de Zhao Ming’en, China

Era după ora 8 într-o seară din luna mai 2003 și abia mă întorsesem acasă după ce-mi făcusem datoria. Trei polițiști au dat buzna în casă, m-au prins de mâini și m-au încătușat. De frică, inima îmi bătea să-mi sară din piept. Unul dintre ei m-a percheziționat și mi-a confiscat pagerul. „Ce lege am încălcat?”, am întrebat. „De ce mă arestați?” Mi-a răspuns cu o privire sumbră pe chip: „Statul nu permite credința ta în Dumnezeu Atotputernic. Este împotriva politicii Partidului Comunist. Asta înseamnă că ești arestată!” Fără alte explicații, m-au îmbrâncit în mașina lor. Înghesuită pe scaunul din spate, eram agitată și înspăimântată, habar n-având despre cruzimile care mă așteptau. Fiind mică de statură, eram îngrijorată că nu voi putea suporta tortura, că voi fi o iudă și îi voi trăda pe frați și surori. M-am rugat în tăcere, în mod repetat, lui Dumnezeu, cerându-I să mă vegheze, să-mi dea credință și tărie. Apoi, mi-am amintit ceva din cuvintele lui Dumnezeu: „Știi că toate lucrurile din mediul ce te înconjoară sunt acolo cu permisiunea Mea, toate plănuite de Mine. Vezi cu claritate și mulțumește-Mi inima în mediul pe care ți l-am dat. Nu te teme, Dumnezeul Atotputernic al oștirilor va fi cu siguranță lângă tine; El stă în spatele vostru și vă este scut” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 26). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au întărit credința și curajul. Arestarea mea se întâmplase cu permisiunea lui Dumnezeu, iar polițiștii erau în mâinile Lui. Cu Dumnezeu în spatele meu, nu exista nimic de care să mă tem. Gândind astfel, nu mi-a mai fost atât de frică și, în secret, m-am hotărât că, indiferent cum m-ar tortura polițiștii, nu îmi voi vinde niciodată frații și surorile și nu Îl voi trăda pe Dumnezeu.

Când am ajuns la secția de poliție, o polițistă m-a percheziționat până la piele și apoi m-a dus în altă cameră, încătușându-mă de o țeavă de încălzire aflată în spatele meu. La puțin timp după ora 11 seara, polițiștii au găsit în casa mea câteva cărți cuprinzând cuvintele lui Dumnezeu, alături de câteva pagere. Șeful Li al Brigăzii de Poliție Judiciară m-a întrebat, ținând pagerele: „Cine ți-a dat astea? Cu cine ai ținut legătura?” Când nu am răspuns, m-a pocnit cu brutalitate de câteva ori. Am văzut stele verzi și fața îmi ardea de durere. Apoi m-a călcat tare pe degetele mari de la picioare, ceea ce a durut de parcă erau înțepate cu un ac. Aveam dureri atât de mari încât tot corpul îmi era acoperit de transpirație. Înfuriată, i-am spus: „Sunt o credincioasă pe calea cea dreaptă în viață. Ce lege încalcă asta? Libertatea de credință nu este permisă prin lege în China? Ce drept aveți să mă arestați și să mă bateți?” Unul dintre ofițeri a spus: „Ești atât de naivă! Libertatea de credință este o fațadă pentru a-i mulțumi pe străini. Partidul Comunist este ateu, așa că țara vrea să vă suprime și să