de Zheng Yi, Statelor Unite

Dumnezeu Atotputernic spune: „Oamenii nu își pot schimba singuri firea; ei trebuie să fie supuși judecății, mustrării, suferinței și rafinării cuvintelor lui Dumnezeu sau să fie tratați, disciplinați și emondați prin cuvintele Lui. Doar după aceea pot să ajungă la ascultarea și devotamentul față de Dumnezeu și să nu mai fie superficiali față de El. Sub rafinarea cuvintelor lui Dumnezeu se schimbă firile oamenilor. Doar prin dezvăluirea, judecata, disciplinarea și tratarea cuvintelor Lui nu vor mai îndrăzni ei să acționeze nechibzuit și, în schimb, vor deveni calmi și liniștiți. Cel mai important lucru este că sunt capabili să se supună cuvintelor actuale ale lui Dumnezeu și lucrării Sale și, chiar dacă nu este conform noțiunilor umane, ei pot să lase la o parte aceste noțiuni și să se supună de bunăvoie” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei a căror fire s-a schimbat sunt aceia care au intrat în realitatea cuvintelor lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu sunt foarte practice. Doar fiind judecați, mustrați, tratați și emondați de cuvintele Lui, putem să ne schimbăm firile satanice și să obținem supunere și credință față de El. Mereu mi-am făcut datoria cu o fire coruptă și am fost în special egoistă și sfidătoare, protejându-mi imaginea și statutul. După ce am fost demisă, mi-am cunoscut cu adevărat firea coruptă prin judecata și mustrarea cuvintelor lui Dumnezeu. Am avut remușcări și m-am disprețuit, iar când am primit o altă datorie, am fost mai bună decât înainte.

Anul trecut, în august, am fost aleasă lider de biserică și am răspuns de lucrarea bisericii împreună cu alți frați și surori. În principal, verificam udarea, participând și la luarea deciziilor pentru proiectele bisericii. Ne împărțisem responsabilitățile, dar am știut că lucrarea bisericii e o componentă complexă și că trebuia să cooperez cu ei pentru a ocroti interesele casei lui Dumnezeu și a-mi face bine datoria. La început, am fost foarte atentă la întâlnirile săptămânale. Participam activ la discuție și făceam recomandări. Apoi, într-o zi de octombrie, udarea nou-veniților a fost cât pe ce să fie întârziată pentru că n-am verificat-o la timp. Superiorii m-au emondat și tratat aspru. M-am gândit că era o problemă cu munca mea, de aceea mă tratau pe mine. Dacă vor fi și alte probleme, liderii vor vedea cine sunt, vor spune că nu fac lucrare practică și voi fi demisă. Cum îmi voi mai arăta fața? Cine mă va mai aprecia? Nu, trebuia să să mă zbat mai mult pentru munca de care răspundeam, fără să mai fac greșeli.

După o vreme, sfera responsabilităților mele s-au lărgit. Nu eram bună la unele lucruri și investeam mult timp și efort să mă deprind cu ele. Erau multe decizii strategice care trebuiau discutate la fiecare întâlnire, iar asta lua mult timp. După o vreme, m-am întrebat dacă asta ar putea afecta munca de care răspundeam. Dacă munca mea nu era eficientă și apăreau și alte probleme, cu siguranță urma să fiu demisă și, atunci, ce aveau să creadă ceilalți despre mine? Alți oameni nu verificau alte proiecte ale bisericii? Mi-am închipuit că ei pot să discute, însă eu am foarte mult de lucru. Ba mai mult, faptul că ei își terminau treaba n-avea nicio legătură cu mine și nu îmi aducea nicio laudă. Însă aș fi direct responsabilă de problemele din sfera mea, așa c-ar trebui să mă ocup doar de ele. După aceea, am investit mai mult timp și efort în principala muncă de care răspundeam și am tratat treaba celorlalți ca pe o povară. Mi-am spus părerea despre tot ce avea legătură cu munca mea, dar m-am ocupat doar de sarcinile mele când ceva ieșea din sfera mea. N-am ascultat cu atenție discuțiile, așadar, când a fost nevoie de părerea mea, am fost de acord cu ceilalți. Când trebuia să discutăm și să decidem urgent chestiuni importante, imediat ce vedeam că n-aveau legătură cu datoria mea, le neglijam și mă purtam cu indiferență.

