Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

O tinerețe fără regrete

1

de Xiaowen, orașul Chongqing

«Iubirea,» se referă la o emoție pură și fără pată, în care îți folosești inima pentru a iubi, a simți și a contempla. În iubire, nu există condiții, bariere sau distanțe. În iubire, nu există suspiciuni, înșelăciuni sau șiretenie. În iubire, nu există distanță și nimic impur” („Dragoste pură fără pată” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Acest imn al cuvintelor lui Dumnezeu a fost odată însoțitorul meu pe când am trăit șapte ani și patru luni interminabili și dureroși de viață în închisoare. Deși guvernul PCC m-a privat de cei mai buni ani ai tinereții mele, am dobândit de la Dumnezeu Atotputernic adevărul care este cel mai prețios și real. Astfel, nu am niciun fel de regrete!

În 1996, am acceptat mântuirea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Prin citirea cuvintelor lui Dumnezeu Atotputernic, participarea la întruniri și părtășii, am ajuns să cred cu fermitate că tot ceea ce spune Dumnezeu Atotputernic este adevărul și cel mai înalt aforism al vieții, și că este complet în dezacord cu orice teorie sau cunoaștere a acestei lumi rele. Lucrul care m-a făcut chiar mai fericită a fost că puteam fi pur și simplu deschisă cu frații și surorile mele din biserică, mă puteam exprima liber și nu trebuia să fiu precaută sau să mă angrenez în înșelătorii ca atunci când luam contact cu oameni din lumea exterioară. Am simțit o fericire și o bucurie pe care nu le mai simțisem înainte și ajunsesem să iubesc această mare familie. Dar nu a durat mult până să aud că credința în Dumnezeu Atotputernic era persecutată în China și că arestarea și persecuția creștinilor erau la ordinea zilei. Am fost foarte nedumerită de acest lucru deoarece cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic sunt toate pentru ca oamenii să Îl venereze pe Dumnezeu, să urmeze calea corectă în viață și ca oamenii să se poarte cu onestitate. Dacă toți ar crede în Dumnezeu Atotputernic, lumea ar cunoaște adevărata pace. Chiar nu înțelegeam: să crezi în Dumnezeu este cel mai drept demers. De ce guvernul PCC dorește să persecute și să se împotrivească celor ce cred în Dumnezeu și chiar să îi aresteze? În inima mea, m-am gândit: indiferent de cum mă poate persecuta guvernul PCC sau de cât de puternică este opinia publică, deoarece acum cred cu fermitate ca aceasta este calea dreaptă în viață, categoric trebuie să o urmez până la sfârșit!

După aceea, am început să îndeplinesc o datorie în biserică ce presupunea distribuirea cărților cuvintelor lui Dumnezeu. Știam că îndeplinirea acestei datorii într-o țară atât de sfidătoare față de Dumnezeu era extrem de periculosă și că exista în fiecare clipă posibilitatea de a fi arestată, dar știam și mai tare că istovirea pentru Dumnezeu și îndeplinirea datoriilor mele ca ființă creată era vocația mea, iar asta era responsabilitatea mea obligatorie. Chiar când aveam toată credința în îndeplinirea datoriei mele, a venit o zi din semptembrie 2003 când am fost înhățată de Biroul Național de Securitate al orașului pe când eram pe cale să livrez niște cărți cu cuvintele lui Dumnezeu fraților mei și surorilor mele.