vă elimine pe voi, credincioșii! Dacă nu ne spui ce știi, vei fi moartă mâine. Poate că ai intrat aici pe propriile picioare, dar vei ieși cu picioarele înainte!” Spunând acestea, au plecat din cameră. Mă gândeam că, întrucât au găsit atât de multe lucruri la mine acasă, în niciun caz nu mă vor lăsa pur și simplu să plec. Habar n-aveam ce torturi îmi vor aplica dacă nu vorbeam. Chiar au spus că voi fi moartă – aveau de gând să mă omoare. Asta m-a îngrijorat cu adevărat, așa că am spus o rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu credință și tărie. În dimineața următoare, au intrat patru ofițeri purtând un scaun metalic pentru interogatorii. Ofițerul Li a spus cu o expresie demonică pe chip: „Îți arăt eu ție ce pățești dacă nu vorbești! Astăzi o să faci cunoștință cu scaunul pentru interogatorii!” Apoi m-au trântit pe scaun și mi-au încătușat mâinile la spatele lui. Eram rezemată de scaun cu trupul înclinat spre spate, picioarele pe podea, iar cătușele mi se înfigeau dureros în încheieturi. În curând, mâinile mi s-au umflat ca niște baloane. S-au învinețit și mi-au amorțit complet. Ziua s-a scurs. Trupul mi-a devenit rece ca gheața, iar mâinile mi s-au umflat din ce în ce mai mult. Deveneam tot mai îngrijorată și înspăimântată: dacă asta mai continua, îmi va schilodi mâinile? Și, dacă da, cum mă voi descurca după asta? Cu cât mă gândeam la asta mai mult, cu atât deveneam mai agitată. Habar n-aveam când urma să se încheie această nenorocire. M-am rugat: „O, Dumnezeule, sufăr foarte mult. Te rog, dă-mi tărie și îndrumare să rămân puternică.” Și apoi, m-am gândit la ceva ce a spus Dumnezeu: „În timp ce sunt supuși încercărilor, este normal ca oamenii să fie slabi, ca negativitatea să sălășluiască în ei sau să fie lipsiți de claritate în ceea ce privește intențiile lui Dumnezeu sau calea lor de practică. Dar, în orice caz, trebuie să ai încredere în lucrarea lui Dumnezeu și să nu-L tăgăduiești, întocmai ca Iov. […] Oamenii au nevoie de credință în vremea greutăților și rafinării, iar credința este urmată de rafinare; rafinarea și credința nu pot fi separate” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat tărie – trecând prin această durere și tortură, trebuia să am credință în Dumnezeu. Polițiștii mă torturau, încercând să exploateze slăbiciunea propriului meu trup pentru a mă pune la pământ, pentru a mă face să-L trădez pe Dumnezeu. De asemenea, Dumnezeu folosea această situație pentru a-mi desăvârși credința și hotărârea de a suporta suferința. Absolut totul se află în mâinile lui Dumnezeu și sub domnia Sa, inclusiv faptul dacă mâinile îmi vor rămâne mutilate sau nu. Trebuia să am încredere în Dumnezeu și să mă bazez pe El pentru a rămâne fermă în mărturia mea pentru El. Acest gând m-a făcut să mă simt mai puternică și, înainte să-mi dau seama, durerea din mâini mi s-a atenuat. I-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii!

