de Martha, Italia

Sunt responsabilă de lucrarea video în biserica mea. Într-o zi, una dintre surorile mele m-a sunat de urgență. Nu verificase cum trebuie un material video și acesta trebuia refăcut, ceea ce a provocat întârzieri și ne-a costat resurse umane și materiale. Când am auzit care era titlul materialului video, mi-am dat seama că și eu ajutasem la verificarea acestuia, dar că nici eu nu văzusem nicio problemă. După discuția telefonică, m-am grăbit să aflu despre ce era vorba și am văzut că titlul materialului video fusese scris greșit. Desigur, greșelile din lucrare trebuiau să fie raportate conducătorului sau scoase în evidență pentru ca, pe viitor, toată lumea să evite problemele similare. Însă apoi am ezitat, gândind: „Am făcut o greșeală atât de elementară. Oare cum mă va privi conducătorul după aceea? Oare va crede că nu sunt serioasă sau de încredere în datoria mea? Dacă da, îmi voi pierde funcția de șefă.” M-am gândit apoi cum am subliniat mereu importanța atenției în crearea materialelor video în fața fraților și a surorilor mele. Dacă aflau toți că făcusem această greșeală, oare aveau să creadă că nu eram potrivită să fiu șefă? Cum mi-ar fi afectat asta reputația? Așa că nu am vrut să le spun celorlalți despre greșeala mea. Mi-am găsit scuze: „Nu am fost superficiale în mod voit. Am verificat ce trebuia să verificăm. Nu aș fi putut anticipa aceste circumstanțe speciale. Răul e deja făcut și nu poate fi reparat, dar, atât timp cât voi fi mai atentă în viitor, va fi în regulă. În plus, nu sunt singura care a verificat acest material video. Chiar dacă află toată lumea ce s-a întâmplat, nu sunt singura vinovată. Chestiunea asta se poate încheia aici. Toți cei care trebuie să știe știu deja, iar asta e suficient.” Prin urmare, nu i-am spus conducătorului sau celorlalți frați și surori din grup. Deși mă simțeam neliniștită și știam că evitam răspunderea, când m-am gândit cum recunoașterea acestei greșeli mi-ar fi putut afecta reputația și chiar și funcția, am mers înainte cu încăpățânare, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Într-o zi, am citit acest lucru în cuvintele lui Dumnezeu: „Ființele umane corupte se pricep la deghizare. Indiferent ce fac sau ce corupție dezvăluie, trebuie întotdeauna să se deghizeze. Dacă ceva nu merge bine sau fac ceva greșit, vor să dea vina pe alții. Vor să primească meritul pentru lucrurile bune, iar vina pentru lucrurile rele să o poarte alții. Nu există o mulțime de astfel de deghizări în viața reală? Sunt prea multe. A face greșeli sau a te deghiza: care dintre acestea se referă la fire? Deghizarea este o chestiune care ține de fire, implică o fire arogantă, ticăloșie și înșelătorie; este detestată mai ales de Dumnezeu. De fapt, atunci când te deghizezi, toată lumea înțelege ce se întâmplă, dar tu crezi că ceilalți nu văd asta și faci tot posibilul să te cerți și să te justifici într-un efort de a-ți salva imaginea și de a-i face pe toți să creadă că nu ai făcut nimic rău. Nu este asta o prostie? Ce cred alții despre asta? Cum se simt? Scârbiți și plini de detestare. Dacă, după ce ai făcut o greșeală, o poți trata corect și le poți permite tuturor celorlalți să vorbească despre ea, îngăduind comentariul și discernământul lor referitor la ea și poți să te destăinui în privința ei și să o diseci, care va fi părerea tuturor despre tine? Vor spune că ești o persoană cinstită, pentru că inima ta este deschisă lui Dumnezeu. Prin acțiunile și comportamentul