de Anxin, China

Mama a suferit mult crescându-ne pe mine și pe fratele meu mai mic. Spunea adesea că, atâta timp cât fratele meu și cu mine o duceam bine, merita să îndure orice greutate. Eram convinsă că mama era persoana care mă iubea cel mai mult din lume și că tot ce făcea era spre binele meu. Pe măsură ce am crescut, căsătoria mea a devenit cea mai mare grijă a părinților mei. Când aveam douăzeci și trei de ani, mama mă bătea des la cap, spunând: „Ești femeie în toată firea acum. E timpul să-ți găsești un partener potrivit. Dacă mai aștepți, toți bărbații buni vor fi luați.” Consideram căsătoria un angajament pe viață care trebuie abordat cu prudență; nu voiam să mă mărit așa, la întâmplare. În plus, nu eram prea în vârstă la acea vreme, așa că o duceam cu vorba, spunând: „Nu-i nicio grabă. Voi începe să ies la întâlniri când voi găsi persoana potrivită.” S-a întâmplat ca acela să fie anul în care am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că aceasta este etapa finală a lucrării lui Dumnezeu de a mântui omenirea și o ocazie incredibil de rară de a fi desăvârșită de Dumnezeu. Trebuia să-mi fac urgent datoria și să urmăresc adevărul cu seriozitate. Să mă căsătoresc într-un asemenea moment mi-ar fi putut distruge cu ușurință șansa de a fi mântuită. Așa că am devenit și mai precaută în privința căsătoriei și am tot amânat să-mi găsesc pe cineva. Mama era foarte neliniștită. Ori de câte ori cineva încerca să-mi aranjeze o întâlnire cu un bărbat, ea mă îndemna să mă văd cu el. Uram lucrul acesta. Simțeam că încearcă să mă vândă ca pe un produs. În plus, sunt destul de introvertită și uram acel gen de întâlniri, așa că nu voiam deloc să merg la acele întâlniri aranjate. Dar mă simțeam neajutorată când mama punea presiune pe mine să mă mărit. Suferise mult ca să ne crească pe mine și pe fratele meu și ne spunea adesea cât de greu îi fusese. Din cauza zicalelor „Dragostea unui părinte este vrednică de laudă” și „Părintele are întotdeauna dreptate”, simțeam pur și simplu că orice făcea era spre binele meu. Ca să n-o rănesc, o ascultam și mergeam la întâlnirile aranjate de ea, oricât de mult nu mi-aș fi dorit. Dar știam că acesta este un moment critic în lucrarea lui Dumnezeu și că întâlnirile și căsătoria mi-ar afecta credința în Dumnezeu. Așa că, de cele mai multe ori, mergeam la aceste întâlniri aranjate, iar apoi găseam o scuză și spuneam că nu suntem compatibili. Așa evitam situația. Apoi, în 2013, când aveam douăzeci și cinci de ani, am cunoscut la o întâlnire pe nevăzute un bărbat care era exact genul meu. Era un om matur și bun cu părinții lui, iar mama chiar l-a plăcut. M-am gândit în sinea mea: „Aș putea încerca să ies cu el. Îi voi predica Evanghelia și apoi vom putea să credem în Dumnezeu împreună.” I-am vorbit de trei ori despre credința în Dumnezeu, dar el mă asculta doar cu jumătate de ureche și spunea zâmbind: „E un lucru bun să crezi în Dumnezeu. Nu te voi opri s-o faci.” Am fost foarte dezamăgită și asta m-a făcut să mă îngrijorez că, dacă am fi ajuns împreună, ar fi putut să mi se opună și să mă persecute, tot așa cum pățeau celelalte surori cu soții lor. Am ieșit împreună mai bine de patru luni și, cu cât petreceam mai mult timp unul cu celălalt, cu atât îl plăceam mai mult. M-am gândit: „Suntem împreună de doar câteva luni, dar aceste lucruri deja îmi umplu mintea. Nu pot să-mi fac datoria corespunzător, fac totul mecanic la adunări și nu-mi dedic inima citirii cuvintelor lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr ne vom căsători, oare nu voi fi consumată de aceste chestiuni banale de familie în fiecare zi și incapabilă să mă concentrez întru totul asupra datoriei mele? Nu mă pot grăbi orbește să mă mărit.” Dar părinții mei voiau să ne căsătorim după doar patru luni. Eram îngrozită că, prin căsătorie, îmi voi distruge cu adevărat șansa de a fi mântuită în credința mea în Dumnezeu. Dar nu suportam gândul de a mă despărți de el. Era un lucru atât de rar să găsesc pe cineva care să-mi placă și nu voiam să renunț la el. În plus, părinții mei și bunica mea îl plăceau. Dacă nu mă măritam cu el, părinții mei aveau să fie foarte dezamăgiți și să-și facă în continuare griji pentru căsătoria mea. În inima mea se dădea o luptă constantă, iar eu nu știam ce să fac. În durerea mea, m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă călăuzească pentru a face alegerea corectă. Mai târziu, am citit aceste cuvinte ale Domnului Isus: „Vai de cele ce vor fi însărcinate și de cele ce vor alăpta!” (Matei 24:19). Am citit, de asemenea, aceste cuvinte ale lui Dumnezeu Atotputernic: „Unii oameni sunt oprimați de propriile familii în așa fel încât