Dorința de confort aproape m-a ruinat

septembrie 6, 2022

de Bai Xue, Coreea de Sud

În 2019, eram responsabilă de lucrarea video a bisericii și slujeam și ca lider de biserică. Pe atunci, am jurat că aveam să-mi fac bine datoria. După aceea, chiar mi-am făcut datoria din inimă și am învățat cum să fac lucrarea bisericii de la sora care îmi era parteneră. Am făcut tot ce am putut ca să particip la fiecare adunare, mare sau mică, și am revizuit videoclipuri în fiecare zi. Fiecare zi era foarte aglomerată pentru mine. Însă, după o vreme, am obosit și mi-am pierdut treptat determinarea pe care am avut-o la început. M-am simțit din ce în ce mai potrivnică unei astfel de vieți agitate. Mai ales când revizuiam videoclipuri, chiar trebuia să reflectez și să chibzuiesc și apoi să ofer sugestii raționale ca să abordez problemele pe care le găseam. Consideram că era prea solicitant din punct de vedere mental și nu voiam să fac asta. După aceea, am început să devin neglijentă când revizuiam videoclipuri, iar pentru câteva dintre ele, răspundeam după doar o privire superficială. Uneori pur și simplu mă făceam că nu văd probleme clare, fiindcă, altfel, ar fi trebuit să mă gândesc la o soluție, așa că îmi țineam gura. Am devenit din ce în ce mai neglijentă în datoria mea, ceea ce a însemnat că videoclipurile tot erau trimise de colo colo pentru revizuiri. Am irosit mult eforturile oamenilor. Au existat consecințe grave, dar eu n-am reflectat asupra mea. Ba chiar credeam că asta nu avea legătură directă cu mine și că se adtora faptului că existau prea multe probleme în videoclipurile celorlalți.

Odată, am întâlnit niște probleme foarte grave într-un videoclip de care mă ocupam, care avea de nevoie de niște idei noi. Fiecare venea cu tot felul de idei care pur și simplu mă năuceau. Era atât de obositor să mă gândesc la asta, așa că m-am gândit să-i las să facă un plan. Am delegat sarcinile sub pretextul că urmăream lucrarea globală, ca să pot să justific faptul că nu supravegheam și nu urmăream lucrurile. Însă, întrucât nimeni nu mai întâlnise asemenea probleme, ei nu au înțeles prea bine câteva dintre principii și nu au știut cum să se ocupe de o lucrare atât de complexă. Din cauza asta, n-a existat niciun progres și videoclipul a ajuns să fie amânat. Partenera mea, sora Liu, a făcut că eram ineficienți și că progresam lent, așa că ne-a atenționat și îndemnat să ne mișcăm mai repede cu lucrarea. M-am plâns că era prea dură cu noi, iar ceilalți frați și surori s-au luat după mine, opunându-se rânduielilor ei. Asta a făcut-o pe sora Liu să se simtă constrânsă, iar ea a devenit foarte precaută de fiecare dată când discuta rânduielile lucrării cu noi. Asta a dus la întârzieri peste întârzieri, lucru care a blocat progresul nostru. De obicei, nu eram prea preocupată să-mi dezvolt aptitudinile profesionale și pur și simplu credeam că era prea multă muncă să organizezi materiale instructive, așa că întotdeauna pasam asta surorii Liu. Uneori, nu participam la instructaj sub pretextul că eram prea ocupată cu datoria mea. În felul acesta, am devenit relaxată și neglijentă în datoria mea. Odată, nici măcar nu m-am pregătit din timp pentru o discuție despre lucrare, irosind astfel timpul tuturor.

Apoi, într-o zi, am căzut și mi-am sucit glezna, când am ratat o treaptă, coborând pe scări. Nu m-am gândit de ce mi s-a întâmplat asta și am considerat doar că mă puteam odihni bine de vreme de glezna îmi era rănită. Sora Liu m-a expus și m-a tratat de mai multe ori, spunându-mi că nu aveam o povară în datoria mea, că asta întârzia lucrarea bisericii și avea un impact negativ asupra celorlalți. După părtășia ei, eram mai întreprinzătoare timp de câteva zile și apoi iar începeam să trag chiulul. Nu mi-am dat seama cât de gravă era problema și am continuat să-mi găsesc scuze, crezând că eram doar puțin leneșă, dar că nu eram arogantă, că nu-i constrângeam sau oprimam pe ceilalți, fiind despotică, așa că nu era mare lucru. În orice caz, aveam calibru și ceva aptitudini profesionale, așa că nu aveam să fiu demisă. Așadar, m-am făcut că nu aud avertismentele surorii Liu și nu le-am luat deloc în serios. Am continuat să fiu leneșă în datoria mea și chiar am privit câteva sarcini ca pe o povară și un bagaj. Întrucât eram neglijentă în datoria mea, multe dintre videoclipuri au trebuit să fie trimise înapoi ca să se lucreze iar la ele și a durat foarte mult până au fost lansate.