La Biroul Național de Securitate, eram speriată și nu știam cum să înfrunt interogatoriile repetate ale poliției PCC, astfel că L-am chemat grabnic pe Dumnezeu în inima mea: „O, Dumnezeule Atotputernic! Îți cer să îmi dai înțelepciune, să pogori asupra mea cuvintele pe care ar trebui să le spun și să nu mă lași să Te trădez. Îți cer să îmi dai credință și putere și, indiferent de cum mă persecută PCC, eu voi rămâne fermă și voi mărturisi pentru Tine.” În acea perioadă, L-am chemat pe Dumnezeu în fiecare zi și nu am îndrăznit să Îl părăsesc pe Dumnezeu în inima mea nici măcar pentru o secundă. L-am slăvit pe Dumnezeu pentru că mă veghea și mă proteja; de fiecare dată când ei mă interogau, eu sughițam încontinuu și nu puteam să vorbesc deloc. Văzând faptele minunate ale lui Dumnezeu, am devenit grozav de hotărâtă: sunt gata să risc totul! Ei îmi pot lua capul, lua viața, dar astăzi le este absolut imposibil să mă facă să Îl trădez pe Dumnezeu! Când hotărârea mea a fost luată și am simțit că mai degrabă îmi dau viața decât să fiu Iuda și să Îl trădez pe Dumnezeu, m-am simțit cu adevărat recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-a deschis calea înainte. De fiecare dată când am fost interogată, Dumnezeu m-a protejat și m-a trecut prin acest calvar în siguranță. Deși nu le-am spus absolut nimic, la sfârșit, guvernul PCC tot mi-a impus acuzația de „folosire a unei organizații Xie Jiao pentru a perturba aplicarea legii” pentru a mă condamna la nouă ani de închisoare. Datorită protecției lui Dumnezeu, când am auzit decizia Curții, nu m-am simțit supărată, nici nu am simțit teamă față de oamenii din tribunal. În schimb, nu aveam altceva decât dispreț pentru ei. Ei erau sus rostindu-și judecățile, iar eu eram jos, spunând în șoaptă: „Aceasta este dovada sfidării lui Dumnezeu de către guvernul PCC.” După aceea, ofițerii de securitate publică au venit special pentru a-mi verifica atitudinea, iar eu le-am spus foarte calmă: „Ce înseamnă nouă ani? Când va sosi timpul să fiu eliberată, voi fi tot o membră a Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic, iar dacă nu mă credeți, așteptați și o să vedeți! Dar țineți minte: acest caz este în mâinile voastre!” Atitudinea mea i-a surprins extrem de tare, mi-au facut un semn de confirmare cu degetul mare și mi-au zis: „Trebuie să recunoaștem! Noi te admirăm! Ești mai tare decât Jiang Zhuyun! Haide să ne întâlnim când ieși, iar noi vom face cinste cu cina.” În acea clipă, am simțit că Dumnezeu este glorificat, iar eu am fost recompensată. Când am fost condamnată în acel an, aveam doar 31 de ani.

Închisorile chinezești sunt iadul pe pământ. Nesfârșita viață de pușcărie mi-a permis să văd foarte clar fața crudă și inumană a Satanei, ca și esența sa demonică ce se opune lui Dumnezeu. Poliția chineză nu urmează litera legii; ei urmează domnia răului. În închisoare, gardienii nu fac ei înșiși viața grea oamenilor, în schimb ei îi încurajează pe condamnați să folosească violența pentru a-i ține pe alți condamnați la respect. Gardienii închisorii folosesc, de asemenea, tot felul de metode de a restricționa gândirea oamenilor. De exemplu, oricine ajunge în închisoare trebuie să poarte exact aceeași uniformă de deținut, distribuită de guvernul PCC, și fiecare persoană trebuie să poarte un număr de identificare special; ei trebuie să aibă părul tuns în modul în care cere guvernul, să poarte încălțările pe care guvernul le permite să le poarte, să meargă pe rutele prevăzute de guvern și în ritmul prevăzut de guvern. Indiferent de perioada anului, fie vânt sau ploaie, zile caniculare sau vreme de îngheț, deținuții trebuie să facă cum li se ordonă și nu pot alege nimic pentru ei. În fiecare zi ei ne ordonau să ne adunăm de cel puțin 15 ori pentru a ne număra și să cântăm cântece de laudă guvernului PCC de cel puțin cinci ori; apoi erau sarcinile politice, cum ar fi să ne facă să învățăm regulile închisorii și constituția cu un mare examen la fiecare șase luni, scopul fiind să ne spele creierele. Ne dădeau examen și despre regulile închisorii și disciplină ori de câte ori voiau. Gardienii închisorii nu doar că supuneau deținuții torturii mentale, dar totodată ne distrugeau trupurile cu totală inumanitate. Trebuia să facem peste 10 ore de muncă grea în fiecare zi și, mai mult, ei înghesuiau să lucreze câteva sute de deținuți într-o clădire mică și îngustă a unei fabrici. Deoarece erau atât de mulți oameni și atât de puțin spațiu, iar peste tot era zgomotul puternic al mașinilor, nu conta cât de sănătos era cineva când intra în închisoare, după ce stătea acolo o perioadă, trupul său suferea o deteriorare puternică. În spatele meu era o mașină mare care dădea găuri pentru capse în pantofi. Dădea găuri încontinuu în fiecare zi, scoțând un bubuit de nesuportat. După câțiva ani, auzul meu a fost grav afectat și încă nu și-a revenit nici acum. Lucrul care îi vătăma pe oameni chiar mai mult era marea cantitate de praf și poluanți din clădirea fabricii, iar mulți oameni au fost afectați de tuberculoză și faringită. De asemenea, deoarece trebuia să stăm așezați să lucrăm atât de mult timp fără să ne putem mișca, cei mai mulți oameni au ajuns să sufere de cazuri grave de hemoroizi. PCC transforma deținuții în mașini de făcut bani, fără nicio considerație dacă mor sau trăiesc, făcându-i pe oameni să muncească în fiecare zi de dimineața devreme până noaptea târziu. Eram extenuată tot timpul și mă simțeam foarte dărâmată. Nu doar asta, dar trebuia să dăm răspunsuri la tot soiul de verificări la fața locului în închisoare, care puteau apărea oricând, plus sarcinile politice săptămânale, munca manuală, sarcinile publice și tot așa. Astfel, mi-am petrecut fiecare zi într-o stare de puternică anxietate mentală, cu nervii întinși până pe punctul de a ceda tot timpul de teamă că poate voi omite ceva și nu voi ține pasul cu fiecare sarcină, și va trebui apoi să suport pedepsele gardienilor închisorii. În acest tip de mediu, într-adevăr, nu era ușor să reziști fie și pentru o zi bine și în siguranță.

