorganizați și superficiali în acțiunile lor, mereu punând la cale la un truc, dorindu-și întotdeauna doar să scape. Nu învață să stăpânească nicio abilitate și, indiferent cât timp studiază, rămân cufundați în ignoranță în ceea ce privește îndemânarea sau profesia. Dacă nu îi presați să vă dea răspunsuri, totul pare în regulă, dar, de îndată ce faceți acest lucru, intră în panică – sudoarea le udă fruntea și nu au niciun răspuns. Aceștia sunt oameni cu un caracter josnic” („I-au pus pe alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea a doua)” în Demascarea antihriștilor). Doar când am citit asta mi-am dat seama că fusesem neglijentă în datoria mea pentru că aveam ceva ticălos în mine. Am vrut să fac cât mai puţine lucruri posibil, fără nicio preocupare pentru calitatea muncii mele. Nu am vrut să caut principiile adevărului şi să-mi fac datoria cum cere Dumnezeu. Când mă gândesc la acea vreme, fie că filmam un videoclip sau compuneam un cântec, oricând aveam de-a face cu o problemă care implica efort, oricând trebuia să plătesc un preţ, mă mulţumeam cu cele mai mici eforturi. Nu încercam să mă ameliorez sau să muncesc mai mult. De fapt, ştiam că, dacă aş munci mai mult şi mai atent, mi-aş îndeplini mai bine îndatoririle. Dar nu făceam decât minimul necesar, complăcându-mă mereu. Aşadar, nu am putut să avansez în lucrarea mea, nici să fiu mărturie pentru Dumnezeu prin datoria mea şi, drept rezultat, am continuat să întârzii lucrarea bisericii. Cum aş putea spune că îmi făcusem datoria? În mod clar, împiedicam lucrarea casei lui Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama cât de gravă este ticăloşia mea. Am făcut lucruri de mântuială, am plutit în derivă, am încercat să-L păcălesc pe Dumnezeu. Eram lipsită de caracter şi demnitate. Lui Dumnezeu Îi plac cei care îşi fac datoria cu cinste şi sârguinţă, care caută principiile adevărului când se confruntă cu dificultăţi şi care îşi fac datoria după cum cere El. Aceştia au onoare şi integritate şi sunt foarte apreciaţi de Dumnezeu. În comparaţie cu ei, nu meritam să fiu numită om. Mi-a fost ruşine. În acel moment, am înţeles: Dumnezeu mă mântuia prin emondarea fraţilor mei şi prin tratarea mea. Altfel, aş continua să fac lucruri de mântuială. Nu mi-aş face niciodată bine datoria. Aş perturba lucrarea casei lui Dumnezeu şi aş fi izgonită de Dumnezeu.

Am mai citit din cuvinte lui Dumnezeu: „Lucrarea lui Dumnezeu este înfăptuită de dragul omenirii, iar colaborarea omului este oferită de dragul gestionării lui Dumnezeu. După ce Dumnezeu a înfăptuit tot ceea ce El trebuie să înfăptuiască, omului i se cere să fie generos în practica sa și să colaboreze cu Dumnezeu. În lucrarea lui Dumnezeu, omul trebuie să nu-și menajeze niciun efort, trebuie să își dăruiască loialitatea și nu trebuie să se lase târât în numeroase noțiuni sau să fie pasiv și să aștepte moartea. Dumnezeu Se poate sacrifica pe El Însuși pentru om, atunci de ce omul nu își poate oferi loialitatea lui Dumnezeu? Dumnezeu este cu inima și cu sufletul pentru om, de ce omul nu poate oferi puțină colaborare? Dumnezeu lucrează pentru omenire, așadar, de ce omul nu poate să împlinească o parte din datoria sa de dragul gestionării lui Dumnezeu? Lucrarea lui Dumnezeu a ajuns până în acest punct, și, totuși, voi tot vedeți, dar nu acționați, auziți, dar nu vă mișcați. Nu sunt astfel de oameni obiectele pierzaniei? Dumnezeu S-a dedicat deja întru totul omului, atunci, de ce astăzi omul este incapabil să își împlinească datoria cu sinceritate? Pentru Dumnezeu, lucrarea Lui este principala Sa prioritate, iar lucrarea gestionării Sale este de cea mai mare importanță. Pentru om, a pune cuvintele lui Dumnezeu în practică și a împlini cerințele lui Dumnezeu reprezintă principala sa prioritate. Toți trebuie să înțelegeți acest lucru” („Lucrarea lui Dumnezeu și practica omului” din Cuvântul Se arată în trup). Am fost foarte emoţionată când am meditat la cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu este cu sufletul și cugetul alături de oameni. El S-a întrupat de două ori pentru a mântui umanitatea, care e coruptă de Satana. A fost umilit, respins de generaţii şi a suferit foarte mult. Confruntat cu corupţia noastră profundă şi cu nepăsarea noastră nesăbuită, Dumnezeu nu ne-a abandonat niciodată. El încă exprimă adevărul pentru a ne mântui. Nu suntem de calibru bun şi acceptăm anevoie adevărul, dar Dumnezeu are părtăşie cu noi în mod sincer şi amănunțit. Uneori foloseşte metafore şi exemple şi spune poveţe ca să ne îndrume din toate unghiurile şi în toate felurile. O face ca să înţelegem adevărul şi să intrăm în el. Dumnezeu Îşi asumă responsabilitatea pentru vieţile noastre şi nu va avea odihnă până când nu ne va face compleți. Faptul că am văzut firea lui Dumnezeu şi intenţiile Lui serioase m-a inspirat cu adevărat. Dar când m-am gândit cum Îl tratasem pe Dumnezeu şi cum îmi abordasem îndatoririle, m-a năpădit regretul. Nu mai voiam să-mi fac datoria de mântuială. Am mers înaintea lui Dumnezeu şi m-am rugat, întrebându-L cum aş putea cu adevărat să nu mai fiu neglijentă şi să-mi fac bine datoria.