După un timp, am tot auzit de la frați și surori că unele chestiuni nu fuseseră bine gestionate, fiind tratați de lideri și că pregătirea oamenilor nu erau în conformitate cu principiile, cauzând pierderi pentru lucrarea bisericii. Unele lucruri necesitau decizia și semnătura tuturor. Nefiind bine gestionate, au făcut rău intereselor casei lui Dumnezeu. Nici achiziționarea de bunuri pentru biserică n-a fost bine gestionată, ducând la pierderi de jertfe. S-au tot întâmplat astfel de lucruri. M-am gândit că era bine că nu erau probleme grave în munca mea. Nu vor cădea pe umerii mei când vor fi descoperite. A fost genul de atitudine iresponsabilă pe care am avut-o mult timp în datoria mea și n-am văzut nimic greșit în asta. Într-o zi, o soră mi-a spus că nu-mi asum povara în datoria mea, nici nu văd imaginea de ansamblu, ci sunt atentă doar la munca mea și nu mă implic în decizii. A spus că e un lucru periculos și că, dacă nu schimb ceva, voi fi eliminată la un moment dat. Mi-a spus c-ar trebui să reflectez la atitudinea mea față de datorie. După părtășia ei, tot n-am reflectat asupra mea. În schimb, am găsit motive: „Chiar nu ai văzut toată suferința mea? Nu este deloc ușor să fac această slujbă. Dacă sunt probleme cu munca mea, sunt direct responsabilă. Atunci, ce ar crede ceilalți despre mine? Ar crede că sunt incapabilă și că nu pot face lucrare practică. În plus, nu răspunde nimeni de celelalte slujbe? Participarea mea la aceste decizii nu va avea nicio consecință.” Dar din cauza nepăsării și iresponsabilității mele față de lucrarea de ansamblu a bisericii și a lipsei de auto-reflectare, mânia lui Dumnezeu s-a abătut curând asupra mea. În ianuarie, un lider a venit la mine și mi-a spus: „Frații și surorile au zis că nu-ți asumi povara în datorie, că în timpul discuțiilor și deciziilor, rareori îți spui părerea, nu faci recomandări substanțiale și n-ai nici pic de responsabilitate pentru lucrarea bisericii. După dezbateri, am decis toți c-ar trebui să fii demisă.” Ascultându-l pe lider, am devenit complet năucită, gata să mă prăbușesc. M-am gândit: „Cum puteți să mă demiteți așa? N-am participat mult la lucrarea de ansamblu a bisericii, dar am fost foarte ocupată zilnic cu responsabilitățile mele și am suferit atât de mult. Cum puteți spune că nu duc nicio povară? Nu ajunge că mi-am făcut treaba fără nicio problemă?” O vreme, n-am putut accepta acest final, dar am continuat să cred că tot ce a făcut Dumnezeu era bun. Pur și simplu am fost inconștientă. M-am rugat lui Dumnezeu și am căutat îndrumarea Lui, ca să pot reflecta și să mă cunosc.