Când abia îmi începusem sentința în închisoare, nu puteam suporta genul acesta de distrugere crudă în închisoare, iar diferitele tipuri de presiune intensă de muncă grea și presiunea ideologică mă făceau să mă simt ca și cum nu puteam respira. Adăugați la asta și contactul cu tot soiul de alți deținuți și a avea de îndurat abuzul fizic și verbal al gardienilor închisorii și al deținuților șefi. Am fost deseori chinuită de deznădejde și am căzut în disperare de multe ori. Mai ales, oricând mă gândeam la incredibilul de lung termen de închisoare de nouă ani, simțeam o mare dezolare și neputință. Nu știu de câte ori am plâns și chiar m-am gândit la moarte ca un mod de a mă elibera de acest tip de suferință. De câte ori mă simțeam căzând în mâhnire extremă și simțeam că nu mai pot continua, mă rugam grabnic și Îl chemam pe Dumnezeu, iar cuvintele lui Dumnezeu mă luminau și mă călăuzeau: „Nu poți muri încă. Trebuie să strângi pumnii și să continui să trăiești cu hotărâre; trebuie să trăiești o viață pentru Dumnezeu. Când oamenii au adevăr în interiorul lor atunci au această hotărâre și nu își mai doresc niciodată să moară; când moartea te va amenința, tu vei spune: «O, Dumnezeule, nu vreau să mor; încă nu Te cunosc. Încă nu Ți-am răsplătit iubirea. Trebuie să mor doar după ce ajung să Te cunosc bine.» […] Dacă nu înțelegi intenția lui Dumnezeu și numai stai pe gânduri referitor la suferința ta, atunci, cu cât te gândești mai mult la ea, cu atât mai necăjit te vei simți și apoi vei fi în încurcătură și vei începe să suferi chinul morții. Dacă înțelegi adevărul, vei spune: «Nu am obținut încă adevărul. Trebuie să mă sacrific cum trebuie pentru Dumnezeu. Trebuie să fiu un martor bun pentru Dumnezeu. Trebuie să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu. După aceea, nu contează cum mor. Atunci, voi fi trăit o viață satisfăcătoare. Indiferent de cine altcineva moare, nu voi muri acum; trebuie să continui să trăiesc cu tenacitate»” („Doar prin urmărirea adevărului poți obține schimbări în firea ta” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Cuvintele lui Dumnezeu străluceau ca o lumină la fel de moale și blândă ca o mamă, domolindu-mi inima singuratică, și erau ca mâinile calde ale unui tată, ștergând-mi lacrimile de pe față. Deodată,o răsuflare de căldură și o răsuflare de putere mi-au clocotit în inimă. Am înțeles că, deși trupul meu trebuie să îndure durerea în această închisoare întunecată, totuși nu este voia lui Dumnezeu să îmi caut moartea; dacă nu puteam fi martoră pentru Dumnezeu, aș fi devenit o glumă a Satanei. Dacă după nouă ani puteam ieși din această închisoare demonică, atunci aceasta avea să-mi fie mărturia. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat curajul să continui să trăiesc și am devenit în mod secret hotărâtă în inima mea: indiferent de câte dificultăți mă așteaptă, eu voi trăi în continuare. Voi trăi cu curaj, voi trăi puternic și categoric voi fi martoră pentru Dumnezeu și Îl voi mulțumi.