Într-o dimineață, o conducătoare de rang superior a venit dintr-odată pe la noi și a spus că datoria noastră nu dăduse niciun rezultat și că problemele care deja fuseseră menționate continuau să apară. A întrebat care anume era problema. A mai întrebat și dacă eram capabili să îndeplinim această datorie și a spus că, dacă lucrurile continuau în felul acela, aveam să fim demiși cu toții. Când am auzit asta, m-am speriat. Eram lider de biserică și conduceam și lucrarea noastră, așa că eram direct responsabilă pentru acea harababură. Asta se datora întru totul neglijenței mele. Gândindu-mă la asta, am realizat că făcusem o mare greșeală. Conducătoarea superioară a aflat curând despre felul în care îmi făcusem datoria și m-a demis. De asemenea, m-a tratat și m-a emondat cu asprime, spunând că biserica mi-a încredințat o lucrare importantă, dar că mie nu mi-a păsat deloc când am văzut atât de multe probleme și dificultăți. Îmi păsa numai de confortul meu trupesc, ținând pe loc progresul videoclipurilor noastre timp de luni întregi. Asta chiar a întârziat lucrarea. Eram complet lipsită de conștiință! Biserica mă cultivase, dar mie nu mi-a păsat deloc de voia lui Dumnezeu, iar asta a fost o mare dezamăgire. Eram conducătoarea, dar nu-mi îndeplineam bine datoria. Nu învățam nimic, eram incapabilă să fac progrese și nu meritam să fiu cultivată. A spus că aveam să fiu alungată dacă nu mă căiam și nu mă schimbam. Cuvintele ei chiar au fost o mare lovitură pentru mine. Mintea mi s-a golit și mă tot întrebam: ce făcusem în toate acele luni? Cum au ajuns lucrurile în starea aceea? Când am auzit-o spunând că nu meritam să fiu cultivată, chiar am simțit că nu aveam un viitor. Am fost foarte supărată și am simțit că fusesem secătuită de toată forța. M-am urât că nu-mi prețuisem datoria de la început, dar acum era prea târziu.

După ce am fost demisă, m-am scufundat într-o stare negativă de disperare. Simțeam că toți mă văzuseră așa cum eram și că aveau să mă dea la o parte drept un exemplu rău și că Dumnezeu avea și El să mă deteste. Gândindu-mă la ceea ce a spus conducătoarea când m-a tratat, am simțit un ghimpe în inimă. Simțeam că fusesem expusă și alungată. Acelea chiar au fost zile dureroase. Apoi, într-o zi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care chiar m-a frapat. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Dacă Îi ești loial lui Dumnezeu și îți îndeplinești datoria cu sinceritate, ai putea fi, totuși, negativ și slab atunci când ești tratat și emondat? Așadar, ce e de făcut dacă ești într-adevărat negativ și slab? (Ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu și să depindem de Dumnezeu, să încercăm să ne gândim la ce ne cere Dumnezeu, să reflectăm unde am greșit, ce greșeli am făcut; în domeniile în care am căzut, acolo ar trebui să ne ridicăm din nou.) Așa e corect. Practică ceea ce ai înțeles, ceea ce îți este clar; nu îți agrava greșelile, nu te da bătut, abordează aceste lucruri cu calm. Nimeni nu îți îngreunează în mod deliberat situația; chiar dacă cuvintele folosite pentru a te trata și a te emonda sunt puțin dure, acest lucru este din cauza faptului că ai făcut ceva extrem de supărător, ai încălcat principiile fără ca nici măcar să îți dai seama – cum ai putea să nu fii tratat în astfel de circumstanțe? A fi tratat în acest fel înseamnă, de fapt, a fi ajutat, acest lucru reprezintă iubirea pentru tine și, dacă nu poți înțelege asta, ești lipsit de orice rațiune” („Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă”). Când citeam cuvintele lui Dumnezeu, lacrimile îmi șiroiau pe față. Conducătoarea a avut dreptate în tot ce a spus când m-a tratat și am fost criticată atât de aspru fiindcă tot ce făcusem fusese atât de exasperant. Însă nu puteam să renunț pur și simplu la mine. Trebuia să reflectez cu adevărat la motivul pentru care eșuasem, să mă schimb și să mă căiesc. Aceasta era abordarea corectă. Așa că am spus o rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu să mă îndrume în reflecția mea asupra acestui eșec.