Polițiștii au început să mă interogheze din nou în dimineața celei de-a treia zile. Unul dintre ei a arătat spre mine și a spus: „Să nu crezi că nu știm nimic. Îți supraveghem casa de peste două luni deja. Sunt ceva oameni care vin și pleacă!” Apoi a început să turuie ce haine purtau, cât de înalți erau și pe ce fel de biciclete veniseră oamenii care fuseseră la mine acasă. Eram năucită. Îmi ținuseră casa sub supraveghere o perioadă și oamenii pe care îi descriseseră erau cu toții conducători sau diaconi ai bisericii. Nu puteam să-i vând pe niciunul dintre frați și surori, însă polițiștii deja înțeleseseră bine situația și cu siguranță nu aveau să mă lase să plec dacă nu spuneam absolut nimic. Habar n-aveam ce torturi aveau pregătite pentru mine. Poate ar trebui să vorbesc doar puțin? Fusesem deja în custodia lor trei zile, așa că surorile mele trebuie să fi aflat acest lucru și să se fi ascuns. M-am gândit că polițiștii nu vor putea să le găsească, așa că am spus: „Vizitatoarele erau surorile mele.” Apoi, ofițerul a întrebat: „Sunt credincioase?” Fără să mă gândesc prea mult, am spus: „Nu sunt credincioase adevărate.” Imediat după ce am spus asta, polițiștii au plecat să le prindă pe surorile mele. M-am simțit atât de vinovată. Cum de am putut să recunosc că erau credincioase? Faptul că mi-am vândut propriile surori ca eu să sufăr mai puțin nu mă făcea o iudă? Dacă ele erau arestate și apoi erau implicați alți frați și surori, nu ar provoca asta daune mai mari lucrării bisericii? Și chiar dacă nu erau arestate de data asta, era imposibil ca poliția să le lase să scape ușor. Cu siguranță aveau să trăiască o viață de fugar. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai rău mă simțeam, dar apoi mi-am adus aminte de aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Față de cei care nu Mi-au arătat niciun strop de credință în vremuri de necaz nu voi mai fi milostiv, pentru că îndurarea Mea se întinde doar până aici. În plus, nu am nicio slăbiciune pentru cineva care M-a trădat odată, cu atât mai puțin Îmi place să Mă asociez cu cei care vând interesele prietenilor lor. Aceasta este firea Mea, indiferent de cine ar putea fi persoana. Trebuie să vă spun: oricine Îmi va frânge inima, nu va primi de la Mine îndurare a doua oară, și oricine Mi-a fost credincios va rămâne în inima Mea pentru totdeauna” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta”). Cuvintele de judecată ale lui Dumnezeu m-au făcut să mă simt și mai rău. Firea dreaptă a lui Dumnezeu nu tolerează nicio ofensă. Dumnezeu îi urăște și îi detestă pe cei care-L trădează. Eu îmi vândusem două surori de-ale mele, comportându-mă ca o iudă nerușinată și pierzându-mi mărturia. M-am urât pentru că eram atât de egoistă și rea, atât de lipsită de umanitate. M-am rugat și m-am pocăit lui Dumnezeu în inima mea și am jurat că nu voi mai vinde alți frați și surori, indiferent cât mă interogau și mă torturau polițiștii. În seara aceea, ofițerul Li mi-a adus peste 13 fotografii pentru a mă pune să identific persoanele din ele. Am spus că nu recunosc pe nimeni. Apoi a scos fotografia altei surori și a spus: „Pe ea o cunoști, nu-i așa? Ea a spus că te cunoaște.” Mă gândeam că nu puteam spune că o cunoșteam, chiar dacă ea a spus că mă cunoștea pe mine. Deja le spusesem despre două surori de-ale mele, așa că nu mai puteam vinde pe nimeni altcineva, să fie torturați ca mine. Am spus cu fermitate: „Nu o cunosc.” Ofițerul Li a răcnit: „Dacă nu vorbești, nu-ți va fi ușor mâine!”