tău, ei vor putea să îți vadă inima. Dar dacă încerci să te deghizezi și să înșeli pe toată lumea, oamenii te vor disprețui și vor spune că ești un nesăbuit și o persoană nechibzuită. Dacă nu încerci să te prefaci sau să te justifici, dacă îți poți recunoaște greșelile, toată lumea va spune că ești sincer și înțelept. Și ce te face înțelept? Toată lumea greșește. Toată lumea are defecte și lipsuri. Și, de fapt, toată lumea are aceeași fire coruptă. Nu te considera mai nobil, desăvârșit și mai bun decât ceilalți; asta înseamnă să fii complet irațional. Odată ce firile corupte ale oamenilor și esența și adevărata față a corupției lor îți sunt clare, nu vei încerca să îți acoperi propriile greșeli, nici nu le vei reproșa altor oameni greșelile lor – vei fi capabil să înfrunți ambele situații în mod corect. Abia atunci vei deveni perspicace și nu vei face lucruri nesăbuite, ceea ce te va face înțelept. Cei care nu sunt înțelepți sunt oameni nesăbuiți și se opresc mereu asupra greșelilor lor minore în timp ce se furișează în culise. Este dezgustător să asiști la așa ceva. De fapt, ceea ce faci este imediat evident pentru alți oameni și totuși joci în continuare un spectacol în mod ostentativ. Pentru alții, are aparența reprezentației unui clovn. Nu este ceva nesăbuit? Chiar este” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că a ne preface, a ne acoperi greșelile și a nu le recunoaște sunt lucruri mult mai grave decât a face o simplă greșeală. Sunt lucruri înșelătoare și perfide! În schimb, când cineva se destăinuie și-și asumă răspunderea pentru o greșeală, nu numai că acea persoană nu va fi desconsiderată, dar va fi respectată fiindcă a spus adevărul în mod simplu și deschis. Toți greșim câteodată. Dumnezeu nu condamnă cu lejeritate oamenii pentru greșelile lor. El vede dacă, după aceea, ei se pot pocăi cu adevărat. Însă eu nu înțelesesem asta. M-am gândit că era rușinos să faci greșeli, mai ales în calitate de supraveghetoare. Credeam că, dacă fac greșeli elementare, oamenii aveau să mă desconsidere. Aveau să creadă că nu eram cu nimic mai bună decât frații și surorile mele și era posibil să fiu înlocuită. Așa că, atunci când a fost descoperită o eroare în materialul video pe care-l verificasem, n-am îndrăznit să-mi recunosc greșeala și am continuat s-o acopăr. M-am purtat de parcă nu se întâmplase nimic, ca să nu-mi asum răspunderea, și am ascuns mizeria sub preș. M-am simțit vinovată făcând acest lucru, dar tot n-am fost dispusă să spun nimănui adevărul. Am fost atât de înșelătoare! Cauzasem în mod evident pierderi lucrării bisericii, dar n-am spus o vorbă și am încercat să-mi acopăr greșeala. I-am lăsat pe conducător și pe frații și surorile mele să-mi vadă doar partea bună, nu și greșeala. Astfel, toți aveau să creadă că eram serioasă și pragmatică în lucrarea mea. Îmi puteam păstra imaginea și funcția de supraveghetoare. M-am purtat într-un mod atât de detestabil! M-am temut ca oamenii să nu afle despre greșeala mea, așa că am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să mă prefac. Mi-am ascuns partea urâtă, am înșelat oamenii și am ascuns adevărul de ei. Trăiam fără caracter sau demnitate. Nu puteam continua să-mi acopăr greșeala și să-i înșel pe ceilalți. Prin urmare, i-am scris conducătorului meu, explicându-i situația și m-am destăinuit tuturor cu privire la corupția mea. Le-am spus adevărul, ca ei să poată învăța din exemplul meu. După ce am făcut asta, m-am simțit mai în largul meu.