Într-o zi, am auzit câteva cuvinte de la Dumnezeu care expuneau și analizau liderii falși și care m-au ajutat să mă înțeleg puțin. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Conducătorii falși nu fac lucrare reală, dar știu cum să fie oficialități. Care este primul lucru pe care îl fac odată ce devin conducători? Încep să încerce să cucerească oamenii. Adoptă abordarea «un manager nou trebuie să facă o impresie puternică»: mai întâi, fac câteva lucruri pentru a-i cuceri pe oameni, introduc câteva lucruri pentru a le ușura viața oamenilor, încearcă să le facă o impresie bună, să le arate tuturor că sunt pe aceeași lungime de undă cu masele, astfel încât toată lumea să-i laude și să spună că le sunt ca un părinte, după care preiau controlul în mod oficial. Ei simt că acum au sprijin popular și funcția le este sigură, că este corect și adecvat ca ei să se bucure de tentațiile statutului. Devizele lor sunt: «În viață nu contează decât mâncarea și îmbrăcămintea», «Trăiește momentul pentru plăcere, pentru că viața este scurtă», «Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine». Se bucură de fiecare zi așa cum vine, se distrează cât de mult pot, nu se gândesc deloc la viitor și cu atât mai puțin se gândesc la ce responsabilități ar trebui să îndeplinească și ce îndatoriri ar trebui să realizeze un conducător. Rostesc papagalicește câteva cuvinte și expresii și fac câteva sarcini frivole ca parte a activității lor obișnuite, dar nu fac nicio lucrare reală, nu încearcă să se implice în probleme reale în biserică, pentru a le rezolva complet. Ce sens are să faci astfel de lucrări superficiale? Nu este înșelător? Îi pot fi încredințate responsabilități serioase unui astfel de conducător fals? Este el conform principiilor și condițiilor casei lui Dumnezeu de selectare a conducătorilor și lucrătorilor? (Nu.) Acești oameni nu au nici măcar conștiință sau rațiune, sunt lipsiți de orice simț al responsabilității și, totuși, în inimile lor, încă doresc să slujească în calitatea oficială de conducător – de ce sunt atât de nerușinați? Unii oameni care au un simț al responsabilității au un calibru slab și nu pot fi conducători – să nu mai vorbim despre gunoaiele umane care nu au deloc un simț al responsabilității; ei sunt chiar mai puțin calificați să fie conducători. Cât de leneși sunt astfel de oameni? Descoperă o problemă, sunt conștienți că reprezintă o problemă, dar o tratează ca pe un nimic și nu-i dau atenție. Sunt atât de iresponsabili! Pot fi elocvenți și par să aibă puțin calibru, însă când apar diverse probleme în cadrul bisericii, sunt incapabili să le rezolve. Indiferent de cât timp lucrează, problemele continuă să se acumuleze, devin ca o moștenire de familie care nu este treaba lor și, totuși, acești conducători încă insistă să desfășoare câteva sarcini frivole ca parte a activității lor obișnuite. Și care este rezultatul final? Nu fac o harababură din lucrarea bisericii, nu o distrug? Nu provoacă haos și destrămare în biserică? Acesta este finalul inevitabil” (Cuvântul Se arată în trup, Vol. 4: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). „Acești conducători falși indolenți tratează faptul că sunt conducători sau lucrători drept un fel de funcție de care trebuie să se bucure. Ei tratează datoria care trebuie realizată și lucrarea care trebuie făcută de un conducător drept o povară, un deranj. În inimile lor, colcăie sfidarea față de lucrarea casei lui Dumnezeu: cere-le să supravegheze sau să descopere problemele care există în lucrare, apoi să le urmărească și să le rezolve, și sunt plini de reticență. Aceasta este lucrarea pe care conducătorii și lucrătorii trebuie să o facă, aceasta este slujba lor. Dacă nu o faci – dacă nu ești dornic să o faci – de ce mai vrei să fii conducător sau lucrător? Îți realizezi datoria pentru a ține cont de voia lui Dumnezeu sau pentru a te bucura de tentațiile unei funcții oficiale? Nu este nerușinat să fii conducător pentru că vrei să deții o oarecare funcție oficială? Nimeni nu are un caracter mai josnic, acești oameni nu au niciun respect de sine, sunt fără rușine” (Cuvântul Se arată în trup, Vol. 4: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Citind aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, mi-a fost foarte rușine. Eram exact felul acela de lider leneș. De la început, am crezut că persoana responsabilă nu doar că vorbește cu autoritate, dar câștigă și stima celorlalți, așa că am trudit și am suferit de dragul acestui statut. Le-am făcut tuturor o impresie falsă, făcându-i să creadă că-mi puteam asuma multe responsabilități. Odată ce am ajuns în această poziție și ceilalți au avut încredere în mine, mi-am dat arama pe față. A început să-mi placă sentimentul de superioritate pe care mi-l conferise statutul, iar când am văzut toată munca aceea și toate acele dificultăți, n-am vrut să mă deranjez. Simțeam că era un lucru împovărător, așa că m-am gândit doar cum să-mi ușurez povara și să am mai puține griji. Uram cât de obositoare mental era revizuirea videoclipurilor, așa că am oferit arbitrar sugestii nedemne de încredere și i-am făcut pe alții să repede editările, irosind forța de muncă. Când au apărut probleme cu un videoclip de care eram responsabilă, nu mi-am bătut capul să caut o soluție, ci mi-am folosit statutul ca să joc feste, făcându-i pe ceilalți să se ocupe, iar eu nu am urmărit continuarea. Asta a lăsat probleme nerezolvate, iar în lucrarea noastră nu a existat niciun progres. Am găsit tot felul de scuze ca să evit instruirea de grup și am pasat lucrurile mai departe oricând a fost posibil. De asemenea, făceam cu lentoare planificarea lucrării urgente și eram plină de doleanțe, constrângându-mi partenera. Progresul nostru era stăvilit fiindcă eu nu mă ocupam prompt de mare parte a lucrării… Amintindu-mi tot ce făcusem, chiar am vrut să-mi dau palme. Când am obținut puțin statut, doar am tânjit după confort și am fost tot timpul trădătoare și alunecoasă. Mi-am privit munca drept o joacă de copil și nu am avut nicio fărâmă de răspundere. N-am rezolvat imediat problemele și am rămas indiferentă când am văzut că lucrarea bisericii suferea. În ce fel erau acțiunile mele diferite de cele ale oficialilor partidului Comunist? Ei folosesc tot felul de tactici pentru a obține statut și nu rezolvă problemele oamenilor de rând. Vor doar să mănânce și să bea și să-și folosească puterea pentru câștigul personal. E un lucru rău și nerușinat! Eram exact așa. Biserica mi-a dat o lucrare atât de importantă, dar mie mi-a păsat numai de confortul trupesc și de comoditate. Îmi lipsea umanitatea și nu făceam nicio lucrare adevărată. Mi-am neglijat datoria, întârziind grav lucrarea bisericii. Am fost egoistă și josnică și mi-a lipsit complet umanitatea. Atunci am văzut clar ce lucru leneș, egoist și demn de dispreț am fost. Trișasem ca să obțin o funcție, dar nu am făcut deloc lucrare practică. Aveam un caracter mizerabil și eram nedemnă de încredere. Chiar nu aveam niciun simț moral. Când mă gândeam la toate astea, inima îmi era străpunsă de durere. M-am rugat: „O, Dumnezeule, îmi lipsește complet umanitatea. Am acceptat această datorie, dar nu mi-am făcut treaba în mod adecvat, lucru care a stăvilit lucrarea bisericii. Dumnezeule, demiterea mea a fost dreptatea Ta. Vreau să mă căiesc și să mă schimb; Te rog să mă îndrumi ca să mă cunosc!”