În după-amiaza celei de-a patra zile, un ofițer a intrat cărând patru stinghii, fiecare groasă de vreo 3 centimetri și lungă de vreo 30 de centimetri, apoi a închis grilajele de la ferestre să nu pot vedea nimic în cameră. Inima-mi bătea să-mi spargă pieptul, pulsul îmi accelerase și mi se înmuiaseră picioarele. Nu știam ce mijloace aveau să folosească pentru a mă tortura sau dacă le voi putea suporta. L-am strigat în mod repetat pe Dumnezeu în inima mea, cerându-I să mă protejeze, ca să pot rămâne puternică. Puțin mai târziu, au intrat șase ofițeri, m-au eliberat din scaunul pentru interogatorii și mi-au încătușat mâinile la spate. Doi dintre ei s-au urcat în picioare pe o masă și m-au ridicat de cătușe răcnind: „Vorbește! Cine este conducătorul tău?” Picioarele nu-mi atingeau podeaua, iar capul îmi era aplecat în jos; trupul îmi era suspendat în aer și scrâșneam din dinți de durere. Văzând că nu spun nimic, doi dintre ofițeri au început să-mi tragă stinghiile în sus și în jos peste coaste, iar alți doi foloseau stinghiile pentru a mă lovi peste brațe și picioare. Mă simțeam de parcă îmi era smulsă carnea de pe piept și de parcă picioarele îmi erau smulse din trup. Transpiram de durere. În timp ce făceau asta, mi-au spus: „Te vom bate mai tare dacă nu vorbești!” Am continuat să scrâșnesc din dinți și nu am scos un cuvânt. Doi ofițeri au luat un obiect dur și mi l-au băgat sub unghiile de la picioare, o adevărată agonie, și, în același timp, mi-au pus mâinile sub o lumină puternică, făcându-mă să le simt de parcă îmi erau în flăcări. Simțind că nu mai pot rezista fizic, L-am strigat pe Dumnezeu în mod repetat, cerându-I să-mi dea putere. Când m-au smucit din nou în sus de cătușe, mi-am auzit brațele trosnind și am țipat de durere; abia atunci m-au lăsat la pământ. Mă ținuseră suspendată timp de peste o oră. După ce m-au lăsat jos, nu îmi simțeam picioarele deloc. Îmi era imposibil să stau în picioare. Brațele și picioarele îmi erau negre și vinete și-mi ardeau de durere. Și carnea din jurul coastelor părea să-mi fie cuprinsă de flăcări, iar durerea era atroce. M-am prăbușit la pământ incapabilă să mă mișc, simțindu-mă lipsită de putere și de parcă eram complet dezmembrată. Era o agonie. Faptul că nu știam cum mă vor tortura polițiștii în continuare sau dacă voi putea să suport tortura mă făcea să mă simt jalnic și lipsită de putere. Voiam să mă sinucid mușcându-mi limba ca măcar să nu-i vând pe frați și surori. Mi-am mușcat-o foarte puternic, dar era atât de dureros încât nu am putut suporta să merg până la capăt. Apoi m-am gândit că poate pot să-mi smulg omușorul ca să nu pot vorbi. Le-am spus că am nevoie să merg la baie. La baie, ofițerul care mă supraveghea a auzit sunetele pe care le scoteam când mă trăgeam de limbă și icneam și mi-a spus: „Nici să nu te gândești la asta!”, apoi m-a dus înapoi și m-a încătușat din nou de scaunul pentru interogatorii. Abia atunci mi-am dat seama că aproape făcusem ceva foarte nesăbuit și m-am gândit la ceva ce a spus Dumnezeu: „În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să fiți mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și, chiar și la ultima suflare, tot trebuie să fiți credincioși lui Dumnezeu și la mila lui Dumnezeu; numai asta înseamnă a-L iubi cu adevărat pe Dumnezeu și doar aceasta e mărturie puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). „Nu fi descurajat, nu fi slab, iar Eu îți voi lămuri lucrurile. Drumul spre Împărăție nu este atât de neted; nimic nu e atât de simplu! Vrei ca binecuvântările să vină ușor, nu-i așa? Astăzi, toți vor avea încercări amare de înfruntat. Fără astfel de încercări, inima iubitoare pe care o aveți pentru Mine nu se va întări și nu veți avea iubire adevărată față de Mine. Chiar dacă aceste încercări constau numai în circumstanțe minore, fiecare trebuie să treacă prin ele; doar că dificultatea încercărilor va fi diferită de la persoană la persoană” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 41). Am înțeles din cuvintele