nu pot să creadă în Dumnezeu dacă nu se căsătoresc. Astfel, căsătoria le este, de fapt, de ajutor. Altora, căsnicia nu le aduce niciun beneficiu, ci îi costă ceea ce aveau odată. Cazul tău personal trebuie să depindă de circumstanțele tale reale și de propria ta hotărâre. Nu sunt aici ca să inventez reguli și condiții prin care să vă impun cereri” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Practica (7)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că a renunța la căsătorie de dragul adevărului este un lucru valoros. Făcând asta, aș avea mai mult timp și mai multă energie să-mi fac datoria și să urmăresc adevărul. Dacă aș pierde șansa de a-mi face datoria din cauza căsătoriei și, în cele din urmă, nu aș reuși să dobândesc adevărul sau să fiu mântuită, aș pierde mult mai mult decât aș fi câștigat. Marile catastrofe au început deja și nu a mai rămas mult timp. Trebuie să profit de acest timp pentru a mă echipa cu adevărul. În acest moment, nu sunt căsătorită și nu am obligații familiale, așa că pot să-mi fac datoria cu normă întreagă. Dacă m-aș căsători, aș fi cu siguranță blocată în casă toată ziua. În plus, sunt o persoană foarte sentimentală, așa că, dacă mi-aș întemeia cu adevărat o familie în viitor, cu siguranță mi-aș neglija datoria din cauza sentimentelor mele, iar asta mi-ar distruge șansa de a fi mântuită. După ce am întors lucrurile pe toate părțile, am decis în cele din urmă să mă despart de el. Când a aflat, mama a fost neliniștită și s-a înfuriat. A încercat să mă facă să mă răzgândesc, spunând: „Tatăl tău și cu mine îmbătrânim, iar eu nu stau bine cu sănătatea. Nu putem să avem grijă de tine la nesfârșit! Cunoaștem familia asta ca-n palmă. Dacă te măriți curând, tatăl tău și cu mine o să putem, în sfârșit, să scăpăm de această povară sufletească.” Auzind-o pe mama spunând asta, m-am întristat foarte tare. Părinții mei își făceau atâtea griji pentru căsătoria mea în fiecare zi, încât devenise o povară sufletească. Trecuseră deja prin atâtea ca să mă crească. În loc să le preiau din greutate și să ușurez presiunea la care erau supuși, deveneam cea mai mare povară a lor. Eram plină de remușcări, simțindu-mă ca o fiică nerecunoscătoare. Chiar dacă acest bărbat era genul meu, nu era interesat de credința în Dumnezeu. Aveam opinii diferite și eram pe căi diferite. N-am fi fost fericiți trăind împreună. Și, în cele câteva luni în care am ieșit împreună, n-am simțit bucuria unei relații, ci mai degrabă un chin spiritual constant. Eram mereu îngrijorată că, după căsătorie, familia mea va deveni o povară și un obstacol care mă va reține în urmărirea adevărului și îmi va distruge șansa de a fi mântuită. Când m-am gândit la asta, am adoptat o atitudine fermă și am ales să mă despart de el. După aceea, mama și-a schimbat atitudinea față de mine. Uneori își pierdea cumpătul și țipa la mine cu furie: „Cine crede în Dumnezeu cu atâta seriozitate? Ce ar trebui să facă o fată cu adevărat este să-și găsească o familie bună în care să se mărite și să aibă grijă de toți, de la mic la mare!” Uneori spunea și lucruri răutăcioase, ca să mă provoace. Mă simțeam foarte tristă, dar n-o învinovățeam. După cum spune zicala: „Părintele are întotdeauna dreptate.” Simțeam că, indiferent ce făcea, era spre binele meu. La urma urmei, „Cu cât iubirea e mai mare, cu atât reproșul e mai aspru.” Era doar îngrijorată în privința căsătoriei mele și țipa la mine pentru că era atât de neliniștită din cauza mea. Așa că am îndurat totul în tăcere.

De Anul Nou Chinezesc și de alte sărbători, părinții mei le vedeau pe fetele altora vizitându-și fericite părinții împreună cu soții și copiii lor, în timp ce eu veneam mereu acasă singură. Păreau atât de îngrijorați și suspinau neîncetat. De fiecare dată, mama încerca să mă convingă, spunând: „Uită-te la cutare. E măritată și socrii ei o tratează atât de bine. Ce minunat ar fi dacă ți-ai găsi o familie bună în care să te măriți, cu mai mulți oameni care să aibă grijă de tine. Atunci, tatăl tău și cu mine am putea, în sfârșit, să ne relaxăm. Dacă nu te grăbești și nu iei asta în serios, ce te faci dacă n-o să-ți găsești un bărbat bun mai târziu? Sunt mama ta. Ți-aș face eu vreodată rău? Fac asta doar spre binele tău.” Văzându-i pe părinții mei atât de neliniștiți, îngrijorați și suspinând neîncetat de supărare toată ziua din cauza căsătoriei mele, mă simțeam groaznic și plină de vinovăție. Eram deja adultă, dar încă îi făceam să se îngrijoreze atât de mult. Eram atât de nerecunoscătoare! Mai târziu, am trecut printr-o experiență care m-a făcut să-mi dau seama că așa-zisul „bine” pe care mi-l voiau părinții mei nu era deloc spre binele meu.