Mai târziu, când am accesat lista cu lucrările noastre, am văzut că era posibil ca un alt material video să fi fost realizat de două ori. Nu mi-a venit să cred că era adevărat! Țineam evidența persoanelor cărora le repartizam fiecare sarcină, deci cum putea să fi apărut o altă greșeală? Însă, când am verificat, materialul video fusese, într-adevăr, realizat de două ori. În clipa aceea, m-am blocat. Era grav. Tocmai îmi recunoscusem greșeala în fața conducătorului și, înainte ca el să poată măcar înțelege situația în detaliu, o dădusem iar în bară. Ce avea să creadă despre mine? Oare avea să creadă că greșeam mereu și că nu eram potrivită să fiu șefă? Și dacă aflau ceilalți frați și surori, oare aveau să creadă că nu eram demnă de încredere și că tot făceam asemenea greșeli elementare? Atunci, următoarea dată când aveam părtășie despre a fi serioși și responsabili în îndatoririle noastre, oare m-ar mai fi luat în serios? Nu, trebuia să aflu care era motivul exact pentru această greșeală și speram să nu fiu eu principala responsabilă. Chiar dacă aveam o parte din vină, trebuia să fie una mai mică. Astfel, nu m-aș fi făcut de râs, iar statutul mi-ar fi fost în siguranță. În final, după ce am verificat atent, am descoperit că, după ce repartizasem sarcina, consemnasem acest lucru doar într-o listă mai veche, ceea ce îl făcuse pe conducătorul de grup să nu știe despre asta și să repartizeze din nou sarcina altcuiva. Nu era nicio îndoială; eram principala responsabilă. Când mi-am dat seama de acest lucru, am rămas împietrită. Cum puteam să am atât de mult ghinion? Am întâmpinat toate aceste probleme care n-ar fi trebuit să apară. Ce ghinion! Eram complet derutată! Oare să-i spun conducătorului despre această greșeală sau nu? Dacă toată lumea ar fi știut că făcusem două greșeli elementare la rând, oare ce ar fi crezut despre mine atunci? Chiar nu voiam să-i spun conducătorului adevărul. Însă m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spuneau că prefăcătoria și înșelătoria sunt mult mai grave decât greșelile, iar Dumnezeu le detestă și mai mult. În inima mea, îmi era frică. Trebuia să strâng din dinți și să-i spun conducătorului despre această greșeală, dar nu puteam scăpa de temerile mele. Eram plină de neliniște. Inima îmi era grea, de parcă o piatră apăsa pe ea. Când îmi făceam datoria, eram distrasă și noaptea nu puteam să dorm. Știam că nu eram într-o stare corectă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă lumineze și să mă îndrume ca să mă cunosc.

Ulterior, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și am început să-mi înțeleg starea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Oricâte lucruri greșite face un antihrist, indiferent ce fel de lucruri rele face, fie că este vorba de delapidare, risipă sau folosirea greșită a ofrandelor lui Dumnezeu, sau dacă perturbă și tulbură lucrarea bisericii, făcând un dezastru uriaș din aceasta și provocând mânia lui Dumnezeu, el rămâne mereu calm, cu sânge rece și total nepreocupat. Indiferent ce fel de rău face un antihrist sau ce consecințe cauzează acesta, el nu vine niciodată cu promptitudine înaintea lui Dumnezeu să-și recunoască păcatele și să se căiască sau nu vine niciodată înaintea fraților și surorilor cu atitudinea celui care se dezvăluie și se destăinuie pentru a-și admite nelegiuirile, a-și cunoaște fărădelegile și corupția și a-și regreta faptele rele. În schimb, își frământă creierii pentru a găsi diferite scuze astfel încât să scape de responsabilitate și să dea vina pe ceilalți, pentru a-și restabili imaginea și statutul. Lucrul de care îi pasă nu îl reprezintă lucrarea bisericii, ci dacă îi sunt afectate reputația și statutul în vreun fel. Nu ia în considerare deloc și nu se gândește la metode de a se revanșa pentru pierderile provocate casei lui Dumnezeu din cauza fărădelegilor sale și nici nu încearcă să-și compenseze datoria față de Dumnezeu. Asta înseamnă că nu admite niciodată că este capabil să facă ceva greșit sau că a făcut o greșeală. În inimile antihriștilor, a admite proactiv greșelile și a oferi o relatare sinceră a faptelor reprezintă o lipsă de competență și o nesăbuință. Dacă faptele lor rele sunt descoperite și expuse, antihriștii vor