lui Dumnezeu că, atunci când ne confruntăm cu cruzimea diavolilor, voia lui Dumnezeu este de a ne desăvârși credința și devotamentul și de a ne face să vedem clar că marele balaur roșu lucrează împotriva lui Dumnezeu și îi brutalizează pe oameni, astfel încât să-l urâm și să-l respingem din adâncul inimilor noastre și să rămânem fermi în mărturia noastră pentru Dumnezeu înaintea Satanei. Însă credința mea în Dumnezeu era prea mică și, după ce am suferit puțină tortură, am vrut să scap de ea prin moarte. Ce fel de mărturie era aceasta? Gândindu-mă astfel, nu m-am mai simțit la fel de jalnic și am avut mai multă credință. Indiferent cum mă torturau, chiar și până la ultima mea suflare, voiam să mă bazez pe Dumnezeu, să rămân fermă în mărturia mea pentru El și să-l fac de rușine pe Satana. Nu aveam să-mi vând niciodată frații și surorile sau să-L trădez pe Dumnezeu. După ce am luat acea hotărâre, polițiștii nu m-au mai interogat. Prin această experiență, am văzut domnia și atotputernicia lui Dumnezeu și am văzut că marele balaur roșu este doar un pion în mâinile Lui. Este un instrument pe care Dumnezeu îl folosește pentru a-Și desăvârși aleșii. Am văzut, de asemenea, că Dumnezeu a fost lângă mine pe tot parcursul acestui chin. A fost întotdeauna cu mine, îndrumându-mă și ajutându-mă prin cuvintele Sale, dându-mi credință și tărie. Am putut simți dragostea și protecția lui Dumnezeu și I-am mulțumit din inimă.

Partidul Comunist m-a condamnat la trei ani de reeducare prin muncă pentru „perturbarea ordinii sociale”. Trebuia să muncesc din greu între 12 și 14 ore în fiecare zi în lagărul de muncă și trebuia să muncesc chiar mai mult dacă nu-mi terminam sarcinile. Am fost repartizată să lucrez într-o fabrică de pesticide. Pentru că nu puteam suporta mirosul pesticidelor, aveam dureri de cap, îmi era greață în fiecare zi și nu puteam mânca sau dormi bine. Am depus o cerere să fiu transferată în altă fabrică, dar poliția nu a vrut să-mi dea aprobarea. Mă simțeam jalnic pe atunci și, când mă gândeam că trebuie să petrec trei ani acolo, peste o mie de zile și nopți, pur și simplu nu știam cum aveam să trec peste asta. Ori de câte ori eram în drum spre muncă și vedeam oamenii afară, liberi și liniștiți, în timp ce eu eram precum o pasăre în colivie, mă simțeam extrem de nefericită și voiam să plâng. O altă soră care muncea în aceeași fabrică a avut părtășie cu mine și am cântat împreună, în șoaptă, un imn al cuvintelor lui Dumnezeu „Cântecul biruitorilor”: „Ați acceptat vreodată binecuvântările care v-au fost date? Ați căutat vreodată făgăduințele care au fost făcute pentru voi? Voi, cu siguranță, sub îndrumarea luminii Mele, veți străpunge încleștarea forțelor întunericului. Cu siguranță, în mijlocul întunericului, nu veți pierde îndrumarea luminii Mele. Voi sigur veți fi stăpânii întregii creații. Veți fi desigur învingători înaintea Satanei. Cu siguranță, la căderea împărăției marelui balaur roșu, vă veți ridica în mijlocul nenumăratelor mulțimi ca dovadă a biruinței Mele. Veți fi desigur hotărâți și de neclintit în ținutul Sinimului. Prin suferințele pe care le îndurați, veți moșteni binecuvântarea care vine de la Mine și, cu siguranță, Îmi veți emana slava în întregul univers” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 19). A fost încurajator pentru mine să cântăm acest imn. Această persecuție mi-a dat șansa să fiu martoră pentru Dumnezeu – asta a fost o onoare pentru mine. Partidul Comunist a vrut să-mi distrugă atât trupul, cât și mintea, ca să-L trădez pe Dumnezeu pentru că nu puteam îndura suferința. Nu puteam să mă las păcălită de trucul acestuia. Indiferent cât de îngrozitor sau dificil era, trebuia să mă bazez pe Dumnezeu, să rămân fermă și să-l fac de rușine pe Satana. De atunci înainte, seara, sora aceea și cu mine fredonam împreună, în secret, imnuri ale cuvintelor lui Dumnezeu și aveam părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu ori de câte ori aveam ocazia. Treptat, nu m-am mai simțit atât de nefericită.