Într-o zi din 2017, tata a căzut de pe o scară și s-a lovit la spate. Când am ajuns acasă în acea seară, mama mi-a spus cu furie: „Știi de ce a căzut tatăl tău? Pentru că e atât de îngrijorat din cauza ta! Se îngrijorează atât de mult, încât nu poate să doarmă sau să mănânce, iar părul îi albește de îngrijorare. Toată familia asta s-a îmbolnăvit de griji din cauza căsătoriei tale. Cum poți fi atât de egoistă? Te gândești doar la tine și n-ai idee cum e să fii părinte!” Auzind-o spunând asta, m-am simțit profund vinovată. Mama m-a văzut stând cu capul plecat în tăcere și a continuat: „Nu-ți dai seama? Pentru că nu ești măritată, tatăl tău și cu mine nu mai putem să ne ținem capul sus în fața altora. Toți vecinii vorbesc despre faptul că ai treizeci de ani și tot nu ești măritată. Ne-ai făcut atât de mult de rușine pe mine și pe tatăl tău!” Auzind-o pe mama spunând asta, am fost foarte șocată și rănită. Nu înțelegeam. Pur și simplu nu mă măritasem; nu era ca și cum aș fi făcut ceva rușinos. Cum de era asta un motiv să nu mai poată să-și țină capul sus? Așa că am întrebat-o: „Cum vă face de rușine faptul că nu sunt măritată? N-am făcut nimic rău. Nu e mai bine să fii nemăritată, decât una dintre acele persoane care își face de cap cu oricine? Căsătoria e pe viață. Nu mă pot mărita la întâmplare doar ca să nu vă faceți voi de râs! În plus, dacă m-aș mărita și n-ar merge și aș divorța, nu v-ar face asta și mai mult de rușine?” Pe un ton disprețuitor și sarcastic, mama a spus: „Și ce dacă divorțezi? Pur și simplu îți găsești pe altcineva! Toată lumea face asta în ziua de azi. Să fii în stare să-ți găsești un bărbat e o adevărată abilitate! Uită-te la verișoara ta. A divorțat de doar șase luni și deja și-a găsit pe altcineva nou. Asta numesc eu a fi capabilă! Dar tu ce ai? Până și un infirm ar fi destul de bun pentru tine.” Cuvintele mamei mi-au străpuns profund inima. Nu-mi venea să cred că propria mea mamă putea să spună asemenea lucruri. Dintr-odată, mi s-a părut cu totul străină. M-am întors în camera mea și am plâns în hohote. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că mama care mă răsfățase mereu putea să spună ceva atât de crud. Chiar făcea asta spre binele meu? Era asta iubire adevărată? În durerea mea, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, știu că fără asemenea cuvinte usturătoare, inima mea nu ar fi fost niciodată cu adevărat rănită. Dar încă simt că mama este cea care se poartă cel mai bine cu mine. Dumnezeule, nu știu cum să experimentez asta. Te rog, luminează-mă și călăuzește-mă ca să pot să-Ți înțeleg intențiile!”

Mai târziu, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „De ce arată copiii pietate filială față de părinții lor? De ce își răsfață părinții copiii? Care este intenția pe care o nutresc toți oamenii? Nu este oare aceea de a-și îndeplini propriile planuri și dorințe egoiste? Este cu adevărat pentru a acționa de dragul planului de gestionare al lui Dumnezeu? Oare este într-adevăr aceea de a acționa de dragul lucrării lui Dumnezeu? Oare este aceea de a îndeplini îndatoririle unei ființe create?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). „Cine poartă cea mai mare povară pentru viața sa? (Dumnezeu.) Numai Dumnezeu îi iubește cel mai mult pe oameni. Părinții și rudele oamenilor îi iubesc cu adevărat? Este iubirea pe care o oferă ei adevărată? Îi poate ea mântui pe oameni de influența Satanei? Nu poate. Oamenii sunt amorțiți și greoi la minte, incapabili să vadă clar aceste lucruri, și spun mereu: «Pur și simplu nu pot simți cum mă iubește Dumnezeu. Oricum, mama și tata mă iubesc cel mai mult. Ei îmi plătesc studiile și mă pun să învăț abilități tehnice, astfel încât să pot realiza ceva când voi crește, să mă ridic deasupra celorlalți și să devin o stea, o celebritate. Părinții mei cheltuiesc atât de mulți bani pentru a mă cultiva și a mă sprijini în educația mea, făcând economii la mâncare. Ce dragoste mare este aceasta! Nu-i pot răsplăti niciodată!» Credeți că aceasta este dragoste? Care sunt consecințele faptului că părinții tăi te împing să te ridici deasupra celorlalți, să devii o celebritate în lume, să ai o slujbă bună și să te integrezi în lume? Ei te fac neîncetat să cauți să te