recunoaște doar o greșeală de neatenție de moment, niciodată neglijarea datoriei și iresponsabilitatea proprie și vor încerca să paseze altcuiva responsabilitatea pentru a-și salva reputația. În momente ca acestea, antihriștii nu sunt preocupați de modul în care să compenseze pierderile cauzate casei lui Dumnezeu, în care să se destăinuie, să-și recunoască greșelile sau să dea socoteală aleșilor Lui despre ceea ce s-a întâmplat. Ei sunt preocupați să găsească modalități de a face problemele majore să pară mici și problemele mici să pară neproblematice. Ei oferă motive obiective pentru a-i face pe ceilalți să-i înțeleagă și să-i compătimească. Fac tot posibilul să-și restabilească reputația în mintea altor oameni, să minimizeze influența extrem de negativă asupra lor, să nu-L lase pe Cel de mai sus să aibă o impresie proastă despre ei și să se asigure că Cel de mai sus nu-i trage niciodată la răspundere, nu-i demite, nu investighează situația sau nu-i tratează. Pentru a-și restabili reputația și statutul, astfel încât interesele să nu le fie lezate, antihriștii sunt dispuși să îndure nenumărate suferințe și se vor gândi la orice metodă posibilă pentru a rezolva orice dificultate. De la începutul fărădelegii sau greșelii lor, antihriștii nu au nicio intenție de a-și asuma vreo responsabilitate pentru lucrurile greșite pe care le fac, nu au niciodată vreo intenție de a admite motivele, intențiile și firile corupte din spatele lucrurilor greșite pe care le fac, de a avea părtășie despre acestea, de a le expune sau de a le diseca și, cu siguranță, nu au niciodată vreo intenție să compenseze daunele pe care le provoacă lucrării bisericii și pierderea pe care o cauzează intrării în viață a aleșilor lui Dumnezeu. Prin urmare, indiferent din ce perspectivă privești problema, antihriștii sunt oameni care refuză cu încăpățânare să își recunoască greșelile și ar prefera să moară decât să se căiască. Antihriștii sunt nerușinați și insensibili dincolo de orice speranță de mântuire și nu sunt nimic altceva decât satane vii” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul unsprezece”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că antihriștii prețuiesc mai ales statutul și reputația. Oricât de multe greșeli sau omisiuni fac în datoria lor sau cât de multe pierderi cauzează lucrării bisericii, ei nu-și recunosc niciodată vina. Le e teamă că alții le vor vedea neajunsurile și că îi vor desconsidera. Prin urmare, odată ce conștientizează că au făcut o greșeală care i-ar face de rușine, vor fi neliniștiți, incapabili să mănânce sau să doarmă bine. Își vor frământa creierii, încercând să găsească moduri de a-și acoperi urmele și de a-și restabili reputația. La fel era și comportamentul meu. Îmi consideram statutul și reputația atât de importante încât, când am descoperit o problemă în lucrare, n-am avut remușcări pentru neglijența mea. Nu am reflectat asupra a ceea ce s-a întâmplat ca să nu mai greșesc în viitor. Nu m-am putut gândi decât la felul în care m-ar fi privit toată lumea când ar fi aflat că făcusem niște greșeli atât de elementare și dacă m-ar fi desconsiderat sau ar fi crezut că nu eram capabilă să-mi fac treaba. Ca să-mi mențin statutul și reputația, mi-am petrecut întreaga zi simțindu-mă neliniștită, într-atât încât n-am putut dormi. Nu mă gândeam decât la felul în care să-mi acopăr greșeala și să evit să fiu descoperită. Voiam să mă feresc de răspundere, să-mi ascund greșelile și să nu-i las pe ceilalți să afle. N-am vrut să iau atitudine și să-mi recunosc vina. Am fost cu adevărat înșelătoare, lipsită de caracter sau demnitate! De fapt, în calitate de șefă, cunoșteam bine procesele. Fără îndoială că eram principala responsabilă. Totuși, am sperat că voi putea scăpa basma curată și împărți vina cu alții. În final, când am înțeles că nu puteam evita răspunderea, am continuat să o fac pe victima, punând totul pe seama ghinionului. Nu am reflectat asupra mea. Doar m-am plâns de ghinionul meu. Mi-am acoperit greșelile și am recurs la înșelătorie ca să-mi protejez statutul. Era purtarea unui antihrist. Când am conștientizat acest lucru, m-am speriat. Știam cât de periculos era să continui așa, fără să mă pocăiesc, întocmai ca un antihrist!