Fiind copleșită cu munca an după an, lună după lună, trupul îmi devenea mai slab pe zi ce trecea, iar statul jos pentru mult timp în clădirea fabricii mă făcea să transpir anormal și din abundență. Când hemoroizii mei erau într-o stare proastă, puteau sângera în orice clipă și mă simțeam adesea amețită datorită anemiei severe. Nu era ușor, însă, să capeți tratament în închisoare. Când erau în toane bune, gardienii închisorii îmi dădeau niște medicamente ieftine. Dar când erau în toane proaste, spuneau că încerc să mă sustrag de la muncă prefecându-mă bolnavă, astfel că tot ce puteam face era să îndur chinurile bolii și să îmi înghit lacrimile. Eram prea muncită cât e ziua de lungă și îmi târam trupul extenuat înapoi în celula mea și doream ceva odihnă. Dar nu aveam nici măcar dreptul la un somn bun peste noapte. Fie gardienii mă trezeau în mijlocul nopții pentru a mă duce să fac ceva ori făceau zgomote puternice pentru a mă trezi. Deseori jucau jocuri cu mine până la punctul în care eram într-o transă de confuzie și într-o suferință de nespus. Pe deasupra, trebuia să îndur tratamentul inuman al gardienilor închisorii. Obișnuiam să dorm pe jos sau pe coridoare ca un refugiat, ba chiar lângă toaletă. Hainele pe care mi le spălam nu puteau fi uscate la aer, dar se uscau de la căldura trupească ce apărea de la faptul că eram înghesuită cu alți deținuti. Spălarea hainelor iarna era în mod special un lucru extrem de supărător și mulți oameni au făcut artrită de la purtarea hainelor umede pentru perioade lungi. În această închisoare, indiferent de cât de sănătos era cineva, nu dura mult până devenea obtuz, dărâmat sau distrus de boli. Adesea mâncam alimente nepotrivite cu anotimpul, frunze vechi, pălite, pe care magazinele nu le mai voiau, iar dacă doream să mâncăm ceva mai bun, trebuia să cumpărăm mâncarea scumpă în închisoare. În închisoare, deși gardienii ne obligau să studiem legea, nu era nicio lege acolo; gardienii închisorii erau legea. Ei trebuiau doar să vadă pe cineva pe care să nu îl placă și veneau cu un motiv învechit pentru a se ocupa de acea persoană și chiar de a o pedepsi fizic fără absolut nici un motiv. Și mai rău a fost că ei îi clasificau pe cei ce credeau în Dumnezeu Atotputernic ca deținuți politici, spunând că eram infractori mai răi decât ucigașii sau incendiatorii. Ei erau astfel ostili mai ales cu mine, mă tratau cel mai aspru și mă chinuiau cel mai răutăcios. Toate aceste multe feluri de fapte rele sunt dovada de neclintit că PCC este pervers, nelegiuit și este potrivnic lui Dumnezeu! Îndurând chinul crud al gardienilor închisorii, inima mea a fost deseori plină de o indignare dreaptă și a simțit atât de multă tristețe și resentiment: ce lege fusese încălcată, mai exact, de credința noastră în Dumnezeu și de venerarea lui Dumnezeu? Mai exact, ce infracțiune săvârșeam prin faptul că Îl urmam pe Dumnezeu și mergeam pe calea cea dreaptă în viață? Oamenii sunt ființe create în mâinile lui Dumnezeu și să crezi în Dumnezeu și să Îl venerezi pe Dumnezeu reprezintă un adevăr incontestabil. Ce motiv are guvernul PCC să ne obstrucționeze flagrant și să facă tot ce poate pentru a ne oprima cu cruzime? E clar că este pervers și nelegiuit, împotrivindu-I-se lui Dumnezeu în toate. Îi etichetează pe cei ce cred în Dumnezeu Atotputernic ca reacționari și îi oprimă sever și îi distrug, încercând să îi prindă și să îi extermine pe toți cei care Îl urmează peDumnezeu Atotputernic. Nu este aceasta o confuzie între bine și rău și total reacționar? Ei se împotrivesc Cerului cu atâta sălbăticie și se pun ei înșiși împotriva lui Dumnezeu, astfel că în final ei trebuie să înfrunte pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu! Pentru că trebuie să fie judecată oriunde este stricăciune și trebuie să fie mustrare oriunde este rău – acestea sunt regulile și principiile cerești așa cum au fost ele prestabilite de Dumnezeu și nimeni nu poate scăpa de ele. Guvernul PCC este vinovat de cele mai atroce nelegiuri și nu există scăpare de la a fi distrus de Dumnezeu. Chiar cum a zis Dumnezeu: „Dumnezeu urăște de mult această societate întunecată până în măduva oaselor Lui. Scrâșnește din dinți, disperat să-Și înfigă picioarele deasupra acestui șarpe bătrân, odios și rău, ca să nu se mai ridice vreodată și să nu mai abuzeze vreodată de om; El nu-i va scuza acțiunile din trecut, nu îi va tolera înșelarea omului, va regla conturile pentru fiecare dintre păcatele lui de-a lungul epocilor; Dumnezeu nu va fi sub nicio formă îngăduitor față de această căpetenie a tuturor relelor[1]. El o va nimici complet” („Lucrarea și intrarea (8)” din Cuvântul Se arată în trup).