Am văzut un fragment din cuvintele Lui care m-a impresionat mult: „Conștiința și rațiunea ar trebui să fie amândouă componente ale umanității unei persoane. Acestea sunt ambele fundamentale și extrem de importante. Ce fel de persoană este aceea care nu are conștiință și nu are rațiunea umanității normale? În general, este o persoană lipsită de umanitate, una cu umanitate extrem de săracă. Să analizăm îndeaproape asta. Cum se manifestă o persoană cu umanitate pierdută, de spun oamenii că nu are umanitate? Ce trăsături au asemenea oameni? Ce manifestări specifice prezintă? Astfel de oameni sunt superficiali în acțiunile lor și sunt rezervați față de orice lucru care nu îi privește personal. Ei nu iau în considerare interesele casei lui Dumnezeu și nici nu arată considerație pentru voia lui Dumnezeu. Nu-și asumă povara de a mărturisi pentru Dumnezeu sau de a-și îndeplini datoriile și nu au niciun simț al responsabilității. […] Există chiar oameni care, atunci când văd o problemă în îndeplinirea datoriei lor, rămân tăcuți. Ei văd că ceilalți cauzează întreruperi și tulburări și, totuși, nu fac nimic pentru a-i opri. Ei nu țin seama, câtuși de puțin, de interesele casei lui Dumnezeu și nici nu se gândesc la propriile datorii sau responsabilități în care sunt angajați. Ei vorbesc, acționează, ies în evidență, depun eforturi și consumă energie doar pentru vanitatea, prestigiul, poziția, interesele și onoarea lor. Acțiunile și intențiile unor asemenea persoane sunt clare pentru toată lumea: răsar de fiecare dată când există șansa la onoruri sau de a se bucura de binecuvântare. Dar, când nu este o șansă la onoruri sau imediat ce există un timp al suferinței, dispar din vedere precum țestoasa își retrage capul în carapace. Are o asemenea persoană conștiință și rațiune? O persoană fără conștiință și rațiune, ce se comportă în acest mod, simte oare remușcare? Conștiința unei asemenea persoane nu servește niciunui scop, iar ea nu a simțit niciodată remușcarea. Astfel, poate ea simți reproșul și disciplina Duhului Sfânt? Nu, nu poate” („Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Pe măsură ce citeam, eram tot mai distrusă. Am fost exact cum a descris Dumnezeu. Fusesem neatentă și distantă față de datoria mea, neacordând atenție decât responsabilităților mele. Mă ocupasem doar de munca mea. M-am gândit doar dacă îmi putea fi satisfăcută dorința de reputație și statut. Nu ocrotisem deloc lucrarea casei lui Dumnezeu. Gândindu-mă în urmă, când toți discutau pentru a lua decizii, am considerat că orice succes din afara responsabilității mele nu m-ar ajuta să dau bine, iar dacă nu era bine gestionat, vina ar cădea pe mine. Așadar, n-am participat dacă am putut evita. Am făcut totul mecanic, fiind de acord cu toți ceilalți. A fost nepăsare și iresponsabilitate. Am fost foarte silitoare și muncitoare în munca din sfera mea, temându-mă să nu fiu emondată și tratată dacă era vreo problemă, sau că voi desemnată și complet discreditată. Ca să mă ocup bine de munca mea și să-mi păstrez statutul și imaginea, am tratat luarea deciziilor ca pe o neplăcere și o pierdere de timp care mă împiedica să țin pasul cu munca mea. Reflectând asupra comportamentului meu, am văzut că intenția din spatele performanței datoriei mele fusese să mă mulțumesc pe mine și că toată suferința fusese pentru mine. Nu-mi asumasem nicio povară și nicio responsabilitate pentru a ocroti lucrarea sau interesele bisericii. Fusesem lipsită de umanitate și nedemnă de o însărcinare atât de importantă. În acel moment, am acceptat pe deplin demiterea mea. Deși eram conștientă că faptele mele încălcau voia lui Dumnezeu, tot nu mi-am înțeles propria natură și n-am știut ce anume a dus la neasumarea poverii în datoria mea. Am fost fixată pe reputație și statut și am neglijat total interesele bisericii. După aceea, m-am rugat lui Dumnezeu în legătură cu această problemă, cerându-I să mă-ndrume să cunosc rădăcina și esența problemei mele, să-mi văd firea satanică, ca să mă pot disprețui din toată inima.