Mi-am dat seama și că, într-o oarecare măsură, eram atât de încăpățânată și nu voiam să-mi recunosc vina fiindcă fusesem obligată și constrânsă de funcția mea de șefă, ceea ce m-a făcut să-mi tratez eronat greșelile. Am găsit câteva cuvinte ale lui Dumnezeu despre asta. Dumnezeu Atotputernic spune: „Cum ar trebui să practicați pentru a fi persoane obișnuite și normale? Cum se poate face acest lucru? […] Mai întâi de toate, nu-ți oferi un titlu și nu deveni legat de acesta, spunând: «Eu sunt conducătorul, eu sunt șeful echipei, eu sunt supraveghetorul, nimeni nu cunoaște domeniul ăsta mai bine decât mine, nimeni nu înțelege abilitățile mai mult decât mine.» Nu lăsa titlul pe care ți-l dai singur să ți se urce la cap. Imediat ce permiți să se întâmple acest lucru, îți va lega mâinile și picioarele și vorbele și faptele îți vor fi afectate. Gândirea și judecata ta normală vor fi afectate, de asemenea. Trebuie să te eliberezi de constrângerile acestui statut. Mai întâi, coboară-te din această funcție oficială și titlu și stai în locul unei persoane obișnuite. Dacă faci acest lucru, mentalitatea ta va deveni oarecum normală. De asemenea, trebuie să recunoști și să spui: «Nu știu cum să fac acest lucru și nu-l înțeleg nici pe acela – va trebui să fac unele cercetări și să studiez», sau «Nu am avut niciodată o asemenea experiență, așa că nu știu ce să fac.» Când ești capabil să spui ce gândești cu adevărat și să vorbești cinstit, vei avea o rațiune normală. Ceilalți îți vor cunoaște adevăratul sine și, astfel, vor avea o imagine normală în ceea ce te privește, iar tu nu va trebui să te prefaci și nici nu vei fi supus unei mari presiuni, așa că vei putea comunica normal cu oamenii. Să trăiești astfel este liber și ușor; oricine consideră că viața este epuizantă și-a făcut-o cu mâna lui” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Prețuirea cuvintelor lui Dumnezeu este fundamentul credinței în Dumnezeu”). „Atunci când cineva din biserică este promovat și cultivat pentru a fi conducător, acesta este doar promovat și cultivat în sensul direct; nu înseamnă că deja îndeplinește standardele sau că este competent în calitate de conducător, că este deja capabil să îndeplinează lucrarea de conducere și poate face o lucrare reală – nu așa stau lucrurile. Majoritatea oamenilor nu pot discerne aceste lucruri și, bazându-se pe închipuirile proprii, îi admiră pe cei care au fost promovați. Aceasta este o greșeală. Indiferent de cât de mulți ani cred în Dumnezeu, oare cei care sunt promovați chiar dețin adevărul-realitate? Nu neapărat. Sunt ei capabili să implementeze rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu? Nu neapărat. Au un simț al răspunderii? Sunt loiali? Pot să se supună? Când se confruntă cu o problemă, sunt capabili să caute adevărul? Toate acestea sunt necunoscute. Au acești oameni o inimă cu frică de Dumnezeu? Și cât de mari le sunt inimile cu frică de Dumnezeu? Sunt capabili să evite să-și urmeze propria voință atunci când acționează? Sunt capabili să-L caute pe Dumnezeu? În perioada în care îndeplinesc o lucrare de conducere, sunt capabili să vină frecvent înaintea lui Dumnezeu pentru a-I