În această închisoare demonică, nu eram mai bună decât un câine vagabond în ochii poliției celei rele. Nu doar că m-au abuzat fizic și verbal, dar deseori îmi scotoceau patul și îmi împrăștiau obiectele personale peste tot. De asemenea, de fiecare dată când vreun fel de tulburare socială se întâmpla în lumea de afară, oamenii din închisoare care răspundeau de chestiunile politice veneau după mine și mă interogau cu privirile la părerile mele asupra a ceea ce se întâmplase, iar dacă răspunsul meu nu îi mulțumea, mă criticau constant pentru că urmam calea credinței în Dumnezeu. De fiecare dată când trebuia să înfrunt acest fel de interogare, îmi îngheța inima, neștiind ce fel de complot plănuiseră împotriva mea de această dată. Inima mea întotdeauna se ruga grabnic și Îl chema pe Dumnezeu să mă ajute și să mă călăuzească în aceste momente dificile. Zi după zi, an după an, toate aceste tipuri variate de rele tratamente, exploatare și oprimare au fost un chin dincolo de cuvinte: fiind în fiecare zi copleșită de sarcinile de muncă, sarcinile politice monotone și chinurile bolilor, plus opresiunea mentală pe termen lung, am ajuns în pragul colapsului. Mai ales, a fost o dată când am văzut o deținută de vârstă mijlocie spânzurată de fereastra celulei ei în mijlocul nopții pentru că nu a mai putut suporta mai departe torturile inumane ale poliției rele și o dată când o deținută în vârstă a murit în închisoare deoarece nu a fost tratată de o boală suficient de rapid, iar în acele momente cădeam din nou într-o disperare sufocantă. Din nou, concepeam ideea morții drept o cale de a pune capăt necazurilor mele și simțeam că moartea era cel mai bun mod de a fi liberă. Știam, totuși, că ar fi o trădare a lui Dumnezeu și pur și simplu nu am putut să o fac. Tot ce am putut să fac a fost să îndur toată această durere și să mă supun aranjamentelor și orchestrațiilor lui Dumnezeu. Dar când mă gândeam la sentința mea interminabilă și la faptul că obținerea libertății era atât de departe, într-un viitor nedefinit, simțeam o durere și o disperare indescriptibile și simțeam chiar că nu pot merge mai departe; chiar nu știam cât mai puteam continua așa. De atât de multe ori, tot ce puteam face era să mă strecor sub cearceafurile patului și să suspin în secret în toiul nopții, rugându-mă la Dumnezeu Atotputernic și încredințându-I Lui toate problemele inimii mele. Când eram în cea mai mare durere și mă simțeam cel mai neajutorată, mă gândeam la cuvintele lui Dumnezeu: „Voi, mai ales, ați suferit cu toții persecuții și ați experimentat dificultăți la întoarcerea acasă; suferiți și aveți și gânduri de moarte și lipsa voinței de a trăi. Acestea sunt slăbiciuni ale trupului. […] Nu știi ce face astăzi Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să vă lase trupul să sufere pentru a vă transforma firea. Chiar dacă trupul tău suferă, ai cuvântul lui Dumnezeu și ai binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu poți muri chiar dacă vrei: poți să te resemnezi să nu Îl cunoști pe Dumnezeu și să nu obții adevărul dacă mori? Acum este vorba, în principal, doar de faptul că oamenii n-au obținut încă adevărul și nu au viață. Acum, oamenii se află în mijlocul procesului de căutare a mântuirii, astfel că trebuie să sufere puțin în această perioadă. Astăzi toate persoanele din lume sunt încercate: Dumnezeu încă suferă – este corect ca voi să nu suferiți?” („Doar prin urmărirea adevărului poți obține schimbări în firea ta” din Consemnări ale cuvântărilor lui Hristos). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au alinat inima tristă și mi-au permis să înțeleg semnificația suferinței. Dumnezeu face acum lucrarea de a schimba firea omului; sunt în continuare stricată și sunt multe otrăvuriale Satanei în mine, deci cum aș putea obține schimbarea și purificarea fără suferință? Durerea este ceva ce ar trebui să sufăr și este ceva ce trebuie să îndur. Când m-am gândit la aceste lucruri, nu am simțit nicio durere, dimpotrivă, am simțit că abilitatea mea de a îndura persecuția și de a îndura să fiu încarcerată pentru credința mea în Dumnezeu și faptul că pot suferi în căutarea mântuirii sunt lucruri de cea mai mare valoare și importanță – această durere pe care o sufeream merita atât de mult osteneala! Fără să fiu conștientă de asta, inima mea s-a îndepărtat de mâhnire, a devenit bucuroasă și am simțit o nevoie irezistibilă de a cânta un imn în inima mea, numit „Suntem norocoși să întâmpinăm venirea lui Dumnezeu”: „Suntem norocoși să întâmpinăm venirea lui Dumnezeu, Îi auzim glasul. Suntem norocoși să întâmpinăm venirea lui Dumnezeu, luăm parte la ospățul Mielului. Suntem norocoși să întâmpinăm venirea lui Dumnezeu, Îl cunoaștem pe Dumnezeu Atotputernic întrupat. Suntem norocoși să întâmpinăm venirea lui Dumnezeu, Îi vedem faptele minunate. Înțelegem tainele vieții omenești, cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic sunt cele mai iubite. […] Cine poate fi mai binecuvântat? Cine poate fi mai norocos? Dumnezeu ne dă adevărul și viața, trebuie să trăim pentru El. Obținem adevărul și vom fi martori ai lui Dumnezeu, pentru a-I răsplăti iubirea Sa” (din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Am cântat acest imn în inima mea iar și iar. Cu cât cântam mai mult, cu atât inima mea devenea mai încurajată și cu cât cântam mai mult, cu atât simțeam că sunt mai puternică și simțeam mai multă bucurie și nu m-am putut abține să depun un jurământ înaintea lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic, Îți mulțumesc pentru consolare și încurajare și pentru că m-ai făcut să am credință și curajul de a trăi. Tu mă faci să simt că Tu ești cu adevărat Domnul vieții mele, puterea vieții mele. Deși am căzut în cuibul diavolilor, nu sunt singură, pentru că Tu ești mereu cu mine pe când trec prin aceste zile întunecate, dându-mi iar și iar credință și puterea de a trăi. O, Dumnezeule, presupunând că într-o zi voi părăsi acest loc și voi putea să trăiesc liberă, eu tot îmi voi face datoria. Nu Îți voi mai cauza mâhnire, nici nu voi mai face vreun plan pentru mine. O, Dumnezeule, indiferent de cât de dureroase sau de dificile vor fi zilele ce vor urma, eu îmi doresc să mă bazez pe Tine și să trăiesc cu tărie!”