Mai târziu, soțul meu a venit să mă viziteze și mi-am dat seama că sănătatea îi era precară când am văzut că nu-și putea mișca în voie picioarele. După arestarea mea, soțul meu nu a reușit să mănânce și să doarmă, temându-se că voi fi torturată, și a ajuns să dezvolte o boală cerebrovasculară. Când s-a dus la doctor, i s-a spus că avusese atrofie cerebrală, ceea ce l-a lăsat parțial paralizat. Asta mi-a rupt sufletul și am urât din toată inima Partidul Comunist, haita aceea de demoni. Dacă ei nu ar fi arestat și nu ar fi persecutat credincioșii, eu n-aș fi fost arestată niciodată și soțul meu nu s-ar fi îmbolnăvit. La scurt timp după aceea, cumnatul meu a venit să mă viziteze și mi-a spus că starea soțului meu se înrăutățise și era afectat de incontinență. Acest lucru era foarte supărător și mă gândeam doar când voi ieși din închisoare ca să mă pot întoarce acasă și să am grijă de el. Apoi, spre sfârșitul anului 2004, am primit o scrisoare din partea familiei în care îmi spuneau că starea i se înrăutățise și mai mult și murise. La auzul acestor lucruri, m-am simțit de parcă picase cerul pe mine. Eram în agonie. Stâlpul familiei noastre dispăruse. Fiul nostru încă era la universitate și nu știam cum îi mergea. Din cauza persecuției de către Partidul Comunist, familia noastră perfectă a fost distrusă și soțul meu era mort. Mă simțeam foarte slăbită și, înainte să-mi dau seama, am simțit nemulțumirile crescând înlăuntrul meu. De ce se abăteau întotdeauna dezastrele asupra mea? De ce nu mă proteja Dumnezeu? În durerea mea, mi-am adus aminte de aceste cuvinte de la Dumnezeu: „Dacă te dedai slăbiciunilor trupului și spui că Dumnezeu merge prea departe, atunci vei simți întotdeauna durerea și vei fi mereu deprimat și nelămurit în legătură cu toată lucrarea lui Dumnezeu și ți se va părea că Dumnezeu nu are nicio simpatie față de slăbiciunea omului și nu cunoaște dificultățile omului. Și, astfel, te veți simți mereu mizerabil și singur, ca și cum ai fi suferit o mare nedreptate, iar în acest moment vei începe să te plângi” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dezvăluit starea. Când soțul meu s-a stins, nu am căutat voia lui Dumnezeu, ci m-am îngrijit de nevoile trupului. Am simțit că, fără soțul meu, nu avea cine să aibă grijă de copilul nostru și L-am învinovățit pe Dumnezeu. Chiar nu aveam conștiință! Era clar că persecuția Partidului Comunist îmi destrămase familia și-mi omorâse soțul, dar eu Îl învinovățisem pe Dumnezeu pentru totul. Aveam o viziune complet greșită asupra lucrurilor – eram oarbă în fața rațiunii. În acel moment am văzut că aveam într-adevăr o statură mică și că nu aveam o credință sinceră în Dumnezeu sau o supunere adevărată față de El. Am spus o rugăciune în inima mea: „Dumnezeule, fiind expusă astfel, pot vedea cât sunt de nesupusă. Nu mă gândesc niciodată decât la propriul trup și nu-Ți înțeleg deloc inima. Dumnezeule, Te rog, îndrumă-mă să mă supun prin această situație și să-Ți cunosc voia.” Atunci mi-au venit în minte aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Tu ești o ființă creată – ar trebui, desigur, să-L slăvești pe Dumnezeu și să urmărești o viață plină de sens. Dacă nu-L slăvești pe Dumnezeu, ci trăiești în trupul tău murdar, atunci nu ești doar o bestie cu chip de om? Deoarece ești o ființă omenească, ar trebui să te sacrifici pentru Dumnezeu și să înduri toate suferințele! Ar trebui să accepți cu bucurie și cu încredere mica suferință la care ești supus astăzi și să trăiești o viață plină de sens, ca Iov și Petru. […] Sunteți oameni care urmăriți calea cea dreaptă, aceia care își doresc o îmbunătățire. Sunteți oameni care vă ridicați în națiunea marelui balaur roșu, cei pe care Dumnezeu îi numește drepți. Nu este aceasta viața cea mai plină de sens?