Apoi, am citit cuvintele lui Dumnezeu, care spuneau: „Ce este datoria? Este o însărcinare dată de Dumnezeu oamenilor. Așadar, cum ar trebui să-ți îndeplinești datoria? Acționând în acord cu cerințele și standardele lui Dumnezeu și comportându-te pe baza principiilor adevărului, iar nu pe baza dorințelor omenești subiective. Astfel, îndeplinirea îndatoririlor tale va fi la nivelul cerut” („Doar prin căutarea principiilor-adevăr putem să ne îndeplinim datoria cum se cuvine” în Consemnări ale Cuvântărilor lui Hristos din zilele de pe urmă). „Ce înseamnă să te dedici într-adevăr unui lucru? Nu înseamnă să depui un mic efort sau să înduri un oarecare chin fizic. Important e ca în inima ta să fie Dumnezeu și să ai un simț al poverii față de datoria ta. În inima ta, trebuie să cântărești importanța datoriei tale, apoi să porți această povară și responsabilitate în tot ceea ce faci și să-i dedici inima ta. Trebuie să te faci demn de misiunea pe care ți-a dat-o Dumnezeu, precum și de tot ce a făcut Dumnezeu pentru tine și de speranțele Sale pentru tine. Doar asta înseamnă să fii cu adevărat devotat. Nu este de niciun folos să faci totul mecanic; s-ar putea să-i păcălești pe oameni, dar nu poți să-L tragi pe sfoară pe Dumnezeu. Dacă nu există un preț real și loialitate atunci când îți îndeplinești datoria, atunci aceasta nu este la înălțimea standardului” („Buna îndeplinire a datoriei necesită, cel puțin, o conștiință” în Consemnări ale Cuvântărilor lui Hristos din zilele de pe urmă). Acestea mi-au adus lumină în suflet. Datoria noastră ne este încredinţată de Dumnezeu. Trebuie să facem cum cere El şi să ne purtăm conform adevărului. Nu putem să facem mofturi sau să ne urmăm dorinţele orbeşte. Trebuie să atingem un anumit standard în datoria noastră – nu ajunge să dăm impresia că muncim din greu. Principalul lucru este să ai simţul responsabilităţii, să fii sârguincios şi serios, să cauți, să meditezi şi să găseşti modalităţi de îmbunătăţire. Atunci putem să ne facem datoria şi să-L mulţumim pe Dumnezeu. Mai târziu, când compuneam un cântec, analizam atent versurile şi am găsit câteva cântece care se potriveau cu tonalitatea lor. M-am gândit bine la felul în care ceilalţi oameni au folosit melodia pentru a exprima acelaşi sentiment şi la semnificaţia versurilor, la tonalitatea şi sensul melodiei. După ce am stăpânit toate astea, am început să compun. Ulterior, le-am cerut sfatul fraţilor şi surorilor, am revizuit compoziţia de două ori şi apoi a fost gata. Mi-a luat doar o săptămână ca să termin. O altă compoziţie pe care o revizuisem a fost şi ea acceptată. Când am văzut cât de puţin a durat să termin acele compoziţii, am simţit şi mai multă remuşcare şi regret pentru faptul că înainte încercasem să-mi fac datoria de mântuială. Am văzut cât de tare am fost coruptă de Satana, cât de gravă era ticăloşia mea şi cât de neglijentă am fost cu lucrarea mea. Mulţumită aranjamentelor lui Dumnezeu şi a faptului că fraţii şi surorile mele m-au tratat, pot în sfârşit să caut adevărul pentru a înlătura firile mele corupte şi a-mi face datoria cu devotament. Slavă lui Dumnezeu pentru mântuirea mea!

Anterior: 20. Practicarea adevărului este cheia pentru o coordonare armonioasă

Înainte: 22. În sfârșit am învățat cum să-mi îndeplinesc datoria

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.

Conținut similar

10. Eliberarea inimii

de Zheng Xin, Statele UniteÎn octombrie 2016, soțul meu și cu mine am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă pe când eram în...

2. Calea spre purificare

de Allie, Statelor UniteAm fost botezată în numele Domnului Isus în 1990 și în 1998 devenisem conlucrătoare în cadrul bisericii Mulțumită...

11. M-am reunit cu Domnul

de Lilan, Coreea de SudDumnezeu Atotputernic spune: „Hristos din zilele de pe urmă aduce viață și aduce calea trainică și veșnică a...

32. Un progres

de Fangfang, ChinaToți cei din familia mea credem în Domnul Isus și, cu toate că în biserica noastră eram doar o credincioasă de rând,...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte

Contactează-ne pe Messenger