În timp ce eram în închisoare, mă gândeam adesea la zilele petrecute cu frații mei și cu surorile mele – ce vremuri minunate au fost! Toată lumea era fericită și râdea. Au fost și dispute, dar totul a devenit o frumoasă amintire pentru mine. De fiecare dată când mă gândeam cum obișnuiam să fiu neglijentă cu datoriile mele, mă simțeam atât de vinovată și îndatorată; gândindu-mă la cum am avut dispute cu frații mei și surorile mele datorită firii mele arogante, mă simțeam extrem de tristă și plină de remușcări. În momente ca acestea, eram într-un potop de lacrimi și cântam un imn în secret în inima mea: „În toți acești ani de credință doar m-am desfătat cu binecuvântările lui Dumnezeu, nu am pus adevărul în practică. Am risipit acest timp și nu am dobândit adevărul, tot ce am sunt regrete. […] Atâta nesupunere, atâta stricăciune, cum pot fi în stare de a-L iubi pe Dumnezeu? Spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar nu am fost credincios, nu am realitatea adevărului. Astăzi îmi răscumpăr datoriile trecutului, o iau de la început plin de credință. Dumnezeu mi-a dat această șansă, din nou blând, vreau să fac alegerea încă odată. Voi prețui prezentul, voi da tot ce am, îmi voi împlini datoria de a-L satisface pe Dumnezeu. Dumnezeu simte îngrijorare, El anticipează. Nu pot să Îl dezamăgesc din nou. Îi voi fi mereu credincios lui Dumnezeu” („Sunt atât de plin de remușcări” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). În mijlocul acestei dureri și a reproșului de sine, deseori mă rugam în inima mea lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Îți datorez cu adevărat atât de mult. Dacă îmi vei permite, aș dori să caut să Te iubesc și, după ce voi ieși din închisoare, aș dori să îmi fac datoria în continuare. Îmi doresc să o iau de la capăt și să mă revanșez pentru datoriile anterioare!” În timpul zilelor mele din închisoare, mi-au lipsit cu adevărat frații și surorile de care mă apropiasem atât de mult și chiar doream să îi văd. Însă eram în captivitate în această închisoare demonică, astfel că această dorință nu era nimic mai mult decât o dorință fantezistă. Totuși îi vedeam adesea pe frații mei și pe surorile mele în vise, visând că eram împreună citind cuvintele lui Dumnezeu și părtășind adevărul, atât de fericiți, atât de veseli…