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Practica (2)”]. Chibzuind la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că arestarea pentru credința mea și suferința în acel fel au reprezentat persecuția pentru dreptate și că exista înțeles în suferința aceea. Prin aceste greutăți, mi-am văzut propria răzvrătire și corupție, precum și adevărata mea statură. Am câștigat discernământ cu privire la esența demonică a marelui balaur roșu – modul în care Îl urăște și I se împotrivește lui Dumnezeu. Aceasta a fost dragostea lui Dumnezeu pentru mine. M-am gândit la Iov, care a trecut prin încercări de asemenea magnitudine – turme cât umpleau coastele dealurilor și toate bunurile familiei sale au fost furate, copiii lui au murit și trupul i-a fost acoperit de bube. Cu toate acestea, el nu L-a învinovățit pe Dumnezeu și nu a spus nimic păcătos. Ce a spus în final a fost: „Iahve a dat și Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve” (Iov 1:21). Iov a dat o mărturie răsunătoare pentru Dumnezeu. Am fost cu adevărat mișcată și m-am hotărât să urmez exemplul lui Iov, să rămân fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu oricât de mult aș suferi. Dându-mi seama de acest lucru, am venit înaintea lui Dumnezeu și am spus o rugăciune de supunere, pregătită să las totul legat de familia mea în mâinile Sale și să mă supun domniei și aranjamentelor Sale.

Am fost eliberată spre sfârșitul lunii decembrie 2005. Fiul meu încă era la universitate și eram foarte strâmtorați, așa că mi-am găsit un serviciu. Dar, după o lună și ceva, șeful mi-a spus: „Polițiștii au venit și au vorbit cu mine; mi-au spus că ești credincioasă. Mi-au zis că trebuie să te concediez.” M-am înfuriat atât de mult să aud acest lucru. Fusesem eliberată din închisoare, dar Partidul Comunist tot nu mă lăsa în pace – în continuare mă lipsea de dreptul meu la supraviețuire. Era cu adevărat demn de dispreț și malefic! Fiul meu ar fi trebuit să poată absolvi în 2006, dar pentru că eu fusesem condamnată la muncă silnică din cauza credinței mele, școala refuzase să-i emită o diplomă, pe motiv că picase la un examen, deși doar la o diferență de câteva puncte. Așa că a trebuit să repete un an de școală. Însă, în anul următor, iar au refuzat să-i emită o diplomă, oferind aceeași scuză. Văzând că alți colegi picaseră la două sau trei examene, dar tot absolviseră, și-a întrebat profesorul despre acest lucru, iar acesta i-a spus: „Nu știi că mama ta este credincioasă?” Abia atunci ne-am dat seama că școala căuta scuze să nu-i emită o diplomă din cauza credinței mele. În sfârșit, i-au dat doar un certificat de prezență. Fără o diplomă, îi era greu să-și găsească un serviciu și se simțea foarte deprimat. Voia doar să stea acasă tot timpul și nici măcar nu voia să vorbească. Am fost foarte supărată văzându-l atât de nefericit. După toți anii lui de studiu, era implicat pentru că eu fusesem la închisoare și, în cele din urmă, a fost privat de diploma lui și îi era greu să găsească un serviciu. Am simțit puțină slăbiciune lăuntrică. Fiul meu era și el credincios, așa că ne-am rugat și am citit cuvintele lui