ridici deasupra celorlalți, să aduci onoare familiei tale și să te integrezi în tendințele rele ale lumii. Drept urmare, cazi în vârtejul păcatului, înduri pierzania și pieri, fiind devorat de Satana. Este aceasta dragoste? Asta nu înseamnă să te iubească, ci să-ți facă rău, să te distrugă. Dacă, într-o zi, te scufunzi atât de jos încât treci de punctul fără întoarcere, atât de jos încât nu poți să te eliberezi și cobori în iad, abia atunci îți vei da seama: «Ah, dragostea părintească este o dragoste a trupului și nu este benefică în credința în Dumnezeu sau în dobândirea adevărului – nu este dragoste adevărată!» Poate că încă nu v-ați dat seama de acest lucru. Unii oameni spun: «Nu pot simți cum mă iubește Dumnezeu. Încă simt că mama mea mă iubește cel mai mult. Ea îmi este persoana cea mai apropiată din lume. Există un cântec intitulat „Mama este cea mai bună din lume”. Acest lucru reflectă realitatea; această afirmație este absolut adevărată!» Într-o zi, când vei avea cu adevărat intrarea în viață și când vei fi dobândit adevărul, vei spune: «Nu mama este cea care mă iubește cel mai mult, și nici tata. Dumnezeu mă iubește cel mai mult și El este Cel pe care Îl iubesc cel mai mult, fiindcă El mi-a dat viață, El mă îndrumă mereu, El mă aprovizionează și m-a mântuit de influența Satanei. Doar Dumnezeu este Cel care le dă viață oamenilor, care îi conduce pe oameni și care are suveranitate peste toate lucrurile.» Abia când vei înțelege adevărul și îl vei fi dobândit în întregime vei fi capabil să apreciezi în profunzime aceste cuvinte” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pentru a dobândi adevărul, trebuie să tragi învățăminte de la oamenii, din evenimentele și lucrurile din apropiere”). Înainte, nu prea puteam să accept aceste două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu. Simțeam că părinții mei erau oamenii care mă iubeau cel mai mult din lume, în special mama, care suferise atât de mult ca să ne crească pe mine și pe fratele meu. Când mă certa că nu mă măritam, oare nu la asta se referea zicala „Cu cât iubirea e mai mare, cu atât reproșul e mai aspru”? Credeam că mama voia doar să-mi găsesc o familie bună și să fiu fericită și că ei erau singurii oameni din lume care nu m-ar păcăli sau răni niciodată. Dar când am citit din nou aceste cuvinte ale lui Dumnezeu după ce am trecut prin asta, am putut, în sfârșit, să le accept. Mama susținea că era spre binele meu, ca să mă mărit într-o familie bună și să fiu fericită. Dar, de fapt, ea se gândea doar la propria ei mândrie, ca oamenii să nu bârfească pe la spatele ei și ca ea să-și poată ține capul sus în fața altora. De aceea voia să mă mărit repede cu oricine m-ar fi acceptat, spunând chiar că și un infirm ar fi bun. Nu se gândea deloc la fericirea mea! Dragostea mamei mele conținea impurități. Se gândea doar la ea însăși și nu mă iubea cu adevărat. Mai mult, voia cu disperare să mă mărit pentru a putea folosi căsătoria ca pe o capcană, ca să mă facă să trăiesc o viață în care să-mi îngrijesc soțul și să-mi cresc copiii acasă, și să mă împiedice să cred în Dumnezeu și să-mi fac datoria. Am văzut în sfârșit că mama nu-mi urmărea cu adevărat interesele; încerca să mă îndepărteze de Dumnezeu, târându-mă în bârlogul Satanei! Dacă aș fi ascultat-o cu adevărat, trupul meu ar fi fost satisfăcut, dar aș fi avut mai puțin timp și mai puțină energie să-mi fac datoria și să urmăresc adevărul. În cele din urmă, mi-aș fi distrus șansa de a fi mântuită. Viziunea asupra căsătoriei pe care mi-a insuflat-o mama era greșită. M-ar fi făcut să nu respect căsătoria și să tratez căsătoria și divorțul ca pe o joacă. Ea nu mă putea îndruma spre calea corectă în viață. Adevărul exprimat de Dumnezeu a fost cel care mi-a oferit țelurile corecte în viață. De exemplu, Dumnezeu ne spune să respectăm căsătoria și să nu curvim; aceasta este o manifestare a umanității normale. În plus, îndeplinirea datoriei de ființă creată este cel mai plin de sens mod de viață și doar urmărind adevărul și o schimbare a firii putem să fim mântuiți și să supraviețuim. Prin cuvintele lui Dumnezeu, am văzut clar că dragostea mamei mele pentru mine nu era o dragoste adevărată. Dumnezeu este Cel care mă iubește cel mai mult.