căuta intențiile? Sunt capabili să conducă oamenii în adevărul-realitate? Cu siguranță nu sunt capabili de astfel de lucruri. Nu au primit instruire și nu au avut suficiente experiențe, așa că nu sunt capabili de aceste lucruri. De aceea, promovarea și cultivarea cuiva nu înseamnă că acesta înțelege deja adevărul, nici nu spune că este deja capabil să își facă datoria într-un mod care este conform standardelor” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (5)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că a fi conducător sau șef nu înseamnă, automat, a fi calificat, superior sau mai bun decât alți oameni. Este o șansă de a-ți dezvolta aptitudinile și de a te instrui prin muncă. Instruirea dezvăluie firile corupte ale oamenilor și mereu vor exista piedici și eșecuri. E perfect normal. Însă, când m-am pus în postura de șefă, am crezut că trebuia să fiu mai bună decât alții, să nu fac aceleași greșeli ca ei sau să dezvălui aceeași corupție. Așadar, când am greșit, n-am vrut să recunosc. M-am tot prefăcut și am ascuns greșeala. Mi-am petrecut tot timpul profund îngrijorată, ducând o viață grea și obositoare, totul fiindcă îmi prețuiam statutul și reputația. În plus, am înțeles că a greși și a te face de rușine nu erau neapărat lucruri rele. Întocmai cum spun cuvintele lui Dumnezeu: „Să te faci de râs este un lucru bun. Te ajută să-ți vezi neajunsurile și iubirea de vanitate. Îți arată unde sunt problemele tale și să înțelegi clar că nu ești o persoană perfectă. Nu există oameni perfecți și este foarte normal să te faci de râs. Toți oamenii trec prin momente când se fac de râs sau sunt stânjeniți. Toți au eșecuri, întâlnesc obstacole și au slăbiciuni. Să te faci de râs nu este un lucru rău. Când te faci de râs, dar nu ești stânjenit și nu te simți deprimat în adâncul sufletului, asta nu înseamnă că ai obrazul gros; înseamnă că nu-ți pasă dacă asta îți va afecta reputația și înseamnă că vanitatea nu-ți mai acaparează gândurile. Înseamnă că te-ai maturizat în umanitatea ta. E minunat! Nu este acesta un lucru bun? Ba este. Nu te gândi că nu ai procedat bine sau că ai ghinion și nu căuta cauzele obiective din spatele acestui lucru. Este normal” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. După această serie de greșeli și după eforturile mele rușinoase de a le ascunde, în sfârșit am început să mă cunosc. Am văzut că nu eram cu nimic mai bună decât frații și surorile mele. Îmi făcusem datoria în mod neglijent, ținând prea mult cont de reputația și de statutul meu. Nici măcar n-am avut curajul să-mi recunosc greșeala. Am vrut să o ascund și să înșel pe toată lumea. Am fost o ipocrită înșelătoare. De fapt, nu e înfricoșător să înfruntăm probleme când ne facem datoria. Atât timp cât suntem deschiși, onești și ne înfruntăm greșelile cu calm, reflectând asupra lor, ca să evităm probleme similare în viitor, tot putem dobândi ceva. Acestea sunt atitudinea și rațiunea pe care trebuie să le aibă oamenii. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, nu mi-a mai păsat de părerea celorlalți despre mine. Deja afectasem lucrarea. Trebuia să ajung la sursa acestor greșeli, ca să nu le repet în viitor.