Reflectând, mi-am amintit cum ceilalți avuseseră părtășie cu mine despre asta de mai multe ori și chiar mă avertizaseră și mă trataseră, dar eu n-am luat asta în serios. Credeam că lenea și preocuparea pentru confortul trupesc nu erau probleme atât de mari, că nu răneam și nu constrângeam pe nimeni. Întrucât aveam calibru și cunoșteam munca, m-am gândit că biserica nu avea să mă demită pentru că eram leneșă. Nu mi-am dat seama că acestea nu erau decât propriile noțiuni și închipuiri decât atunci când am citit cuvintele lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Cine are o problemă mai gravă: oamenii leneși sau oamenii cu un calibru slab? (Oamenii leneși.) De ce au oamenii leneși o problemă gravă? (Oamenii cu un calibru slab nu pot fi conducători sau lucrători, dar pot fi într-o oarecare măsură eficienți când realizează o datorie potrivită abilităților lor. Oamenii care sunt leneși nu pot face nimic; chiar dacă au calibru, nu fac nimic cu el.) Oamenii leneși nu pot face nimic. Într-un cuvânt, sunt gunoaie. Sunt sub medie, deficitari. Indiferent cât de bun este calibrul oamenilor leneși, nu este mai mult decât o fațadă; calibrul lor bun nu are nicio utilitate. Asta este pentru că sunt prea leneși, știu ce trebuie să facă, dar nu o fac; când știu că un lucru reprezintă o problemă, nu caută o rezolvare; știu ce greutăți ar trebui să suporte pentru ca lucrarea să fie eficientă, dar nu sunt dispuși să îndure o astfel de suferință valoroasă. Drept urmare, ei nu câștigă niciun adevăr și nu fac nicio lucrare reală. Ei nu doresc să îndure greutățile pe care trebuie să le îndure; cunosc doar lăcomia pentru confort, bucuria trupului, bucuria momentelor de veselie și odihnă, bucuria libertății, bucuria unei vieți relaxate și fericite. Nu sunt acestea inutile? Ce altceva pot face astfel de oameni? Nu este o problemă cu moralitatea lor? Cred că acest tip de persoană este inferioară tipului de persoană care are un calibru slab, dar care este, totuși, dornică să plătească un preț. Cel puțin, în baza calibrului și a punctelor lor tari, oamenii cu un calibru slab au o utilitate; dacă le dai o treabă care este corespunzătoare abilităților lor și o pot face, se pot ține de ea, i se pot dedica. Dar tipul de persoană care nu face lucrare reală nu este doar incapabilă să-și realizeze datoria în mod adecvat, nici măcar serviciile nu îi sunt conform standardului, este un gunoi, nu există cineva mai rău” (Cuvântul Se arată în trup, Vol. 4: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). „Felul în care privești însărcinările date de Dumnezeu este extrem de important și este o chestiune foarte serioasă. Dacă nu poți duce la bun sfârșit ceea ce a încredințat Dumnezeu oamenilor, atunci nu ești vrednic de a trăi în prezența lui Dumnezeu și ar trebui să fii pedepsit. Este decretat de Ceruri și recunoscut de Pământ că oamenii ar trebui să ducă la bun sfârșit orice însărcinări le încredințează Dumnezeu; aceasta este responsabilitatea lor supremă și este la fel de importantă ca propriile vieți. Dacă nu iei în serios însărcinările de la Dumnezeu, atunci Îl trădezi în modul cel mai cumplit; făcând asta, ești mai jalnic decât Iuda și ar trebui să fii blestemat” („Cum să cunoști natura omului” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Dar după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am realizat că deși părea că nu rănesc pe nimeni, îmi tratasem superficial datoria și ținusem pe loc lucrarea bisericii. Aceasta era o trădare serioasă a lui Dumnezeu, chiar mai detestabilă decât trădarea lui Iuda. M-am cutremurat amintindu-mi de tot ce făcusem în datoria mea. Ignorasem părtășia celorlalți de atât de multe ori, crezând că nu era așa grav să fac lucrurile de mântuială, chiar crezând greșit că, de vreme ce cunoșteam slujba și aveam calibru, biserica nu avea să mă demită fiindcă eram leneșă. Eram atât de apatică și intransigentă încât era și de plâns și de râs și nu fusesem capabilă să văd cât de periculos era. Dumnezeu a spus clar că El îi urăște pe cei care au calibru, dar sunt leneși și alunecoși, că ei sunt demni de dispreț, au o umanitate slabă și nu merită încrederea lui Dumnezeu. Oamenii care au un calibru mai slab, dar sunt dispuși să sufere sunt mai buni decât ei. Aceștia sunt sinceri în datoria lor. O fac din inimă și sunt responsabili. Cât despre mine, credeam că nu eram atât de rea fiindcă părea că aveam puțin calibru, când, de fapt, nu puteam face lucrurile cele mai de bază pe care ar trebui să le facă o ființă creată în datoria sa. Ce fel de umanitate și calibru sunt acestea? Atunci chiar am văzut adevărul despre mine și am înțeles de ce a spus conducătoarea că nu meritam să fiu cultivată și că aveam să fiu alungată dacă nu mă căiam și nu mă schimbam. Cu acel fel de umanitate, fiind și leneșă și înșelătoare, neavând nicio răspundere față de datoria mea, eram nedemnă de încredere și ar fi trebuit să fiu demisă și alungată. M-am simțit foarte îndatorată lui Dumnezeu când m-am gândit la tot timpul pe care îl irosisem. De atunci, am vrut doar să urmăresc bine adevărul, să-mi fac datoria ca să-L mulțumesc pe Dumnezeu și să-I răsplătesc iubirea.