Când a fost cutremurul Wenchuan în 2008, închisoarea în care eram reținuți a fost de asemenea zgâlțâită și eu am fost chiar ultima care a evacuat premisele. Replicile au continuat zile întregi și atât deținuții cât și gardienii erau cu toții terifiați și în stare de alarmă toată ziua. Dar în inima mea mă simțeam extrem de calmă și sigură, pentru că eu știam că era o împlinire a cuvintelor lui Dumnezeu, era focul mâniei lui Dumnezeu care se abătuse și îi pedepsise pe cei ce I se împotriveau lui Dumnezeu pe pământ. Acest cutremur a fost cel mai mare din ultima sută de ani, iar în timpul acesta cuvintele lui Dumnezeu îmi protejau mereu inima. Credeam că viața și moartea sunt în mâinile lui Dumnezeu și că, indiferent de ce ar fi făcut Dumnezeu, eu aveam să fiu mereu dornică să mă supun orchestrațiilor și aranjamentelor lui Dumnezeu. Singurul lucru care mă întrista, totuși, era că dacă aș fi murit nu aș mai fi avut șansa să îmi fac datoria față de Creator, nu aș mai fi avut șansa să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu și nu aș mai fi putut să îmi văd frații și surorile. Îngrijorarea mea nu era, totuși, necesară. Dumnezeu era mereu cu mine, dându-mi cea mai mare protecție, permițându-mi să scap de moarte în timpul marelui cutremur și să continui să trăiesc întreagă și nevătămată.