După aceea, am văzut un video lecturând cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Un alt semn distinctiv al umanității unui antihrist – dincolo de faptul că nu are nicio rușine – este reprezentat de un egoism și o ticăloșie neobișnuită. Cât de egoist este? Și care este interpretarea literală a acestui egoism? Orice are legătură cu propriile sale interese îi captează toată atenția: va suferi pentru asta, va plăti un preț, se va cufunda în acel lucru și i se va dedica. Va închide ochii în fața oricărui lucru nu-l privește și nu-l va lua în seamă; alții pot face cum doresc – nu îi pasă dacă o persoană este învrăjbitoare sau perturbatoare. Spus cu tact, se ocupă de treburile lui. Însă este mai corect să spunem că acest tip de persoană este mârșavă, dezgustătoare, ticăloasă; o definim ca «egoistă și ticăloasă». Cum se manifestă egoismul și ticăloșia umanității antihriștilor? Când un lucru are legătură cu statutul sau reputația sa, se tot frământă ce să facă sau să spună, nu se codește să alerge peste tot și îndură cu bucurie greutăți mari. Dar față de ceea ce are legătură cu lucrarea casei lui Dumnezeu și cu principiul – chiar și atunci când oamenii răi întrerup, se amestecă și comit tot felul de rele și afectează grav lucrarea bisericii – rămâne impasiv și nepăsător, ca și cum acest lucru nu ar avea nimic de-a face cu el. Și dacă cineva descoperă acest lucru și îl dezvăluie, el spune că nu a văzut nimic și simulează ignoranța. Când oamenii îl raportează și îi dau în vileag adevărata față, vede roșu înaintea ochilor: ședințele sunt convocate în grabă pentru a discuta cum să reacționeze, se desfășoară anchete pentru a descoperi cine l-a trădat, cine a fost inițiatorul, cine a fost implicat. Nu va mânca și nu va dormi până nu va da de capăt problemei și până când chestiunea va fi dată cu totul uitării; uneori, chiar se întâmplă să fie fericit doar după ce-i doboară și pe toți asociații celui care-l acuză. Aceasta este manifestarea egoismului și ticăloșiei, nu-i așa? Face el lucrarea bisericii? El acționează pur și simplu de dragul puterii și statutului său. Își conduce propria operațiune. Indiferent ce lucrare întreprinde, genul de persoană care este un antihrist nu se gândește niciodată la interesele casei lui Dumnezeu. Se gândește doar dacă propriile interese vor fi afectate, doar la sarcinile care sunt chiar sub nasul lui. Lucrarea casei lui Dumnezeu și biserica reprezintă doar ceva de care se ocupă în timpul său liber și trebuie îndemnat să facă totul. Protejarea propriilor interese este adevărata sa vocație, iar lucrurile pe care le face cu plăcere, adevărata afacere. În ochii lor, orice este rânduit de casa lui Dumnezeu sau legat de intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu nu are importanță. Indiferent ce dificultăți întâmpină alți oameni în munca lor, ce probleme identifică, cât de sincere le sunt cuvintele, antihriștii nu acordă atenție, nu se implică, de parcă asta nu are nicio legătură cu ei. Sunt extrem de indiferenți față de treburile bisericii, oricât de importante ar fi acestea. Chiar și atunci când problema se află înaintea lor, ei doar o abordează fără tragere de inimă și superficial. Numai atunci când sunt tratați direct de cei de mai sus și li se ordonă să rezolve o problemă, vor face, în silă, puțină lucrare reală și vor oferi celor de mai sus ceva de văzut; curând după aceea, își vor vedea de propria treabă. Față de lucrarea bisericii, față de lucrurile importante ale contextului mai larg, ei sunt dezinteresați, ignoranți. Ba chiar ignoră problemele pe care le descoperă, fiind evazivi când sunt întrebați, abordându-le doar cu mare reticență. Aceasta este manifestarea egoismului și ticăloșiei, nu-i așa?” („Rezumând caracterul antihriștilor și esența firii lor (Partea întâi)” în Demascarea antihriștilor). A