Ulterior, am fost repartizată să fac lucrarea textuală. Era mult de muncă și fiecare zi era aglomerată, așa că m-am tot avertizat să-mi fac datoria bine și să nu cedez din nou trupului. Am putut duce o povară pentru datoria mea. După o vreme, am simțit că mă schimbasem într-o oarecare măsură. Însă, pe măsură ce volumul nostru de muncă s-a mărit și au început să apară câteva dificultăți, natura mea a început să se arate din nou. Mă gândeam că era obositor mental, așa că îi lăsam pe alții să rezolve problemele mai complexe. O soră spunea adesea că făceam lucrurile de mântuială și m-a avertizat să iau datoria în serios. Spuneam că aveam s-o fac și timp de câteva zile, o făceam mai bine, dar apoi deveneam neliniștită când apărea ceva complicat și credeam că e prea multă bătaie de cap, prea obositor de rezolvat, așa că lăsam lucrurile cum erau. Multe zile au trecut în felul acela. Două surori din echipa noastră au fost transferate pentru că nu au obținut rezultate bine, iar eu deodată am avut un sentiment de rău augur. Nu mă descurcam cu mult mai bine decât ele în datoria mea și am observat că toți ceilalți făceau mai multe progrese decât mine. Devenisem cea mai rea din echipă. Deși tot îmi făceam datoria, m-am simțit foarte neliniștită și mi-am făcut griji că eu urmam să fiu transferată. Ulterior, am vorbit cu o soră despre starea mea, iar a spus că nu era vorba că nu aveam calibru, ci că eram prea neglijentă. Eram în acea datorie de ceva vreme, dar tot făceam greșeli de bază, deci asta trebuia să însemne că era o problemă în atitudinea mea față de datorie. Ceea ce a spus chiar mi-a răscolit sentimentele. Credeam că deja hotărâsem să-mi fac bine datoria, deci de ce încă o abordam în felul acesta? Am venit înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune și căutare.

Într-o zi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care mi-a oferit mai multă claritate asupra acestei probleme pe care o aveam. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Indiferent ce lucrare fac unii oameni sau ce datorie realizează, sunt incapabili să reușească, este prea mult pentru ei, sunt incapabili să îndeplinească oricare dintre obligațiile sau responsabilitățile pe care oamenii ar trebui să le îndeplinească. Nu sunt gunoaie? Mai merită să fie numiți oameni? Cu excepția neghiobilor, a celor cu deficiențe mintale și a celor care suferă de diverse handicapuri mentale și fizice, există cineva în viață care nu trebuie să-și îndeplinească îndatoririle și să-și îndeplinească responsabilitățile? Însă acest tip de gunoaie vor doar să fie leneși, nu vor să-și îndeplinească responsabilitățile; implicația acestui lucru este că nu doresc să se comporte precum o persoană adecvată. Dumnezeu le-a dat calibru și daruri, le-a dat inteligență și înțelepciune, le-a dat posibilitatea de a fi o ființă umană și, totuși, sunt neglijenți în a-și îndeplini îndatoririle, nu există nicio singură responsabilitate pe care sunt dornici s-o îndeplinească. O astfel de persoană poate fi numită ființă umană? Indiferent ce lucrare le este dată – indiferent dacă este importantă sau obișnuită, dificilă sau simplă – ei sunt întotdeauna neglijenți și superficiali, întotdeauna leneși și chiulangii. Când apar probleme, încearcă să paseze altora responsabilitatea pentru acestea. Sunt gunoaie – gunoaie inutile. În societate, cine nu trebuie să se bazeze pe sine însuși pentru a supraviețui? Când oamenii ajung la maturitate, trebuie să se ducă să muncească și să câștige bani pentru a se întreține. Nu se simt în largul lor să stea acasă și să lenevească. Părinții lor pot fi dispuși să-i sprijine, îi pot iubi nespus de mult și este posibil să nu-și dorească să-i lase să meargă în lume să îndure greutăți și epuizare, dar ce mentalitate ar trebui să aibă un adult? Nu ar trebui să-ți mai împovărezi părinții, nu mai ești un copil, trebuie să faci ceea ce fac adulții și să faci ce poți pentru a te întreține. Nu este aceasta mentalitatea pe care trebuie s-o aibă un adult? Când oamenii au această mentalitate, au un anumit simț al responsabilității, au rațiunea umanității normale. Gunoiul pe care îl analizăm în detaliu astăzi posedă rațiunea umanității normale? (Nu.) Întotdeauna vrea răsplată fără muncă, nu vrea să-și asume responsabilitatea, caută o cină gratis, vrea trei mese bune pe zi – și pe cineva care să-i slugărească și ca mâncarea să fie delicioasă – fără să presteze nicio muncă. Nu este aceasta mentalitatea unui parazit? Iar oamenii care sunt paraziți, au ei conștiință și rațiune? Au ei demnitate și integritate? Categoric nu; sunt toți gunoaie parazite” (Cuvântul Se arată în trup, Vol. 4: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Din cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că oamenii care au conștiință și rațiune își dau toată silința în datoria lor și fac tot ce pot pentru datoria lor și ca să fie responsabili. Pe când cei buni de nimic, cărora le lipsește umanitatea normală, nu sunt dispuși să sufere sau să fie incomodați și doar joacă feste și improvizează, fără să se gândească la responsabilitățile sau obligațiile lor. Chiar dacă Dumnezeu le dă calibru și haruri și o șansă să-și facă datoria, întrucât nu învață nimic, vor mereu să se bucure de confortul trupesc și nu au niciun simț al răspunderii, în cele din urmă, nu vor fi capabili să facă nimic și vor deveni inutili. Am simțit că eram exact așa cum îi descrie Dumnezeu pe acești oameni netrebnici. După demiterea mea, biserica m-a lăsat să fac lucrarea textuală, dându-mi o șansă să mă căiesc, dar eu n-am știut să prețuiesc asta și, în schimb, mi-am menținut atitudinea de om bun de nimic față de datoria mea. Știam prea bine că eram neglijentă în modul în care tratam problemele, dar nu voiam să devin mai bună sau să investesc mai multă energie mentală sau timp ca să mă gândesc mai bine la lucruri. Drept urmare, nu făceam deloc progrese în datoria mea. Am fost foarte tulburată și de acest lucru. De ce m-am retras din fața oricărei dificultăți și m-am ascuns de greutăți?