Dumnezeu împreună și am văzut acest pasaj: „Se cer de la noi credință și dragoste extreme în această etapă a lucrării. S-ar putea să ne împiedicăm din cea mai mică neatenție, căci această etapă a lucrării e diferită de toate cele de dinainte: ceea ce desăvârșește Dumnezeu e credința omului, care este atât invizibilă, cât și intangibilă. Ceea ce face Dumnezeu este să convertească cuvintele la credință, la dragoste și la viață. Oamenii trebuie să ajungă într-un punct în care vor fi îndurat sute de rafinări și în care au o credință mai mare decât cea a lui Iov. Ei trebuie să îndure suferințe incredibile și tot felul de torturi fără a-L părăsi vreodată pe Dumnezeu. Când sunt se supun până la moarte și au credință mare în Dumnezeu, atunci această etapă a lucrării lui Dumnezeu este completă” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Calea… (8)”]. Pentru că fusesem arestată și persecutată de Partidul Comunist, soțul meu murise, iar fiul meu nu putea găsi de lucru. Partidul ne eliminase sursa de venit și voia să folosească această situație pentru a mă face să-L învinovățesc și să-L trădez pe Dumnezeu. Însă Dumnezeu folosea această situație pentru a-mi desăvârși credința. Dacă încă puteam să-L urmez și să ascult de Dumnezeu trecând prin atâta durere, aceasta ar arăta că aveam credință adevărată. Partidul Comunist voia să ne lase fără un mod de a trăi, însă, bazându-ne pe Dumnezeu în viață și mergând înainte cu susținerea și îndrumarea Lui, tot ne-am putut descurca. După aceea, fiul meu și cu mine citeam și aveam părtășie deseori împreună despre cuvintele lui Dumnezeu, iar el a putut să iasă treptat din starea sa de suferință. A spus că vedea clar că toate aceste nenorociri erau provocate de Partidul Comunist; că Partidul este cel care devastează vieți, în timp ce Dumnezeu aduce milă și mântuire; și că doar Dumnezeu ne poate aduce lumină, iar a-L urma pe Dumnezeu este calea corectă în viață. A spus că voia să creadă în Dumnezeu și să-L urmeze sincer. Apoi ne-am apucat amândoi de cules plante sălbatice și ciuperci pentru a le vinde la piață, ca să putem participa la adunări și să putem face o datorie mai ușor. În acel fel, fără prea mult efort, puteam avea suficienți bani ca să ne descurcăm.

După ce am experimentat arestul și persecuția Partidului Comunist, i-am văzut în întregime esența demonică – modul în care Îl urăște și I se opune lui Dumnezeu. Acesta pretinde că garantează libertatea de religie, însă desfășoară în secret arestări în masă ale creștinilor, torturându-i și condamnându-i la închisoare, oprimându-i și persecutându-i totodată pe membrii familiilor lor, distrugând nenumărate familii creștine. Am ajuns să-l urăsc și să mă lepăd de el din inimă – și știam că îi eram ireconciliabil potrivnică. De asemenea, am avut personal experiența dragostei lui Dumnezeu și a autorității cuvintelor Lui. Când am fost arestată și condamnată la închisoare, când soțul meu a murit, când fiul meu nu și-a putut obține diploma universitară și când trăiam în sărăcie fără vreo cale de scăpare, cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care mi-au dat credință și tărie și m-au condus pentru a birui slăbiciunea trupului. Fără grija și protecția lui Dumnezeu, n-aș fi ajuns niciodată până în ziua de astăzi. Sunt cu adevărat recunoscătoare pentru dragostea și mântuirea lui Dumnezeu. Indiferent cu ce fel de oprimare și greutăți mă voi confrunta pe viitor, Îl voi urma pe Dumnezeu până la capăt.