fost zguduitor să mă confrunt cu judecata și revelația cuvintele Lui. Antihriștii lucrează doar pentru numele și statutul lor și sunt silitori în tot ceea ce implică propriile interese. Pot să sufere și să-și consume toată energia pentru asta. Ignoră tot ce nu le aduce niciun beneficiu. Aceasta e o natură foarte egoistă și sfidătoare. Am văzut că avusesem un comportament de antihrist și că lucrasem doar pentru reputația și statutul meu într-un mod egoist și uneltitor. „Lasă lucrurile să treacă, dacă ele nu te afectează direct” și „Cu cât mai puține probleme, cu atât mai bine” m-au ghidat în viață. Acordasem atenție doar muncii mele, care îmi putea afecta reputația și statutul, ignorând și neglijând munca ieșită din sfera responsabilității mele. Aceasta a dus la pierderi însemnate pentru lucrarea casei lui Dumnezeu și jertfele pentru El. Am văzut că fusesem o degenerată egoistă, egocentrică și sfidătoare și că nu eram demnă de încredere. Când mă gândesc la acea perioadă, o serie de probleme au apărut în lucrarea bisericii, iar liderii s-au luat de ceilalți frați și surori pentru că nu și-au făcut bine treaba. N-am fost criticată direct, dar eram lider de biserică și aveam o responsabilitate de neevitat. Dac-aș fi participat cu sârguință la discuțiile despre lucrare, poate c-aș fi descoperit unele probleme, dar eu nu voiam decât să-mi salvez imaginea și statutul și să m-ocup de responsabilitățile mele. Nu m-am gândit deloc la lucrarea de ansamblu a casei lui Dumnezeu, nici la interesele ei. Văzând diferitele fărădelegi din datoria mea și pierderile ireparabile cauzate lucrării casei lui Dumnezeu, am regretat și m-am învinuit. Dumnezeu m-a slăvit cu o datorie atât de importantă, dându-mi ocazia să mă perfecționez ca să pot învăța adevărul mai repede. Dumnezeu a dat totul pentru mântuirea mea, sacrificându-Se mult pentru mine, iar eu m-am bucurat mulți ani de udarea și susținerea cuvintelor Lui și, totuși, n-am vrut să-mi fac bine datoria, nici să-I răsplătesc iubirea. M-am gândit doar cum să-mi apăr imaginea și statutul și mica mea sferă, ca să nu fiu tratată. Am fost nepăsătoare și iresponsabilă cu această muncă importantă și n-am făcut nimic când interesele casei lui Dumnezeu și lucrarea bisericii au avut de suferit. Am fost indiferentă și n-am avut pic de conștiință. Cum aș putea fi considerată om? Când o familie hrănește un câine, acesta îi va fi credincios. Am fost mai rea și decât un animal. Gândindu-mă la asta, m-am simțit tot mai neom și tot mai nedemnă de harul lui Dumnezeu. Atunci, am venit înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune: „Dumnezeule, am greșit. M-am gândit doar la reputație și statutul meu făcându-mi datoria, fără s-apăr lucrarea casei Tale. Am fost lipsită de umanitate, egoistă și egocentrică. Faptul c-am fost demisă azi a fost dreptatea Ta, ba mai mult, iubirea și mântuirea Ta pentru mine. Sunt gata să mă căiesc înaintea Ta.”

Apoi, am citit cuvintele lui Dumnezeu din „Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul”. „Care este standardul după care sunt judecate faptele unei persoane drept bune sau rele? Acest lucru depinde de întrebarea dacă tu, în gândurile, expresiile și acțiunile tale, deții sau nu mărturia punerii în practică a adevărului și a trăirii realității adevărului. Dacă nu ai această realitate sau nu o trăiești, atunci ești fără nicio îndoială un făcător de rele. Cum îi vede Dumnezeu pe răufăcători? Gândurile și acțiunile tale exterioare nu sunt mărturie pentru Dumnezeu, și nici nu-l fac de rușine sau îl înfrâng pe Satana; în schimb, Îl fac de rușine pe Dumnezeu și sunt pline de semne care-L fac pe Dumnezeu să-I fie rușine. Nu mărturisești pentru Dumnezeu, nu te sacrifici pentru El, și nici nu-ți îndeplinești responsabilitatea și obligațiile față de Dumnezeu; în schimb, acționezi pentru