Odată, în devoționalele mele, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu care mi-au oferit o înțelegere a esenței acestei probleme. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Astăzi, tu nu crezi cuvintele pe care le spun și nu le dai atenție; când vine ziua ca această lucrare să se răspândească și o vezi în întregime, vei regreta și, în acel moment, vei fi uluit. Există binecuvântări, totuși tu nu știi să te bucuri de ele, și există adevărul, totuși tu nu îl urmărești. Nu te faci singur demn de dispreț? Astăzi, deși următorul pas al lucrării lui Dumnezeu încă trebuie să înceapă, nu există nimic excepțional în privința cerințelor care îți sunt adresate și a ceea ce ți se cere să trăiești. Există atât de multă lucrare și atât de multe adevăruri; nu sunt ele demne să fie cunoscute de tine? Nu pot mustrarea și judecata lui Dumnezeu să îți trezească duhul? Nu pot mustrarea și judecata lui Dumnezeu să te facă să te urăști pe tine însuți? Ești mulțumit să trăiești sub influența Satanei, cu pace și bucurie și puțin confort trupesc? Nu ești tu cel mai josnic dintre toți oamenii? Nu e nimeni mai nesăbuit decât aceia care au zărit mântuirea, dar nu urmăresc să o câștige; aceștia sunt oamenii care se îmbuibă cu trupul și se bucură de Satana. Speri că a ta credință în Dumnezeu nu va presupune nicio provocare și niciun necaz și nici cea mai mică greutate. Întotdeauna urmărești acele lucruri care sunt lipsite de valoare și nu acorzi valoare vieții, în schimb, pui propriile tale gânduri extravagante înaintea adevărului. Ești așa de lipsit de valoare! Trăiești ca un porc – ce diferență este între tine și porci și câini? Nu sunt toți fiare aceia care nu urmăresc adevărul și care în schimb iubesc trupul? Nu sunt toți morții aceia fără duhuri, cadavre umblătoare? Câte cuvinte au fost rostite în mijlocul vostru? A fost făcută doar puțină lucrare în mijlocul vostru? Cât de multe am oferit în mijlocul vostru? Deci, de ce nu le-ai câștigat? Ce motiv ai să te plângi? Nu este adevărat că nu ai câștigat nimic pentru că ești prea îndrăgostit de trup? Și nu e deoarece gândurile tale sunt prea extravagante? Nu este deoarece ești prea prost? Dacă ești incapabil să câștigi aceste binecuvântări, poți să-L învinuiești pe Dumnezeu că nu te-a mântuit? […] Un laș ca tine, care întotdeauna urmărește trupul – ai o inimă, ai un duh? Nu ești o fiară? Îți ofer calea adevărată fără a cere nimic în schimb, și tu tot nu cauți. Ești tu unul dintre aceia care cred în Dumnezeu? Îți acord viața umană reală, și tu tot nu cauți. Nu ești tu la fel cu un porc sau un câine? Porcii nu urmăresc viața omului, ei nu urmăresc să fie curățiți și nu înțeleg ce este viața. În fiecare zi, după ce mănâncă pe săturate, ei doar dorm. Eu ți-am dat calea adevărată și tu tot nu ai câștigat-o: ești cu mâinile goale. Ești dispus să continui în această viață, viața unui porc? Care este însemnătatea existenței unor astfel de oameni? Viața ta este demnă de dispreț și josnică, trăiești în mijlocul murdăriei și desfrâului și nu urmărești niciun scop; nu este viața ta cea mai josnică dintre toate? Ai tupeul de a te uita la Dumnezeu? Dacă tu continui să experimentezi în acest mod, nu-i așa că nu vei obține nimic? Adevărata cale ți-a fost oferită, dar dacă poți sau nu să o câștigi depinde de propria ta căutare personală” („Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată” din Cuvântul Se arată în trup). Am citit de mai multe ori acest pasaj. De fiecare dată când am citit mai ales cuvintele „fiare”, „un porc sau un câine” și „josnică”, m-am simțit ca și cum am primit o palmă. M-am întrebat: „De fapt, de ce cred în Dumnezeu? Doar ca să mă bucur de confort? De ce am asemenea urmăriri josnice în viață, chiar și după ce am citit atât de mult din cuvântul lui Dumnezeu?” Am simțit că fusesem într-adevăr profund coruptă de Satana. Filosofiile satanice precum „Viața este doar despre mâncare și îmbrăcăminte”, „Trăiește momentul pentru plăcere, pentru că viața este scurtă” și „Bea vinul zilei de azi, iar pentru mâine, fă-ți griji mâine” erau cuvintele după care trăiam. Confortul fizic și bucuriile erau urmărirea principală în viața mea. Mi-am amintit cum toți colegii mei de clasă învățau pe brânci înainte de examenele de admitere la liceu, dar eu credeam că era prea stresant, așa că mă duceam la locul de joacă să mă relaxez. Consideram că trebuia să mă tratez bine în viață și să mă bucur de fiecare clipă așa cum venea, indiferent ce aducea ziua de mâine. Colegii mei spuneau că eram foarte relaxată, iar eu simțeam că era un mod bun de a trăi. Eram fericită în fiecare zi, fără stress sau griji. Aceea era viața pe care o voiam. Nu mi-am schimbat această perspectivă după ce am câștigat credința și am preluat o datorie. Când apărea ceva complicat sau dificil, mă gândeam că era o bătaie de cap și voiam să evit acel lucru, nefiind dispusă să am puțin disconfort fizic sau vreo tensiune. Îmi plăcea să nu am nimic de făcut, să trândăvesc liberă și relaxată. Dar, de fapt, ce am câștigat din modul acela de viață? N-am făcut niciun progres în datoria mea și mi-am irosit caracterul și demnitatea, fiindcă eram iresponsabilă și țineam pe loc lucrarea bisericii. Dumnezeu era dezgustat, iar frații și surorile erau iritate. Aceste perspective satanice despre supraviețuire fac atât de mult rău. Trăind în felul acesta, nu aveam deloc integritate sau demnitate, ca o fiară, complet leneșă, fără țeluri în viață. Era un lucru josnic! În realitate, când întâmpinam dificultăți, voia lui Dumnezeu era ca eu să folosesc acea situație ca să caut adevărul și să ajung să-l înțeleg și să-l câștig. Dar eu n-am prețuit asta și am irosit multe șanse de a câștiga adevărul. Biblia spune: „Μulțumirea de sine îi distruge pe cei proști” (Proverbe 1:32). E foarte adevărat. De asemenea, în cuvintele lui Dumnezeu, se spune: „Trupul omului este ca șarpele: esența acestuia este să le facă rău vieților lor – și atunci când toate îi reușesc pe deplin, viața ta devine confiscată” („Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu” din Cuvântul Se arată în trup). Gândindu-mă cum mi-am luat în ușor datoria de nenumărate ori, irosind atât de multe clipe prețioase, a fost foarte supărător pentru mine și am început să plâng fără oprire. Eram plină de remușcări și regretam că făcusem atât de mult rău. Aceste lucruri sunt toate pete în istoria credinței mele în Dumnezeu care nu pot fi niciodată spălate și pe care le voi regreta mereu! M-am disprețuit din toată inima. În lacrimi, m-am rugat: „Dumnezeule, Te-am dezamăgit. Cred de ani de zile fără să fi urmărit vreodată adevărul, ci numai confortul vremelnic al trupului. Sunt atât de depravată! Dumnezeu, în sfârșit, am văzut esența trupului și am crezut că s-ar putea să nu fiu niciodată capabilă să-mi răscumpăr fărădelegile. Vreau să mă căiesc, să urmăresc adevărul și să o iau de la început!”