Întotdeauna mi-am considerat părinții cei mai apropiați oameni de mine. N-am avut niciodată discernământ să văd care dintre acțiunile lor erau corecte și care erau greșite și nu știam cum să îi tratez corect. Abia când am citit cuvintele lui Dumnezeu am dobândit un oarecare discernământ în privința lor. Dumnezeu Atotputernic spune: „Într-o zi, când vei înțelege o parte din adevăr, nu vei mai crede că mama ta este cea mai bună persoană sau că părinții tăi sunt cei mai buni oameni. Îți vei da seama că și ei sunt membri ai coruptului neam omenesc, că firile lor corupte sunt toate la fel, că singurul lucru care îi deosebește este legătura de sânge dintre voi și că dacă nu cred în Dumnezeu, atunci sunt la fel ca non-credincioșii. Nu îi vei mai privi din perspectiva unui membru al familiei sau din perspectiva relațiilor tale omenești, ci prin prisma adevărului. Care sunt principalele aspecte pe care ar trebui să le ai în vedere? Ar trebui să ai în vedere părerile lor despre credința în Dumnezeu, despre lume, părerile lor atunci când se ocupă de lucruri și, cel mai important, atitudinile lor față de Dumnezeu. Dacă vei privi cu acuratețe aceste aspecte, vei putea să vezi clar dacă sunt oameni buni sau răi. Într-o zi e posibil să vezi clar că sunt oameni cu firi corupte, exact ca tine și că nu sunt oamenii inimoși care au o iubire adevărată pentru tine pe care ți i-ai imaginat tu, și nici nu sunt capabili deloc să te conducă spre adevăr sau pe calea cea dreaptă în viață. Poți vedea clar că ceea ce au făcut pentru tine nu îți este de mare beneficiu și că nu te ajută să mergi pe calea cea dreaptă în viață. Poți, de asemenea, să constați că multe dintre acțiunile și opiniile lor merg împotriva adevărului, sunt ale trupului și te fac să simți dispreț, repulsie și detestare. Dacă vei ajunge să vezi aceste lucruri, atunci vei fi capabil să îți tratezi corect părinții în inima ta și nu îți va mai fi dor de ei, nu vei mai fi preocupat de ei și nu vei mai fi incapabil să trăiești separat de ei; ei și-au încheiat misiunea de părinți. Nu îi vei mai trata ca pe cele mai apropiate persoane ție, nici nu-i vei mai idolatriza. În schimb, îi vei trata ca pe niște oameni obișnuiți și, atunci, te vei elibera complet de robia afecțiunii și te vei desprinde cu adevărat de afecțiune și de dragostea familiei. Odată ce te-ai îndepărtat de afecțiune și de dragostea de familie, vei realiza că acele lucruri nu merită prețuite. În acel moment, vei vedea că rudele, familia și relațiile omenești sunt pietre de poticnire în calea înțelegerii adevărului și a eliberării tale de afecțiune. Vei vedea că, din cauză că ai acea relație familială, acea relație omenească cu părinții tăi, care te paralizează și te face să rătăcești, crezi că ei sunt cei mai apropiați de tine, că au grijă de tine mai bine decât oricine și te iubesc cel mai mult, și ești făcut incapabil să discerni clar dacă sunt oameni buni sau răi. Odată ce te vei fi îndepărtat cu adevărat de afecțiune, oare îți va mai fi dor de ei din toată inima, vei mai stărui cu gândul la ei și le vei mai purta de grijă așa cum faci acum când te gândești la ei, din când în când? Nu. Nu vei spune: «Persoana de care chiar nu mă pot lipsi este mama; ea este cea care mă iubește, are grijă de mine și ține la mine cel mai mult.» Când vei avea acest nivel de percepție, le vei mai simți dorul atât de mult încât vei plânge? Nu. Problema aceasta va fi rezolvată” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai înlăturarea firilor corupte poate produce o transformare adevărată”). În trecut, o tratam pe mama ca pe cea mai apropiată persoană mie. Simțeam că, din moment ce era mama mea, orice făcea era spre binele meu. Mă împingea mereu să merg la întâlniri aranjate și să mă mărit. Chiar dacă uram asta și îmi provoca repulsie, tot mergeam la aceste întâlniri aranjate ca să-i fac pe plac. Văzându-i pe părinții mei mereu îngrijorați și neliniștiți din cauza căsătoriei mele, mă simțeam vinovată și îmi reproșam că nu sunt o fiică respectuoasă și ascultătoare. Adevărul este că mama mi-a insuflat o perspectivă greșită asupra căsătoriei, dar din cauza legăturii noastre de sânge, n-am avut deloc discernământ în privința ei. Dumnezeu ne spune să respectăm căsătoria și să nu ne dedăm la curvie, dar mama trata căsătoria ca pe o joacă. Ea considera că a putea să-ți găsești mai mulți parteneri e un semn că ești capabilă. Verișoarele mele, de exemplu, nu respectă căsătoria și o tratează ca pe o joacă, căsătorindu-se și divorțând dintr-un capriciu. Verișoara mea mai mare era măritată, dar era amanta unui bărbat însurat, dedându-se la curvie. Mama nu vedea asta ca pe ceva rușinos sau dezonorant; de fapt, credea că asta înseamnă să fii capabilă. Eu eram precaută în privința căsătoriei. Nu voiam să mă grăbesc să mă căsătoresc și să divorțez sau să ies la întâlniri la întâmplare, ca alții. Pentru asta, mama mă certa că sunt incapabilă și spunea că, nemăritându-mă, îi făceam de râs și îi împiedicam să-și țină capul sus. Mama acceptase idei din tendințele rele și nu mai putea să distingă binele de rău; inversase complet binele cu răul. Perspectiva ei asupra lucrurilor era complet denaturată. Fusesem tot timpul orbită de legătura noastră familială, crezând mereu că orice făcea mama era spre binele meu. Dar, în realitate, ea trăia după legile de supraviețuire ale Satanei și nu putea evita să fie păcălită și rănită de Satana. Cum ar fi putut ea să mă conducă pe calea corectă în viață? Abia atunci am dobândit un oarecare discernământ în privința mamei mele și am încetat să mă mai învinovățesc pentru că nu le îndeplineam cerințele.