binele tău. Ce implică «pentru binele tău»? Pentru Satana. Prin urmare, în final, Dumnezeu va spune: «Plecați de la Mine, voi, cei ce săvârșiți fărădelegea!» În ochii lui Dumnezeu, nu ai făcut fapte bune, ci, mai degrabă, ai început să te comporți rău. În loc să primești aprobarea lui Dumnezeu, vei fi condamnat. Ce caută să câștige cineva cu o astfel de credință în Dumnezeu? Oare, până la urmă, nu-i așa că o astfel de credință nu va da niciun rezultat?” („Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă”). Am văzut din cuvintele lui Dumnezeu că firea Lui e dreaptă și de neofensat. El vede în adâncul inimilor noastre și, dacă ne facem îndatoririle cu alte intenții decât mulțumirea Lui, dacă nu practicăm adevărul, ci vrem să fim mulțumiți în toate privințele și ne urmăm interesele, Dumnezeu nu apreciază asta. Oricât am suferi făcând asta, Dumnezeu nu ne laudă, ci suntem condamnați de El drept persoane rele. Intențiile din datoria mea au fost greșite. N-au fost să-L mulțumesc pe Dumnezeu, ci aveam propriul proiect. Am fost dispusă să sufăr și să fac efort pentru munca de care răspundeam, dar am făcut-o pentru a-mi apăra statutul și imaginea în ochii celorlalți. Am vrut să fiu admirată pentru că păream să sufăr și să trudesc, ca să obțin lauda oamenilor și un loc în inimile lor. În principal, am făcut-o pentru a păcăli și a rivaliza împotriva lui Dumnezeu. Aceasta a ofensat profund firea lui Dumnezeu. Dacă nu m-aș căi și schimba, în final, aș fi înlăturată și eliminată de El. Datoria de lider a fost șansa dată de Dumnezeu pentru a mă perfecționa. Liderii răspund de lucrarea de ansamblu a bisericii și sunt multe probleme, greutăți și chestiuni de rezolvat. E nevoie de multă căutare a adevărului și principiilor. Chiar dacă fac greșeli în muncă și sunt emondată și tratată, prin revizuire, remediere și reflectare constantă, voi obține multe. Sunt cunoștințe practice. E vorba de firea corectă a lui Dumnezeu sau de firea mea coruptă. Însă n-am fost recunoscătoare și n-am prețuit această ocazie. În schimb, am văzut în ea o neplăcere și-am irosit această ocazie de a fi desăvârșită de Dumnezeu. Într-o datorie atât de importantă, nefiin responsabilă, necolaborând cu ceilalți, neluând decizii, nesupraveghind sau neocrotind, cum îmi făceam, de fapt, datoria? Îl păcăleam și înșelam pe Dumnezeu. Făceam rău.

Mai târziu, am citit un fragment din cuvintele Lui: „Pentru toți cei care își îndeplinesc datoria, oricât de profund sau superficial ar fi înțelege adevărul, cel mai simplu mod de practică prin care să intre în realitatea adevărului este să se gândească, în toate, la interesele casei lui Dumnezeu și să renunțe la dorințele egoiste, la intențiile individuale, la motive, reputație și statut. Să pună interesele casei lui Dumnezeu pe primul loc – măcar atât ar trebui să facă un om. Dacă o persoană care îndeplinește această datorie nu poate face nici măcar atât, atunci cum se poate spune că își face datoria? Asta nu înseamnă a-ți îndeplini datoria. Ar trebui să ții cont mai întâi de interesele casei lui Dumnezeu, să te gândești la lucrarea Sa și să pui aceste considerații înainte de toate; abia după aceea poți să te gândești la stabilitatea statutului tău sau la cum te văd alții. Nu simțiți că lucrurile devin ceva mai ușoare atunci când le împărțiți în acești pași și faceți niște compromisuri? Dacă vei proceda astfel o vreme, vei ajunge să simți că a-L mulțumi pe Dumnezeu nu este dificil. În plus, ar trebui să poți să-ți îndeplinești responsabilitățile, să-ți onorezi obligațiile și îndatoririle, să lași deoparte dorințele tale egoiste, să-ți lași deoparte intențiile și motivele, să ai considerație pentru voia lui Dumnezeu și să pui interesele lui Dumnezeu și ale casei Sale pe primul loc. După ce vei fi experimentat aceste lucruri o vreme, vei simți că acesta este