Ulterior, o soră mi-a trimis un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu în care am găsit o cale de practică și pătrundere. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Când oamenii au gânduri, au alegeri. Dacă li se întâmplă ceva și fac alegerea greșită, trebuie să se întoarcă înapoi și să facă alegerea corectă; categoric, nu trebuie să persiste în greșeală. O astfel de persoană este deșteaptă. Însă, dacă știe că a făcut alegerea greșită și nu se întoarce înapoi, atunci este o persoană care nu iubește adevărul și o astfel de persoană nu Îl dorește pe Dumnezeu cu adevărat. De exemplu, să spunem că ai fost neglijent și neatent când ai făcut ceva. Ai încercat să lenevești și să eviți analiza atentă a lui Dumnezeu. În astfel de momente, grăbește-te înaintea lui Dumnezeu să te rogi și să reflectezi dacă acesta a fost modul corect în care să acționezi. Apoi gândește-te la asta: «De ce cred în Dumnezeu? O astfel de neatenție poate trece neobservată de oameni, dar va trece neobservată de Dumnezeu? Mai mult decât atât, credința mea în Dumnezeu nu este pentru a lenevi – este pentru a fi mântuit. Faptul că acționez astfel nu este expresia umanității normale, nici nu este un lucru iubit de Dumnezeu. Nu, pot lenevi și pot face după cum mă taie capul în lumea exterioară, dar acum sunt în casa lui Dumnezeu, sunt sub stăpânirea lui Dumnezeu, sub analiza ochilor lui Dumnezeu. Sunt o persoană, trebuie să am conștiință, nu pot face după cum mă taie capul. Trebuie să acționez conform cuvintelor lui Dumnezeu, nu trebuie să fiu neglijent și superficial, nu pot lenevi. Așadar, cum ar trebui să acționez ca să nu lenevesc, să nu fiu neglijent și superficial? Trebuie să depun puțin efort. Adineaori am simțit că era o prea mare bătaie de cap să procedez astfel, voiam să evit greutățile, dar acum înțeleg: poate fi o mare bătaie de cap să procedez astfel, dar este eficient și, de aceea, așa ar trebui procedat.» Când lucrezi și încă te temi de greutăți, în astfel de momente trebuie să te rogi lui Dumnezeu: «O, Dumnezeule! Sunt leneș și viclean, Te implor să mă disciplinezi, să mă cerți, ca să am un sentiment în conștiința mea și un simț al rușinii. Nu vreau să fiu neglijent și superficial. Te implor să mă îndrumi și să mă luminezi, să-mi arăți răzvrătirea și urâțenia mea.» Când te rogi astfel, reflectezi și încerci să te cunoști pe tine însuți, asta îți produce un sentiment de regret și ești capabil să-ți urăști urâțenia, iar starea din inima ta începe să se schimbe, iar tu ești capabil să meditezi la acest lucru și să-ți spui: «De ce sunt neglijent și superficial? De ce întotdeauna lenevesc? Faptul că acționez astfel este lipsit de orice conștiință sau rațiune – oare încă sunt o persoană care crede în Dumnezeu? De ce nu iau lucrurile în serios? Nu ar trebui să dedic puțin mai mult timp și efort? Nu este o povară mare. Asta este ceea ce ar trebui să fac; dacă nu pot face nici măcar asta, oare pot fi numit o ființă umană?» Drept urmare, faci un jurământ: «O, Dumnezeule! Nu sunt demn de Tine, chiar sunt fără conștiință sau rațiune, nu am umanitate, îmi doresc să mă căiesc. Te implor să mă ierți, cu siguranță mă voi schimba. Sunt cu adevărat prea profund corupt, nu am trăit după chipul omului și, dacă nu mă căiesc, aș vrea să mă pedepsești.» Apoi, are loc o modificare a mentalității tale și începi să te schimbi. Îndeplinești sarcini și-ți realizezi îndatoririle diferit, cu mai puțină nepăsare și superficialitate, iei în serios tot ce faci. Nu te simți epuizat, ci simți că a-ți realiza datoria astfel este minunat, iar inima ta este împăcată și veselă” („Prețuirea cuvintelor lui Dumnezeu reprezintă temelia credinței în Dumnezeu” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că responsabilitatea noastră de bază ca oameni este să ne dedicăm complet datoriei noastre. Oricât de grea este, oricât de simplă sau complicată, ar trebui să ne îndeplinim responsabilitățile și să facem asta cu seriozitate și din toată inima. Ar trebui să facem tot ce putem. Aceasta e atitudinea potrivită față de datorie. Cuvintele lui Dumnezeu ne arată și o cale de practică. Când ne dăm seama că vrem să începem să fim perfizi și alunecoși, trebuie să acceptăm cercetarea minuțioasă a lui Dumnezeu, să ne rugăm și să ne lepădăm de trup. Chibzuind la cuvintele lui Dumnezeu, I-am putut simți înțelegerea și compasiunea pentru oameni. El e atât de clar despre aceste căi de practică și de pătrundere, ca noi să putem trăi o asemănare umană. După ce am înțeles voia și cerința lui Dumnezeu, am spus o rugăciune și m-am lepădat voit de trup.