În 2018, am fost vândută de o iudă pentru credința mea în Dumnezeu. Oameni de la Brigada de Securitate Națională au venit la mine acasă să mă aresteze, dar întrucât îmi făceam datoria în altă parte, am scăpat de dezastru. N-am mai îndrăznit să merg acasă de atunci. Eliberată de presiunea părinților mei de a mă mărita, am putut să-mi dedic inima mai mult datoriei mele și am înțeles mai mult din adevăr decât înainte.

În 2024, Dumnezeu a avut părtășie despre perspectiva falsă conform căreia „Părintele are întotdeauna dreptate” și a disecat-o. Am fost foarte mișcată când am citit asta. Dumnezeu Atotputernic spune: „«Părintele are întotdeauna dreptate.» Așadar, ce înseamnă această zicală? Înseamnă că, indiferent ce fac părinții tăi, nu contează dacă e greșit sau corect, întrucât ți-au dat viață și te-au crescut, în ceea ce te privește, este corect. Nu poți să judeci dacă e corect sau greșit și nici nu poți să nu fii de acord cu ceea ce fac ei, cu atât mai puțin să te împotrivești faptelor lor. Asta se numește a da dovadă de pietate filială. Chiar dacă părinții tăi au greșit și chiar dacă unele dintre ideile și părerile lor sunt înapoiate sau greșite, sau felul în care te educă și ideile și părerile cu care te educă nu sunt corecte sau pozitive, nu trebuie să te îndoiești de acestea sau să nu fii de acord cu ele, pentru că există o zicală despre asta: «Părintele are întotdeauna dreptate.» Când este vorba despre părinți, nu ar trebui niciodată să discerni sau să judeci dacă au dreptate sau nu, pentru că în ceea ce-i privește pe copii, viețile lor și tot ceea ce au provin de la părinții lor și nimeni nu este mai presus de părinții săi. Așa că, dacă ai conștiință, nu ar trebui să-i critici. Indiferent cât de mult greșesc sau cât de incorecți ori imperfecți sunt, ei sunt totuși părinții tăi. Ei sunt oamenii cei mai apropiați de tine, care te-au crescut și care ți-au dat viață. Nu acceptă toată lumea această zicală? Și tocmai pentru că există această mentalitate, părinții tăi cred că te pot trata fără scrupule și pot folosi diverse metode ca să te îndrume să faci tot felul de lucruri și să-ți insufle diverse idei. Din punctul lor de vedere, se gândesc: «Motivele mele sunt corecte, este pentru binele tău. Tot ceea ce ai ți-a fost dat de mine. Eu te-am adus pe lume și te-am crescut, așa că, indiferent cum te tratez, nu pot greși, pentru că tot ceea ce fac este pentru binele tău, nu te-aș răni și nu ți-aș face rău.» Din perspectiva copiilor, este corect ca atitudinea lor față de părinți să se bazeze pe această zicală: «Părintele are întotdeauna dreptate»? (Nu, este greșit.) Cu siguranță este greșit. […] Cum ar trebui să privim această chestiune, în conformitate cu adevărul? Care ar fi modalitatea corectă de exprimare? Sunt trupurile și viețile copiilor date de părinții lor? (Nu.) Trupul unei persoane provine de la părinții ei, dar de unde provine abilitatea părinților de a avea copii? (Este dată de Dumnezeu și provine de la El.) Dar sufletul unei persoane? De unde provine? Și acesta provine de la Dumnezeu. Deci, în esență, oamenii sunt creați de Dumnezeu și toate acestea sunt predeterminate de El. Dumnezeu a fost Cel care a predeterminat să te naști în această familie. Dumnezeu a trimis un suflet acestei familii și apoi te-ai născut tu în această familie și ai această relație predestinată cu părinții tăi – acest lucru a fost predeterminat de Dumnezeu. Numai datorită suveranității și predeterminării din partea lui Dumnezeu te-au născut părinții tăi, iar tu te-ai născut în această familie. Asta înseamnă să privim lucrurile de la sursă” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (13)”]. „Deoarece toată lumea trăiește în mijlocul acestei rase umane rele, toți cresc într-un mediu în care acceptă căile tradiționale ale familiilor lor, educația de stat și condiționarea socială. Ceea ce asimilează oamenii sunt toate ideile și concepțiile diverse care provin din lumea rea, care, în cele din urmă, sunt tot felul de erezii și falsități de la Satana, nu sunt deloc în concordanță cu adevărul și nu au niciun adevăr în ele; mai mult decât atât, oamenii nu înțeleg ce este adevărul. Din acest punct de vedere, părinții și copiii lor sunt egali și au aceleași idei și păreri. Doar că părinții au acceptat aceste idei și păreri cu 20 sau 30 de ani mai devreme, pe când copiii le-au acceptat puțin mai târziu. Cu alte cuvinte, având același mediu social, atât timp cât ești o persoană normală, atât tu, cât și părinții tăi, ați acceptat aceeași corupție de la Satana, condiționarea climatului social și aceleași idei și păreri care provin din diversele tendințe rele din societate. Din acest punct de vedere, copiii sunt la fel ca părinții lor. […] Și pentru că părinții își nasc și își cresc copiii și au acest statut special, copiii ar trebui să dea dovadă de respect filial față de părinții lor