un mod bun de a trăi. Înseamnă să trăiești deschis și onest, fără să fii o persoană meschină sau bună de nimic, și să trăiești cu dreptate și onoare, în loc să fii îngust la minte sau răutăcios. Vei simți că așa ar trebui să trăiască și să acționeze o persoană. Treptat, dorința din inima ta de a-ți satisface propriile interese se va diminua” („Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Cuvintele Lui mi-a dat o cale de practicare. Interesele casei Lui trebuie să fie pe primul loc. Trebuie să-I acceptăm scrutarea, să ne concentrăm pe căutarea adevărului, să lăsăm deoparte imaginea, statutul și interesele personale și să păzim lucrarea casei Lui. Doar așa putem să fim în acord cu voia Lui și să trăim sincer și onorabil. Crezusem mereu că a lua decizii pentru lucrarea bisericii îmi va întârzia propria muncă, dar e o idee absurdă. De fapt, cât căutăm adevărul și principiile, avem un sens al priorităților și ne ocupăm de sarcini importante, lucrarea nu va fi întârziată. Participând la luarea deciziilor, vom înțelege mai multe principii, lucru prielnic pentru datorie și pentru noi. Casa lui Dumnezeu pune fiecare biserică să-și aleagă câțiva lideri care răspund împreună de lucrarea ei, astfel încât să se poată completa, supraveghea și verifica reciproc. Mai ales în chestiuni importante când aceștia sunt factori decizionali, acest lucru poate să prevină pierderi pentru lucrarea casei lui Dumnezeu datorate unor decizii aleatorii, dar eu am fost nepăsătoare și neglijentă într-o datorie atât de importantă. N-am fost demnă de încredere și am meritat să fiu demisă și eliminată. Când mi-am dat seama de asta, am decis că în viitor, indiferent dacă e lucrarea de care răspund în principal sau a casei lui Dumnezeu, sau dacă implică interesele ei, e responsabilitatea și datoria mea și ar trebui să fac totul pentru a ocroti lucrarea casei lui Dumnezeu. Nu voi mai fi egoistă și sfidătoare, preocupată doar de interesele mele.

Mai târziu, am fost realeasă lider la o altă biserică. Am știut că Dumnezeu m-a slăvit cu asta. Fusesem egoistă și sfidătoare, dar casa lui Dumnezeu încă mi-a dat o mare datorie. Am jurat că o voi face cum se cuvine, că nu mă voi gândi cu egoism doar la munca mea. Eram unul dintre cei trei lideri de la acea biserică și fiecare răspundea de o parte a lucrării. Când o soră a avut părtășie cu mine despre proiectele bisericii, am văzut multe lucruri pe care nu le înțelegeam, care necesitau timp și efort pentru a le învăța. Zilnic, aveam programul încărcat și uneori simțeam că nu am destul timp. Într-o zi, acea soră cu care lucram a venit la mine și a spus s-o ajut s-aibă părtășie cu ceilalți despre câteva probleme. M-am gândit: „Cu câteva zile înainte, un lider superior mi-a revizuit munca și mi-a spus că greșisem. Timpul meu e foarte prețios. Dacă merg să o ajut și asta îmi întârzie munca și mă împiedică să am rezultate, ce va crede liderul despre mine? Va spus că sunt incompetentă și că nu fac lucrare practică? Voi fi demisă din nou?” La acest gând, mi-am dat seama că iar mă gândeam la imaginea și statutul meu, că lucrarea bisericii e un întreg și că nu o pot diviza. Dacă mă ocupam doar de responsabilitățile mele și neglijam restul, n-aș fi egoistă și sfidătoare, apărându-mi doar propriile interese? N-am putut. A trebuit să las interesele mele și să cooperez cu sora pentru a rezolva problemele bisericii. Așadar, am fost de-acord să am părtășie cu ea la adunare. Când am făcut asta, m-am simțit împăcată și eliberată pentru că am practicat adevărul. Deși demiterea din datoria mea a fost foarte dureroasă pentru mine, mi-a dat și o lecție valoroasă. M-a făcut să conștientizez firea dreaptă și de neofensat a lui Dumnezeu. În plus, mi-am îndreptat părerile greșite și atitudinea nepăsătoare față de datorie. Slavă lui Dumnezeu pentru mântuirea mea.