Odată, când am întâmpinat iar o problemă spinoasă și am simțit impulsul de a face lucrurile de mântuială și ca să fie făcute, am spus o rugăciune: „Dumnezeule, mă gândesc să fiu iar alunecoasă în datoria mea, dar acesta nu e felul în care vreau s-o abordez. Te rog să mă îndrumi ca să mă lepăd de trup, să practic adevărul și să-mi fac datoria bine.” După ce m-am rugat, mi-am dat seama că deși ceilalți s-ar putea să nu mă vadă ca fiind perfidă și alunecoasă, Dumnezeu poate. El ar vedea dacă practic adevărul sau continui să mă iau după trup. Atunci mi-am liniștit inima ca să mă gândesc la asta și, fără să-mi dau seama, câteva principii mi s-au clarificat. Problema a fost rezolvată foarte repede. După ce am practicat așa de câteva ori, m-am simțit foarte calmă în inima mea și am simțit că acela era un mod grozav de a-mi face datoria. De asemenea, au dispărut acele momente de panică față de transferul din datoria mea, pe care le-am avut în trecut.

Slavă lui Dumnezeu! Să fiu capabilă să mă schimb puțin a fost mântuirea lui Dumnezeu pentru mine și m-am trezit puțin câte puțin prin judecata și sprijinul cuvintelor lui Dumnezeu.

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.

Conținut similar

După ce mi-am pierdut statutul

de Huimin, orașul Jiaozuo, provincia Henan De fiecare dată când vedeam sau auzeam de cineva că a fost înlocuit din calitatea de lider și că...

Lasă un răspuns

Contactează-ne pe Messenger