și să-și îndeplinească obligațiile față de ei. Aceasta este singura responsabilitate pe care o au oamenii față de părinții lor. Dar pentru că părinții și copiii sunt cu toții oameni corupți, părinții nu sunt exemplare morale pentru copiii lor, nici nu sunt exemple sau modele pentru copiii lor în urmărirea adevărului, fiind cu atât mai puțin modele pentru copiii lor în ceea ce privește închinarea și supunerea față de Dumnezeu. Desigur, părinții nu sunt nici întruchiparea adevărului. Copiii nu ar trebui să-și considere părinții ca fiind exemplare morale, având cu atât mai puțin vreo obligație sau responsabilitate de a-i asculta necondiționat. Copiii nu ar trebui nici să se teamă să exercite discernământ față de acțiunile, comportamentul și firea-esență a părinților lor. Mai precis, copiii nu ar trebui să adere la ideea că «Părintele are întotdeauna dreptate» atunci când vine vorba de modul în care își tratează părinții. Această concepție se bazează pe statutul special al părinților, și anume că și-au născut copiii sub predeterminarea lui Dumnezeu și, astfel, în ceea ce privește trupul, statutul și generația lor în cadrul familiei sunt diferite de cele ale copiilor lor. Din cauza acestei diferențe, oamenii își consideră părinții o clasă de oameni care nu greșesc niciodată. Este corect acest lucru? (Nu.) Este irațional și nu este în concordanță cu adevărul” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (13)”].

Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că „Părintele are întotdeauna dreptate” este o idee greșită pe care Satana ne-o insuflă prin educația familială și condiționarea socială. Ne face să simțim că părinții noștri sunt cei mai apropiați oameni de noi și cei care ne iubesc cel mai mult, așa că ar trebui să acceptăm necondiționat tot ce ne învață. Nu ne gândim niciodată dacă vorbele lor sunt corecte, crezând pur și simplu că orice fac părinții este spre binele nostru. Simțim că noi, copiii, nu ar trebui să judecăm dacă părinții noștri au dreptate sau greșesc, ci ar trebui doar să ascultăm necondiționat. Aceste gânduri și idei ne determină să ne ascultăm părinții și să ne supunem lor, fără absolut niciun principiu. Aceasta este pietate filială oarbă și ne conduce pe o cale greșită. Trăisem după această perspectivă conform căreia „Părintele are întotdeauna dreptate”. Credeam că, indiferent ce făceau părinții mei, era spre binele meu – că mă iubeau mai mult decât oricine altcineva din lume și că nu mi-ar face niciodată rău. Acceptam orice spuneau, necondiționat și fără principii. N-am încercat niciodată să discern dacă standardele lor pentru modul de a se purta și de a acționa erau corecte sau greșite; pur și simplu mă încredeam orbește în ei și îi ascultam. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că părinții mei, la fel ca mine, sunt oameni care au fost corupți de Satana. Ideile și perspectivele lor provin, de asemenea, de la Satana. Ceea ce spun ei nu este adevărul și nu este întotdeauna corect. Nu ar trebui să ascult orbește de tot ce spun părinții mei sau să tratez cuvintele lor și să mă supun acestora ca și cum ar fi adevărul. M-am gândit la felul în care mama credea în Domnul Isus, dar era doar o credincioasă numai cu numele. În gândurile și ideile ei, ea credea că „Atunci când bărbații ajung la maturitate, ar trebui să se însoare; când femeile ajung la maturitate, ar trebui să se mărite”. Credea că o femeie în toată firea ar trebui să se mărite, să-și întemeieze o familie și să trăiască o viață care să graviteze în jurul familiei, soțului și copiilor ei – că acesta era singurul mod de a duce o viață normală. Vedea credința în Dumnezeu doar ca pe o convingere, ca pe ceva care nu ar trebui să interfereze cu viața de zi cu zi. De aceea punea mereu presiune pe mine să mă mărit repede și nu voia să cred în Dumnezeu și să-mi fac datoria. Nu-i păsa de caracterul sau de umanitatea bărbatului cu care m-aș fi putut mărita. Atitudinea ei față de căsătoria mea era foarte iresponsabilă. Era chiar dispusă să mă lase să mă mărit cu un bărbat cu dizabilități sau să mă mărit și să divorțez în mod repetat, doar ca să-și protejeze imaginea și ca lumea să nu mai spună că are o fată bătrână, nemăritată. De asemenea, mama voia să se folosească de căsătorie pentru a-mi îngreuna credința în Dumnezeu. Dacă i-aș fi urmat cuvintele, doar m-aș fi îndepărtat din ce în ce mai mult de Dumnezeu și, în cele din urmă, mi-aș fi distrus viața. Lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu de a-i mântui pe oameni este o ocazie incredibil de rară. Faptul că nu sunt căsătorită și nu am obligații familiale, permițându-mi să merg cu ușurință pe calea credinței, este un lucru bun. A fi capabilă să-L urmez pe Dumnezeu și să fac datoria unei ființe create este cel mai valoros și plin de sens lucru. Aceasta a fost cea mai corectă alegere pe care o puteam face.