În ianuarie 2011, am obținut o eliberare timpurie și viața mea de rob din pușcărie a ajuns în sfârșit la final. Obținându-mi libertatea, inima mea s-a simțit incredibil de încântată: „Mă pot întoarce din nou la biserică! Pot fi din nou cu frații mei și surorile mele!” Eram atât de încântată, chiar nu era niciun mod de a o descrie în cuvinte. Ceea ce nu am anticipat a fost că, odată întoarsă acasă, fiica mea nu m-a recunoscut, iar atât rudele cât și prietenii s-au uitat chiorâș la mine, s-au ascuns de mine și nu au vrut să aibă nimic de a face cu mine. Nimeni din jur nu m-a înțeles și nu m-a putut accepta. Deși în acel moment nu mai eram supusă relelor tratamente și chinului închisorii, totuși, faptul că am avut parte de o primire rece, că am fost ridiculizată și respinsă a fost chiar mai greu de îndurat; am devenit slabă. Nu m-am putut abține să nu îmi reamintesc trecutul: abia împlinisem 31 de ani în anul în care am fost trimisă în închisoare, iar când am ieșit din închisoare aveam deja 39. Petrecusem opt ierni și șapte veri în închisoare. De atât de multe ori, când mă simțeam singură și neputincioasă, Dumnezeu a orchestrat oamenii, evenimentele și lucrurile să mă ajute; de atât de multe ori când eram îndurerată și disperată, Dumnezeu Și-a folosit cuvintele pentru a mă alina; de atât de multe ori, când mi-am dorit să mor, Dumnezeu mi-a dat putere și mi-a dat curajul de a continua să trăiesc. În timpul acestor ani nesfârșiți, dureroși, Dumnezeu a fost Cel Care m-a călăuzit pas cu pas prin valea morții și mi-a permis să trăiesc în continuare cu tenacitate. Și iată-mă înfruntând un pic de suferință și devenind supărată și slabă, mâhnind pe Dumnezeu – eram cu adevărat o persoană meschină, slabă, nefolositoare și atât de nerecunoscătoare! Gândindu-mă la asta, m-am condamnat mult și nu m-am putut abține să nu mă gândesc la jurământul pe care I l-am făcut lui Dumnezeu în închisoare: „Presupunând că într-o zi voi părăsi acest loc și voi putea să trăiesc liberă, eu tot îmi voi face datoria. Nu Îți voi mai cauza mâhnire, nici nu voi mai face vreun plan pentru mine.” Gândindu-mă la acest jurământ și amintindu-mi momentul în care I-am făcut acest jurământ lui Dumnezeu, lacrimi mi-au încețoșat privirea și am început să cânt un imn încet: „Eu însumi sunt dispus să-L caut pe Dumnezeu și să-L urmez. Acum Dumnezeu vrea să mă abandoneze, dar eu tot vreau să-L urmez. Indiferent dacă El mă vrea sau nu, eu voi continua să-L iubesc și, în cele din urmă, trebuie să-L câștig. Îmi ofer inima lui Dumnezeu și, orice ar face El, Îl voi urma toată viața mea. Indiferent ce se va întâmpla, trebuie să-L iubesc pe Dumnezeu și trebuie să-L câștig; nu voi avea odihnă până ce nu-L voi fi câștigat” („Sunt hotărât să-L iubesc pe Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi).

După ce am petrecut ceva timp în închinăciuni spirituale și făcând ajustări, sub luminarea și călăuzirea lui Dumnezeu, am lăsat în urmă foarte repede negativitatea și m-am aruncat din nou în a îmi face datoria.

Deși mi-am petrecut cei mai buni ani ai tinereții în închisoare, în timpul acestor șapte ani și patru luni am putut să sufăr pentru credința mea în Dumnezeu și nu am absolut niciun regret. Deoarece am ajuns să înțeleg ceva adevăr și am experimentat iubirea lui Dumnezeu, simt că răbdarea acestei dureri a avut semnificație și valoare, că asta a fost excepționala preamărire și bunătate a lui Dumnezeu pentru mine și favoarea specială a lui Dumnezeu pentru mine. Chiar dacă prietenii și rudele nu mă înțeleg și fiica mea nu mă recunoaște, totuși nimic și nimeni nu poate distruge relația mea cu Dumnezeu; nici măcar moartea nu mă poate despărți de El.

„Dragoste pură fără pată” a fost imnul pe care am iubit cel mai mult să îl cânt în închisoare, iar astăzi vreau să îmi închin cea mai pură iubire lui Dumnezeu prin acțiune concretă!

Note de subsol: 

1. „Căpetenia tuturor relelor” se referă la bătrânul diavol. Expresia sugerează neplăcere extremă.

Conținuturi Similare