Ulterior, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când un om poate să fie serios, să-și asume responsabilitatea și să-și dedice toată inima și forța, lucrarea va fi făcută cum se cuvine. Uneori ai starea de spirit greșită și nu poți găsi sau descoperi o greșeală care este limpede ca lumina zilei. Dacă ai avea starea de spirit corectă, atunci, cu luminarea și îndrumarea Duhului Sfânt, ai fi capabil să identifici problema. Dacă Duhul Sfânt te-ar îndruma și ți-ar oferi o conștientizare, permițându-ți să simți claritate în inimă și să știi în ce constă eroarea, atunci ai fi capabil să corectezi abaterea și să te lupți pentru adevărurile-principii. Dacă te-ai afla în starea de spirit greșită, absent și nepăsător, ai fi capabil să observi greșeala? Nu ai fi. Ce vedem din acest lucru? Asta arată că, pentru a-și îndeplini bine îndatoririle, este foarte important ca oamenii să coopereze; stările lor de spirit sunt foarte importante și este foarte important încotro își direcționează gândurile și ideile. Dumnezeu scrutează și poate să vadă în ce stare de spirit sunt oamenii și câtă energie consumă în timp ce își realizează îndatoririle. Este crucial ca oamenii să își pună toată inima și puterea în ceea ce fac. Cooperarea lor este o componentă crucială. Oamenii vor acționa cu toată inima și puterea lor numai dacă se străduiesc să nu aibă niciun regret cu privire la îndatoririle pe care le-au dus la bun sfârșit și la lucrurile pe care le-au făcut și să nu fie datori lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu afirmă că, atunci când mentalitatea cuiva e greșită și respectiva persoană este distrasă și neglijentă în datoria ei, nu poate vedea greșelile care sunt chiar în fața sa. Situația mea era ca aceea descrisă de Dumnezeu. Aceste două greșeli erau chiar în fața mea; dacă aș fi fost puțin mai atentă, le-aș fi descoperit cu ușurință. Dar eu nu le-am observat. Un material video trebuia refăcut, iar un altul a fost realizat de două ori, costându-ne resurse umane și materiale. Și, de fapt, asta avea o strânsă legătură cu mentalitatea mea de atunci. Credeam că aveam vechime în sarcina aceasta, că știam fluxul de lucru ca în palmă, așa că n-am mai fost la fel de precaută ca la început. Am fost arogantă și neglijentă. Mai ales cu privire la verificările inițiale, am crezut că sunt ușoare, că puteam face lucrurile automat pe baza experienței mele anterioare. Nu am fost atentă, nu am verificat cu grijă lucrarea și, în final, am făcut astfel de greșeli elementare. Și toate astea fiindcă trăisem cu o fire arogantă și-mi făcusem de mântuială datoria. Ulterior, le-am vorbit deschis fraților și surorilor mele despre greșelile pe care le făcusem în datoria mea. Am rezumat problemele din lucrarea noastră și am propus niște norme care să ajute la evitarea problemelor similare în viitor. Prin asta, mi-am găsit o oarecare liniște sufletească.

La scurt timp, m-am ocupat de un nou proiect. Însă întrucât nu mai realizasem astfel de materiale video până atunci, nu cunoșteam bine detaliile, așa că, în timpul producției, au apărut niște probleme. Deși, uneori, îmi făceam griji cu privire la părerea celorlalți, am tratat problemele dintr-o perspectivă corectă, fără să fiu constrânsă de mândrie și de statut. Cu fiecare greșeală, am consemnat și am rezumat abaterile, ca să găsesc o modalitate ca acestea să nu se repete. După ce am făcut asta, am putut vedea îndrumarea lui Dumnezeu, descoperind și corectând multe probleme înainte ca ele să provoace pierderi bisericii. Prin această experiență, am învățat că, dacă ai perspectiva corectă și îți faci datoria cu sârguință, vei primi îndrumarea și protecția lui Dumnezeu. În același timp, am învățat că a te face de râs prin greșeli sau eșecuri nu-i un lucru rău. Asta m-a ajutat să-mi văd neajunsurile și corupția, să-mi las deoparte vanitatea și să mă tratez corect. Slavă Ție, Dumnezeule!