Mai târziu, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu și am învățat cum ar trebui să-mi tratez părinții. Dumnezeu spune: „În relația cu părinții tăi, ar trebui mai întâi să te detașezi rațional de această legătură de sânge și să-ți discerni părinții folosind adevărurile pe care deja le-ai acceptat și înțeles. Discerne-ți părinții pe baza gândurilor, părerilor și motivelor din spatele felului în care acționează și se poartă, precum și pe baza principiilor și metodelor pentru modul în care acționează și se poartă, ceea ce va confirma că și ei sunt oameni corupți de Satana. Privește-i și discerne-i din perspectiva adevărului, în loc să te gândești mereu că părinții tăi sunt măreți, altruiști și buni cu tine și, dacă îi privești în felul acela, nu vei descoperi niciodată ce probleme au. Nu-ți privi părinții din perspectiva legăturilor de familie sau a rolului tău de fiu sau fiică. Ieși din această sferă și uită-te cum abordează adevărul, lumea, persoanele, evenimentele și lucrurile. De asemenea, mai precis, uită-te la ideile și părerile pe care ți le-au insuflat părinții tăi, în legătură cu felul în care ar trebui să privești oamenii și lucrurile și cum ar trebui să te porți și să acționezi – așa ar trebui să-i recunoști și să-i discerni. În felul acesta, caracterul lor și faptul că au fost corupți de Satana vor deveni clare pentru tine, încetul cu încetul. Ce fel de oameni sunt? Dacă nu sunt credincioși, care este atitudinea lor față de oamenii care cred în Dumnezeu? Dacă sunt credincioși, care este atitudinea lor față de adevăr? Sunt ei oameni care urmăresc adevărul? Iubesc ei adevărul? Le plac lucrurile pozitive? Care este perspectiva lor asupra vieții și asupra lumii? Și așa mai departe. Dacă-ți poți discerne părinții pe baza acestor lucruri, le vei vedea clar esența și, în mintea ta, statutul măreț, nobil și de nezdruncinat al părinților tăi se va schimba. Și când se va schimba, cuvintele și acțiunile specifice ale părinților tăi prin care-și arată iubirea maternă și paternă și acele imagini mărețe pe care le ai despre ei nu vor mai fi atât de profund întipărite în mintea ta” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (13)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că trebuie să am principii în felul în care îmi tratez părinții și discernământ în privința a ceea ce spun ei. Și ei sunt ființe umane corupte, iar gândurile și perspectivele lor sunt pline de diversele otrăvuri ale Satanei. Dacă spusele părinților mei se aliniază la adevăr, pot să-i ascult. Dacă nu, nu pot să mă supun. Cel mai corect mod este să privesc oamenii și lucrurile, să mă port și să acționez conform cuvintelor lui Dumnezeu. Perspectiva mamei mele era că, dacă te înțelegi într-o căsnicie, rămâneți împreună, iar dacă nu, divorțezi. Ea considera că a putea să-ți găsești mai mulți parteneri e un semn că ești capabilă. Perspectiva ei asupra căsătoriei era denaturată și se împotrivea cerințelor lui Dumnezeu. Nu ar trebui să o ascult orbește. În același timp, am înțeles, de asemenea, că orice căsătorie ține de suveranitatea și de rânduielile lui Dumnezeu; este predeterminată de El. Nu are nimic de-a face cu preferințele personale sau cu așteptările părinților. Nu ar trebui să trăiesc pentru a îndeplini speranțele părinților mei sau să le tratez așteptările ca pe povara mea. Atitudinea corectă față de propria mea căsătorie este să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu.

Privind în urmă, am fost influențată de ideea că „Părintele are întotdeauna dreptate” de-a lungul acestor ani. M-am gândit mereu că orice făceau părinții mei era corect și spre binele meu și i-am ascultat orbește. Chiar dacă modurile lor de a face lucrurile se împotriveau dorințelor mele, tot îmi încălcam dorințele pentru a acționa în concordanță cu cerințele lor, iar când nu puteam să le satisfac așteptările, mă simțeam îndatorată față de ei. Prin cuvintele lui Dumnezeu am dobândit treptat discernământ cu privire la ideea falsă că „Părintele are întotdeauna dreptate”, am găsit modul corect de a-mi trata părinții și m-am simțit eliberată în spiritul meu. Acum pot să dedic mai mult timp și mai multă energie datoriei mele și pot să-mi petrec cei mai buni ani din viață urmărind adevărul. Toate acestea se datorează călăuzirii lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!